Gândirea mitică implică o căutare de ordine: mitul organizează realitatea trăită de

către ființele umane făcând apel la un timp și un spațiu care îi sunt proprii; el
ierarhizează ființele și valorile, cu referință la sacru și profan; el face
semnificativ ceea ce inițial poate părea absurd, anume nașterea, moartea,
sexualitatea, etc. În mitul tradițional, ființe supranaturale acționează în lumea
noastră, creând lucruri, creația desfășurându-se într-un trecut care este acela al
Originilor. El nu relatează decât ceea ce interesează în cel mai înalt grad ființa
umană, ceea ce îl bântuie, ceea ce îi pune probleme: moartea, sexualitatea, viața
în societate. Mitul face apel așadar la o logică anume, aceea a imaginarului, fapt
care îi asigură de altfel puterea de evocare. În acest sens, mitul este extrem de
puternic și plin de semnificații, posedând deci o forță explicativă. În schimb,
această forță este limitată, căci acesta nu poate demonstra rațional absolut nimic,
și nu poate face obiectul unei discuții. Mitul explică misterul, spunându-l. Aderăm
la acesta ascultându-l și repetându-l. În contrast cu acesta, explicația rațională
înlocuiește "imaginea evocatoare" a mitului cu "conceptul".[8]

În mituri, totul este posibil, totul se poate întâmpla, și totuși miturile de

pretutindeni și din toate timpurile se aseamănă. Acest fapt înseamnă că
iraționalitatea lor aparentă ascunde structuri logice permanente. Mitul traduce, în
opinia lui Claude Lévy-Strauss, aporiile logice ale dualității același-altul.[4]