Cantitatea de căldură necesară parcurgerii perioadei de vegetaţie a florii-soarelui, răsărit-maturitate

(suma gradelor de temperatură mai mari de 5 grade Celsius) este, în medie de circa 1.700 de grade
Celsius, cu limite cuprinse între 1.600 şi 1.700 de grade Celsius.

Luând însă în consideraţie pragul biologic de 7 grade Celsius, temperatura la care de fapt se seamănă
floarea-soarelui, suma temperaturilor utile (grade zilnice utile pentru creştere) se situează, pentru
diferiţi hibrizi, pe perioada semănat-maturitate între 1400 şi 1700 grade Celsius.

Rezultate bune la floarea-soarelui se obţin în acele regiuni unde temperatura zilnică medie în faza de
formare şi umplere a seminţelor ajunge la 1822 grade Celsius. Aceste date arată, în general, că
floarea-soarelui este o plantă pretenţioasă la căldură.

Analizând însă cerinţele florii-soarelui faţă de căldură pe fazele de vegetaţie, după cum prezintă Gh.
Bîlteanu, observăm capacitatea acestei plante de a suporta oscilaţii mari de temperatură. Astfel,
temperatura minimă de germinaţie este de 3-5 grade Celsius. Plantele tinere (1-2 perechi de frunze)
suportă îngheţul până la minus 6 grade Celsius şi chiar minus 8 grade Celsius, dacă acesta nu este de
lungă durată. Temperaturile sub 0 grade Celsius de durată mai lungă pot însă duce la distrugerea
plantei. Brumele târzii, când floarea-soarelui şi-a diferenţiat inflorescenţa, nu distrug plantele, în
schimb vatămă vârful de creştere, fapt ce determină ramificarea tulpinii în partea superioară, apariţia
de numeroase capitule mici, cu seminţe seci. Temperaturile scăzute devin cu atât mai dăunătoare cu
cât plantele sunt mai avansate în vegetaţie. În perioada înfloritului, floarea-soarelui pretinde
temperaturi moderate, de circa 18-20 grade Celsius. Sunt foarte dăunătoare temperaturile mai mari de
30 de grade Celsius, care duc la pierderea vitalităţii polenului şi la creşterea procentului de seminţe
seci. Temperaturile ridicate sunt mult mai daunatoare când se asociază cu vânturi uscate şi cu
umiditate relativă a aerului redusă. Temperaturile ridicate determină reducerea conţinutului de acid
linoleic al uleiului.

Umiditatea

Floarea-soarelui are un consum ridicat de apă. În diferite condiţii de mediu, coeficientul de

transpiraţie variază între 290 şi 705. O singură plantă, pe întreaga perioadă de vegetaţie, consumă în
medie 70-80 de litri de apă. Cu toate acestea, floarea-soarelui este una dintre plantele rezistente la
secetă datorită sistemului ei radicular foarte puternic dezvoltat şi faptului că plantele suportă
deshidratarea temporară a ţesuturilor (ofilirea funzelor) provocată de secetă. La rezistenţa la secetă
mai contribuie porozitatea plantei şi sistemul medular care înmagazinează apă. În condiţii normale de
cultură, consumul de apă se situează la circa 425 părţi pentru o parte de substanţă uscată. O cultură
bine dezvoltată de floarea-soarelui produce 7-8 tone/hectar substanţa uscată totală, pentru care sunt
necesari 300-400 mm apă.

În condiţii optime de aprovizionare cu apă, evapotranspiraţia într-o cultură de floarea-soarelui se

situează în jurul a 600-700 mm

Cerinţele plantelor de floarea-soarelui faţă de umiditate variază în funcţie de fazele de vegetaţie. De la

răsărit până la formarea inflorescenţei (primele 30 de zile), floarea-soarelui consumă numai 20-25%
din cantitatea de apă totală necesară în timpul vegetaţiei. Consumul cel mai mare se înregistrează în
perioada de formare a capitulului - umplerea seminţelor. După unii autori, cel mai mare consum de
apă se înregistrează începând cu 0-14 zile înainte de deschiderea inflorescenţei. Totuşi pentru a obţine
producţii mari, umiditatea solului se cere să fie ridicată în cea mai mare parte din perioada de
vegetaţie. Influenţa umidităţii solului (pe fazele de vegetaţie) asupra producţiei sunt de o reală
importanţă în obţinerea de producţii ridicate de seminţe de floarea-soarelui. Se desprinde importanţa
pe care o reprezintă umiditatea ridicată a solului încă de la începutul primei părţi a perioadei de
vegetaţie. În cazul când umiditatea solului este scăzută până la deschiderea inflorescenţei, producţia
de seminţe se reduce simţitor, chiar dacă în continuare umiditatea solului creşte. Dinamica consumui
de apă la floarea-soarelui în zona de silvostepă de sud a României este foarte bine interpretată prin
consumul zilnic de apă, rezultat din media lunară, şi care este următorul: în condiţii de irigare, în
Bărăgan, consumul zilnic de apă este de: luna aprilie = 1,7 mm; luna mai = 2,3 mm; luna iunie = 5,6
mm; luna iulie = 5,7 mm; luna august = 3,0 mm, iar în Dobrogea este de:  luna aprilie = 1,1 mm; luna
mai = 2,5 mm; luna iunie = 5,9; luna iulie = 5,7; luna august = 2,5. Umiditatea solului influenţează
pronunţat nu numai producţia de seminţe, dar şi procentul de ulei. Pentru o producţie ridicată de
floarea-soarelui prezintă importanţă atât rezerva de apă a solului la data însămânţării, cât şi
precipitaţiile din timpul perioadei de vegetaţie.

Şi pentru condiţiile din România, Berbecel a găsit o corelaţie foarte strânsă între cantitatea de
precipitaţii din perioada septembrie-aprilie şi producţia de seminţe la floarea-soarelui. Cele mai
ridicate producţii în Bărăgan s-au obţinut, de pildă, când în perioada menţionată au căzut 350 mm
precipitaţii. Deficitul de umiditate din sol la data semănatului nu poate fi compensat de o cantitatea
mai mare de precipitaţii în timpul vegetaţiei. Cantitatea de apă acumulată în sol pe perioada
septembrie-aprilie constituie elementul de bază pentru stabilirea densităţii optime a plantelor.
Precipitaţiile din timpul perioadei de vegetatie contribuie cu atât mai mult la creşterea producţiei cu
cât ele cad în preajma deschiderii inflorescenţelor, în timpul fecundării şi umplerii seminţelor.