ÎNTREBĂRI DIN TEMA ”RELAȚIA DUMNEZEU-OM, OM-DUMNEZEU”

1. Ce înseamnă faptul că Dumnezeu este Sfânta Treime? Ce înseamnă a trăi

conform vieții trinitare?

Înainte de Cristos, religiile evoluate (inclusiv VT) au adorat un Dumnezeu singuratic

și nemărginit de puternic. Însă, cea mai mare revelare a lui Cristos a fost că
Dumnezeu este o comunitate de iubire, un Dumnezeu care trăiește în trei persoane:
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Fiecare persoană din Sf. Treime este Dumnezeu, una față
de cealaltă fiind în unitate, dar cele trei persoane sunt independente, separate. Ele se
predau una alteia în mod deplin, încât pun totul în comun și devin în mod perfect
una. Sunt egale între ele, pentru că împărtășesc aceeași natură divină: Tatăl -
Creator, Fiul - Mântuitor, Duhul Sfânt - Sfințitor.
Forma de viață a lui Dumnezeu este iubirea, dăruirea, a se face una în iubire. Atunci
când Fiul lui Dumnezeu a devenit om, el a preluat natura noastră omenească, dar a
adus cu sine forma de viață a Sf. Treimi. În viața lui Isus, în comportamentul său,
descoperim taina iubirii Sf. Treimi în relație cu Tatăl și în relație cu oamenii.
Chiar și pe pământ, Isus a rămas în unitate deplină cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, încât
s-a predat pe sine voinței Tatălui, lucru pe care îl vedem în pasajul: „Tatăl îl iubește
pe Fiul și toate le-a dat în mâna lui” (In 3,35).
Viața lui Isus ne învață că iubirea care unește persoanele Sf. Treimi nu este o iubire
închisă, ci se deschide spre oameni. Isus ne iubește pe noi toți cu o iubire care
dăruiește totul, la fel cum îl iubește Tatăl pe el, ne dăruiește învățătura, slava, viața.
Dumnezeu a creat omul ca să-i împărtășească fericirea, viața sa divină, sau omul să
fie în comuniune cu Dumnezeu. Știm din Sfânta Scriptură că acest plan divin a fost
distrus de păcat. Păcatul a distrus comuniunea oamenilor cu Dumnezeu, ceea ce a
avut drept consecință și distrugerea comuniunii dintre oameni. Apoi Dumnezeu l-a
trimis pe Fiul său pe pământ, ca să-l cheme pe fiecare om la viața Sf. Treimi.
Forma de viață a Sf. Treimi pe pământ poate lua naștere în mod deplin doar în
comunitate, omul poate să-și găsească împlinirea numai într-o comunitate frățească.
A trăi conform vieții trinitare înseamnă a trăi în iubire, în dăruire și a ne face una în
iubire. Înseamnă a face și voința Tatălui, a avea o comuniune cu el, a trăi o viață de
dăruire, a nu ne gândi numai la noi înșine, a fi atenți și la frații noștri cum putem să
le facem o bucurie. Atunci iubirea noastră va fi împărtășită și se va naște iubirea
reciprocă, care este germenele unității.
Viața supranaturală înseamnă că suntem fii ai Tatălui, frați ai Fiului și moștenitori
împreună cu Fiul, între noi, sfințiți mereu de Duhul Sfânt pentru a ne asemăna tot
mai mult cu Isus Cristos. Dacă și noi reușim să-i considerăm pe alții mai importanți
decât noi și să-i slujim, fiind conștienți că fără de ei nu am fi în stare să
supraviețuim, atunci suntem în stare să formăm comunitate și să fim toți frați. E
important să ne străduim cu ajutorul lui Dumnezeu să trăim în comuniune, să creăm
comunități și să le menținem.
Biserica ne învață că Preasfânta Treime este misterul central al credinței creștine.
Dumnezeu este o comunitate perfectă și ne invită să trăim viața sa trinitară, bazată
pe iubire cu El și între noi. Biserica, adică noi oamenii botezați, avem misiunea după
planul lui Isus, să fim icoana lui Cristos, să fim icoana Sfintei Treimi pe pământ.

1
 2. Ce înseamnă să fim ucenici ai lui Cristos? Cum am putea să fim și mai mult
ucenicii lui? Descrieți cel puțin trei caracteristici ale unui ucenic al lui Cristos.

Există două pasaje în Evanghelie care vorbesc despre ucenicie și care ne ajută să
dăm o definiție ucenicului lui Cristos.
La începutul misiunii sale, Isus face o chemare primilor discipoli, ca să-l urmeze (Mt
4,17-22): „17 De atunci a început Isus să predice şi să spună: „Convertiţi-vă: s-a
apropiat împărăţia cerurilor!”. 18 Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi
fraţi: pe Símon, cel numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând plasa în mare,
căci erau pescari, 19 şi le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de
oameni!” 20 Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. 21 Plecând de acolo, a
văzut alţi doi fraţi, pe Iacób, fiul lui Zebedéu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă,
împreună cu Zebedéu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele şi i-a chemat. 22 Iar ei,
părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat”.
A fi ucenic al lui Cristos este un dar pe care-l primim de la Dumnezeu, deoarece
inițiativa îi aparține lui. A fi ucenic al lui Cristos presupune și o schimbare,
convertire, adică renunțarea la o viața păcătoasă sau acceptarea chemării lui
Dumnezeu la o altă misiune, la altă vocație, de a-i ajuta pe oameni să-l găsească pe
Dumnezeu și astfel să devină apostoli pentru ei.
Un alt pasaj ne prezintă ultimele clipe ale misiunii pe care a împlinit-o Isus pe
pământ, înainte de înălțarea sa la cer (Mt 28,16-20); „16 Apoi cei unsprezece
discipoli au mers în Galiléea, pe muntele hotărât lor de Isus. 17 Cum l-au văzut, s-au
prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau. 18 Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a
fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. 19 Aşadar, mergând, faceţi ucenici din
toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, 20 învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate
zilele, până la sfârşitul lumii!”.
Aici ucenicul este cel care primește o misiune clară de la Isus, și anume misiunea de
a-i face pe alții ucenici. Este misiunea principală a ucenicului.
Botezul (sacramentele) și cateheza sunt mijloace pentru ca oamenii să devină la
rândul lor ucenici ai lui Cristos și să devină apostoli, adică cei care dau mai departe
credința. Un ucenic al lui Cristos este cel care a fost botezat și dorește să-l urmeze pe
Cristos pe un drum. Ucenicul vede direcția în care să se îndrepte pentru a deveni un
ucenic cât mai bun al lui Cristos.
Putem să fim și mai mult ucenicii lui Cristos, dacă dorim să îndeplinim niște condiții
de a-l urma:
a) Dorim o legătură personală cu Cristos. Cateheza prin care asimilăm niște
cunoștințe despre învățătura lui Cristos, despre adevărurile de credință, despre
Biserică, Sfânta Scriptură nu conduc la o legătură personală cu Cristos, la
schimbarea vieții noastre sau la atașament față de el. Sfinții părinți, papii, începând
cu Papa Ioan Paul al II-lea, ne spun ca să punem accent pe lângă cateheză, sau
înainte de cateheză, și pe evanghelizare. Evanghelizarea are drept scop să-l
cunoaștem mai direct pe Cristos, să ne obișnuim cu o relație personală cu el.
b) Dorim să creștem. Un ucenic al lui Cristos este mereu dispus să învețe de la
el, chiar toată viața, întrebându-se zilnic: „Doamne, cum vezi viața mea? Arată-mi
voința ta! Doresc să cresc în împlinirea voinței tale. În această situație, ce ai face tu,
Isuse? Doamne, ce așteptări ai de la mine?” Viața ne oferă multe situații în care
putem pune aceste întrebări: luarea unei decizii, slujirea cuiva, neputința de a iubi
pe cineva, îmbolnăvirea, pierderea unei persoane dragi etc.
c) Dorim să slujim, pentru că asta am învățat de la Cristos (In 13, 15-17):
„15 Căci v-am dat exemplu ca și voi să faceți aşa cum v-am făcut eu. 16 Adevăr,

2
adevăr vă spun: nu este servitorul mai mare decât stăpânul său şi nici trimisul mai
mare decât cel care l-a trimis. 17 Știind acestea, fericiţi sunteţi dacă le faceţi.”
Slujirea devine o formă de viață a ucenicului în orice situație s-ar afla: în familie, în
comunitatea parohială, la locul de muncă sau printre străini.
Slujirea o putem concretiza acolo unde simțim că avem capacitate, să avem inițiativă
(ajutor în cateheză, conducerea rugăciunilor, vizita bolnavilor, muncă fizică, ajutor
în organizarea unui eveniment, să cântăm la cor...). Nici slujirea nu scapă de
suferință. Poate suntem criticați, atunci când facem ceva cu cea mai bună intenție,
poate simțim că munca noastră nu are un efectul pe care l-am așteptat. Nu putem
întotdeauna să slujim, dar putem să fim mereu disponibili pentru slujire, gândindu-
ne că o facem pentru Dumnezeu. Foarte important este dialogul pentru a restabili în
jurul nostru înțelegerea și pacea, atunci când s-ar putea să avem păreri diferite.
d) Dorim să fim misionari. Identitatea noastră de creștin este de a fi ucenici,
așa cum ne îndeamnă și Isus în evanghelia după Matei: ”Aşadar, mergând, faceţi
ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, 20 învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit!” (Mt 28,19).
Ucenicul trebuie să fie apostol, să-i ajute pe ceilalți să fie și ei ucenici, adică
misionari. Misiunea reprezintă sarcina primară a Bisericii creștine. Scopul primar al
misiunii este ca oamenii să-l cunoască pe Dumnezeu, să aibă o relație personală cu
el, astfel încât ei să aibă o viață mai frumoasă și să ajungă la mântuire.
Câteva caracteristici ale ucenicului lui Cristos sunt:
1) renunță la el însuși, își poartă crucea zilnic și-l urmează pe Cristos;
2) îl iubește pe Isus mai mult decât orice alt lucru, mai mult decât pe el însuși;
3) iubește pe ceilalți ucenici;
4) ascultă și se ajută de învățătura lui Isus;
5) aduce multe roade;
6) devine ca Isus.

3
 3. Ce înseamnă convertirea? Ce ne spune despre drumul convertirii parabola
tatălui îndurător - fiul risipitor (Lc 15,11-32)? De ce avem nevoie de mai multe ori în
timpul vieții de convertire?

Convertirea este răspunsul omului atins de iubirea lui Dumnezeu sau trăirea
conform Cuvântului lui Dumnezeu. Este un fenomen evreiesc-creștin, din care
putem extrage trei semnificații ale cuvântului convertire, și anume:
a) Convertire prin consimțământ la anumite reguli. Este specifică poporului evreu,
când pe muntele Sinai Moise mijlocește legământul făcut între Dumnezeu și popor și
prin care poporul va promite păstrarea regulilor, a poruncilor lui Dumnezeu.
b) Convertirea are și un aspect emoțional. Tot în Vechiul Testament, profetul
Ieremia se apropie de Dumnezeu printr-o relație emoțională. Credinciosul așteaptă o
recompensă de la El pentru fidelitatea lui. Dumnezeu nu acceptă un drept la o
recompensă. Ajutorul pe care-l oferă în sprijinul omului este benevol, din proprie
inițiativă, de aceea convertirea este un dar pe care-l primește credinciosul.
c) Convertirea mai poate semnifica faptul că omul a mers într-o direcție greșită și
apoi se întoarce la Dumnezeu, așa cum este în cazul lui Ieremia. El a trebuit să
înțeleagă că a greșit, pentru ca Dumnezeu să-i dea posibilitatea întoarcerii lui.
În Noul Testament, convertirea este un act personal de încredere în persoana lui
Isus, o relație personală cu el.
Drumul convertirii din parabola tatălui îndurător este parcurs de către fiul risipitor
în mai multe etape:
a) Drumul lui începe cu examenul de conștiință. După ce a plecat de acasă,
fascinat de avantajul de a fi primit partea lui de avere din partea tatălui său, rupt de
familie, el risipește fără nicio responsabilitate averea, iar viața lui devine
insuportabilă atunci când în acea țară străină s-a instalat foametea. În această
situație, în care presta o muncă mizerabilă, a început să reflecteze la situația tatălui
său care era foarte bună și unde servitorii nu mureau de foame. Face un examen de
conștiință, pentru că și-a dat seama de bunătatea tatălui care i-a respectat alegerea
făcută.
b) Urmează căința fiului risipitor. El reface drumul parcurs, amintindu-și cum
a părăsit casa părintească și starea în care a ajuns. În sufletul lui, își fac loc alte
sentimente: căldura căminului, imaginea chipului tatălui, iubirea tatălui față de el.
Începe convertirea inimii, întoarcerea prin căință, cu dorința de a se schimba, de a
deveni mai bun.
c) Hotărârea lui de a cere iertare de la tatăl său în urma unei tresăriri
lăuntrice, când și-a pregătit și o scurtă mărturisire. Recunoaște propria vină,
primește curaj ca să se îndrepte spre Dumnezeu, iar în sufletul lui se naște speranța
și credința: „Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: «Tată, am
păcătuit împotriva cerului și înaintea ta»”.
Fiul își dă seama că este în afara drumului și în acel moment al vieții se decide să se
ridice și să pornească pe drumul de întoarcere la casa tatălui său. Dorește să țină
poruncile lui Dumnezeu și să intre în alianța de iubire făcută cu El.
d) La capătul drumului de convertire, urmează bucuria, sărbătoarea și
îndestularea pregătită de tatăl său. Mila Tatălui merge dincolo de orice așteptare: El
îl primește pe fiul risipitor cu brațele deschise, fără să-i amintească și să-i ceară
socoteală pentru risipirea averii.

4
Avem nevoie să ne convertim de mai multe ori pe parcursul vieții noastre, deoarece
pe drumul urmării lui Cristos vom întâmpina și ispite. Ne trebuie discernământ și
vigilență, pentru că , deși suntem convertiți la credința lui Cristos, putem devia de la
drumul ales. Una din ispite ar fi să credem că planul lui Dumnezeu nu coincide cu
proiectele propuse de noi. Pretindem de la el semne clare și decisive și, dacă el nu le
permite, suntem tentați să le facem în locul lui Dumnezeu. Această ispită are la
rădăcină teama de încredere totală în Dumnezeu și dorința de a da ascultare duhului
lumii. Convertirea, ca schimbare a mentalității în modul de a gândi și de a trăi, nu
anulează viciile care pot apare în calea dreaptă pe care vrem s-o parcurgem.
Viciile sunt impulsuri nesănătoase care promit comoditate, savurarea vieții, a
fericirii, ducând la vătămarea relației noastre cu Dumnezeu, a relației noastre cu
ceilalți oameni și a relației cu noi înșine. Dumnezeu nu dorește să ne pedepsească, ci
din iubire dorește să fim responsabili pentru faptele noastre și să fim statornici pe
calea trasată de el, încât să nu fim atrași într-o direcție greșită.

5
 4. Ce înseamnă rugăciunea în viața unui ucenic? Ce înseamnă rugăciunea în
viața Dumneavoastră? Ce fel de moduri de rugăciuni comune practicați în
comunitatea Dumneavoastră?

Ucenicul care vestește adevărul lui Cristos și viața în Cristos trebuie să se unească cu
Dumnezeu în rugăciune. În activitatea sa apostolică, după oboseala muncii , aflat pe
drumuri în căutarea oamenilor cu care dorea să intre în comuniune, Isus simțea
nevoia să vorbească cu Tatăl lui. Și ucenicul trebuie să-l imite în rugăciune, stând de
vorbă cu Isus de la care să înțeleagă învățătura lui, să-și păstreze bucuria, să
înțeleagă care este voința lui în legătură cu oamenii pe care-i întâlnește în cale.
Isus vorbește, de multe ori, despre rugăciune ca o necesitate absolută pentru a-l
urma în mijlocul atracțiilor lumești. În multe pasaje, îl vedem pe Isus unit în
rugăciune intimă cu Tatăl, dând un exemplu clar cum ar trebui să fie rugăciunea
ucenicului: umilă, încrezătoare, perseverentă, insistentă, constantă. Dialogul intim
între Isus și Tatăl era neîncetat, era o rugăciune de cerere, de laudă și mulțumire.
Rugăciunea este o necesitate a omului înnăscută în inima lui, deoarece Dumnezeu
ne-a creat ca să intrăm în comuniune cu el. Sensul rugăciunii pe care o face ucenicul
este de a mări prietenia cu Dumnezeu în cadrul acestei întâlniri interpersonale.
Rugăciunea ucenicului este un răspuns al omului credincios la inițiativa lui
Dumnezeu de a intra în dialog cu El, trebuie să fie un imn de binecuvântare, de
adorație la adresa lui, o cerere de ajutor sau de mijlocire, un act de mulțumire, de
laudă și de contemplare a misterelor divine.
Rugăciunea zilnică aduce multe roade: îl întărește pe ucenic în multe încercări și
greutăți, îl învață cum să-i slujească pe ceilalți, îl ajută să muncească mai bine, să-și
îndeplinească mai bine îndatoririle în familie, în comunitate, în societate, îl învață să
vorbească cu Dumnezeu și să crească în iubire. Rugăciune ucenicului începe atunci
când el intuiește măreția lui Dumnezeu, se apleacă în fața lui, aducându-i omagii.
Pentru mine, rugăciune este o legătură tainică cu Dumnezeu, posibilitate de a intra
în dialog cu el, este un dar nu un merit personal.
Dumnezeu cunoaște totul despre mine, nu are nevoie de rugăciunea mea, doar
sufletul meu e însetat după iubirea lui. În această clipă de întâlnire cu Creatorul, mă
adresez lui, comunicându-i necesitățile, frământările, temerile, bucuriile mele,
povestindu-i despre întâlnirile mele cu ceilalți oameni, momentele frumoase
petrecute în prezența lui în mijlocul comunității etc.
Dumnezeu este Creatorul universului, dar el este și în profunzimea sufletului meu,
este Tatăl milostiv care mă privește cu iubire și dorește să-l chem pe nume,
spunându-i: „Doamne, tu ești singurul mei bine. Tu ești totul pentru mine!” Așa cum
port o discuție cu o persoană, tot așa recunosc prezența personală a lui Dumnezeu în
sufletul meu și în jurul meu, și încep o conversație cu el, oferindu-i din timpul meu
liber un moment de singurătate și de liniște, în care recunosc nimicnicia mea în fața
Atotputernicului.
Cât privește timpul de rugăciune, mă rog când mă trezesc dimineața, oferind
eforturile din acea zi lui Dumnezeu și înainte de culcare, mulțumindu-i pentru tot ce
a făcut pentru mine în acea zi și cerându-i iertare pentru păcatele mele. De-a lungul
zilei, de asemenea, fac efort de a vorbi cu Isus.
Încep cu un moment în care fac liniște în sufletul meu și în mintea mea, gândindu-
mă că Isus mă privește cu deplină înțelegere și așteaptă să-i vorbesc. Dimineața,
încep să mă rog cu cuvintele proprii, cerându-i ajutor ca să trăiesc cu iubire
6
poruncile lui în timpul zilei, că mi-a dăruit o nouă zi din viața mea, mulțumindu-i
pentru vegherea lui din timpul nopții.
Seara, îi mulțumesc că m-a condus cu iubire întreaga zi, îl laud pentru lucrările sale
minunate în viața mea și în familia mea, îi mulțumesc pentru binefacerile primite în
timpul zilei, pentru că m-a călăuzit întreaga zi, apoi îi cer iertare pentru greșelile
săvârșite și promițându-i că a doua zi voi căuta să evit greșelile.
Dar folosesc și textele de rugăciuni, mă rog Sf. Rozariu cu diferite intenții. De-a
lungul zilei, de asemenea, fac efortul de a găsi anumiți timpi pentru o rugăciune,
când sunt atentă la Isus și îi mulțumesc pentru bucuriile pe care mi le-a făcut în acel
moment, iar în dificultățile pe care le întâlnesc sau, în acțiunile la care sunt chemată,
îi spun lui Isus: „Pentru tine, Isuse!”
Sfântul Paul ne-a învățat să ne rugăm neîncetat, pentru că prin rugăciune sufletul
respiră și se hrănește din iubirea lui Dumnezeu.
În comunitatea mea, rugăciunea în comun se face în mai multe moduri, la orele de
cateheză sau la diferite întâlniri ale membrilor comunității. De exemplu, ne așezăm
în cerc, facem liniște, cântăm un cântec, iar cineva dintre noi adresează o scurtă
rugăciune către Duhul Sfânt pentru a ne lumina. La sfârșitul întâlnirii, ne rugăm o
decadă din Sf. Rozariu sau altă rugăciune de mulțumire pentru darurile primite în
urma meditațiilor.
Cea mai îndrăgită rugăciune a Bisericii, izvorâtă din dragostea creștinilor fața de
Maica Domnului, o practicăm în luna octombrie, iar în luna mai recităm Litania
Lauretană, închinată Sf. Fecioară Maria. Toate aceste rugăciuni se fac în trei limbi,
corespunzătoare celor trei etnii mai mari din care fac parte enoriașii bisericii
noastre.
Vineri dimineața, la ora 8°°, ne rugăm laudele de dimineață, după care urmează
adorația particulară a credincioșilor la Preasfântul Sacrament. Se practică și
novenele de pregătire la marile sărbători: novena de Crăciun, de Rusalii, novena Sf.
Iosif, novena de pregătire a hramului bisericii către Sf. Maria a Zăpezii, novena la
„Adormirea Maicii Domnului” etc. Se mai practică și tradiționalul Rozariu viu. În
prima vinerii a lunii ne rugăm la Preasfântă Inimă a lui Isus, iar în fiecare marți
invocăm haruri de la Dumnezeu prin mijlocirea Sf. Anton.
În timpul Postului Mare se practică Calea Sfintei Cruci.

7
ÎNTREBĂRI DIN TEMA ”SF. SCRIPTURĂ”

5. Câte părți mari are Sfânta Scriptură? Câte cărți are Biblia? În care sens Biblia
este inspirată de Duhul Sfânt?
Sfânta Scriptură are două părți mari: Vechiul Testament (VT) și Noul Testament
(NT). Sfânta Scriptură sau Biblia este o colecție de 73 de cărți sacre: 46 de cărți
conținute în VT și 27 de cărți în NT.
Putem spune că Biblia este o bibliotecă care ne vorbește despre legământul încheiat
de Dumnezeu cu poporul lui Israel prin Moise (VT) și despre legământul împlinit în
Isus (Noul Legământ).
Cărțile din NT sunt scrise între anii 50-100 și sunt clasificate în trei părți din punct
de vedere al scrierii:
1) cinci sunt în stil sau gen istoric (cele patru evanghelii și Faptele Apostolilor);
2) Apocalipsul în stil apocaliptic, răspândit la iudei și la creștini;
3) celelalte 21 de scrieri sunt apostolice (14 ale Sf. Paul, două ale Sf. Petru, trei ale Sf.
Ioan, una a Sf. Iacob și una a Sf. Iuda).
Biblia este o carte inspirată de Dumnezeu, deoarece conține Cuvântul lui.
Documentul care specifică că Sf. Scriptură a fost scrisă sub inspirația Duhului Sfânt
este „Dei verbum”, scris de Conciliul Vatican II. VT și NT îl au pe Dumnezeu ca
autor, care s-a folosit de oameni aleși de el pentru scrierea acestor cărți, sub
inspirația Duhului Sfânt. Dumnezeu a dorit ca adevărurile sale să le reveleze
anumitor oameni, care la rândul lor să le transmită curate, fără erori celorlalți
oameni. De aceea, el și-a ales oameni, numiți hagiografi, capabili de a scrie o
învățătură divină nefalsificată. El s-a slujit de ei și i-a înzestrat cu capacități și puteri
proprii, pentru ca el însuși să acționeze în ei și prin ei, astfel încât ei să scrie ceea ce
voia Dumnezeu.
Sf. Scriptură este inspirată de Duhul Sfânt în sensul că adevărul se transmite cu
certitudine, cu fidelitate și fără eroare, pe care Dumnezeu l-a voit scris în aceste texte
sacre pentru mântuirea omenirii. Această acțiune a Duhului lui Dumnezeu, prin care
îi luminează și îi conduce pe scriitorii Sf. Scripturi, se numește inspirația Duhului
Sfânt. Autorul Bibliei se numește autor asociat, omul condus de Duhul Sfânt.
Adevărul lui Dumnezeu a fost scris în stilul epocii acestor scriitori, prezentat prin
imagini antice. Revelația Sf. Duh ne comunică adevăruri religioase, cum ar fi iubirea
lui Dumnezeu și secretele unei vieți fericite și împlinite.

8
 6. Care sunt evangheliile din Noul Testament? Enumerați cel puțin trei
caracteristici tipice ale fiecărei evanghelii.

Evangheliile sinoptice reprezintă trei dintre cele patru evanghelii canonice: Matei,
Marcu și Luca. Se numesc sinoptice deoarece pot fi aranjate în coloane paralele
pentru a se observa asemănările și diferențele dintre ele în relatarea acelorași
evenimente.

I. Evanghelia lui Matei.

Matei sau Levi, vameș la Cafarnaum, a fost chemat de Isus cu un singur cuvânt:
„Urmează-mă!”.
a) evanghelia s-a adresat evreilor pentru a le arăta că Isus este Mesia;
b) este bogată în parabole și în valoare morală;
c) este cea mai completă și bogată în conținut doctrinar dintre primele, și reflectă
cateheza primară apostolică, de aceea a fost cel mai des folosită de Biserică pentru
instruirea catehumenilor;
d) ar fi fost scrisă în aramaică, dar a ajuns la noi în greacă;
e) Sf. Matei îl prezintă pe Isus mai mult ca un învățător decât făcător de minuni,
învățător pentru evrei și pentru oamenii din toate timpurile și locurile.

II. Evanghelia după Marcu.

Marcu nu a fost discipol nici apostol al lui Isus, fiind discipolul lui Barnaba, Paul și
Petru.
a) evanghelia a fost scrisă în greaca populară, cu un vocabular redus, cu un stil viu și
colorat;
b) evanghelistul Marcu se adresează creștinilor din afara Palestinei, se crede că celor
din Roma, evrei sau păgâni;
c) Evanghelia este structurată în două părți: din punct de vedere geografic
(activitatea lui Isus în Galileea, în ținuturile păgâne, drumul lui Isus de la Cezareea
lui Filipi până la Ierusalim, activitatea la Ierusalim, pătimirea, moartea, învierea) și
din punct de vedere teologic, prezentând misterul lui Mesia, apoi misterul Fiului
Omului;
d) tema centrală în evanghelie este identitatea lui Isus de care este interesată multă
lume, dar el dorește ca identitatea lui să rămână ascunsă, lăsând să vorbească faptele
minunate săvârșite de el. După mărturisirea lui Petru că Isus este Cristosul, El își
descoperă progresiv identitatea ca fiind slujitorul lui Iahve, venit să aducă mântuirea
lumii prin sacrificiul propriei vieți;
e) În ultimul timp, această evanghelie se folosește în catehezele de pregătire în
vederea primirii Botezului.

III. Evanghelia după Luca.

Medic din Antiohia, singurul de origine păgână, Luca nu a fost martor ocular al
faptelor descrise.
a) evanghelia lui Luca reprezintă un întreg împreună cu Faptele Apostolilor, pentru
că sunt scrise de același autor, cu același stil și același destinatar, un om pe nume
Teofil;
b) Evanghelia este scrisă în greacă, după modelul istoricilor greci;
c) se adresează unui om pe nume Teofil sau creștinilor din lumea păgână;

9
d) relatează nașterea și copilăria lui Isus, apoi activitatea publică începută în Galileea
și continuată în Ierusalim, unde are loc pătimirea, moartea și învierea lui;
e) Sf. Luca ne prezintă o imagine specială a lui Dumnezeu, ca fiind un Tată plin de
iubire, milostiv și îndelung răbdător.

IV) Evanghelia după Ioan.

Ioan este discipolul pe care îl iubește Isus, fiul lui Zebedeu și frate cu Iacob, iudeu
din Palestina.
a) evanghelia este scrisă în greacă;
b) se adresează cititorilor eleniști de origine greacă sau nu;
c) a fost scrisă înainte de anul 100;
d) cuprinde două părți. Prima parte, numită și „cartea semnelor”, prezintă faptele
miraculoase înfăptuite de Isus, prezentând și misterul lui Isus. A doua parte numită
„cartea gloriei” prezintă pătimirea și învierea lui Isus ca „ceas al glorificării”.
În epilogul cărții, sunt prezentate aparițiile lui Isus Înviat, la care evanghelistul Ioan
este martor ocular;
f) evanghelia are caracter cristocentric, adică Cristos vorbește despre el însuși,
revelând legătura sa cu Tatăl, de care este trimis să vorbească, să lucreze și să
mântuiască prin credința în Fiul.

10
 7. Cum să citim și să punem în practică Cuvântul lui Dumnezeu?

Conciliul Vatican II subliniază în documentul „Dei verbum” că citirea Sf. Scripturi

trebuie însoțită de rugăciune, pentru ca aceasta să devină un dialog între Dumnezeu
și om. Pentru a transpune în viață Cuvântul lui Dumnezeu e necesară practica și
exercițiul. Trăirea Cuvântului ne duce la o viață cu Isus. El însuși este Cuvântul lui
Dumnezeu, care este o realitate vie, dăruiește viață și hrănește sufletul. Cuvântul
încolțește în sufletul aceluia care-l primește cu credință, îl transformă în fapte, îl
primește cu dăruire ca să aducă roade în el.
Înainte de a citi un pasaj biblic sau de a asculta Cuvântul, trebuie să conștientizăm că
Dumnezeu ne vorbește prin acesta, prin evenimentele din VT și prin parabolele din
NT, ne arată ce anume ne conduce spre eliberare, spre mântuire. Este de ajuns să
repetăm invocați: „Doamne, ajută-mă să înțeleg ce vrei să-mi spui!” Pentru acest
lucru, trebuie să ne planificăm un timp anume, în care să facem liniște în sufletul
nostru. Citim textul fără să ne grăbim, ne mai oprim și punem întrebări: „Ce vrei să-
mi comunici, Doamne, prin acest pasaj? Cu ce fapte să pornesc spre semenul meu?”
Medităm la ce pași ne cheamă Dumnezeu, unde ne atinge, cum să transformăm
viața.
În acele cuvinte îl căutăm pe Isus, cum a împlinit în viața sa voința Tatălui, și această
lucrarea a lui ne încurajează să cultivăm Cuvântul în inimile noastre și apoi să-l
mărturisim, încât să devină viață și să aducă roade bune.
Sf. Iacob ne amintește: „Căutați să împliniți Cuvântul nu numai să-l ascultați!”
Trebuie să fim disponibili în asculta care-i Voința lui într-o situație a noastră, să fim
atenți la mesajul pe care ni-l transmite. Să luăm o decizie concretă pentru a planifica
măcar o faptă, în care Cuvântul să fie concretizat și nu o decizie generalizată.
Reflectăm cum am reușit să trăim Cuvântul deja propus în mijlocul activităților
noastre, în viața de familie, la serviciu, între prieteni, în comunitatea creștină, peste
tot și în toate situațiile. Ne gândim la dificultățile pe care le-am întâmpinat, cum le-
am depășit cu iubirea lui Dumnezeu, cum ne-am străduit să rămânem în iubire, ce
reînceperi am făcut. Cugetăm la toate răspunsurile care vin de la Dumnezeu, la
îndoielile noastre, la greutăți, și căutăm lumină pentru următoarea acțiune în care să
recunoaștem iubirea lui. Apoi trebuie să împărtășim experiențele noastre rezultate
din trăirea Cuvântului nu spre lauda noastră, ci pentru a transmite lumina și bucuria
care vin din relația cu Dumnezeu, ca daruri primite gratis spre mântuirea noastră.
Sf. Paul ne atenționează asupra unui pericol de a înțelege și interpreta greșit Biblia,
dacă rămânem la litera textului, fără să percepem spiritul textului sacru: „Litera
ucide, Duhul dă viață” (2Cor 3,6). Lectura trebuie făcută cu atenție, cerând ajutorul
Duhului Sfânt, ca să ne lumineze pentru a interpreta corect Biblia. Dumnezeu e
prezent în tot și în toți, dar ca să-l recunoaștem trebuie să trăim cu încredere
Cuvântul său, astfel încât inspirațiile Sf. Duh să ne orienteze viața, deciziile,
atitudinile.

11
 8. Ce este Lectio Divina? Ce experiență aveți cu un cerc biblic?

Lectio Divina tradus înseamnă lectură sacră, divină. Este o întâlnire cu Dumnezeu
care ni se adresează prin intermediul Cuvântului său. Nu este o lectură pentru
îmbogățirea propriilor cunoștințe, ca să obținem noi informații, ci este un mod
tradițional de a ne ruga cu Sfânta Scriptură. Prin această rugăciune, trăim într-o
relație profundă cu Dumnezeu. Lectura se bazează pe imaginație și pe intelect, și se
poate practica individual sau comunitar. Ne ajută să privim lumea cu ochii lui
Dumnezeu și să iubim ceea ce vedem cu inima lui Isus, de aceea la începutul lecturii
invocăm puterea Duhului Sfânt printr-o rugăciune.
Lectio Divina este împărțită în patru trepte:
1) lectio, care înseamnă lectură sau citire. Citim Sf. Scriptură foarte rar până când
un cuvânt mă atinge și mă impresionează.
2) meditatio, înseamnă meditare. În acest moment, reflectăm și ne gândim la
textul biblic, ca să extragem din acesta ceea ce Dumnezeu dorește să ne transmită.
Pentru asta ne ajută mult întrebările: „Despre ce este vorba în text? Cum mă simt?
Cine sunt în realitate? Care este misterul vieții mele? Ce spune textul inimii mele?”
3) oratio, înseamnă rugăciune. Este momentul în care lăsăm ca inima noastră să
vorbească cu Dumnezeu, punând din nou niște întrebări: „Ce aș vrea să-i spun lui
Dumnezeu cu privire la Cuvântul meditat? Ce îmi transmite textul?” Este o
convorbire cu El, în care îi aduc laudă și mijlocesc haruri ca să pot pune în practică
sugestiile Sf. Duh.
4) contemplatio, înseamnă contemplare, tăcere pură, rugăciune fără cuvinte și
imagini, fără gânduri și sentimente, comuniune cu Dumnezeu în adâncul sufletului.
Ne odihnim în Cuvânt și ascultăm vocea lui în profunzimea inimii noastre; este un
dar har deosebit de la Dumnezeu.
Sintetizăm totul într-o frază pe care s-o reținem și s-o purtăm în suflet în zilele ce
urmează, dar ne propunem și acțiuni concrete ca urmare a Cuvântului meditat.
Experiența mea cu un cerc biblic a durat un an de zile, timp în care am aprofundat
Cuvântul lui Dumnezeu sub conducerea unui părinte din Congregația Misionarilor
Cuvântului divin, care a slujit în parohia noastră.
Pentru mine personal, acesta a însemnat un adevărat ajutor ca să descopăr care e
mesajul lui Dumnezeu din Sf. Scriptură pentru viața mea, într-o lumină nouă. Am
primit îndemnuri clare de citire, meditare și trăire a Cuvântului lui Dumnezeu,
pentru ca acesta să mă înflăcăreze să duc un suflu nou în comunitate. Am învățat
cum să citesc Biblia, să nu rămân doar la literă, la sensul cuvântului, ci să fiu atentă
la sensul spiritual ce se află dincolo de cuvinte și de evenimentele istorice descrise
acolo, să extrag învățătura care mă poate ghida în viața spirituală, punând-o în
practică, și să-l cunosc mai bine pe Cristos.
Întrebările care au însoțit punctele parcurse m-au impulsionat să am un dialog între
suflet și Dumnezeu, să văd faptele mele în lumina iubirii lui și apoi să împărtășesc în
cercul de întâlnire împrejurările în care am descoperit că el este Iubire, cum m-a
călăuzit pe drumul meu în situații dificile și neprevăzute, căderile care m-au convins
că trebuie să-l iubesc pe el și pe aproapele.

12
ÎNTREBĂRI DIN TEMA ”VIAȚA SFINȚITĂ”
9. Care sunt sacramentele Bisericii?
Sacramentele sunt semne eficace întemeiate de Cristos carea arată viața divină și o
transmite credincioșilor. Cristos a întemeiat Biserica drept sacrament principal.
Dumnezeu a vorbit oamenilor, comunicându-le tainele sale prin semne perceptibile.
Aceste semne sunt necesare pentru a transmite viața dumnezeiască, încât omul să se
apropie de tainele dumnezeiești imperceptibile. În VT, Dumnezeu a comunicat prin
semne și profeți. Când a dorit să se reveleze în deplinătate, să dezvăluie viața lui
interioară, s-a arătat ca om sub chip vizibil, prin Cristos. De aceea, el a întemeiat mai
întâi Biserica ca și comunitate vizibilă, care să fie semnul lui Dumnezeu în lume.
Cele șapte sacramente, semne vii ale Bisericii care transmit viața divină sunt:
botezul, mirul, Euharistia, pocăința, ungerea bolnavilor, preoția și căsătoria.
Aceste sacramente sunt sărbători ale comunității, care dau răspuns la situațiile
limită din viața omului: naștere, boală, păcat, căsătorie, majorat, chemare la viața
consacrată lui Dumnezeu. În toate aceste împrejurări primim harul lui lui.
Au acces la sacramente cei care cred, cei care vor să se unească cu Isus și Biserica lui.
Conciliul Vatican II a subliniat de multe ori că sacramentele sunt „sacramentele
credinței”, adică se administrează celor care s-au pregătit bine și vor să le primească
cu credință. Isus acționează prin acele persoane pe care le administrează, adică
preoți sau episcopi, dar și laici în caz de nevoie.
Orice sacrament conține două elemente: unul material, vizibil care exprimă și
produce un efect supranatural, invizibil. Elementul vizibil poate fi un gest
(impunerea mâinilor) sau un element material (apa, pâine, vin, untdelemn, cenușă).
Cele șapte sacramente sunt împărțite în trei categorii:
1. sacramentele de inițiere: botezul, mirul și Euharistia;
2. sacramentele de vindecare: pocăința și ungerea bolnavilor;
3. sacramentele de slujire a comuniunii: preoția și căsătoria.

13
 10. Ce este Botezul? Care sunt efectele botezului? Numiți și explicați trei semne
care aparțin sacramentului de botez. Ce înseamnă faptul că fiecare creștin este preot,
rege și profet?
Botezul este poarta vieții spirituale care deschide calea spre celelalte sacramente.
Acest sacrament se administrează începând cu ziua de Rusalii. Prin Botez se
formează poporul lui Dumnezeu. Isus a orânduit Botezul atunci când a spus:
„Mergeți, învățați toate popoarele, botezându-le să țină toate câte v-am poruncit”
(Mt 28,19).
Efectele Botezului sunt:
a) iartă toate păcatele, cel strămoșesc și toate păcatele personale, pedepsele
pentru păcat. În cel botezat, rămân anumite consecințe ale păcatului strămoșesc
(suferința, boala, slăbiciunea sufletească, înclinarea spre păcat);
b) sădește în om harul sfințitor care-l face sfânt și drept prin cele trei virtuți
teologale: credința, speranța și iubirea;
c) Cristos ne eliberează de sub puterea răului (rugăciune de exorcism);
d) se primesc darurile Sf. Duh care-i dau putere să trăiască și să acționeze sub
impulsul Duhului, și anume: cumpătarea, tăria, dreptatea, prudența și celelalte
virtuți morale;
e) îl unește intim pe om cu Cristos, devenind părtașa al morții și învierii lui
Isus (apa lui Isus);
f) este fundamentul comuniunii dintre toți creștinii;
g) îi face pe oameni fii ai luminii, îi face să treacă de la întunericul păcatului la
lumina adevărului și harului;
h) despuierea de omul vechi și îmbrăcarea cu Cristos;
i) îl face părtaș pe om la preoția comună a credincioșilor, la misiunea profetică
a lui Cristos, la demnitatea sa de Rege;
j) creștinul este pecetluit cu un sigiliu spiritual de neșters, acel caracter ca
semn prin care îi aparține definitiv lui Cristos, de aceea Botezul nu poate fi repetat;
Trei semne ale sacramentului Botezului:
1) Semnul crucii la începutul celebrării: este o pecete asupra celui ce va aparține lui
Cristos, un semn care arată că harul Botezului a fost dobândit prin Crucea lui
Cristos.
2) Semnul principal este cufundarea în apă sau turnarea apei. Apa, cufundarea în
apă, a bea apă reprezintă semnul vieții noi, divine în Cristos, prin Duhul Sfânt.
Cufundarea în apă, spălarea este semnul purificării, dorința celui care se botează
după o viață purificată.
Cufundarea în apă, înecul este semnul morții. Ridicarea din apă reprezintă învierea
la o viață nouă. Apa este născătoare a vieții și bunăstării, în timp ce lipsa ei
reprezintă stingerea roadelor sau poate fi înecul, cauza morții, când scufundă și
distruge orice lucru. Cel care este botezat se scufundă de trei ori în apa baptismală:
omul este înmormântat și revină la viață împreună cu Cristos.
Apa de Botez este binecuvântată printr-o rugăciune prin care se cere puterea Sf.
Duh, ca să coboare în apă. Botezul este o renaștere, înecând în apa baptismală pe
omul vechi și născându-l pe omul cel nou.
3) Dăruirea hainei albe simbolizează faptul că cel botezat s-a îmbrăcat în Cristos și,
primind harul sfințitor, a devenit nevinovat. Haina albă simbolizează semnul noii
creații, al noii demnități, al gloriei viitoare. Cel ce se botează se prezintă fără pată la
tribunalul lui Cristos.
14
În Biserică, fiecare membru al poporului nou al lui Dumnezeu este preot, profet și
rege. Marele preot și mijlocitorul prin excelență la Dumnezeu este Cristos. La acest
rol pot participa toți botezații. Pentru a-și îndeplini funcția sacerdotală, creștinii
primesc abilitățile necesare prin sacramente și virtuți.
Preotul este acela care creează legătura între Dumnezeu și om. Acest lucru l-a făcut
Isus, îl face Biserica în unitate cu Isus și prin Isus, și este misiunea fiecărui creștin.
Preoții hirotoniți alcătuiesc preoțimea ministerială. Credincioșii au misiunea preoției
generale. Prin Botez, ei devin apți pentru cultul religiei creștine, de aceea ei trebuie
să mărturisească credința lor înaintea oamenilor, pe care au primit-o de la
Dumnezeu prin Biserică.
Biserica și creștinii continuă opera preoțească a lui Isus astfel:
a) Ei mijlocesc între Dumnezeu și omenire. Iau parte la jertfa mântuitoare a lui
Isus și, prin exemplul lor, cheamă la viața divină.
b) Mijlocesc între oameni, având sarcina să fie plămadă a unității oamenilor.
Creștinii pot participa la funcția preoțească a lui Cristos prin rugăciuni, inițiative
apostolice, în viața de familie, în munca zilnică, dacă sunt trăite în Duhul lui
Dumnezeu sau suportă cu răbdare încercările vieții. Ei sunt admiși la slujirile de
lectori, acoliți.
Acțiunea profetică are ca obiect răspândirea faptelor minunate ale lui Dumnezeu,
care poate fi exercitată și de creștini prin mărturia unei vieți creștinești exemplare și
cu porunca iubirii, folosind cuvântul. Deci, creștinii își îndeplinesc misiunea
profetică prin evanghelizare, vestindu-l pe Cristos prin mărturia vieții și prin cuvânt.
Dacă creștinul transpune în viață Cuvântul lui Isus, dacă se unește cu El în cuvânt și
sacramente, atunci Isus se întrupează în el.
Creștinul are și menirea preoției regale de a-l transmite pe Cristos, devenind
sacrament pentru lume. Oficiul regal este îndeplinit de către creștin în domeniul
culturii, pentru cristificarea societății și a lumii. Creștinii trebuie să-și unească
eforturile pentru însănătoșirea instituțiilor și a condițiilor de viață din lume, dacă
acesta conțin elemente ce i-ar îndemna la păcat. Astfel, în Biserică creștinii pot
colabora prin prezența lor în concilii particulare, în sinoadele diecezane, în consiliile
parohiale, pastorale, în tribunele bisericești.

15
 11. Ce este Sfântul Mir? Care sunt efectele Mirului?

Prin Botez, omul primește viața nouă a sufletului, a harului sfințitor și devine
creștin, dar trebuie să se dezvolte și să se întărească pentru a putea lupta împotriva
păcatului. Cel care s-a botezat a primit deja germenele vieții în har, ia parte la viața
lui Isus, a Sf. Treimi, și astfel l-a primit pe Duhul Sfânt.
Mirul este acel sacrament care întărește ceea ce s-a primit la Botez. La miruire, cel
botezat - acum devenit adult - se angajează singur la ceea ce s-au angajat părinții lui
la Botez: la viața lui Cristos și la misiune.
Sf. Mir, care este unirea cu Sf. Duh, reprezintă sacramentul maturității creștine,
pentru că cel miruit este întărit de Duhul Sfânt, ca să fie capabil de o viață creștină
matură. Se mai numește și confirmațiune care înseamnă confirmarea și întărirea
harului baptismal. La Mir, primim pecetea Sf. Duh ca să putem mărturisi cu tărie
învățătura creștină. Se administrează oricărui botezat ajuns la vârsta priceperii, care
dorește să-l primească pe Duhul Sfânt și darurile sale: înțelepciunea, înțelegerea,
știința, tăria, sfatul, evlavia și frica de Dumnezeu. El dorește să să fie membru matur
al comunității creștine și să se angajeze în misiunea lui Cristos.
Efectele Mirului prin care cresc harurile baptismale sunt:
a) consolidează în noi calitatea de fii ai lui Dumnezeu;
b) ne unește strâns cu Isus;
c) sporește în noi darurile Duhului Sf.;
d) ne dăruiește o putere specială a Duhului Sfânt, prin care răspândim și ne
apărăm credința prin cuvânt și faptă, ca adevărați martori ai lui Cristos;
e) creșterea harurilor baptismale, a harului sfințitor, a celor trei virtuți
teologale;
f) primirea titlului de soldat și apostol al lui Cristos printr-o capacitate mărită
de participare la misiunea Mântuitorului și de răspândire a Împărăției sale. Soldat al
lui Cristos este acel credincios care cunoaște învățătura lui, o trăiește zilnic, apără
credința creștină.
g) imprimă pe sufletul celui uns un nou caracter misionar care nu poate fi
pierdut, de aceea Mirul se primește o singură dată;
h) mărește și aprofundează harul Botezului, și-l încorporează pe cel uns în
Cristos în Biserica lui și în misiunea lui.
Prin acest sacrament devenim copiii lui Dumnezeu.

16
 12. Ce este Euharistia? La ce ne cheamă Euharistia în viața de zi cu zi? Ce
înseamnă în viața Dumneavoastră sfânta liturghie? Explicați vorba renumită a Sf.
Augustin: „Primiți ce sunteți – trupul lui Cristos, ca să deveniți ce primiți – trupul lui
Cristos”.

Euharistia este al treilea sacrament care, împreună cu Botezul și Mirul, face parte
din categoria sacramentelor de inițiere. Ea reprezintă jertfa lui Cristos de pe Calvar,
care devine prezentă pe Calvar.
Euharistia, rodul iubirii lui Dumnezeu față de oameni, care este sacramentul care
cuprinde adevăratul trup și sânge al lui Cristos, sub chipul pâinii și al vinului, pentru
hrana sufletelor noastre. În Lumen Gentium se specifică faptul că este „izvor și
culme a întregii vieți creștine”. Materia este pâine nedospită și vinul curat.
Toate sacramentele, slujirile din Biserică și toate operele de apostolat sunt strâns
legate de Euharistie și rânduite în vederea acesteia.
Euharistia are mai multe denumiri:
a) Euharistie, cuvânt grecesc, înseamnă aducere de mulțumire lui Dumenzeu
pentru faptele sale minunate săvârșite în vederea binelui omului (curăția,
răscumpărarea și sfințirea);
b) Cina Domnului instituită în Joia Mare. Primii creștini au numit-o
frângerea pâinii;
c) Sfânta jertfă, care actualizează jertfa mântuitoare a lui Cristos;
d) Împărtășanie sau prezența reală a lui Isus în speciile pâinii și ale vinului;
e) Sfânta liturghie care reprezintă celebrarea liturgică a acestui sacrament.
Euharistia este împlinirea operei lui Isus. Simbolizează și reprezintă iubirea trinitară
a lui Cristos, întruparea, moartea sa pe cruce și învierea.
Euharistia ne cheamă zilnic la următoarele:
a) Să aducem mulțumire și laudă Tatălui Ceresc prin Isus și pentru toate
binefacerile (creație, răscumpărare, sfințire) Ne invită să ne aducem aminte de
darurile lui Dumnezeu și să-l preamărim.
b) Să trăim din Euharistie înseamnă să practicăm preamărirea lui Dumnezeu,
săi spunem din inimă mulțumesc și să conștientizăm că am primit multe lucruri:
viața, mântuirea, capacități, suferințele vieții, bucurii etc.
c) Reprezintă memorialul Paștelui lui Cristos, adică al morții și învierii lui,
spre mântuirea noastră.
d) Ne cheamă la unirea intimă cu Isus, la a ne transforma în Sine. Cu cât mai
mult ne unim cu Isus, cu atât mai mult devenim uniți între noi. Împărtășania ne dă
forță sufletească, mărește viața supranaturală primită la Botez, ne ține departe de
păcat. Este sacramentul iubirii dezinteresate a lui Dumnezeu față de om. Dacă vrem
să iubim, trebuie să acceptăm și suferința nu în mod singular, ci unit cu Isus
Răstignit care e cu noi.
e) Ne cheamă să devenim dar pentru ceilalți. Când omul se dăruiește
celorlalți se frânge, se consumă, care este un proces dureros, e cruce. Celălalt mă va
consuma, dăruindu-i timpul acordat, puterea mea, banii mei, viața mea. Atunci se va
naște viață în jurul nostru.

17
Pentru mine, Sfânta Liturghie este sărbătoarea bunătății lui Dumnezeu, a iubirii sale
mântuitoare. Aceasta este centrul, inima vieții mele creștine, dar și un stimulent de a
merge hotărât spre semenii mei, spre propriile activități zilnice, cu angajamentul de
a trăi ceea ce mi-a vorbit Isus în Cuvântul său. Aici îmi alimentez viața spirituală,
primesc lumină de a reîncepe și de a vedea omenirea cu ochi noi.
Liturghia îmi influențează în bine munca, viața de familie, relațiile cu toată lumea,
îmi dă siguranța zilei. Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu mă întărește în credință,
îmi dă putere să-l mărturisesc pe Cristos, încredere în iubirea milostivă a lui.

„Primiți ce sunteți – trupul lui Cristos, ca să deveniți ce primiți – trupul

lui Cristos”

Este Euharistia, pe care Isus ne-o lasă cu un scop precis: ca noi să putem deveni una
cu El. De fapt, spune: „Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în
Mine și Eu în el”. Împărtășania este asimilare: mâncându-l pe El, devenim ca El. Dar
aceasta cere „da”-ul nostru, adeziunea noastră de credință.
Când ne împărtășim Cristos însuși cu Trupul, Sângele, Sufletul și natura sa divină, ni
se dăruiește într-o unire intimă, prin care ne face ai săi, în mod real, transformând
viața noastră.
Împărtășania produce în viața noastră spirituală ceea ce hrana materială produce în
viața trupească. Așa cum hrana materială menține viața trupească și ne dă putere, la
fel Trupul lui Cristos, pe care-l primim în Sf. Euharistie, păstrează și mărește viața
supranaturală primită la Botez și ne dă puteri sufletești în călătoria noastră pe
pământ.

18
ÎNTREBĂRI DIN TEMA ”CE ESTE BISERICA?”

13. În ce sens este Biserica poporul nou al lui Dumnezeu? Cine face parte din
acest popor?

Prima noțiune de popor al lui Dumnezeu s-a referit la poporul ales de el, poporul
evreu care a pribegit în deșert timp de 40 de ani. Poporul lui Israel a avut misiunea
ca, prin el, toate popoarele să-l cunoască pe Dumnezeu adevărat și să intre în
comuniune cu el.
Primii ucenici și cei 12 apostoli ai lui Isus au format un nou popor al lui Dumnezeu,
uniți prin convertire și credință. Acest popor nou este Biserica, reprezentând o
comunitate umană vizibilă, organizată, dar și invizibilă,supranaturală care s-a născut
prin moartea și învierea lui Cristos la coborârea Sf. Duh, de Rusalii. Isus a spus că va
rămâne cu noi până la sfârșitul lumii, adică este prezent în Cuvântul său, în
Euharistie, dar și în lume, în mod specific, în comunitatea fraților săi care e Biserica
lui. Isus a primit de la Tatăl său misiunea de a realiza planul de mântuire al Tatălui,
un plan de iubire pentru poporul ales și pentru întreaga omenire. El a venit să adune
pe fiecare om în poporul nou al lui Dumnezeu.
Denumirea de popor al lui Dumnezeu a fost atribuit Bisericii de către Conciliul
Vatican II, care are câteva trăsături:
a) Membrii acestui popor sunt egali; În acest popor, fiecare membru este
chemat la unitate cu Cristos, ca să trăiască viața lui și să-l dea lumii. De aceea, are
misiunea preoțească-profetică în lume. Omul, creat după chimul și asemănarea lui
Dumnezeu, după chipul Sf. Treimi, își regăsește împlinirea umană numai în
comunitate.
b) Poporul lui Dumnezeu se află în legătură de rudenie cu fiecare membru al
omenirii. În VT, expresia de popor al lui Dumnezeu însemna că poporul lui Israel
aparținea lui Dumnezeu Iahve, așa cum alte popoare aparțineau zeilor. Baza
apartenenței la poporul lui Dumnezeu este alianța pe care el a încheiat-o cu poporul
său. În măsura în care Dumnezeu Iahve este acceptat ca unicul Dumnezeu a apărut
ideea că el poate fi Dumnezeul celorlalte popoare. Și Israel poate fi poporul Lui,
chiar dacă a rupt deseori alianța cu El, pentru că El reînnoiește alianța.
Sf. Paul și Sf. Petru s-au adresat creștinilor, spunând că poporul lui Dumnezeu este
acel popor pe baza legământului făcut pe muntele Sinai cu respectarea alianței. Titlul
de popor al lui Dumnezeu va fi dat celor care sunt fideli lui, ca punct de orientare în
viața lor. Alianța încheiată de Dumnezeu cu evreii se numește Vechea Alianță.
Evenimentul central al vieții religioase a poporului ales a fost înnoirea din când în
când a promisiunilor din alianță.
În VT, Dumnezeu și-a arătat iubirea către poporul ales prin promisiunea profetică că
va face o nouă alianță cu omenirea. Această nouă alianță ia naștere o dată cu Isus,
înfăptuită prin viața, moartea și învierea lui Isus. Din noua alianță fac parte și alte
popoare, un popor cu mulți oameni diferiți, dar există o asemănare care e mai
importantă decât diferențierea în rang, talente sau păreri, și anume că acești oameni
sunt importanți pentru Dumnezeu și îi aparțin lui.

19
 14. La ce ne cheamă Isus în evanghelii spre realizarea Bisericii ca o comunitate
trinitară? (convertire, o viață cu Isus, a-L urma pe Isus)

Dumnezeu nu este o persoană singură, ci este o comuniune de trei persoane Tatăl,

Fiul și Sf. Duh, numită Sf. Treime. Dumnezeu, comunitate perfectă, ne învață să
trăim și noi viața trinitară, bazată pe iubire față de el și între noi.
Biserica, comunitatea celor botezați, are misiunea ca, după planul lui Isus, noi să fim
icoana Sf. Treimi pe pământ.
În Evanghelii, Isus ne cheamă la realizarea acestei comunități trinitare prin
următoarele:
a) Convertire. Isus a cerut convertirea celor pe care i-a chemat în
comunitatea sa, formând „poporul nou” (Mc 1,15). După Catehismul Bisericii
Catolice, convertirea înseamnă a tăi după evanghelie, a-l pune pe Dumnezeu pe
primul loc în viața noastră, a privi viața în lumina evangheliilor, a lua decizii
împreună cu Dumnezeu, ascultând poruncile lui. Mai înseamnă și ruperea legăturii
cu un stil de viață, cu un comportament care nu corespunde cu Evanghelia. Este un
proces, un drum care durează. Pentru că El ne iubește, așteaptă de la noi o
schimbare, o reînnoire.
b) O viață cu Isus. În Evanghelia lui Ioan, vedem cum Isus i-a chemat pe
ucenici să rămână cu el, să locuiască cu el, adică să fie în comuniune frățească cu el.
Isus a dorit ca ucenicii lui să ia deciziile împreună cu el, să îndeplinească sarcinile
împreună cu el, să-l asculte.
c) A-l urma pe Isus. El s-a adresat aceluia pe care l-a chemat cu un
singur cuvânt: „Urmează-mă!” Isus a chemat pe mulți ca să fie ucenicii lui, ca să facă
parte din comunitatea sa, de aceea ei trebuie să fie dornici să învețe de la el, să se
perfecționeze, să-l urmeze la chemarea lui.
În evanghelii, Isus i-a îndemnat pe oameni:
a) ca să-l urmeze în iubire;
b) ca să-l urmeze în slujire. Slujirea devine o formă de viață a ucenicului lui
Isus. Pentru a sluji, trebuie ca ucenicul să fie umil pe drumul lui Cristos, trebuie să
dorească și să construiască unitatea cu alte confesiuni, popoare, în familie, în
comunitatea creștină, la locul de muncă etc.
c) ca să-l urmeze pe Isus în suferință. Ucenicia este un drum în care putem
întâlni și suferința, dar este un drum care ne conduce spre o viață care are sens,
deplină;
d) ca să accepte misiunea primită de la Isus.

20
 15. Explicați în lumina Noului Testament aceste denumiri ale Bisericii: Biserica
ca trup al lui Cristos, Biserica ca mireasa lui Cristos, Biserica ca construcție
spirituală, Biserica ca poporul lui Dumnezeu.
Noua alianță este încheiată în sângele lui Cristos, Cei care aparțin de noua alianță, de
Biserica lui Cristos, au parte de trupul lui, de realitatea vieții lui.
În Scrisoarea către Corinteni, Sf. Paul explică comuniunea credincioșilor ca trup al
lui Cristos: în comunitatea credincioșilor sunt multe funcții, talente, slujiri care fac o
armonie. Aici se accentuează locul important al creștinului în comunitate, în sensul
că nu există membri neimportanți. Totuși, există membri care primesc mai puțină
atenție și cinste. În acest caz, Paul îi sfătuiește pe credincioși să nu fie invidioși, răi și
dorește să-i convingă că e nevoie și de ei. Cei bine văzuți în comunitate nu pot
constitui o comunitate funcțională. Capacitățile membrilor sunt dăruite de Duhul Sf.
și nu sunt meritele unuia sau altuia, ci slujesc pentru construirea comunității. Un
membru al corpului, dacă este sănătos, nu acționează decât în același sens cu tot
corpul.
În Scrisoarea către Coloseni, Sf. Paul ne învață că Biserica, ca Trup al lui Cristos, este
opusă capului care care este Cristos însuși, El conduce Biserica după Voința sa și
oprește prin instrucțiunile sale decăderea în diferite grupuri de interese. În Biserică,
e posibilă pacea pe care lumea n-o cunoaște.
În Scrisoarea către Efeseni, se arată că Biserica nu este tot trupul lui Cristos, ci
membrii Trupului care realizează instrucțiunile Capului care este Isus Cristos (prin
apostoli, profeți, evangheliști, păstori, învățători). Se observă aici o structură unei
noi ierarhii bisericești. Cristos este stăpânul, el înzestrează pe unii membri cu sarcini
de conducere. Numai autoritatea lui Cristos poate garanta unitatea Bisericii.
Organizarea pământească este semnul sacramental al Trupului lui Cristos, sub
auspiciul imperfecțiunii pământești.
Misterul vieții Bisericii ca și Corp Mistic al lui Cristos este același cu al lui Cristos.
Dacă membrii ei se străduiesc să păstreze unitatea spirituală între ei, cu prețul
renunțărilor, atunci Corpul se dezvoltă și se construiește pe sine în iubire. Cu cât
membrii ei se identifică cu spiritul lui Cristos cu atât mai mult Biserica este pătrunsă
de Sf. Duh și de forța învierii, și astfel e capabilă să atragă la sine pe toată lumea.

Biserica - Mireasa lui Cristos

În ciuda infidelității sale, poporul lui Israel nu este alungat de Dumnezeu, care caută
convertirea și curățirea lui (Cartea lui Osea).
În evangheliile sinoptice (primele trei care au multe elemente în comun), Isus este
numit mire în discuția avută cu fariseii, referitoare la faptul că discipolii lui nu țin
zilele de post ca și fariseii. Prezența lui Isus între oamenii care cred în el este
percepută ca o anticipare a nunții pe care o așteptăm în Împărăția lui Dumnezeu,
când va fi realizată pe deplin. De aceea, în prezența lui nu este timp de post, ci timp
de bucurie. Profeții din VT au asemuit legătura între Dumnezeu și poporul lui ca o
legătură între logodnici. Legătura între Isus și Biserica lui este reprezentată cu
aceeași imagine în NT (Efeseni, 2Corinteni, Apocalipsul), apoi la părinții Bisericii, în
liturghie și în Conciliul Vatican II. Această denumire subliniază că Biserica nu poate
fi identificată pe deplin cu Cristos, pentru că nu ar trebui să aibă membri păcătoși.
Capul Bisericii este Cristos, dar în același timp ea este în dialog cu Cristos. Trăiește și
se dezvoltă prin faptul că răspunde permanent la iubire, la impulsul Duhului Sf. Cu
21
un „da” de iubire ca între logodnici, prin revărsarea Sf. Duh. Duhul a dat viață
unității misterioase dintre Biserică și Cristos, prin care putem spune „da” lui Isus și
Tatălui. Model de comportare de mireasă a Bisericii este Sf. Fecioară Maria care a
răspuns mereu „da” la chemarea lui Dumnezeu.

Biserica ca și construcție spirituală

Biserica ca și edificiu spiritual este o imagine creată de Sf. Paul, în Scrisoarea întâi
către Corinteni. Imaginea de construcție a Bisericii clădită și care poate fi demolată
este deja în VT, și este legată de imaginea unei plante care trebuie întreținută și care
poate fi și scoasă (Ieremia).
În evangheliile sinoptice, Isus este numit piatra pe care au aruncat-o constructorii
(cu referire la Ps 118, 22-23), dar care a devenit piatra cea mai importantă în această
construcție, numită piatră de încheiere sau unghiulară. Isus a spus: „Pe această
piatră voi zidi Biserica mea”, referindu-se la Petru pe care Isus a dorit să
construiască Biserica lui, simbolizând rolul al Sf. Petru în Biserica primară.
Sf. Paul accentuează faptul că cei care vestesc evanghelia au o răspundere mare în
construirea unei comunități, și trebuie să aibă grijă ca lucrarea să fie potrivită
fundamentului care este Cristos. Comunitatea, ca și construcție, este denumită
Templul Duhului Sfânt. Acestui templu i se poate dăuna prin greșeli făcute de
conducătorii lui, meșteri constructori, dar și prin greșeli în comportamentul
pietrelor, membrii comunității. Dumnezeu veghează asupra stării bune a
construcțiilor bisericești, însă există construcții bune și rezistente, iar altele nu
rezistă la testări și trebuiesc reconstruite sau se năruie de la sine. Credincioșii, ca și
pietre de construcție, în cazul ultimei categorii de construcție, sunt prea pasivi.
Fiecare membru al Bisericii este răspunzător pentru ea.
Imaginea Bisericii ca și construcție se referă mereu la o construcție spirituală. Atunci
când are loc construirea unor biserici deasupra unor locuri memorabile apare ideea
unei clădiri în sine care să aibă caracter spiritual.

Biserica ca și popor al lui Dumnezeu

În lumina NT, Conciliul Vatican II numește Biserica ca popor al lui Dumnezeu. Cu

această expresie din Sf. Scriptură, Biserica ne ajută să observăm numeroasele
trăsături ale sale:
a) Biserica este comunitate. Conciliul Vatican II ne învață că a merge pe
drumul lui Isus înseamnă a aparține de poporul lui Dumnezeu, a aparține unei
comunități. Creștinul nu se află în fața lui Dumnezeu de unul singur, ci mereu ca
membru al acestui popor. Aici, omul se întâlnește că cu Dumnezeu și, în Dumnezeu,
cu semenii săi.
b) Membrii Bisericii sunt egali, în sensul că fiecare membru al poporului lui
Cristos este chemat la unitate cu Cristos. Fiecare om este chemat să trăiască viața lui
ca să fie Corpul lui Cristos și să-l dea lumii pe el. Poporul lui Dumnezeu este o
comunitate vizibilă care se află pe drum, printre neamuri, spre patria cerească. În
acest popor, toți au demnitatea comună de copii ai lui Dumnezeu, cu o misiune
comună de a fi sarea pământului și cu un scop comun care e împărăția lui
Dumnezeu. Astfel acest popor are misiune preoțească-profetică în lume, încât
membrii preoțimii ministeriale nu sunt creștini mai valoroși, ci au o o misiune de
slujire, pentru poporul lui Dumnezeu să-și îndeplinească în lume menirea
preoțească (mariană).

22
 c) Este în legătură cu celelalte popoare ale lumii. Conciliul Vatican II a
accentuat mereu că acest popor se află în legătură de rudenie cu fiecare membru al
omenirii, pentru că:
- continuă opera sa de mântuire, nu pentru a o separa de ceilalți oameni, ci să fie
pentru fiecare popor martorul și mijlocitorul iubirii lui Dumnezeu (sacrament), să
cheme toată omenirea și s-o conducă la plinătatea întâlnirii cu Isus.
- Biserica are o misiune pentru omenire, dar și omenirea este în legătură vie,
legătură de har cu Biserica. Fundamentul legăturii este faptul că Isus a răscumpărat
întreaga omenire, iar harul mântuitor al lui acționează în fiecare om.
Biserica are nevoie de reînnoire permanentă. Așa cum poporul ales, poporul evreu a
mers pe drumul spre pământul făgăduit de Dumnezeu, tot la fel noul popor merge
spre patria cerească, veșnică. Este pe drumul care impune noi condiții și are nevoie
de o permanentă transformare și adaptare la acestea. Biserica nu a ajuns încă la țelul
care e plinătatea, perfecțiune, și trebuie mereu să se reînnoiască prin puterea Sf.
Duh.

23
 16. Creștinii mărturisesc din primele secole că Biserica lui Cristos trebuie să fie o
Biserică „una, sfântă, universală și apostolică” (v. Crezul apostolic). Ce înseamnă
acest lucru?

Există anumite elemente care caracterizează Biserica. Le găsim în multe dintre

Simbolurile credinței din vremuri foarte timpurii ale Bisericii. Toate aceste
proprietăți ale Bisericii sunt un dar de la Dumnezeu care implică și o sarcină de
îndeplinit pentru creștini.
a) Biserica este Una. A fost dorința lui Isus ca Biserica să fie una. Realizarea
unității este un dar al lui Dumnezeu. Datoria creștinilor este aceea de a contribui la
aceasta prin iubire reciprocă. Originea și modelul Bisericii este Sf. Treime.
Biserica este una, deoarece este întemeiată de Cristos care restabilește unitatea
tuturor într-un singur trup; Duhul Sfânt îi reunește pe credincioși cu Capul care este
Cristos. Unitatea se manifestă prin faptul că se mărturisește aceeași credință;
credincioșii sunt uniți în aceeași ierarhie, celebrează aceleași sacramente, au o
speranță comună și aceeași caritate. Unitatea nu este uniformitate, ci unitatea în
diversitate.
b) Biserica este Sfântă, pentru că autorul ei este Dumnezeu, deoarece Cristos
s-a dăruit pe sine acesteia ca s-o sfințească și s-o facă sfințitoare, pentru că Duhul
Sfânt o înviorează prin caritate. Sfințenia este vocația fiecăruia dintre membrii
Bisericii și scopul tuturor activităților ei. Este sfântă, pentru că aduce în mod
constant rod de sfințenie pe pământ, este o sursă de sfințenie pentru copiii ei
datorită sfințeniei obținute de membrii ei care sunt deja în Rai. Biserica este sfântă
prin străduința de sfințenie a credincioșilor (convertire personală, îndeplinirea cât
mai bine a misiunii, purificarea memoriei, îndeplinirea concretă a voinței lui
Dumnezeu).
c) Biserica este Universală, catolică, pentru că în Biserică trăiește Cristos și
păstrează toate mijloacele de mântuire date de Cristos și le administrează, pentru că
a primit și transmite în totalitate comoara Mântuirii și pentru că are capacitatea de a
incultura, ridica și îmbunătăți orice manifestare a dezvoltării omenești. Fiecare
biserică particulară, adică orice parte a poporului lui Dumnezeu care este în
comuniune de credință, în sacramente, cu episcopul său – prin succesiune apostolică
– fiind formată după chipul Bisericii universale și în comuniune cu întreaga Biserică
este catolică. Biserica este universală, adică, generală, atotcuprinzătoare în care
fiecare om, fiecare popor, fiecare națiune primește o chemare.
d) Biserica este Apostolică, deoarece merge pe urmele apostolilor săi, martori
ai Învățăturii lui Cristos și ai întemeierii acesteia. Biserica este Apostolică, deoarece
învață, păzește și transmite cu fidelitate depozitul de credință primit de al apostoli cu
ajutorul Sf. Duh. Este Apostolică și datorită structurii sale în măsura în care este
educată, sfințită și condusă până la întoarcerea lui Cristos de către apostolii și
succesorii lui, episcopii în comuniune cu succesorul lui Petru, Papa.
Toți membrii Bisericii participă, după diferitele funcții, la misiunea primită
de apostoli ca să ducă Evanghelia la întreaga lume. Vocația creștină este o vocație
pentru apostolat.

24
 17. Prezentați în cinci propoziții Dieceza noastră.

Catedrala episcopală este Domul din Timișoara, cu hramul Sfântul Gheorghe sau Sf.
Gerard numit în anul 1030 în demnitatea de episcop al diecezei.
Câteva caracteristici ale diecezei romano-catolice de Timișoara:
- multiplicitatea etniilor de origine română, maghiară, germană, croată, bulgară,
cehă, slovacă, rromă etc.;
- mulți credincioși de etnie germană au emigrat după 1990;
- există sate cu câte doi-trei credincioși romano-catolici și biserici mari cât o
catedrală; De aceea, multe sate au devenit filiale. Misiunea diecezie este să ajungă
câte un preot și în aceste sate cu puțini credincioși, pentru a celebra nu doar o
liturghie pe lună sau pe an;
- în dieceza noastră, activează mișcări ecleziale și asociații ai căror membri se
angajează în trăirea sfaturilor evanghelice în munca de pastorație sau în diferite
slujiri în Biserică: Mișcarea Schönstat, Mișcarea Focolarelor, Mișcarea Carmelitană,
Mișcarea neocatecumenală, asociații caritative (Caritas, Vincențienii, Familia
Kolping, Serviciul de Ajutor Maltez, Asociația Medicilor Catolici). Există pastorația
pentru tineret, pentru familie, bolnavi, vârstnici, pastorație în penitenciare etc.

25
ÎNTREBĂRI DIN TEMA ”SLUJIRI ÎN BISERICĂ”

18. Cum participă fiecare om botezat la preoția lui Cristos? Explicați ce este
preoția comună și preoția sacramentală (ierarhică).
Prin voința lui Cristos întreaga Biserică este sacrament de mântuire. Prin Botez, toți
cei care sun în Biserică sunt părtași ai unicei preoții a lui Cristos, preoția comună sau
generală. Este preot acela creează legătura dintre Dumnezeu și om. Acest lucru l-a
făcut Isus, acest lucru îl face și Biserica în unitate cu Isus și, prin Isus, acesta este
misiunea fiecărui creștin.
Preoția comună a credincioșilor este exercitată atunci când ei participă la jertfa
euharistică, primesc sacramentele, când se roagă, dau mărturie despre viața sfântă,
postesc și slujesc caritatea creștină. Botezul îl face pe creștin membru al corpului
sacerdotal al lui Cristos. Figura preoției creștine este unică și vine de la Cristos care
înglobează în sine cele trei funcții, de rege, preot și profet. Aceasta este preoția
Noului Testament, care diferă de cea a VT unde pentru cele trei funcții erau trei
persoane diferite. În interiorul acestei preoții, comune, care reprezintă o comunitate
- comuniune de credință și de iubire - Cristos a dorit să întemeieze sacramentul
preoției ierarhice la Cina cea de Taină. Aici, după ce a făcut omenirii darul cel mai
prețios, Euharistia, instituind preoția creștină, va perpetua de-a lungul secolelor
jertfa dureroasă a lui Cristos de pe Cruce prin jertfa nesângeroasă a Sf. Liturghii.
Preoția comună și cea ierarhică participă fiecare la unica preoție a lui Cristos,
pornesc de la același izvor, sunt orânduite una pentru cealaltă, deși sunt diferite
între ele din punct de vedere esențial, nu numai ca grad.
Preoția ierarhică prin puterea sacră cu care este investită formează și conduce
poporul preoțesc, celebrează jertfa euharistică a lui Cristos și o oferă lui Dumnezeu
în numele întregului popor creștin. Deosebirea între preoția comună și cea ierarhică,
ministerială, este esențială ca grad și se referă la natura lor care e constituită dintr-o
bază sacramentală diferită;
- preoția ierarhică se bazează pe sacramentul preoției;
- preoția comună are la bază Botezul.
Pornind de la preoția nouă a lui Cristos, putem determina natura preoției ierarhice
în Biserică. Este o slujire a lui Cristos în locul lui Cristos, care nu poate fi redusă la
un nivel de pură sociologie religioasă, deoarece este sacramentul prin care Cristos
continuă să exercite în Biserica sa misiunea încredințată apostolilor. Încă de la
începutul misiunii sale, Cristos a ales câțiva oameni ca să-i facă părtași la misiunea
sa, le-a conferit propria autoritate și i-a trimis să proclame Împărăția lui Dumnezeu,
vindecându-i pe cei bolnavi. I-a constituit slujitori ai Noii Alianțe, le-a conferit
slujirea preoțească pentru a perpetua prezența eficace a jertfei de mântuire, iar după
învierea lui Cristos le-a comunicat pe Duhul Sfânt pentru iertarea păcatelor. Cristos
le încredințează și misiunea de a boteza și de a predica Evanghelia până la marginile
pământului.
Apostolii au devenit primii oameni ai NT care au primit plinătatea preoției direct de
la Cristos. Preoția în NT aduce o noutate prin faptul că aceasta mijlocește de la
Dumnezeu, prin Isus în Duhul Sfânt, mântuirea oamenilor, revarsă harul mântuirii
în sufletele oamenilor prin celebrarea sacramentelor. În timp ce, în VT, rolul
preoților se reducea la a mijloci pentru oameni în ceea ce privește pe Dumnezeu, să
aducă daruri și jertfe pentru păcate, însă nu aveau putere să mijlocească mântuirea.
26
Apostolii, apoi urmașii lor - episcopii și preoții - au primit darul preoției de la Cristos
cu cele trei funcții: de a învăța, de a sfinți și de a conduce pentru a împlini misiunea
primită de la Cristos.

19. Credincioșii laici în virtutea botezului și a mirului participă la funcția

profetică, sacerdotală și regală a lui Cristos. Cum poate un creștin laic să exercite
aceste funcțiuni?
În prima Scrisoare a lui, Sf. Petru reia ideea că poporul lui Dumnezeu este un popor
de preoți. Petru se referă la toți creștinii, la cei botezați, spunând că ei formează
preoția împărătească. Termenul nu indică o funcție, ci un grup de persoane care
exercită acea funcție. Mai folosește expresia, „voi sunteți pietre vii” în sensul că: toți
credincioșii sunt pietre ale acestei construcții, ca imagine a edificiului, toți sunt
necesari, mici sau mari, unele mai folositoare sau mai puțin folositoare. În interiorul
acestei comunități, toți preoții, sunt buni administratori ai harului lui Dumnezeu de
multe feluri, fiecare după carisma pe care a primit-o așa să se slujească unul pe
celălalt.
Pe baza documentelor Bisericii (Codul de Drept Canonic, Catehismul Bisericii
Catolice, documentele papilor Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea, Francisc), slujirile
pe care le pot oferi credincioșii laici, ca participare la funcția profetică, sacerdotală și
regală a lui Cristos, în virtutea Botezului, pot fi individualizate astfel:
1) Funcția profetică sau funcția de a învăța. Credincioșii laici au responsabilitatea
de a înțelege și transmite conținutul credinței creștine, îndeplinind misiunea de:
- vestitor al lui Cristos prin cuvânt în cadrul catehezelor care se țin în parohie;
- de a introduce nu doar pe sine, ci și pe alții în cunoașterea și studiul Sf. Scripturi,
prin aprofundarea doctrinei morale și sociale a Bisericii, încurajând cunoașterea ei și
arătând posibilități de aplicare a ei în viața personală și comunitară în școli,
universități, în comunitatea creștină proprie.
- de a folosi și de a anima în spirit creștin mijloacele de comunicare sociale.
2) Funcția sacerdotală sau funcția de a sfinți, credincioșii laici o împlinesc cu
următoarea misiune:
- de a sluji și de a colabora la buna reușită a celebrărilor liturgice, desfășurând în
cadrul partea lor conform cu natura ritului și a normelor liturgice;
- de a promova participarea activă la celebrările liturgice, la devoțiuni;
- de a asista, în calitate de delegați, la căsătorii;
- de a se îngriji de bolnavi;
- de a distribui Sf. Împărtășanie ca miniștri extraordinari ai Euharistiei;
- de a administra Botezul în cazuri speciale.
3) Funcția regală sau funcția de a conduce. Creștinii credincioșii laici o împlinesc
astfel:
- colaborează cu păstorii pentru edificarea comunității din care fac parte;
- exercită îndatoririle, oficiile și ministerele care le sunt încredințate;
- cooperează prin prezența lor la Concilii provinciale, în Sinoade diecezane, în
Consilii pastorale, economice, în organisme de caritate și solidaritate;
- cooperează la tribunalele bisericești în funcție de cum prevede Codul de Drept
Canonic;
- colaborează în exercitarea grijii pastorale și administrative a parohiei, în elaborarea
și punerea în practică a programelor pastorale.

27
 20. Enumerați cel puțin trei forme ale vieții consacrate? Care sunt sfaturile
evanghelice?
Viața consacrată se referă la acea formă de viață cu care credincioșii, clerici sau laici,
bărbați sau femei, se consacră în mod special lui Dumnezeu prin votul public și prin
profesia celor trei sfaturi evanghelice.
Fiind consacrate de Duhul Sfânt, aceste persoane își trăiesc implicarea lor zilnică
pentru convertire prin curăție, sărăcie și ascultare pe urmele lui Cristos răstignit și
înviat, vestesc misterul lui Cristos, participă la misiunea lui de mântuire prin diferite
carisme, se dedică lui Dumnezeu.
Forme ale vieții consacrate:
1) Fecioarele consacrate. Încă din Biserica primară existau bărbați și femei care
au dorit să urmeze în totalitate sfaturile evanghelice; sărăcia, curăția și ascultarea.
Din timpurile apostolice existau fecioare care au ales fecioria și se logodeau cu
Cristos pentru slujirea Bisericii. Acestea s-au asociat împreună ca să împlinească cu
fidelitate slujirea și hotărârile lor.
2) Eremiții (pustnicii) au apărut în primele secole ale creștinismului. Erau
oameni care trăiau în izolare, singurătate, în pustiu, ca să trăiască în liniște, în
rugăciune și pocăință. Ei și-au jertfit viața pentru mântuirea lumii. Ei nu făceau
jurăminte publice și nu formează o comunitate prescrisă.
Astăzi, unii eremiți se alătură unor ordine vechi sau unor institute religioase sau se
află sub directa jurisdicție a episcopului diecezan. Ei se roagă pentru dieceză și
pentru Biserică.
3) Călugării. Viața călugărească a apărut în Răsărit când eremiții, în unele
locuri, au alcătuit comunități cu o formă de viață și regulă comunitară. Ei acceptă
sfaturile evanghelice printr-o profesie sau jurământ public și prin caracterul cultic,
prin care ei se deosebesc de celelalte forme de viață consacrată.
4) Ordinele călugărești, contemplative și ordinele călugărești de viață
apostolică. Ordinele contemplative (monastice), prin misiunea lor, îl imită pe Cristos
care s-a urcat pe munte ca să se roage. Viața și activitatea lor decurge în singurătate
și tăcere, în contemplarea lui Dumnezeu, în ascultarea Cuvântului său, la celebrarea
liturgică, la asceză personală și rugăciune, prin practicarea renunțărilor și prin viață
fraternă în comuniune de iubire.
Ordinele apostolice, ai căror membri se consacră lui Dumnezeu prin asumare în mod
public a sfaturilor evanghelice, conform unei carisme specifice ( a învăța, a îngriji
bolnavi, a ajuta săracii, a educa tineri) prin forma de viață comunitară permanentă
pentru a sluji Biserica sub forme apostolice. Aici intră familia canonică regulară,
ordine cerșetoare, clerici regulari, congregații călugărești care au viață apostolică,
activitate misionară și se consacră iubirii creștine în multe forme.
5) Institutele seculare în care credincioșii trăiesc în lume sfaturile evanghelice,
astfel încât să fie ferment de înțelepciune și martori ai harului în viața culturii, în
realitatea economică, politică, socială și economică (franciscanii terțiari, Sf. Tereza a
pruncului Isus). Viața consacrată se împărtășește din funcția profetică a lui Cristos.
În lumea noastră, este nevoie de foarte mare mărturie profetică despre prioritatea lui
Dumnezeu și bunurile viitoare, care poate fi recunoscută din urmarea și imitarea lui
Cristos cel curat, sărac, ascultător, care s-a oferit în totalitate slăvirii Tatălui și iubirii
fraților. Cele mai multe ordine călugărești s-au născut ca răspuns la necesitatea unei

28
epoci, astfel ca membrii lor să trăiască în sărăcie, să-i învețe pe oameni, să-
îngrijească pe bolnavi, să predice etc.
Sfaturile evanghelice sunt trăite în interiorul ordinelor călugărești cu dorința de a se
preda pe deplin lui Dumnezeu prin umilință, sărăcie, castitate și ascultare.
Sărăcia este un sfat evanghelic, acea virtute care ne ajută să îndepărtăm inima de
bunurile materiale, pentru a o atașa de Dumnezeu.
Castitatea este acea virtute care ne îndeamnă să evităm plăcerile interzise și să
recurgem în mod cumpătat la cele permise.
Ascultarea ne îndeamnă la a ne supune ordinelor superiorilor noștri, considerându-i
reprezentanții lui Dumnezeu. Cele două rădăcini ale sfaturilor evanghelice sunt
iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele, ceea ce face posibilă
alcătuirea comunității lui Cristos.

29
 21. Ce este anul liturgic? Enumerați cel puțin trei perioade din anul liturgic
împreună cu caracteristicile lor.
Biserica ne cheamă ca pe parcursul întregului an să sărbătorim misterele lui Cristos
și ale Bisericii și să ne unim cu ele. Acest an care cuprinde sărbătorile operei lui
Cristos se numește an liturgic sau an bisericesc.
Anul liturgic începe în prima duminică din Advent și ține până la sărbătoarea
Cristos, Regele Universului. În acest an, ne amintim de marile evenimente ale
istoriei mântuirii și ne străduim să ne unim cu misterele din diferite perioade ale
anului.
Încă din primele secole, Biserica a unit la celebrarea misterelor lui Cristos - nașterea,
moartea, învierea - sărbătorile Sf. Fecioare Maria și zilele trecerii la Tatăl a
martirilor și sfinților.
Câteva perioade din anul liturgic:
I. Timpul pascal începe cu Miercurea Cenușii, zi în care se binecuvântează și se
impune cenușa în cadrul Sf. Liturghii, zi de pocăință și de post sever, în care ne
amintim de moartea lui Isus.
Timpul pascal cuprinde un timp al Postului Mare cu cinci duminici plus ultimele
două, fiind Duminica Floriilor și Duminica Paștelui.
Postul Mare are 40 de zile care ne amintesc de cele 40 de zile ale postului lui Isus. În
acest timp, ne unim cu Isus suferind, care a luat asupra sa suferințele noastre,
reparând păcatele săvârșite împotriva lui Dumnezeu prin fapte de pocăință:
rugăciune, renunțări, fapte de iubire. Duminica a IV-a din Postul Mare se numește
Duminica bucuriei (laetitia), când îmbrăcămintea preotului la altar nu mai este
violet, ci de culoare roz. În duminica, înainte de Paște, sărbătorim duminica Floriilor
și a Pătimirii Domnului, când se comemorează intrarea triumfătoare a lui Cristos în
Ierusalim, printr-o procesiune cu ramuri verzi care sunt sfințite. Înainte de
solemnitatea Paștelui se organizează un tridium pascal, adică reprezintă trei zile
marcate de mari celebrări liturgice: Joia Sfântă când comemorăm instituirea
Euharistiei, Vinerea Sfântă când celebrăm Pătimirea lui Isus și Sâmbăta Sfântă când
medităm misterul așezării lui Isus în mormânt.
Biserica a dorit să prelungească celebrarea mântuirii noastre cu încă două
săptămâni, prima săptămână după Paște numindu-se duminica Albă sau a Divinei
Îndurări. La capătul celor șapte săptămâni din Timpul Pascal sărbătorim Rusaliile ca
o încununare a timpului pascal, celebrare a venirii Duhului Sfânt asupra Sf. Fecioare
Maria și asupra apostolilor, asupra întregii Biserici. Cu zece zile înainte de Rusalii,
sărbătorim Înălțarea Domnului care a avut loc la 40 de zile după Învierea lui.
II. Timpul Crăciunului, ca timp de pregătire pentru sărbătoarea Nașterii
Domnului în cele patru săptămâni înainte de Crăciun care se prelungește timp de opt
zile. Pe data de 1 ianuarie o sărbătorim pe Sf. Maria, Născătoare de Dumnezeu. Apoi
urmează a doua sărbătoare a acestui timp, Epifania Domnului care evocă „arătarea”
Fiului lui Dumnezeu tuturor oamenilor prin vizita magilor veniți de la Răsărit să-l
adore pe Prunc și să-i ofere daruri. Urmează Botezului Domnului cu care se termină
Timpul Crăciunului.
Timpul de pregătire pentru Crăciun se numește Advent, când ne pregătim pentru
venirea lui Cristos la Crăciun și venirea lui de la sfârșitul lumii. Zilele de la începutul
Adventului până în 17 decembrie sunt dedicate celei de-a doua veniri a lui Cristos,
iar cele din urmă (17-24 decembrie) sunt dedicate primei veniri, a Crăciunului. Și
30
Adventul are o nuanță de pocăință, culoarea veșmintelor liturgice fiind cea violetă.
În duminica a III-a din Advent, sărbătorim bucuria venirii apropiate a Domnului
prin întrupare și bucuria întoarcerii sale la sfârșitul timpurilor (gaudete).
III. Timpul de peste an cuprinde 33-34 săptămâni, este timpul semănatului și
al îndelungii răbdări, când ascultăm parabolele și medităm Sf. Scriptură. Această
perioadă este marcată de câteva sărbători: solemnitatea Sf. Treimi (duminica de
după Rusalii), sărbătoarea Trupul și Sângele Domnului, Solemnitatea tuturor
sfinților, Comemorarea tuturor credincioșilor răposați, iar în ultima duminică îl
sărbătorim pe Cristos - Regele Universului.
IV. Sărbătoririle sfinților. Biserica proclamă și misterul pascal realizat de sfinții
care au suferit împreună cu Cristos și, cu El împreună,sunt preamăriți. Sfinții au fost
oameni de rugăciune și de pocăință, care l-au urmat pe Cristos, au iubit Biserica și s-
au pus cu bucurie și curaj în slujba fraților lor. Biserica pune în fața credincioșilor
exemplele de viață ale sfinților ca mărturie a lor prin care îi cheamă la tăria în
credință. Sf. Fecioară Maria este sărbătorită adesea în cursul anului liturgic,
deoarece este prima credincioasă prin care ne-a fost dăruit Mântuitorul. Prin
rugăciune, e a sprijinit Biserica, mijlocind la Fiul ei haruri pentru întreaga Biserică,
prin unirea ei deplină cu el. Patru sărbători mariane celebrează principalele etape
din viața ei însoțită de har: Neprihănita Zămislire în 8 decembrie, Buna Vestire în 25
martie, Sf. Maria Născătoare de Dumnezeu și Ridicarea la Cer în 15 august.
Sf. Fecioară Maria este modelul fiecărui creștin, deoarece ea a împlinit cel mai mult
chemarea la viața creștină, realizând perfect Voința lui Dumnezeu, încât Isus s-a
întrupat în ea sufletește și trupește. Pe Sf. Maria o cinstim și ca pe Regina lumii,
Mama noastră și a Bisericii, a Corpului Mistic al lui Cristos, ea fiind unica
mijlocitoare pentru creștini la Dumnezeu. Sf. Maria împreună cu sfinții formează
„Biserica triumfătoare, deoarece în ei este prezentă slava misterului pascal, învierea.
O categorie de sărbători ale sfinților o reprezintă solemnitățile, sărbători solemne ale
sfinților: Sf. Iosif în 19 martie, Sf. Petru și Paul în 29 iunie, Adormirea Maicii
Domnului, Nașterea Sf. Ioan Botezătorul în 24 iunie, Toții sfinți în 1 noiembrie,
Buna Vestire, Hramul Bisericii.

31
 22. Papa Francisc spune să transformăm Biserica într-un „spital de campanie”.
De ce creștinii sunt chemați să fie solidari cu cei nevoiași? Cine sunt acei nevoiași în
timpul nostru, în jurul nostru?

În exortația „Amoris Laetitia”, Papa Francisc atribuie Bisericii o imagine foarte

actuală, îndemnându-ne s-o transformăm într-un „spital de campanie”, cu inițiative
în favoarea persoanelor nevoiașe și bolnave, și în care Isus a lăsat „în dar puterea sa
vindecătoare”. Fiecare om este chemat la o viață dumnezeiască. Toți oamenii sunt
egali în fața lui Dumnezeu. Creștinul descoperă în orice suferință de lipsă materială,
suferință spirituală sau fizică pe cea a lui Cristos în fiecare om suferind. De aceea,
creștinul este chemat de Biserică să se unească cu Isus, slujindu-l în fiecare semen al
său, în lumina misterului pascal. Deci, îngrijirea nevoiașilor aparține în mod
indispensabil de viața creștină și e necesar angajamentul personal în cunoașterea
situațiilor sociale de pe teritoriul parohial și angajamentul voluntar al credincioșilor
în parohie.
Iubirea pentru persoanele aflate în diferite nevoi se inspiră din fericirile evanghelice
și din exemplul lui Isus care a avut o iubire specială pentru ele. Fiecare om nevoiaș
are aceeași valoare și demnitate indiferent de confesiune sau etnie.
Papa Francisc a vorbit de multe ori despre persoanele aflate în diferite situații
nefavorabile, și ne-a îndemnat să fim „instrumente ale milostivirii lui Dumnezeu
printr-un gest, un cuvânt, o vizită”, care poate aduce „bucurie și demnitate celui care
a pierdut-o”.
Nevoiașii din timpul nostru sunt oameni fără adăpost, oamenii săraci care suferă de
lipsuri materiale, cei marginalizați de societate din diferite motive, copiii neglijați,
bătrânii părăsiți de familie, persoanele cu diferite handicapuri, alcoolicii, vârstnicii
cu pensie mică, tinerii dependenți de droguri cămine pentru etc. Pentru aceștia
există instituții de creștere și îngrijire a copiilor și tinerilor, de îngrijire a persoanelor
fără adăpost, marginalizate sau a celor cu handicap, cămine pentru bătrâni, spitale,
servicii de îngrijire la domiciliu pentru bătrâni etc.
Pentru noi, creștinii, este important ca să oferim din timpul nostru pentru viiztarea
bolnavilor, a bătrânilor sau pentru ajutorarea elevilor cu probleme sociale în
efectuarea temelor.
Papa Francisc ne atrage atenția că, în societățile noastre dezvoltate, ne înconjoară o
„ispită care pune stavilă în calea noastră de a nu ști cu cine să ne identificăm.
Această ispită este dezinteresul față de cei mai slabi, pentru că suntem analfabeți în
însoțirea, în îngrijirea și în susținerea celor mai fragili și slabi”.
În enciclica „Fratelli tutti”, Papa Francisc amintește de pasajul biblic referitor la
samariteanul milostiv pentru care „viața nu este timp care trece, ci timp de
întâlnire”. Existența fiecăruia dintre noi este strâns legată de cea a celor cu care
intrăm în relație.

32
 23. Explicați ce este sacramentul reconcilierii? Alegeți și explicați un pasaj din
Sfânta Scriptură care vorbește despre relația lui Dumnezeu față de omul păcătos.

Păcatul este ofensa pe care omul i-o aduce lui Dumnezeu, și numai el îl poate ierta.
Păcatul slăbește puterea de a face binele și puterea de a fugi de rău, de a rupe relația
cu Dumnezeu și relația cu aproapele.
Sacramentul reconcilierii este sacramentul prin care preotul, în numele lui
Dumnezeu, iartă păcatele, dacă omul se căiește de păcate, îi cere iertare lui
Dumnezeu, mărturisește hotărât de a nu le mai săvârși. Preotul, cu puterea
încredințată de Cristos, de Biserică ne dezleagă de păcate, și intrăm astfel într-o
relație nouă cu Cristos și Biserica Lui. Acest sacrament a fost întemeiat de Isus, după
învierea sa, când s-a înfățișat discipolilor săi (apostolilor și apoi urmașilor lor),
spunându-le „primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate...”.
Prin acest sacrament ni se iartă păcatele săvârșite după Botez.
Sacramentul Reconcilierii a fost și este celebrat într-un cadru liturgic și public bine
definit, care conține cinci acte distincte: cercetarea cugetului, căința și propunerea
de a nu mai săvârși păcat, mărturisirea cu sinceritate a păcatelor, dezlegarea oferită
de preot sau de episcop și apoi penitența sau îndestularea.
Conform Catehismului Bisericii Catolice, sacramentul reconcilierii are mai multe
denumiri: sacramentul Convertirii, al Pocăinței, al Mărturisirii sau Sacramentul
Spovedei, al Iertării.
Isus i-a înțeles așa de mult pe oameni, încât s-a simțit alături nu numai de cei
bolnavi, dar și de păcătoși. Sunt multe pasaje în Biblie care vorbesc despre relația lui
Isus față de omul păcătos. Unii vameși, desconsiderați de către evrei pentru dările cu
care îi împovărau, experimentează iubirea lui Isus, cum ar fi Zaheu care împarte
săracilor o parte din averea lui, apoi Matei care devine și apostolul lui Isus. Se
comportă cu aceeași iubire și față de femeile adultere. Dintre pasajele care amintesc
despre această atitudine a lui Isus față de omul păcătos amintim: parabola fiului
risipitor, parabola oii pierdute, parabola drahmei pierdute, a administratorului
nedrept etc. În aceste parabole, Dumnezeu este prezentat mereu plin de bucurie, mai
ales atunci când iartă și îi cheamă pe toți la convertire și la contemplarea milostivirii
lui Dumnezeu.

Parabola oii regăsite (Lc 15,4-7)

În parabola păstorului care lasă cele 99 de oi în staul și se duce în căutarea oii

rătăcite, până o găsește și o aduce cu bucurie acasă pe umerii săi, păstorul este
imaginea lui Dumnezeu milostiv, care are grijă de fiecare oiță aflată în dificultate sau
pierdută. Tatăl ceresc se bucură și îi invită la sărbătoare pe cei 99 rămași în urmă, ci
și pe cel pierdut și regăsit. Vedem imensa bucurie a lui Dumnezeu pentru convertirea
păcătosului care apucă din nou pe drumul cel bun, luptând să depășească dificultăți
de caracter, păstrându-și optimismul în orice împrejurare.
Păstorul cel bun este așa de nerăbdător, încât nu așteaptă întoarcerea de bună voie a
oii rătăcite, ci pleacă el însuși în căutarea ei. Domnul pleacă, de multe ori, în
33
căutarea noastră și nu se supără, pentru că răutatea păcatului o cunoaște bine.
Pentru El, sufletul omului are o valoare deosebită, folosind multe mijloace ca să nu-l
piardă, și e foarte bucuros când devenim prietenii lui.
După exemplul lui Isus, trebuie să avem grijă ca aproapele nostru să nu se piardă de
turma lui Cristos sau să-l ajutăm să se întoarcă la El. În ciuda greșelilor și a faptului
că de multe ori ne-am îndepărtat de de Isus, el nu a încetat să ne iubească și să ne
caute în cele mai întunecoase momente ale vieții. Trebuie să avem încredere în
ajutorul lui pentru a găsi calea de întoarcere, și prin iertarea păcatelor noastre
sufletul va renaște la o viață nouă și se va întări în fața ispitelor.

34
 24. Când este bine să primim sacramentul ungerii bolnavilor? Ce efect are acest
sacrament?

În Scrisoarea Sf. Iacob este scris că ungerea cu untdelemn trebuie dată celor bolnavi,
ca să-i aline și să-i mântuiască. Aceasta trebuie administrată acelor credincioși care,
din cauza infirmității lor sau a bătrâneții, se află într-o stare periculoasă a bolii.
Sacramentul Ungerii sau Maslul este bine de primit atunci când credinciosul este
bolnav, este în deplinătatea facultăților mintale, este gata să primească acest
sacrament. Maslul transmite bolnavului puterea vieții dumnezeiești. Îi întărește
sufletul aflat în suferință și, dacă este spre mântuirea lui, atunci îi redă sănătatea
trupească. Se poate administra și înainte de o intervenție chirurgicală bătrânilor
cărora le-au slăbit puterile, chiar și copiilor bolnavi care sunt la timpul rațiunii ca să
fie întăriți de acest sacrament.
Omul grav bolnav își pierde curajul, poate ajunge la disperare, și de aceea are nevoie
de acest har special, ca să nu-și piardă credința datorită ispitelor. Maslul este un
sacrament prin care bolnavul, prin ungerea cu untdelemn sfințit și prin rugăciunea
preotului dobândește un har de la Dumnezeu pentru mântuirea sufletului sau pentru
sănătatea trupului.
Roadele Maslului se obțin prin revărsarea harului Duhului Sfânt invocat printr-o
formulă specială de către preot:
- prezența harului special, cel al mângâierii, al păcii și curajului în fața bolii sau a
bătrâneții;
- unirea bolnavului cu patima lui Isus spre binele propriu și al întregii Biserici;
- iertarea păcatelor, dacă bolnavul nu a obținut-o prin sacramentul reconcilierii;
- refacerea sănătății, dacă ceasta duce spre mântuire;
- pregătirea la trecere în viața veșnică.

35
 25. Ce este drumul sinodal al Bisericii? La ce ne cheamă sinodalitatea?

Cuvântul sinod, cuvânt vechi, înseamnă calea pe care poporul lui Dumnezeu merge
împreună. Se referă și la Isus care este „calea, adevărul și viața”, dar și la creștini
care erau numiți „cei ce urmează Calea”.
Tema sinodului Bisericii, deschis în 10 octombrie 2021 de către Papa Francisc, are
titlul, „Către o Biserică sinodală: comuniune, participare și misiune”, trei dimensiuni
profund legate între ele. Sinodul este un drum comun de a-l urma pe Isus Cristos
prin conducerea Sf. Duh, individual și comunitar, pentru trăirea vieții creștine.
Sinodalitatea permite întregului popor nou al lui Dumnezeu să meargă înainte
împreună, ascultând inspirația Duhului Sf. și a Cuvântului lui Dumnezeu, să
participe la misiunea Bisericii în comuniune cu Cristos și cu membrii ei. Este calea
cea mai eficientă de a manifesta și a pune în practică natura Bisericii ca popor
pelerin și misionar al lui Dumnezeu. Aceasta ne cheamă să trăim acea viață pe care
Isus a adus-o între noi, viața trinitară, acea relație după modelul de viață al Sf.
Treimi. Ne mai cheamă să-i descoperim pe semenii noștri, să-i ascultăm cu iubire,
pentru că Dumnezeu dorește să fie în relațiile noastre, ca să înțelegem Voința lui
prin Duhul Bisericilor. Cu toții suntem chemați să participăm activ la viața Bisericii,
în virtutea Botezului în parohii, în mici comunități creștine, în mișcări laice,
religioase, femei, bărbați, tineri și vârstnici, ascultându-ne unii pe alții, ca să auzim
îndemnurile Sf. Duh care vine să insufle viața și vitalitatea în Biserică și să ne
conducă spre o comuniune mai profundă în misiunea noastră. Ca să reușim să-i
ascultăm pe ceilalți, e nevoie să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie și să ne
pregătim sufletele pentru rugăciune. Sf. Părinte Papa insistă mult asupra adorației.
Pe calea sinodală, în viața Bisericii, barometrul care arată dacă slujesc sau nu este
dacă accept părerile celorlalți, dacă pot să caut pozitivul în părerile lor pe care să-l
scot la iveală. Este bine să ne punem întrebări, laici și preoți, dacă comunitatea
parohială din care facem parte crește spiritual, dar să conștientizăm și propria
vocație creștină. Creșterea este un dar pe care-l primim gratis de la Dumnezeu. Nu
doar rezultatul final este important, ci drumul parcurs împreună este important,
ceea ce duce la înnoire.
Sf. Paul atrage atenția asupra discuțiilor care să nu fie ca în parlament, ci trebuie să
fie comunitate de iubire. Ca să fim mai mult comunitate de iubire, trebuie să ne
rugăm, să căutăm împreună răspunsurile la întrebări, să citim împreună Biblia, să
reîncepem, să învățăm a ne cere iertare, având speranța că Biserica, Corpul Mistic al
lui Cristos, se va reînnoi. Suntem chemați să visăm la o Biserică care să înflorească
speranțele oamenilor, să stimuleze încrederea, să panseze rănile, să țese relații noi și
profunde, să-i învețe pe credincioși să construiască punți de unitate, să lumineze
mințile, să redea putere mâinilor credincioșilor pentru misiunea comună.
Acest stil al sinodalității trebuie să fie în Biserică în toate domeniile ei, în dieceze, în
parohi și comunitate.

36
 26. Alegeți un pasaj din exortația apostolică a Sf. Părinte Papa Francisc dedicată
tinerilor Christus vivit. La ce vă îndeamnă acest pasaj pe Dumneavoastră în relația
cu tinerii din comunitatea Dumneavoastră?

37
 27. Alegeți un pasaj din exortația apostolică a Sf. Părinte Papa Francisc dedicată
familiilor Amoris laetitia (Bucuria iubirii). La ce vă îndeamnă acest pasaj pe
Dumneavoastră în relația cu familiile din comunitatea Dumneavoastră?

38
 28. Ce este ecumenismul? Care ar fi acei pași pe care putem să-i facem spre
unitatea creștinilor?

În pofida multor tensiuni din lume, necreștini și creștini caută o legătură comună,
simt că îi leagă o credință comună de Dumnezeu. Creștinismul, în epoca noastră, și-a
dat seama că unitatea creștinilor poate lua naștere numai pe baza reînnoirii în
Cristos a unor Biserici și prin înțelegere reciprocă. Bisericile creștine sunt conștiente
de răspunderea lor pentru unitatea lumii, deoarece Isus Cristos le-a încredințat
creștinilor să cheme la unitate prin iubirea lor reciprocă. Textul de bază al dorinței
pentru unitatea bisericii este rugăciunea lui Isus din Evanghelia lui Ioan 17,20-23:
„Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul
lor, ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una
în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Iar eu le-am dat gloria pe care
mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei și tu în mine, ca să fie
desăvârșiți în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei, aşa
cum m-ai iubit pe mine”.
Cei care cred în Isus Cristos trebuie să fie una, cum Fiul și Tatăl sunt una, deci
unitatea bisericii are rădăcina în misterul trinității. Unitatea este formată prin
iubirea reciprocă a membrilor ei.
Există imagini ale Bisericii care conțin ideea că ea este una: biserica ca popor al lui
Dumnezeu, ea trebuie să fie una, pentru că există doar un singur popor al lui
Dumnezeu, Trupul lui Cristos sau Mireasa lui Cristos sau Templul Duhului Sfânt.
Calitatea de a fi poporul lui Dumnezeu se bazează pe alianța, pe care Dumnezeu a
legat-o cu poporul său și pe care El a confirmat-o de mai multe ori. Și alte popoare
pot fi acceptate în această alianță (Is 19,25), dar poporul lui Israel nu poate să
decadă din această calitate de a fi poporul lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este
fidel și nu ia înapoi promisiunile lui. Dezvoltarea creștinismului de la un grup
special, în cadrul religiei iudaice, într-o religie proprie despărțită de iudei a adus
problema, cine aparține la unicul popor al lui Dumnezeu și cine nu.
Și alte imagini ale bisericii, cum sunt trupul lui Cristos, mireasa lui Cristos sau
templul Duhului Sfânt, conțin ideea că biserica este una. În schimb, este vorba de la
bun început de biserici la plural. Sf. Paul numește comunitățile cărora se adresează
biserica din Corint sau din Filipi sau din alte locuri. Fiecare comunitate îndeplinește
calitatea de a fi biserică. Ea se află în comuniune cu alte biserici locale. Cu cât s-au
format mai multe comunități creștine în diferite locuri, cu diferite influențe
culturale, cu atât mai nesigur a devenit în ceea ce constă unitatea bisericii. Deja în
primul și al doilea secol, deci la începutul formării bisericii, au existat grupuri care
au vrut să-i oblige pe toți creștinii și pe cei care s-au convertit din alte religii la
credința în Isus Cristos să împlinească mai profund legile religioase ale evreilor.
În secolul XX, bisericile necatolice și-au arătat interesul pentru încurajarea unității
creștinilor pe baza dialogului, și astfel au inițiat mișcarea ecumenică. Aceeași dorință
a arătat-o și Biserica Catolică la Conciliul Vatican II care și-a reînnoit viziunea
despre celelalte religii creștine și i-a impulsionat pe creștini la diferite inițiative în
munca ecumenică.
Deci, ecumenismul este acea mișcare în care activitățile și inițiativele sunt organizate
în favoarea refacerii unității creștinilor, cu respectarea autonomiei, pe calea
acordurilor și a dialogului teologic.

39
În ceea ce privește relația Bisericii Catolice cu religiile necreștine (iudaism, islam),
în Declarația „Nostra aetate” a Conciliului Vatican II, se recunoaște că în toate
religiile există ceva adevărat și sfânt.
Cu islamul ne leagă adorația unicului Dumnezeu. Profetul Mohamed a folosit surse
creștine și iudaice. Tradiția întemeiată de el, de aceea este mai aproape
creștinismului decât altor religii.
În relație cu iudaismul și islamul există patru nivele de dialog. Primul este dialogul
vieții: putem să vorbim despre experiențe comune și astfel să dezvoltăm un
sentiment frățesc mai profund. Al doilea este dialogul activității: în multe domenii
putem să planificăm și să desfășurăm activități comune, evenimente culturale și
sportive, angajamentul pentru protecția mediului, angajamentul social etc. Al treilea
este dialogul discuțiilor teologice: el servește la o cunoștință mai profundă a
partenerilor și ajută să înlăturăm prejudiciile. Al patrulea este dialogul experienței
spirituale condiția este ca amândouă părțile să aibă experiențe spirituale și în stare
să le exprime, de exemplu experiența iubirii sau a milostivirii lui Dumnezeu.
Pentru ca, în mediul în care trăim împreună cu mulți credincioși de confesiuni
diferite, să crească unitatea între noi, trebuie să facem câțiva pași:
- să ne iubim unii pe alții indiferent de confesiune, întărind legăturile între noi și
privindu-i pe toți credincioșii ca pe un frate al nostru;
- să-i slujim pe semenii noștri nevoiași, care pot fi aparținători ai diferitelor
confesiuni, cu o inimă care dorește unitatea. Există multe asociații interconfesionale
și confesionale cu scop caritativ (Caritas, Diaconia);
- avem sarcina de a ne informa mai bine despre celelalte confesiuni;
- să participăm la studiul biblic comun pentru aprofundarea credinței;
- să participăm la întâlnirile mișcării ecumenice în care ne rugăm împreună la
unitatea voită de Cristos, reflectând asupra unor texte biblice și cântând împreună,
aducând slavă lui Dumnezeu. În acest sens, anual se desfășoară întâlniri ale
credincioșilor de diferite religii în cadrul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea
creștinilor, în luna ianuarie, timp de opt zile.
Ocazie de rugăciune și de bucurie pentru a aduce laude și mulțumiri lui Dumnezeu
este oferită și de femeile care aparțin de mișcarea ecumenică, în prima vineri a lunii
martie a fiecărui an. Țelul strădaniei ecumenice poate fi numit communio /
koinonia, adică comuniune între bisericile surori de diferite tradiții.

40