Sunteți pe pagina 1din 16

METODE BIOLOGICE UTILIZATE ÎN CADRUL COMBATERII INTEGRATE LA

CULTURA DE PORUMB

1. INTRODUCERE
Importanţa culturii de porumb
Porumbul este şi astăzi cea mai importantă cultură din România.
Porumbul (Zea mays ssp. mays, regional păpuşoi, cucuruz) este o cereală originară din
America Centrală cultivată azi în multe regiuni ale lumii ca plantă alimentară, industrială şi
furajeră, reprezintă alături de grâu 80% din producția de cereale. Porumbul aparţine familiei
Poaceae după Anca Sârbu 1999.

Cel care a adus porumbul în Europa a fost marele navigator italian Cristofor Columb.
Aparţinând familiei gramineelor, porumbul este o cereală originară din America Centrala,
cultivată astăzi în multe regiuni ale lumii ca plantă alimentară, industrială şi furajeră. Tulpina
porumbului (numită cocean) este înaltă, noduroasă, destul de groasă şi puternică pentru o plantă,
cu frunze lungi şi ascuţite la vârf. Inflorescenţa sa este sub forma unui spic sau panicul. Deşi
unele varietăţi de porumb pot creşte până la 7 metri înălţime, porumbul comercial este cultivat la
o talie maximă de 2,5 metri. Porumbul dulce este de obicei mai scund decât varietăţile de porumb
furajer, având şi ştiuletele mai scurt.

1
Frunzele porumbului sunt mari şi liniare. Florile bărbăteşti sunt grupate în vârful tulpinei
intr-o inflorescenţă numită spic compus ramificat. Florile femeieşti se găsesc mai jos, pe tulpină,
grupate în inflorescenţa din care se va forma ştiuletele, protejat de frunzele numite pănuşi.
Stigmatul pistilului este foarte lung şi formează mătasea porumbului. Fructul este o cariopsă care
conţine amidon, substanţe proteice si uleiuri.
Boabele (care conţin în medie 10% proteine 7% substanţe extractive ne azotate, 4%
grăsime 2%, celuloza 1%, cenuşă 13% apă), sunt folosite cu precădere ca nutreţ concentrat în
alimentaţia tuturor categoriilor de animale. Ele sunt utilizate în largă măsură şi în alimentaţia
oamenilor sub forme variate (mămăliga, turtă, porumb fiert şi copt, floricele, fulgi etc,) precum şi
ca materie primă pentru importante industrii (a amidonului, glucozei, alcoolului şi uleiului), de la
care rămân reziduuri (tarate, turte, şroturi, borhoturi,) folosite în furajarea animalelor.
Tulpinile (coceni ) şi frunzele rămase după recoltat se folosesc în hrana animalelor sau la
fabricarea celulozei, iar pănuşile sunt utilizare pentru confecţionarea la diverse împletiturii şi
ambalaje.
În afară de porumb cultivat pentru boabe o importanţă deosebită prezintă şi porumbul
cultivat ca plantă furajeră, pentru siloz sau masă verde. porumbul pentru siloz, recoltat în faza de
lapte-ceară, asigură, în comparaţie cu alte plante furajere, cea mai mare cantitate de unităţi
nutritive la hectar şi la cel mai scăzut cost de producţie

2. TEHNOLOGIA CULTURII

Porumbul este o planta iubitoare de căldura, cerinţele lui mari faţă de temperatura
reliefându-se începând chiar cu germinaţia, care are loc la minim 8 - 10 C. În luna mai
temperatura trebuie sa fie de peste 13 C, la apariţia paniculului de peste 18 C, iar după aceea
până la apariţia mătăsii şi în timpul fecundării de 22 C. În timpul formarii boabelor temperatura
poate sa scadă până la 19 C, iar în timpul măturării lor chiar la 15 C. Temperaturile mai scăzute
decât cele indicate pentru fazele de vegetaţie amintite dubla întârzierea vegetaţiei si la scăderea
accentuata a producţiei. La temperatura de 5 C creşterea plantelor încetează, iar brumele chiar
uşoare distrug frunzele.
Deşi are un consum specific redus - fiind necesar numai 300 unităţi apa pentru realizarea
unei unităţi de substanţa uscată. Porumbul are cerinţe mari faţa de umiditate răsplătind cu
producţii sporite surplusul de apa din precipitaţii sau din irigaţii. El suporta mai uşor seceta
survenită în timpul primelor faze de vegetaţie, când cerinţele fata de umiditate sunt mici; cele mai
mari scăderi de producţie se înregistrează la porumb daca îi lipseşte apa în perioada cuprinsa între
1 - 2 săptămâni de apariţia inflorescenţei mascule si maturitatea lapte - ceara, perioada care
durează circa 5 - 8 săptămâni, (în funcţie de hibrid) şi în care porumbul are cel mai ridicat
consum de apă (respectiv 500% din întregul consum din timpul perioadei de vegetaţie).
Porumbul are cerinţe foarte mari faţă de lumină şi nu suportă umbrirea îndelungată.
Porumbul preferă soluri fertile şi profunde; el poate însă valorifica datorită sistemului sau
radicular bine dezvoltat şi dotat cu o mare capacitate de solubilizare, soluri foarte diferite în
privinţa texturii (de la cele nisipoase până la cele argiloase), ale reacţiei (de la pH 5,8 până la pH
8) şi a timpului zonal dând astfel recolte bune pe toată gama de soluri, de la cernoziomuri până la
soluri brune.
Recoltele cele mai mari se obţin la noi pe diferite tipuri de cernoziomuri, pe solurile brun
– roşcate şi în special solurile aluviale bogate, mai ales pe cele din Lunca Dunării.

2
În ţara noastră porumbul poate fi cultivat cu rezultate bune în aproape toate regiunile,
găsind condiţii favorabile de climă şi sol pe aproximativ 92% din suprafaţa arabilă.
Zona foarte favorabilă se găseşte în Câmpia din Vestul şi Sudul ţării, unde se realizează
1400 – 1700 unităţi termice şi cad 550 – 600 m precipitaţii anuale.
În această zonă predomină cele mai bune roluri pentru porumb, cernoziomurile, solurile
aluviale, brun-roşcate.
Zona favorabilă este mult mai mare şi se întinde în continuarea zonei foarte favorabile
spre interiorul ţării, cuprinzând şi cea mai mare parte din Transilvania şi Moldova. Zona mai
puţin favorabilă pentru cultura porumbului se găseşte în regiunea dealurilor subcarpatice, a
dealurilor puternic accidentate şi erodate din Nordul Dobrogei pe terenurile nisipoase sărăturoase.
Rotaţia
Porumbul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare şi poate fi cultivat, cu bune
rezultate, după aproape toate culturile. Producţiile cele mai ridicate se obţin însă la porumb, când
aceasta urmează în cultură după planta premergatoare care se recoltează în prima parte a verii, în
primul rând leguminoasele pentru boabe, apoi culturile furajere, cerealele păioase de toamnă şi de
primăvară, prăşitoarele timpurii.
La noi cele mai des folosite ca plante premergătoare pentru porumb sunt cerealele păioase
şi în special grâul de toamnă, rotaţia grâu-porumb fiind impusă de suprafeţele mari pe care le
ocupă cele două culturi în ţara noastră.
Porumbul se autosuportă mai bine decât alte plante şi dacă se aplică îngrăşăminte poate fi
cultivat după el însuşi ani de-a rândul.
Se recomandă totuşi ca porumbul să nu fie cultivat în monocultura decât cel mult 2-3 ani
în cultura neirigată şi 3-4 ani în condiţii de irigare. Cultura irigată a porumbului mai mult de 3-4
ani duce la înmulţirea excesivă a speciilor de buruieni rezistente la erbicide, la intensificarea
atacului uşor, boli şi dăunători specifici, la determinarea structurii rolului ceea ce determină o
cădere accentuată a producţiei la porumbul tratat cu erbicide pe bază de Atrazin, trebuie, din
cauza permanenţei acestora să se acorde o atenţie deosebită la alegerea culturii succesoare.
Porumbul timpuriu constituie o premergătoare destul de bună şi pentru grâul de toamnă
pentru a înlătura condiţiile de semănat ale plantelor care urmează după porumb, este necesar să se
mărunţească bine resturile vegetale înainte de executarea arăturii adânci, prin lucrarea repetată a
solului cu polidiscul.
Fertilizarea
Porumbul este una din cele mai productive plante agricole cultivate la noi, dar pentru a
realiza producţii ridicate, are nevoie de cantităţii mari de substanţe nutritive. Pentru fiecare tonă
de boabe (inclusiv producţia corespunzătoare de tulpini). Porumbul extrage din sol, N – 29
kilograme, P2 O5 – 12 kilograme, K2O – 32 kilograme şi CaO – 9 kilograme.
Îngrăşămintele sporesc producţia la porumb pe toate solurile, chiar dacă aceştia au
fertilitatea ridicată.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ deosebit de valoros pentru porumb. El reprezintă o
sursă de elemente nutritive pe întreaga perioadă de vegetaţie a porumbului şi contribuie, în
acelaşi timp, la îmbunătăţirea unor însuşiri fizice şi biologice ale solului. Gunoiul de grajd este cu
deosebire indicat pe solurile mai grele şi mai uşoare. Se aplica în doze de 20 – 40 tone la hectar
odată la 4 – 5 ani pe acelaşi teren şi se încorporează în sol sub arătura adâncă.
Gunoiul de grajd aplicat împreună cu îngrăşămintele chimice sporeşte mult producţia de
porumb în special pe solurile mai sărace. Când se aplică gunoi, dozele de îngrăşăminte chimice se
reduc în mediu cu 2 kilograme o problemă nouă pentru cultura porumbului în ţara noastră o
constituie utilizarea macroelementelor, în special a zincului.

3
Lucrările solului
Prin lucrările solului se urmăreşte afânarea acestuia pentru îmbunătăţirea regimului apei,
aerului şi substanţelor nutritive, nivelarea terenului, combaterea buruienilor şi asigurarea răsăririi
plantelor.
Porumbul nu poate realiza productivităţi mari decât dacă se reuşeşte prin lucrările solului,
să se acumuleze şi să se păstreze în sol o cât mai mare parte din apa căzută din precipitaţii. În
acest scop, pregătirea solului pe o anumită adâncime trebuie să se realizeze o suprafaţă mai
nivelată, mărunţire a bulgărilor şi încorporarea completă a resturilor vegetale.
În cazul când porumbul se seamănă după premergătoarea timpurie se recomandă ca vara,
după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea rapidă a terenului, să se execute imediat
arătura la adâncimea de 25-30 cm, în funcţie de tipul de sol şi de starea de umiditate a terenului.
Arătura se va executa cu plugul în agregat cu grapa stelată.
Lucrarea de bază a solului este arătura, care se execută imediat după eliberarea terenului.
Înaintea executării arăturii, solul se lucrează superficial cu grapa cu discuri în vederea mărunţirii
resturilor vegetale şi pentru a reduce pierderile de apă prin evaporare. Adâncimea arăturii pentru
porumb se stabileşte între 22-28 cm, lucrarea mai adâncă fiind necesară pe terenurile puternic
îmburuienate sau pe cele cu cantităţi mari de resturi vegetale, pe solurile compacte. Pe solurile
superficiale, adâncimea arăturii se limitează la grosimea stratului de humus. Pe terenurile în
pantă, arătura se execută pe direcţia curbelor de nivel.
Terenurile nearate din toamnă se pot pregăti prin discuire, lucrarea cu cizelul sau prin arat
în funcţie de prezenţa resturilor vegetale şi compactarea solului, după care se execută imediat
pregătirea patului germinativ, pentru păstrarea apei în sol. Pe anumite suprafeţe se poate practica
semănatul direct în teren nelucrat, folosind maşini adecvate.
Calitatea arăturilor hotărăşte ulterior calitatea patului germinativ, răsărirea şi densitatea
plantelor, care se vor reflecta mai târziu în nivelul recoltelor.
În cadrul asolamentelor de 2-6 ani, în care se practică o succesiune raţională în timp a
culturilor, cu cerinţe diferite faţă de adâncimea arăturii, se va realiza o alternanţă a adâncimilor de
arat, prin care se obţin importante economii de combustibil şi se evită formarea hardpanului .
Pe solurile grele şi tasate, care prezintă exces temporar de umiditate, periodic, la 3-4 ani,
se execută înaintea arăturii o afânare adâncă la 60 cm, distanţat la 1-1,4 m, oportunitatea acestei
lucrări stabilindu-se pe baza studiilor pedologice şi a rezultatelor experimentale.
Nivelarea terenului se execută periodic la 3-4 ani, vara sau toamna, după ce solul a fost
afânat la 15-18 cm. Afânarea adâncă şi nivelarea terenului nu se execută în perioadele când solul
are un conţinut ridicat de umiditate.
Pregătirea patului germinativ urmăreşte nivelarea terenului, distrugerea buruienilor şi realizarea
unui strat de sol afânat şi mărunţit pe adâncimea de semănat.
În cazul desprimăvărării timpurii, se recomandă grăpatul ogoarelor numai pe terenurile
bine zvântate.
Sămânţa şi semănatul
Pentru semănat, se va utiliza numai sămânţă certificată (F 1), care întruneşte condiţiile de
calitate prevăzute de standardele actuale. Se va folosi sămânţă de calitate, adaptatănzonei şi
tipului de cultură vizată, cu valoare biologică şi culturală ridicată, liberă de agenţi patogeni
transmisibili prin sămânţă însoţită de certificat de calitate biologică şi fitosanitară. Seminţele
trebuie să provină din câmpuri cultivate în sistem de cultură ecologică.
Sămânţa de porumb trebuie semănată la 4-6cm adâncime în funcţie de umiditatea şi
textura solului. De exemplu sămânţa trebuie plantată la 4cm în soluri umede, lutoase sau la 6cm
în soluri uscate, nicipoase.

4
Adânacimea de semănat trebuie stabilită în câmp la momentul semănatului şi nu în
magazin, urmărind un manual de specialitate. Este important pentru că tipul de sol, pregătirea
patului germinativ şi umiditatea pot determina adâncimea corectă de semănat.
Semănatul la adâncime prea mică poate determina uneori probleme de dezvoltare a
rădăcinilor. Seminţele plantate la mai puţin de 3 cm adâncime vor dezvolta rădăcini nodale la
nivelul solului sau chiar deasupra, care vor fi expuse factorilor precum căldura, erbicidele, atacuri
ale insectelor.
Epoca de semănat, respectiv momentul începeri semănatului, este determinată de
realizarea în sol, la adâncimea de 10 cm, la temperaturi de 8-9˚C, stabilă la orele 8 dimineaţa, iar
vremea este în curs de încălzire. Nu este bine să se semene înainte de a se fi realizat în sol această
temperatură, deoarece seminţele, deşi sunt îmbinate cu apa, îşi prelungesc perioada de germinaţie
sunt expuse mucigaiuri (clociri), şi atacul de către dăunătorii din sol din care rezultă provocându-
se o răsărire neuniformă incompletă. Nici întârzierea semănatului nu este favorabilă deoarece
solul se usucă repede la suprafaţă, multe boabe nu încolţesc, cea ce atrage după sine o scădere a
producţiei şi o întârziere a producţiei. Calendaristic, semănatul porumbului trebuie încheiat până
la 20 aprilie în Sudul şi Vestul ţării cel mai târziu la 30 aprilie în celelalte zone. Întreaga suprafaţă
cu porumb din unitate trebuie semănată în 5-6 zile.
Densitatea optimă (numărul de plante recoltabile de porumb la hectar se face cu cea mai
mare producţie), este unul din factorii hotărâtori în cultura porumbului. Ea se stabileşte în funcţie
de gradul de aprovizionare cu apă, de potenţialul de fertilitate a solului şi de particularităţile
hibrizilor cultivaţi şi este cuprinsă între 50-80 mii plante recoltabile la hectar.
Cantitatea de sămânţă folosită la hectar variază obişnuit între 10-20 kilograme, în funcţie
de densitatea stabilită şi de masa a 1000 boabe.
Densitatea de semănat între rânduri este pentru toţi hibrizii de 70 cm. Adâncimea de
semănat este de 4 - 6 cm pe solurile mai grele şi de 5-7 cm pe solurile mai uşoare, diferenţierea
făcându-se în funcţie de umiditatea solului.
Semănatul se face cu semănătoarea pneumatică combinate SPC-6, SPC-8, şi SPC-12, cu
viteză de lucru de 5-11 kilometri pe oră.
Distanţa între rânduri-semănatul porumbului se va efectua la distanţa de 70 cm între
rânduri, atât pe terenurile neirigate cât şi în condiţii de irigare prin aspersiune, permiţând
combaterea buruienilor prin praşile manuale şi mecanice. Suprafeţele de porumb irigat prin
brazde, unde recoltarea se va face manual, se vor semăna la distanţa de 80 cm între rânduri, în
vederea realizării în condiţii bune a brazdelor şi a udărilor.
Lucrarile de ingrijire
Rolul esential al lucrarilor de ingrijire in cultura porumbului este combaterea buruienilor,
fata de care porumbul este mai sensibil in comparativ cu alte plante prasitoare si reactioneaza cu
scaderi importante de productie. Un alt obiectiv al lucrarilor de ingrijire este combaterea
insectelor daunatoare.
Prășitul
Este principala lucrarea de ingrijire din timpul vegetatiei porumbului. Prin prasit se
combate buruienile si se influenteaza pozitiv temperatura solului.
In cultura porumbului neerbicidat sunt necesare minim 3 prasile mecanizate intre randuri
si 2-3 prasile manuale pe rand.
Prima prasila mecanica se executa timpuriu in momentul aparitiei buruienilor in cultura,
pentru a proteja plantele de porumb, prima prasila mecanica se executa cu viteza redusa.
Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor se aplica tot mai mult in prezent in cultura
porumbului si se realizeaza cu un sortiment larg de erbicide.

5
Cultura irigata
Porumbul este una din plantele care actioneaza foarte favorabil la irigare. Cultura irigata a
porumbului se deosebeste de cultura neirigata din mai multe particularitati:
 folosirea de hibrizi tarzii, de inalta capacitate productiva rezistente la frangere;
 pregatirea si nivelarea mai buna a terenului;
 ingrasaminte aplicate in doze mai mari in functie de productia planificata in conditii de
irigare;
 folosirea de densitati maxime (60 – 80 mii plante la hectar);
 erbicidarea cu doze mai mici (1,5 – 2 kilograme la hectar Pitezin).
Irigarea trebuie sa asigure mentinerea optima a umiditatii solului mai ales in perioada
critica care incepe cu 10 zile inainte de aparitia paniculului si dureaza pana la coacere. In
primaverile secete se aplica o udare de rasarire cu o cantitate de apa de 200 – 250 metri cubi la
hectar.
Recoltarea
Porumbul se recolteaza la maturitate deplina care se realizeaza aproximativ in 55 – 60
zile dupa ofilirea matasii la stiuleti. Recoltarea porumbului poate fii facuta de doua feluri manual
sau mecanizat:
 manual necesita multa mana de lucru dar este inca mult folosita;
 mecanizata se poate face sub forma de stiuleti sau sub forma de boabe.

3. PRINCIPALELE SPECII DE DĂUNĂTORI ŞI BOLI

Dintre dăunătorii porumbului se numără: lăcusta călătoare (lacusta migratoria), lăcusta


italiană (Calliptamus italicus), lăcusta marocană (Dociotaurus marocanus), cosaşul verde
(Tettigonia viridissima), păduchii de frunze ai porumbului (Rhopalosiphum maidis şi Schizaphis
gragraminum) cărăbusul de mai (Melolontha melolontha), cărăbuşul de stepă (amoxia villosa),
cărăbuşii cerealelor (Anisophia sagettum si A. austriaca), purici de pământ (Chaetocnema aridula
şi Phyllotreta vittula) viermii sârmă (Agriotes lineatus, A. ustulatus şi A. obscurus), răţişoara
porumbului (Tanymecus dilaticollis), buha sămănătorilor (Scotia sagetum), Sfredelitorul
porumbului (Astrinia nubilatis), molia porumbului (Sitotroga cerealella), musca suedeză
(Ascinella frit), precum şi insecte din fauna utilă: Coccinella septempunetata şi Chrysopa perla.
1. Viermele vestic al rădăcinilor de porumb (Diabrotica virgifera)

6
2. Viermii sârmă (Agriotes spp) sunt raspanditi in toate regiunile tarii dar mai ales in zonele de
stepa si silvostepa.

 
 

3. Gărgăriţa porumbului (Tanymecus dilaticollis)

4. Cărăbuş de stepă (Anoxia villosa)

7
5. Cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha)

6. Coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa)


7. Lăcusta călătoare (Lacusta migratoria)
8. Gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll)., ordinul
9. Sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.), ordinul Lepidoptera,
10. Răţişoara porumbului (Tanymecus palliatus F.), ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Prezenţa şi atacul răţişoarei porumbului Tanymecus dilaticolis în 1995

8
11. Buha semănăturilor (Scotia segetum Schiff)., ordinul Lepidoptera, familia
12. Popândăul (Citellus citellus)
13. Hârciogul (Cricettus cricettus)
14. Şoarecele de câmp (Microtus arvalis)
.
Bolile porumbului
 Tăciunele comun – Ustilago maydis

Agentul patogen. Miceliul ciupercii se află în ţesuturile infectate.


 Înflorirea albă a boabelor - Gibberella fujikuroi
Această fuzarioză a porumbului are o largă răspândire geografică, fiind frecventă şi la noi,
mai ales în anii cu timp umed, toamna.
Simptome. Boala se manifestă în toate fazele de vegetaţie. Plantele putrezesc şi pier, chiar înainte
de răsărire. Ca urmare a infecţiei este împiedicată dezvoltarea sistemului radicular.
 Putregaiul uscat al ştiuleţilor - Nigrospora oryzae
Boala este prezentă pe toate continentele. Nu produce pagube însemnate.
A fost studiată amănunţit de Traian Săvulescu. Este mai răspândită în Câmpia Dunării şi
Transilvania.
 Pătarea şi uscarea frunzelor de porumb (Helminthosporium turcicum)
Simptome: boala apare pe frunze sub forma unor pete mari, alungite in directia nervurilor,
galben-cenusii sau cafeniu inchis, cu o margine mai inchisa la culoare. Frunzele puternic atacate
se usca, se sfasaie si ca urmare boabele sistavesc.
 Putregaiul tulpinilor şi ştiuleţilor (Gibberella zeae)
Alte boli:
- Fuzarioza sau putregaiul tulpinilor şi ştiuleţilor de porumb-Fusarium spp. ;
- Mozaicul striat al porumbului- Virusul mozaicului striat ;
- Putregaiul bacterian sau putregaiul moale al tulpinilor de porumb-Erwinia carotovora.
4. DUŞMANII NATURALI
Păianjenul-viespe (Argiope bruennichi)

9
Rădăcină atacată de larve

Alţi duşmani naturali: Speira diademata, Theridion impressum, Coccinella sp., Pseudophomus
rufipes, Carabus ullrich.

5. COMBATERE
Măsuri de carantină fitosanitară
Prin carantină fitosanitară se urmăreşte împiedicarea răspândirii bolilor şi dăunătorilor,
căutându-se a se delimita anumite zone-focare în care se vor concentra acţiunile de distrugere a
parazitului.
Carantina fitosanitară se execută în punctele principale de circulaţie a materialului săditor.
La punctele vamale de frontieră se exercită controlul produselor care intră în ţară în vederea
împiedicării pătrunderii a noi paraziţi. În interiorul ţării prin inspectoratele fitosanitare se
controlează materialele vegetale eliberându-se certificate fitosanitare de liberă circulaţie numai
pentru acele loturi care nu sunt infestate cu paraziţi declaraţi periculoşi.
5.1. Metodele agrofitotehnice de protecţie a culturilor sunt cele mai vechi metode de
combatere a buruienilor, fiind foarte importante în agricultura ecologică. Cele mai importante
metode din această categorie sunt: rotaţia culturilor, lucrările solului, fertilizarea, amendarea şi
semănatul corespunzător, distrugerea buruienilor prin grăpat, plivit şi prăşit, etc.
Metodele agrotehnice sunt cele mai vechi metode de combatere a buruienilor şi continuă
să-şi menţină şi astăzi o importanţă deosebită pentru că au mai multe avantaje:
- combat toate speciile de buruieni care sunt în vegetaţie;
- concomitant cu distrugerea buruienilor se realizează şi alte obiective ca de exemplu,
pregătirea solului pentru semănat, afânarea lui, etc;
- nu sunt poluante.
Cele mai importante metode agrotehnice sunt:
Respectarea asolamentului
Asolamentul reprezintă un mijloc important de menţinere şi sporire a fertilităţii solului, de
luptă împotriva buruienilor, agenţilor fitopatogeni şi dăunătorilor, de creştere a eficienţei
celorlalte măsuri agrofitotehnice şi, în final, de creştere a producţiei şi calităţii recoltei, cu
asigurarea de profit.
El presupune împărţirea suprafeţei unei exploataţii agricole în sole cu teren relativ
omogen ca fertilitate şi cultivarea pe acesta a plantelor care se pretează cel mai bine în zonă.
Rotaţia culturilor reprezintă ordinea (succesiunea) culturilor în timp pe aceeaşi solă.

10
Sola (tarlaua) reprezintă suprafaţa cu sol cât mai omogen ca fertilitate, de dimensiuni care
să asigure lucrările mecanizate. Parcela este o subdiviziune a solei. Structura culturilor reprezintă
ponderea fiecărei culturi în suprafaţa exploataţiei agricole.
Folosirea compostului din gunoi de grajd
Principalele surse de îmbogăţire a terenului, utilizate în agricultura biologica, sunt
reprezentate de totalitatea reziduurilor vegetale (mirişte, resturi vegetale de porumb, paie, cartofi, 
etc.), combinate într-o proporţie  adecvata cu îngrăşăminte organice, de preferat, gunoi de grajd
sau compost matur.
Încorporarea în sol a materialului obţinut se efectuează în timpul lucrărilor de pregătire a
terenurilor prin intermediul arăturii la 25-30 cm. Aceasta practica este mai puţin costisitoare 
pentru reintegrarea substanţei organice si  refacerea fertilităţii naturale a solului, pentru ca prin
stimularea activităţii microflorei se restituie, prin descompunere, o parte semnificativa de
elemente nutritive altfel pierdute.
Efectuarea lucrărilor solului-arătura, lucrarea cu grapa, săpatul.
Fertilizarea organică determină creşterea viguroasă a plantelor de cultură care stânjenesc
buruienile ce răsar mai târziu. Dar pentru aceasta este necesară distrugerea timpurie a buruienilor
care sunt şi ele stimulate de aplicarea îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd trebuie să fie bine
fermentat şi să se aplice, cu prioritate, la plantele prăşitoare care-l valorifică foarte eficient.
Aprovizionarea cu elemente nutritive se realizează prin toate cele trei componente naturale:
gunoi, îngrăşământ verde şi compost. Aceasta este forma de nutriţie cea mai armonioasă privind
raportul de macro- şi microlemente. Dintre prăşitoare porumbul valorifică cel mai bine
fertilizarea organică.
Semănatul raţional presupune asigurarea unei desimi optime, efectuarea acestei lucrări la timpul
potrivit (în epoca optimă şi imediat după pregătirea patului germinativ), într-un pat germinativ
pregătit în mod corespunzător. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ trebuie să fie
executată în ziua sau preziua semănatului. Dacă s-ar face mai devreme, cu 1–2 săptămâni înainte
de semănat, sau chiar cu câteva zile, buruienile ar răsări mai repede şi ar câştiga avans în
vegetaţie.
Metode agroculturale
Prin acestea se urmăreşte modificarea practicilor agricole existente, în funcţie de factorul
fitosanitar. Aceste metode au un rol deosebit în împiedicarea înmulţirii paraziţilor (preventiv) şi
în unele cazuri chiar în distrugerea paraziţilor (curativ). Aceasta face ca aplicarea lucrărilor
agrotehnice respective să capete un caracter obligatoriu în acţiunile de combatere:
 Alegerea terenului şi aplicarea lucrărilor de întreţinere în funcţie de dinamica complexului
de dăunători şi duşmanii naturali;
 Folosirea de sămânţă sănătoasă într-un agrofond bine fertilizat şi crearea condiţiilor
optime pentru dezvoltarea plantelor;
 Efectuarea însămânţărilor în anumite epoci, prin care să se evite pagubele produse de
dăunători (musca de Hessa, gărgăriţa porumbului, gărgăriţa mazării, etc.);
 Folosirea unui asolament raţional în rotaţia culturilor şi semănarea de plante melifere
pentru atragerea entomofagilor şi ca staţii de refugiu;
 Recoltarea la timp şi în bune condiţiuni;
 Folosirea de soiuri şi linii rezistente sau tolerante la atacul dăunătorilor.
5.2 Sistematică şi hibrizi
Hibrizi romanesti HS – 412, HSF – 1700/70, HS – 370 si liniile consangvinizate RT – 31, T
– 144, T – 146, sunt relativ rezistente la atacul sfredelitorului. Particularitatile luptei biologice o

11
situeaza pe primul loc ca avand cea mai corespunzatoare baza pentru elaborarea programelor de
combatere, care sa nu polueze mediul inconjurator, fiind in acelasi timp economica si de durata.
Linii de porumb rezistente la atacul larvelor, MON 863, NG72317, NG72312 NG72227,
SD30, A251, populaţii sintetice: H225Syntetic, H55SynteticB şi soiuri: Midland Yellow Dent,
Hays Golden şi Golden Republic (recomandate de specialiştii americani)
Porumbul face parte din familia Graminaceae, specia Zea mays, care cuprinde următoarele
convarietăţi:
● conv. indurata, porumbul cu boabe tari, are endospermul la periferia bobului şi făinos în
partea centrală;
● conv. indentata, porumbul dinte de cal, la care endospermul făinos ocupă partea cea mai
mare a bobului;
● conv. everta, porumbul pentru floricele, cu bobul albicios, lucios, cu endospermul cornos
cu excepţia unei porţiuni în dreptul embrionului;
● conv. amylacea, porumbul amidonos, cu endospermul făinos în întregime;
● conv. saccharata, porumbul zaharat, bogat în hidraţi de carbon şi sărac în amidon,
boabele sunt zbârcite la uscare;
● conv. ceratina, porumbul cerat, cu endospermul cornos în întregime;
● conv. tunicata, porumbul ,,îmbrăcat”, cu boabele acoperite de glume.
În aproape toate zonele ecologice de cultură a porumbului din lume nu se mai cultivă soiuri,
ci hibrizi, rezultaţi din linii consangvinizate prin autofecundare dirijată.
Primii hibrizi de porumb s-au creat în S.U.A, iar introducerea lor în cultură s-a făcut după
anul 1954.
După modul de obţinere, hibrizii se clasifică în:
- hibrizi simpli (HS), realizaţi din hibridarea a două linii consangvinizate;
- hibrizi dubli (HD), din hibridarea a doi hibrizi simpli:
- hibrizi triliniari (HT), hibridarea dintre o linie consangvinizată şi un hibrid simplu;

Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie


Temperatura optimă de germinare a seminţelor de porumb este de 8-100C, iar temperatura de
creştere şi dezvoltare a plantelor este de 15-180C. La temperaturi mai mici de 100C creşterea încetează,
iar dacă temperatura coboară sub –40C, plantele mor.
Din punct de vedere al fotoperioadei, porumbul este o plantă de zi scurtă, adaptată la o
lumină intensă.
În primele faze de creştere, după răsărire, porumbul are o rezistenţă deosebită la secetă,
datorită sistemului radicular profund, consumului specific redus de apă. Lipsa sau insuficienţa
apei în perioada formării paniculului şi a boabelor are efecte negative asupra producţiei.
Deşi nu are cerinţe deosebite faţă de sol, producţiile cele mai mari se realizează pe solurile
cu fertilitate ridicată (cernoziomuri, soluri aluvionare, brun-roşcate), cu pH neutru (6,5-7) şi
capacitate mare de reţinere a apei. Nu se recomandă solurile reci, cu exces de umiditate,
compacte, tasate.
5.3 Metode fizico-mecanice
Constau în utilizarea mijloacelor termice, mai ales în combaterea dăunătorilor din
depozite, a câmpurilor electrostatice de înaltă frecvenţă; a ultrasunetelor, cu rol atractant sau
repelent; a diferitelor tipuri de curse (luminoase, alimentare, sexuale, etc.); a diferitelor
dispozitive de captat insecte
- arderea resturilor vegetale puternic infestate de boli şi dăunători;
- strângerea şi distrugerea plantelor sau organelor de plante bolnave;

12
- colectarea şi distrugerea dăunătorilor;
- instalarea de capcane, bariere mecanice din pleavă, cenuşă, rumeguş;
- instalarea de sperietori, plase, garduri împotriva păsărilor şi animalelor rozătoare.
5.4 Metode biologice
Folosirea microorganismelor utile (virusuri, bacterii şi ciuperci), sub formă de
biopreparate: Thuringin, Thurintox, Muscardin, etc., precum şi a paraziţilor şi prădătorilor
crescuţi în biolaboratoare şi lansarea lor în focarele de dăunători: Thrichogramma, Prospaltella,
Trissolcus, Phytoseiulus, etc. Cu ajutorul acestora s-au obţinut rezultate foarte bune prin
introducerea şi aclimatizarea de noi paraziţi în zonele unde aceştia lipsesc. În acelaşi scop se pot
utiliza:
- Lupta autocidă, care utilizează efectele sterilizante ale radiaţiilor ionizante sau ale unor
substanţe chimice (chemosterilizanţi, substanţe radiometrice) asupra insectelor dăunătoare. Poate
fi tratat unul din sexele unei specii sau ambele sexe, astfel încât, din copulările indivizilor
sterilizaţi pe această cale cu indivizii normali din natură, să rezulte ponte sterile;
- Lupta hormonală, constă în folosirea unor substanţe hormonale (endohormoni şi
exohormoni) care au rol în reglementarea proceselor de creştere şi dezvoltare, anumite
comportamente la insecte, etc.
a) endohormonii sunt secretaţi de sistemul neuroendocrin care reglementează creşterea şi
dezvoltare insectelor, fiind sub control direct şi permanent al sistemului nervos central.
b) Exohormonii (feromoni) determină anumite comportamente în găsirea hranei, a sexului
opus, în cazuri de primejdie, etc. (feromoni de alarmă, de concentrare, de marcare).
- Lupta genetică, se bazează pe principiul utilizării diferitelor manipulări genetice, prin care
populaţiile de insecte să regreseze şi eventual să fie eradicate.
Acest mijloc de combatere se referă la patru tipuri esenţiale genetic:
a) incompatibilitatea dintre rase
b) sterilitatea hibrizilor
c) utilizarea genelor letale
d) crearea de gene defavorabile
- Lupta fiziologică, se referă la mecanisme fiziologice sau efecte psihice care influenţează
comportamentul insectelor , schimbând modul de nutriţie, pontă, etc., ceea ce atrage după sine
moartea insectei.
Metoda biologică de luptă constă deci în folosirea paraziţilor, prădătorilor, a agenţilor
patogeni, precum şi a altor duşmani naturali în vederea distrugerii diferiţilor dăunători ai
plantelor de cultură. Ea are ca scop restructurarea agrobiocenozelor în vederea reducerii densităţii
numerice a populaţiilor dăunătoare, sub limita dăunării economice. Aplicarea ei presupune
cunoştinţe temeinice de ecologie, biologie şi cibernetică, fără de care nu pot fi înţelese legăturile
ce există între biocenoze, factorii climatici, trofici, antropologici, etc.
În final, prin lupta biologică se urmăreşte îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, care să fie
favorabile pentru duşmanii naturali şi nefavorabile pentru dăunători.
În ultimul timp, datorită cunoaşterii efectelor secundare negative ale produselor
insecticide şi în special a celor organice, combaterea biologică a dăunătorilor a căpătat importanţă
din ce în ce mai mare. Prin lupta biologică se elimină pericolul toxicităţii unor produse faţă de
insectele utile şi ca atare menţinerea unui echilibru biocenotic. De asemenea, se elimină pericolul
existenţei unor reziduuri pe produsele tratate. Nu apare fenomenul de rezistenţă câştigat la
formele intraspecifice (rase) de insecte sau acarieni, aşa cum se întâmplă în cazul tratamentelor
chimice.

13
Metode biologice constau in distrugerea daunatorilor plantelor cultivate cu ajutorul
biopreparatelor si a dusmanilor naturali, hormonilor si antocidiei. Organismele folosite in
combaterea biologica sunt: virusurile, bacteriile, ciupercile protozoarele, nematozii, insectele
antropodele precum si unele verteblate.
Metodele biologice de combatere prezinta avantaje apreciabile in comparatie cu celelalte
procedee. Aceste avantaje sunt:
- lipsa de toxicitate pentru om si animale
- mentinerea echilibrului biocenotic
- eliminarea pericolului rezidiilor si a celor legate de aparitia rezistentei.
Metodele pot fi folosite indiferent de stadiul de dezvoltare a plantei, iar pentru efectuarea
tratamentelor nu sunt necesare masuri speciale de protectie a muncii.
In culturile de porumb au fost utilizate efectele sterilizante ale radiatiilor ionizate sau ale
unor substante chimice (chemosterilizanti, substante radiomilimetice). Initial s-a considerat ca
prin copulari succesive intre indivizii sterili si naturali, sterilizarea ar putea fi anulata. Ulterior s-a
ajuns la concluzia ca, prin lansarea unui evectiv de insecte sterile mult superior populatiilor
naturale in care se aplica tratamentul, acest neajuns poate fi inlaturat. Aceasta metoda s-a aplicat
in cazul Sfredelitorului porumbului.
Combaterea biologică se bazează pe folosirea bacteriilor, ciupercilor, insectelor, păsărilor
şi chiar şi a mamiferelor care parazitează sau se hrănesc cu dăunătorii culturilor.
Dintre insecte, deosebit de folositoare sunt: păianjenii care se hrănesc cu păduchii de
frunze şi acarieni; buburuza cu 7 puncte, se hrăneşte cu păduchii de frunze iar cea galbenă cu 22
puncte atacă chiar ciupercile care produc făinările; gândacul de pământ vânează omizi, limacşi,
viermele sârmă; albinele şi bondarii favorizează polenizarea; etc.
Termenul de „feromon” reprezintă o substanţă secretată de un individ, recepţionată de
către alt individ din aceeaşi specie, în care declanşează o reacţie specifică, un comportament
definit sau un proces de dezvoltare şi determină relaţiile intraspecifice. Din multitudinea de
feromoni, pentru culturile de câmp prezintă importanţă feromonii sexuali, care au rol de a atrage
sexul opus în vederea împerecherii şi care au putut fi realizaţi prin sinteze artificiale.
Cu ajutorul feromonilor sexuali se determină răspândirea dăunătorilor şi gradul de atac al
acestora, ei dovedindu-şi utilitatea şi în studiile privind dinamice dăunătorilor, contribuind astfel
la stabilirea metodelor de avertizare, în raport cu dinamica zborului fluturilor.
Diferite tipuri de capcane cu feromoni sexuali de sinteză sunt folosite în prezent în
combaterea directă a unor specii dăunătoare.

Instalarea capcanelor feromonale şi colorate

14
Rolul metodelor biologice poate fi diferit in contextul ansamblului de masuri de
combatere : el poate fi dominat (in cazul infectarii generale a daunatorilor de catre organismele
entomopatogene, adaptarii unui dusman natural eficace sau unei masuri autocide) sau poate
participa complementar (in procesul elaborarii prognozei sau la avetizare, in perioada de
vegetatie). Datorita actiunii lor specifice, procedeele biologice corespund in mod ideal pentru
protectia integrata a plantelor.
5.5 Metodele chimice se bazează pe folosirea unor substanţe chimice cu acţiune toxică asupra
paraziţilor. Aceste substanţe sunt denumite în funcţie de paraziţii pe care îi combat:
- bactericide, cele cu acţiune toxică asupra bacteriilor;
- fungicide, cele care distrug ciupercile;
- acaricide, sunt numite cele care distrug acarienii;
- insecticidele, omoară insectele;
- nematocidele, sunt toxice pentru nematozi.
Folosirea unor insectofungicide vegetale- în compoziţia chimică a unor plante din flora
spontană sau cultivată există unele substanţe biologic active cu acţiune antimicrobiană şi
împotriva dăunătorilor. Ele acţionează fie direct asupra agenţilor patogeni, inhibându-le
dezvoltarea (fungistatică), fie indirect asupra plantei atacate, căreia îi stimulează, morfologic sau
funcţional, un mijloc adecvat de apărare. Unele plante au însuşirea de a secreta în sol sau în aer
unele substanţe cu efect repulsiv sau dăunător: Lecitina vegetală, comercializată sub denumirea
de Biblat (25% lecitină din soia).
Preparate minerale:
- oxiclorura de cupru (Turdacupral)-are acţiune fungicidă.
În agricultura ecologică tratamentele pe bază de cupru trebuie limitată la maximum 3.
- alaun (piatra acră)-se foloseşte împotriva păduchilor de frunze, de asemenea prin stropirea
solului se previne atacul de melci fără cochilie.
Combatere bolilor la porumb în timpul vegetaţiei.
Toate culturile la care se estimează producţii de peste 8000kg/ha boabe stas şi toate
loturile semincere se vor trata obligatoriu prin aplicarea de tratament cu BRESTAN 60WP
(0,2%)
Combatere dăunători:
Se vor aplica tratamente chimice în perioada de vegetaţie contra dăunătorilor cu unul
dintre următoarele produse: Actara 35 WG (0.1l/ha); Regent (0,1-0,2l/ha); Sinoratox 35 (1,5l/ha);
Victenon (0,75-1l/ha). Pentru combaterea rozătoarelor din cîmp se poate utiliza produsul Baraki,
Redentin, Storm Bait Blocks, Azodrin, Quickfos
Combatere buruieni:
Se vor efectua tratamente chimice în momentele optime de aplicare cu unul dintre
următoarele erbicide: Alazine (4-6l/ha); Atranex (2-4l/ha); Banvel (0,6l/ha); Callisto (0,20-
0,35l/ha); Guardian (1,75-2,5l/ha); Harness (2-4l/ha); Laset (1,25l/ha); caz infestare cu costrei:
Mistral (1-1,5l/ha); Mistral Turbo (1,5l/ha); Equip (1,75-2,5l/ha) Guardian (Acetoclor 820860 g/l
+ Antidot) Erbicid selectiv, preemergent pentru porumb. GUARDIAN®

15
Bibliografie :

1. Al. Lazar, M. Hatman, I. Bobes, T. Perju, T. Sapunaru, M. Goian, Protectia plantelor,


Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti – 1980.
2. Atudosiei Nicole, Geaman I. – Patologie vegetala, Ed. Printech, Bucuresti, 2004;
3. Baicu, T,. Savulescu, A., Combaterea integrala in protectia plantelor, Editura Ceres
Bucuresti 1978.
4. Baicu, T,. Savulescu, A., Sisteme de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor pe
culturi, Editura Ceres Bucuresti 1986.
5. Caretu Georgeta – Curs de fitopatologie, pentru uzul studentilor, 2003;
6. Costache M., Roman T.– Ghid pentru recunoasterea si combaterea bolilor plantelor
agricole, Redactia Agris, Bucuresti, 1998;
7. Ghizdavu, I, Paşol P., Pălăgeşiu I., ş.a., Entomologie agricolă, EDP, Bucureşti.
8. Grozea Ioana, 2006, Entomologie specială, Ed. Mirton, Timişoara 2006;
9. Hera, Cr. Sin Gh., Metode agrotehnice în cultura plantelor, Edit. Ceres, Bucureşti 1980;
10. Hulpoi, N., Eliade, Gh., Pintilie, C., Sin, Gh., Cercetări privind activitatea biologică a
solului arat la diferite adâncimi. Analele ICCPT Fundulea, XXXVII, B: 76-85. 1971
11. Hulpoi, N., Pintilie, C., Sin, Gh., Ionescu, Fl., Nicolae, C., Catargiu, D., Nagy, C., Pipie,
Fl., Tâmpeanu, I., – Influenţa lucrărilor minime asupra producţiei de porumb, însuşirilor
solului şi infestării cu buruieni în diferite zone pedoclimatice. Bucureşti, 1973.
12. Minoiu N., Lefter Gh. - Bolile si daunatorii speciilor samburoaase, Ed.Ceres, Bucuresti,
1986
13. Picu, I., Crăciun, M., Ulnici, A., – Cercetări privind cultura cerealelor şi plantelor
tehnice în condiţii de irigare, Bucureşti 1987
14. Picu, I., Şipoş, Gh., – Elemente specifice în tehnologia porumbului irigat. Cereale şi
plante tehnice, Bucureşti, 1978
15. Pintilie, C., Sin, Gh., – Rotaţia culturilor de câmp, Edit. Ceres, Bucureşti, 1974
16. Pintilie, C., Sin, Gh., – Combaterea buruienilor şi producţia agricolă Edit. Ceres,
Bucureşti: 239-246, 1977
17. Rogojanu V. 1968, Determinator pentru recunoaşterea dăunătorilor plantelor cultivate.
Ed. Agrosilvică, Bucureşti.
18. Sin, Gh., Cercetări privind asolamentele, lucrările solului şi tehnologia de semănat.
Bucureşti, 1987
19. Sin, Gh.,– Cercetări privind influenţa compactării solului asupra însuşirilor acestuia şi a
producţiei de grâu, porumb, floarea-soarelui şi sfeclă de zahăr. Analele ICCPT
Fundulea, LVI: 285-298, 1988
20. Smith J.M. si colab. - European handbook of plant diseases, Blackwell scientific
publication, Oxford, 1998.
21. Şipoş, Gh., Scurtu, D., Sin, Gh., Moga, I., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole.
Edit. Ceres, Bucureşti, 1981
22. xxx Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România,
Bucureşti, 1999.

16

S-ar putea să vă placă și