Curs 3 Structura si proprietăţile materiei vii

Legaturile dintre acestea

Materia vie se compune din: elemente nevii, care izolate şi examinate

individual se supun tuturor legilor fizice şi chimice care guvernează materia
nevie, dar, mataria vie, organismele vii posedă însuşiri pe care nu le are
materia nevie.
Proprietăţi ala materiei vii:
a) se poate reproduce în forme identice de la o generaţie la alta,
proprietate pe care nu o are materia nevie;
b) are un grad mare de complexitate şi organizare: celulele
componente ale organismelor vii posedă structuri complicate,
conţinând multe tipuri de molecule complexe. Fiecare
componentă a organismului viu pare să aibă un scop sau o
funcţie specifică. Această funcţie specifică este valabilă atât
pentru structuri macroscopice vizibile: aripi, frunze, ochi, dar
şi pentru structuri intracelulare: nucleu, membrana celulară etc.
Chiar şi unele grupuri de compuşi chimici au funcţii specifice:
proteinele, lipidele, acizii nucleici etc.;
c) organismele vii au capacitatea de a capta şi transforma energia
din mediul lor în materii brute simple sau a o folosi pentru
menţinerea acestora.
Materia nevie însă nu poate utiliza energia exterioară pentru a-şi menţine
organizarea sa structurală. Când absoarbe energie sub formă de căldură sau
lumină ea trece într-o formă mai puţin organizată.

Compoziţia elementală a materiei vii

Elementele care intră în compoziţia materiei vii se numesc bioelemente

sau elemente biogene. Cercetările au arătat că nu există practic nici un
element care să nu fie prezent în organismele vii chiar dacă se găseşte în
cantităţi foarte mici. După proporţia şi funcţiile pe care le îndeplinesc în
organismele vii, bioelementele se clasifică în: macroelemente, oligoelemente
şi microelemente.
Macroelementele reprezintă 99% din compoziţia materiei vii şi sunt: C,
H,O, N, P, Ca şi altele. Ele îndeplinesc rol structural şi energetic.

1
 Oligoelementele se găsesc în proporţie de 0,05-1% iar dintre ele fac
parte: Mg, Na, K, Fe, S, Cl şi altele. Oligoelementele au rol structural şi
energetic.
Microelementele se găsesc în organismele vii în cantităţi extrem de
reduse sau chiar în urme iar dintre ele fac parte: Cu, Zn, Co, F, B şi altele. Ele
îndeplinesc un rol preponderent catalitic.

Na+

Este cationul cel mai important din mediul extracelular (80% se găseşte
în mediul extracelular). Intră în organism sub formă de NaCl, fiind absorbit în
totalitate în tractul intestinal. Se elimină prin rinichi şi piele.

Hiposodemiile apar în:

 Pierderi digestive (vărsături, diaree);
 Pierderi renale (exces de diuretice, afecţiuni renale);
 Pierderi tegumentare (transpiraţii);
 Scăderea aportului.
Apar semne de deshidratare ca:
- slăbiciune;
- dureri musculare;
- oboseală;
- cefalee;
- anxietate.
Hipersodemiile apar datorită unui aport excesiv, rinichiul fiind
incapabil să elimine excesul de Na.
Apare agitaţia ce poate progresa până la:
- convulsii;
- sete;
- tahicardie;
- H.T.A.

K+
Este ionul intracelular cel mai important (98% se găseşte intracelular).
Facilitează sinteza de glicogen, ATP, acetilcolina, creatina. Are rol în
excitabilitatea neuromusculară, echilibrul acido-bazic, menţinerea
osmolarităţii celulare. Eliminarea se face predominant renal.

2
 Hipopotasemiile sunt determinate de pierderi mari de potasiu sau lipsa
de aport.
Hiperpotasemiile pot apare în insuficienţele renale însoţite sau un de
aport excesiv de potasiu.
Pot apare:
- Greaţă;
- Diaree;
- Slăbiciune;
- Iritabilitate;
- Oprirea inimii.

Ca2+

Cea mai mare cantitate se găseşte în ţesutul osos (98%). În medie

organismul uman conţine 1-2 Kg de Ca. Nivelul calcemiei la care apar diferite
manifestări variază individual.
Hipocalcemia prezintă hiperexcitabilitate neuromusculară şi tetanie.
Se caracterizează prin:
- anxietate;
- convulsii;
- modificări EKG.

Hipercalcemia se poate asocia cu:

- anorexie;
- greaţă;
- vărsături;
- constipaţie;
- depresie.
O hipercalcemie persistentă poate determina depuneri de Ca şi P.

Mg2+

Este cel mai abundent din cationii divalenţi intracelulari fiind

reprezentat astfel:
 1% extracelular;
 31% intracelular;
 67% în os.

3
 Hipomagnezia determină:
- anorexie;
- greaţă;
- slăbiciune generală, iar la deficite mari pot apare:
- crampe musculare;
- iritabilitate;
- diminuarea atenţiei;
- confuzie mentală.
Hipermagnezia este frecvent întâlnită la cei cu insuficienţă renală
cronică.

Cl-

Este cel mai important anion din compartimentul intracelular.

Concentraţia clorului urmează pasiv modificările concentraţiei ionului de
sodiu.

Fosforul

Este component major al osului şi al celorlalte ţesuturi. Participă sub

diferite forme în aproape toate procesele metabolice.
Hipofosfatemia datorată unor absorbţii deficitare este rară.
Hoperfosfatemia nu determină simptome în general în mod direct.

Zn2+
Sistemele influenţate de Zn includ:
 Sistemul reproductiv;
 Sistemul imunitar;
 Sistemul dermatologic;
 Sistemul gastro-intestinal;
 Sistemul neurogenic.
Este ESENŢIAL pentru dezvoltarea embriologică.
Deficienţele au ca rezultat malformaţii ale :
 Creierului;
 Ochilor;
 Oaselor;
 Inimii.

4
 Are rol în simţul gustului şi al plăgilor.
Este ESENŢIAL pentru formarea şi funcţia sistemului imunitar.
Deficitul său duce la:
- întârzierea creşterii;
- alopecie;
- dermatită;
- diaree;
- perturbări imunologice;
- încetinirea dezvoltării copilului;
- malformaţii congenitale.

Alături de carbon, elementele enumerate precum şi altele sunt nelipsite

din compoziţia unor substanţe de bază ca: aminoacizi, proteine, glucide,
lipide.

Constituenţi fundamentali ai materiei vii

Moleculele materiei vii poartă numele de biomolecule. În organismele vii

se întâlnesc un număr mare de compuşi chimici. Biomoleculele sunt organizate
structural într-o ierarhie din ce în ce mai complexă. Toate moleculele derivă din
precursori foarte simpli, cu mase moleculare mici, care se găsesc în atmosferă
(CO2, N2, H2O).
Aceşti precursori sunt transformaţi de materia vie în intermediari numiţi
biomolecule de bază, unităţi constituiente sau biomolecule primordiale. Ex.:
monozaharide, aminoacizi, nucleotide, etc.
Biomoleculele primordiale se leagă între ele, prin legături covalente,
formând macromolecule proprii celulei cu mase moleculare relativ mari:
proteine, polizaharide, acizi nucleici, etc.
La un nivel de organizare celulară superior, aceste macromolecule din
diferite clase se asociază între ele formând sisteme supramoleculare. Ex.:
lipoproteine, ribozomi şi altele.
Cel mai înalt nivel de organizare se realizează din diferitele complexe şi
sisteme supramoleculare care sunt asamblate la rândul lor în organitele celulare
(Ex.: nuclei, mitocondrii, cloroplaste) ca şi alte structuri şi incluziuni
intracelulare cum sunt: lizozomii, microcorpi, vacuole.

5
 Substanţele organice din organismele vii.

După rolul lor în organism, substanţele organice se clasifică în

următoarele clase:
 Constituienţi organici fundamentali ai materiei vii (substanţe
plastice). Din această clasă fac parte: glucidele, lipidele,
proteinele, acizii nucleici. Aceste substanţe îndeplinesc mai ales
funcţii structurale şi energetice.
 Efectorii biochimici, substanţe active care influenţează şi
controlează procesele ca au loc în sisteme biologice. Dintre
acestea fac parte: enzimele, hormonii, vitaminele, mediatorii
chimici ai influxului nervos.
 Substanţele intermediare şi finale de metabolism care se
acumulează sau se elimină din organism în urma proceselor
metabolice. Din această clasă fac parte: glicozizii, taninurile,
uleiurile eterice, răşinile, alcaloizi, antibiotice, etc.

Substanţele anorganice din organismele vii

Combinaţiile anorganice din organism sunt apa şi electroliţii.

Apa îndeplineşte numeroase funcţii în organismele biologice.
Conţinutul de apă din organismele vii variază între 40-94% în funcţie de regim,
specie, sex, vârstă etc.
În organism apa este reprezentată în:
- vasele sanguine şi limfatice;
- spaţiile interstiţiale şi celulare.
Organismul uman conţine 60%- 70% apă, fiind distribuită în două mari
compartimente sau sectoare hidrice:
 Cel intracelular care reprezintă 50% din greutatea corpului
 Cel extracelular care reprezintă 20% din greutatea corpului
Fluidul extracelular este format din:
- fluidul interstiţial;
- fluidul circulatoriu sau intravascular;
- secreţii;
- lichide biologice.
Cele două sectoare sunt separate prin membrana celulară cu
permeabilitate selectivă. Ea este impermeabilă pentru cationii Na+ şi ionii mari

6
care îl însoţesc: clorură, bicarbonat, dar permeabilă pentru ionii K+ şi anionii
mici, anionii fosforici.

Originea apei în organism poate fi:

 Exogenă: apa primită la senzaţia de sete, aproximativ 35 g/corp la
adult, respectiv 140 g/corp la copil;
 Endogenă: apa provenită în urma reacţiilor metabolice. Un aport
de 2500 Kcal/zi furnizează 300 g apă.

Eliminarea apei se realizează prin:

 Urină;
 Scaun;
 Evaporare la nivelul tegumentului şi a tractului respirator.

Devierile patologice ale cantităţii de apă din organism constau în:

 Scăderea acesteia (hipobulimii sau deshidratări)
 Reţineri de apă (edeme).
Deshidratările pot proveni din:
- pierderi gastro-intestinale;
- pierderi tegumentare sau la nivelul căilor respiratorii;
- pierderi renale (afecţiuni renale);
- aport hidric insuficient – mult mai mic decât pierderile (bolnavii în
comă).
Edemul este definit ca o creştere a volumului lichidului interstiţial care
atinge câţiva litri înainte de a deveni critic.
Poate apare în :
- afecţiuni cardiovasculare;
- afecţiuni renale;
- afecţiuni hepatice;
- afecţiuni endocrine;
- afecţiuni în timpul sarcinii.

Structura şi proprietăţile apei

Apa este formată din doi atomi de H şi un atom de O, uniţi prin două
legături covalente, molecula în ansamblu fiind polară. Între molecule există
forţe de atracţie, legături de H şi legături dipol-dipol.
Proprietăţile apei:

7
 - lichid incolor;
- fără gust;
- fără miros;
- punct de fierbere 1000C;
- punct de solidificare 00C;
- prin îngheţare îşi măreşte volumul (anomalie) şi solidul pluteşte în
propriul lichid.

Rolul apei în organism este variat:

 Rol structural, intră în constituţia ţesuturilor, diverselor geluri;
 Dizolvant pentru substanţele solubile în mediu apos;
 Metabolit universal având atât rol de reactant cât şi de produs de
reacţie;
 Mediu general de reacţie pentru reacţiile biologice;
 Vehiculant al substanţelor în organism;
 Bun dielectric;
 Rol în reglarea temperaturii;
 Aliment indispensabil organismului.

Electroliţii se găsesc sub formă ionizată:

 Anioni: PO43-, Cl-, CO32-, SO42-, I- etc.
 Cationi: Ca2+, Na+, K+, Mg2+, Zn2+, etc.

Rolul electroliţilor:
 Structural reprezentând constituienţi celulari esenţiali (K +, Mg2+,
HCO3-), intră în structura scheletului (Ca, Mg, P), a unor proteine
(Fe, Cu) şi enzime (Mg);
 Fizico-chimic: condiţionează echilibrul osmotic, acido- bazic,
electric în ţesuturi, ajută la coagularea sângelui (Ca), modelează
excitabilitatea neuromusculară (Ca, Mg), generează potenţialul
de acţiune şi de repaus.
Sistemele biologice sunt sisteme deschise, care prezintă schimburi de
substanţă cu mediul înconjurător.
Caracteristic sistemelor biologice este integritatea lor; viaţa poate fi
concepută numai în cadrul unui organism bine individualizat şi care în această
formă îşi exercită funcţiile vitale.
Procesele din organismele vii au un pronunţat caracter informaţional.
Cele mai specifice funcţii ale vieţii (autoreînoirea, reproducerea, evoluţia,
adaptarea) sunt procese informaţionale.

8
 Sistemele biologice sunt şi sisteme autoreglate, principalul mecanism
de autoreglere prin care îşi asigură homeostazia este principiul retoinhibiţiei
(feed-back)
Toate aceste caracteristici ale sistemelor biologice: integralitate,
autoreglare, evoluţie etc., se realizează printr-un ansamblu de procese denumit
METABOLISM.