Portretul fizic este plasat de narator în incipitul romanului, fiind al

doilea personaj „introdus pe scenă” (după Felix). Înfățișarea sa îl

transformă într-un bătrânel simpatic: chel, scund, slab, cu doar doi dinți,
cu buze groase, cu ochi bulbucați. Mirosul de tutun și glasul șoptit/răgușit
î l i n d i v i d u a l i z e a z ă ș i m a i m u l t . Ve s t i m e n t a ț i a e s t e s c o a s ă î n e v i d e n ț ă c â n d
cade prima dată bolnav și scoate și mai mult în evidență zgârcenia
bătrânului, deși secvența narativă a consultației de către doctor stârnește
comicul: ghetele uzate, ciorapii găuriți, nădragii legați jos cu sfoară.
Reacțiile fiziologice sunt utilizate ca o tehnică de costruire a analizei
psihologice, dezvăluind stările personajului: „clipind rar și moale” (se
preface a nu înțelege); „bolborosi moș Costache” (nu vrea să își exprime
clar părerea).
Portretul moral este complex, construit pe zgârcenie ca trăsătură
dominantă. Astfel, o secvență narativă semnificativă este cea în care,
bucuros că Otilia insistă să nu fie adoptată, vrea să îi dea 100 lei să își ia o
rochie. Se răzgândește, însă, rapid și îi propune să își ia ea singură rochia
ș i e l o v a p l ă t i u l t e r i o r, c â n d n u e s t e „ a ș a s t r â m t o r a t ” c u b a n i i . I u b i r e a
pt.Otilia este și ea o trăsătură dominantă; chiar dacă nu îi anulează
zgârcenia, moș Costache este sensibil la rugămințile și la argumentele
Otiliei. Alte calități ale eroului (sensibil în fața altor orfani, chibzuit, bun
comerciant, cu un simț al afacerilor iscusit, descurcăreț) se împletesc cu
defectele acestuia (fricos, ezitant a lua decizii, disimulat, viclean, tăcut,
încăpățânat) . La nivel de conflicte, se remarcă tensiunile datorate surorii
care vrea toată averea pentru ea: deși moș Costache nu dorește să le lase
lor casele și banii, faptul că nu își face testament în favoarea Otiliei va
lăsa „poarta deschisă” pt. Aglae. Mai evident spre final este conflictul cu
Stănică Rațiu: știind că bătrânul a vândut un restaurant și ține banii în
casă, acesta îi descoperă sub salteaua bolnavului și îi fură, ceea ce
provoacă șocul și moartea bătrânului. De fapt, Stănică este ca un
instrument al destinului, are o funcție justițiară, pedepsindu-l pe bătrân
pentru lăcomia lui (dacă acesta i-ar fi lăsat toți banii lui Pascalopol să îi
depună la bancă pe numele Otiliei, Stănică nu ar mai fi avut ce să fure).

   Trăsătura primordială a personajului este avariţia. Ea este prefigurată de aspectul

exterior şi interior al casei de pe Strada Antim în care locuieşte. Pentru Balzac, o casă e un
document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul influenţelor incompatibile, executate
în materiale precare, aflate în diferite stări de degradare, sugerează incultura, snobismul,
zgârcenia şi delăsarea-” zidăria era crăpată şi scorojită”, „crăpăturile lungi şi neregulate ale
pereţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală”.
      Corelată cu aceste detalii ale spaţiului, ţinuta bătrânului ilustrează mania sa de a reduce
orice cheltuială: poartă ghete de gumilastic, ciorapi plini de găuri, nădragi prinşi cu sfoară.
Avariţia personajului e o obişnuinţă, o natură, dovedită de primele replici din debutul
romanului, ambele negaţii defensive: „Nu-nu-nu ştiu…nu stă nimeni aici…nu cunosc”; „N-n-n-
n-am!”

      Un alt episod care subliniază avariţia personajului se află în capitolul XVIII. Moş Costache
suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de
asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de
cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui
Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit,
oferind în final lui Weissmann o seringă contra cost cu care să-i facă injecţie.

      Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă

importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt. Imaginea cea mai revelatoare a
destinului personajului este aceea în care bătrânul este surprins, noaptea, de Stănică, „stând
foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub braţ şi cu cheile într-altă mână”,
sugerând mecanica de neclintit a sufletului său.