Enrico Fermi și Leó Szilárd, ambii de la Universitatea din Chicago, au fost primii care au

construit o pilă nucleară și au prezentat o reacție în lanț controlată, pe 2 decembrie 1942. În

1955 ei și-au împărțit patentul de invenție pentru reactorul nuclear U.S. Patent 2.708.656.
Primul reactor nuclear din SUA a fost utilizat pentru a produce plutoniu pentru arma nucleară.
Alți reactori au fost folosiți în propulsia navală (submarine, nave militare).
Pe 20 decembrie 1951, în SUA, a fost generat pentru prima dată curent electric folosind
fisiunea nucleară la reactorul rapid experimental (EBR-1) localizat lângă Arco, statul Idaho.
Pe 26 iunie 1954 a început să genereze curent electric reactorul nuclear de la Obninsk. Alți
reactori de putere au început să funcționeze la Calder Hall în 1956 și Shippingport -
Pennsylvania în 1957. Expresia optimismului față de energia nucleară a fost celebra sintagma
a lui Lewis Strauss, președintele USAEC „too cheap to matter” (prea ieftin să conteze).
Utilizarea comercială a energeticii nucleare începe cu reactorul prototip (PWR) Yankee Rowe
de 250 MWe pus în funcțiune de Westinghouse în 1960 și cu reactorul (BWR) Dresden-1 de
250 MWe proiectat de General Electric și pus în funcțiune în tot în 1960. În Canada a fost
dezvoltat reactorul CANDU, prima unitate fiind pusă în funcțiune în 1962. Franța a început
dezvoltarea reactorului cu gaz-grafit și a pus în funcțiune primul reactor comercial în 1959.
Ulterior a adoptat filiera PWR pe care o dezvoltă și în prezent. Uniunea Sovietică a pus în
funcțiune primul prototip comercial (grafit și apă în fierbere) de 100 MW la Beloyarsk. Ulterior
a dezvoltat filiera cu apă ușară cunoscută sub denumirea VVER. Embargoul petrolier din
1973 a dat un puternic impuls energeticii nucleare. Cel mai spectaculos program nuclear a
fost cel francez cre totaliza 34 900 MWe. Pe lîngă SUA (20% din producția de electricitate),
programe nucleare importante au fost demarate în multe țări europene (Germania, Suedia,
Spania, Belgia, Italia, Elveția, Finlanda, Cehia) sau din Asia (Japonia, Coreea de sud).[2]
Stagnarea și declinul energeticii nucleare începe la sfârșitul anilor 70 și sunt determinate de
mai mulți factori:
Descoperirea în Marea Nordului a uriașe cantități de gaze naturale ce au reprezentat în
Europa o alternativă energetică mai ieftină la energia nucleară;
Detonarea armei nucleare de către India în 1964, reprezentând startul proliferării nucleare în
domeniul militar;
Nașterea mișcării ecologiste ce se opunea în general construcției de noi reactori;
Introducerea în SUA a unui nou regim de autorizare pentru protecția mediului care a făcut
construcția de centrale nucleare neeconomică;
Accidentele de la Three Miles Island (1979) și Cernobîl (1986) cu consecințe impresionante
pentru imaginea publică a energiei nucleare.
În ciuda problemelor din perioada anilor '80 și '90, energetica nucleară nu a dispărut de pe
piață. Dimpotrivă, a treia generație de reactori nucleari a fost dezvoltată în SUA (ABWR,
System +), Franța (EPR), Canada (ACR), Rusia și Coreea de Sud.
În anul 2001 a fost semnată carta Forumului Internațional pentru Generația IV (GIF). Scopul
acestei asociații este dezvoltarea a șase sisteme energetice nucleare (reactori cu neutroni
termalizați: VHTR, SCWR, MSR și reactori cu neutroni rapizie: GFR, SFR, LFR) până la nivel
comercial pentru a putea fi construite în perioada 2015-2023 sau mai târziu.[3]
Renașterea energeticii nucleare a început să se profileze la începutul mileniului III fiind
determinată de doi factori:
Creșterea economică rapidă din țările mari în curs de dezvoltare (China, India, Brazilia);
Schimbările climatice generate de gazele cu efect de seră rezultate din arderea
combustibilului fosil.
Cercetarea în domeniul fuziunii nucleare începe prin 1920 când fizicianul F.W. Aston
descoperă că patru atomi de hidrogen sunt mai grei decât un atom de heliu. Astrofizicianul
Edmund Eddington a sesizat imediat că diferența de masă se convertește în energie prin
reacțiile care au loc în Soare. După construirea armei termonucleare, începând cu Conferința
de la Geneva din 1958 fuziunea nucleară controlată a devenit un domeniu de cercetare
susținut de guvernele marilor puteri (SUA, URSS) cât și de organizații internaționale
(EURATOM). Un moment important în dezvoltarea cercetărilor privind fuziunea nucleară este
construirea în URSS (1968) a instalației TOKAMAK, adoptată ulterior de aproape toate țările.
Cel mai mare experiment de fuziune a fost realizat de instalația JET din Anglia unde reacța de
fuziune a deuteriului și tritiului a produs mai multă energie decât a consumat (16 MW timp de
1 secundă).