I.

Culegerea biosemnalelor

1. Electrozi

Pentru a masura efectele electrice in tesuturi se recurge la electrozi.

Interfata electrod-tesut este, in felul sau, un traductor prin care pro-
cesele electrochimice complicate asociate cu conductia ionica din tesut
işi transferă informatia in conductia electronică din circuitul de mă-
sură. Transferul de informatie este afectat de anumite erori.
Multe metale formeaza cu electrolitul biologic saruri solubile, slab
toxice si nu pot fi utilizate decit ca electrozi de suprafaţă pe pielea
intacta. Cei mai utilizaţi sunt electrozii de Ag şi AgCl (clorură de
argint) care sunt netoxici.
Electrozi de suprafata. Formele uzuale sunt: placuţe, sârma multi-
filara, rotundă, disc, cupa (Fig).

Fig. Forme diferite de electrozi de suprafaţă.

Electrodul de Pt şi PtCl (clorură de platină) are bune performanţe in

culegerea si in stimularea la curenti mici. Pentru curenti mari este
preferabil un metal in contact cu o sare solubila.
Electrodul Pb este utilizat adesea in masurarea rezistentei electrice
a. pielii (contact direct) in foi usor mulabile pe o suprafata neregulata.
Microelectrozi. Masurarea potentialelor intracelulare pretinde diametre
la virf de ordinul
1 µm sau mai putin, in intentia ca microelectrodul să nu perturbe
functia celulara normala.
2. Traductori

Traductorul converteste energia din forma sa originara intr-o formă

mai comoda pentru observare si inregistrare, adesea electrică.
Traductorul utilizat in masurarile biofizice produce un semnal electric
proportional cu valoarea unui parametru biologic.

Tipuri de traductoare

- de deplasare : deplasarea liniara sau unghiulara se transforma intr-

un semnal electric.
- de presiune : conversia presiunii in semnal electric este larg
utilizata in explorarile functioniale cardio-respiratorii.
- de temperatură : sunt de natură rezistiva (termistori) sau
generatori termoelectrici.
- de lumină : curent utilizati in masuratorile biofizice este
fotorezistorul.
- de radiaţii : sunt utilizati pentru evaluarea dozei primite de
personalul radiologic sau in medicina nucleara.

3. Biosenzori

a. Definitia biosenzorilor
 Biosenzorii sunt detectori ce se bazeaza pe molecule selective ce intra
in componenta plantelor si animalelor. Biosenzorii moderni au evoluat din
combinarea a doua discipline separate: tehnologia informationala,
(microcircuite si fibre optice, procesare numerica a datelor, teoria generala

R
E
C TRADUCTOR Semnal Circuit
E
electric electronic
P
T de
(DISPOZITIV amplificare
O
R
ELECTRONIC)

Substanţă
purtătoare de
elemente biologice
(sange)

a sistemelor cu comportare neliniara) si biologia moleculara. Prima

furnizeaza electrozi miniaturali sau senzori optici, tehnica de preluare si
procesare a informatiei iar a doua, pune la dispozitie biomolecule care
recunosc o substanta tinta (Fig.).
b. Aplicatii ale biosenzorilor

Principala cerinta pentru un biosenzor este aceea de a fi valoros in acord

cu cercetarile si aplicatiile comerciale: identificarea moleculelor tinta,
disponibilitatea recunoasterii elementelor biologice corespunzatoare si
potentialul pentru detectarea posibilitatii sistemelor, sa fie sensibile
tehnologiei de laborator in cateva situatii.
Aplicatiile acestor dispozitive sunt cu atat mai variate cu cat moleculele
incorporate sunt mai variate. Asistenta medicala este cea care beneficiaza
imediat de biosenzori, nu numai in testele clinice, dar si in fabricarea de
medicamente si inlocuirea unor organe ca pancreasul artificial pentru
diabetici. Biosenzorii se folosesc de asemenea pentru stabilirea calitatii si
sigurantei hranei si detectarea factorilor de mediu poluanti. Alte cateva
exemple se pot aminti: detectarea patogenilor, determinarea nivelelor de
toxicitate inainte si dupa bioremeditare, detectarea si determinarea
organofosfatilor, determinarea metabolitilor toxici cum ar fi micotoxine,
etc.

c. Clasificarea biosenzorilor

Biosenzorii pot fi clasificati:

- dupa tipul de agent biologic folosit: biocatalitic (enzime, celule,
tesuturi), anticorp (imunosenzor) sau antigen (fragment de ARN);
- dupa tipul traductorului folosit: amperometrice, potentiometrice,
conductometrice, calorimetrice, optice, piezo-electrice, manometrice;
Un alt tip de clasificare imparte biosenzorii in urmatoarele categorii:
- Biosenzori de afinitate. Analitul nu se modifica chimic in timpul
masuratorii. El doar se leaga de receptor. La sfarsit el poate fi indepartat
chimic sau prin spalare.
- Biosenzori de metabolism. Aici substratul biologic se consuma printr-
o reactie chimica cu analitul, formandu-se un nou produs. Starea initiala se
poate reface dupa completa consumare a analitului. (Exemplu: se doreste
detectarea microorganismului Helycobacter Pylor in substanta purtatoare:
suc gastric. In metabolismul sau, acest microb produce NH3 (amoniac).
Asadar, senzorul nu va detecta microbul in sine, ci concentratia de
amoniac.)
- Imunosenzori. Detectarea substantelor de tip antigen (Ag) se face cu
ajutorul anticorpilor (Ac), pe principiul "lacat-cheie". Anticorpii sunt
proteine cu molecule in forma de Y (numite imunoglobuline). In varfurile
Y-ului sunt doar doua locuri, unde se poate lega un singur tip de antigen.
Aceasti anticorpi sunt produsi de organism ca raspuns la o anumita
substanta straina (antigen), pe care nu o poate elimina prin fagocitoza si
careia, in ultima instanta, îi "incurca planurile", legandu-se de ea: Ac+Ag.
- Senzori biomimetici. Cu ajutorul acestor senzori se detecteaza
semnale fizice (sunet, stres mecanic, lumina) pe baza interactiunii lor cu
substratul biologic activ (receptorul).
 4. Stimulatoare

Un stimulator furnizeaza organismului energie, electrica sau de alta

natura, pentru a obtine un raspuns cu valoare diagnostica sau un efect
terapeutic. Efectul terapeutic se cbtine cu niveluri de energie foarte
variate: de la cele foarte mici cu adresa strict 1ocalizata, trecind prin cele
medii, care vizeaza un tesut sau un organ şi terminând cu cele foarte mari,
care fie acopera regiuni intinse ale corpului, fie se concentreaza pentru a
obtine efecte termice destructive, controlate.
Stimulatorul cardiac asista, prin impulsuri electrice de mica putere,
functia lezata de initiere sau de conducere a excitatiei care declanseaza
contracţia inimii. Defibrilatorul utilizeaza puteri mari în impuls, pentru a
corecta fibrilatia ventriculara sau pentru a termina un stop cardiac.
Un neurostimulator electric poate viza fibra nervoasa motorie/senzitiva
sau fibra musculara, in vederea masurarii vitezei de conducere a excitaţiei
pe nerv sau pentru evaluarea excitabilitatii musculare.
Alte stimulatoare sint utilizate in diagnoza organelor de simt sau in
investigarea statusului cerebral pe calea raspunsurilor corticale evocate.
Anestezia locală, somnul si calmarea durerii pot fi induse prin
stimulare electrica.
Electro, magneto si sonoterapia sunt, in esenţă, mijloace de trata-
ment al unor afectiuni cronice.

Stimulatorul cardiac

Stimularea cardiaca este corectarea electrica a unor tulburari de

ritm, in regim de curenti slabi; defibrilarea si cardioversia se referă la
corectarea in regim de curenti tari. Stimulatorul cardiac (Fig.) este primul
dispozitiv electronic irnplantat in corpul uman in proportie de masă (astazi
mai multe sute de mii).
Stimulatorul cardiac este un dispozitiv intra- sau extracorporal
pentru asistarea permanenta sau temporară a funcţiei cardiace şi
cuprinde: (1) o parte electronică, incluzind un generator de impulsuri
si un sistem ce stabileste momentul transmiterii impulsului excitator;
Generatorul de impulsuri – este stimulatorul propriu-zis numit si
pacemaker. Este alcatuit dintr-o baterie si un circuit electronic. Totul este
incorporat intr-o cutie de titaniu, usoara (aprox. 25g), subtire (6 - 8mm)
special conceputa ca atunci cand este implatata sub piele sa treaca
neobservata; (2) conexiuni si electrozi pentru aplicarea impulsurilor la
inima. Firele electrice sunt constituite din spire metalice acoperite cu un
material izolant. Se termina printr-o extremitate - electrod - care este
plasata in cavitatile inimii : atriu si ventricul drept.
In esenta, stimulatorul comanda depolarizarea si contractia
ventriculara; in majoritatea cazurilor stimulatorul suplineste condu-
cerea atrio-ventriculara permanent sau intermitent blocata.
Exista stimulatoare “unicamerale” cu un singur electrod fixat in
ventricuclul drept sau bicamerale, cu electrozi fixati la nivel atrial si
ventricular.

Fig. Stimulatorul cardiac.

 Implantarea stimulatorului
Inainte de implantarea unei stimulator cardiac sunt praticate cateva
investigatii pentru a confirma indicatia:
- inregistrarea ritmului cardiac timp de 24 de ore,
- studiul electrofiziologic care consta in explorarea cailor de conducere
electrica ale inimii cu ajutorul unei sonde care este plasata la nivelul
inimii.
Implantarea se efectuaza sub anestezie locala. Procedura este simpla:
medicul cardiolog efectueaza o mica incizie la nivelul pielii sub umar
pentru a introduce electrozii sub control radiologic pana la nivelul inimii.
Ulterior stimulatorul cardiac este fixat sub piele.
Interventia dureaza aproximativ 45 minute cu variatii in functie de
operator si complexiatea procedurii. Este o interventie bine suportata in
general. Durerea post interventie este minima, pacientul se poate ridica
imediat si este spitalizat doar pentru cateva zile.
Pacientul trebuie sa primeasca un carnetel pe care sa fie notate
- caracteristicile stimulatorului,
- reglajele selectionate,
- data urmatorului control.

Supravegherea stimulatorului cardiac

Initial se supravegheaza cicatrizarea la locul de implantare. Roseata
locala asociata cu durere, febra sunt semnele unei infectii si pacientul
trebuie sa se prezinte de urgenta la centrul unde a fost implantat
stimulatorul.
Aparitia de contracturi ale musculaturii din jurul stimulatorului sau
cresterea in volum a bratului impun de asemenea prezentarea de urgenta la
spital.
La 6 saptamani de la implantare este recomandat sa se efectueza un
control al stimulatorului.
Durata de viata a stimulatorului depinde de tipul de stimulator, de
capacitatea bateriei. Stimulatoarele au in general o grantie de 4 ani dar
durata de viata poate depasi 5-7 ani.
Semnele ca un stimulator se uzeaza apar treptat in luni de zile. Medicul
cardiolog poate decela primele semne de uzura – care apar fara sa survina
vreo problema de functionare - cu ajutorul unui calculator care ”citeste”
activitatea pacemakerului.
Controlul cardiologic este recomandat sa se efectueze la fiecare 6 luni.
Daca semnele de uzura nu sunt detectate de medicul cardiolog
stimulatorul isi incetineste activitatea cu 10% in medie si nu se mai
adapteaza la efort. Astfel pacientul poate simti ca activiatea pacemakerului
se schimba cu luni inainte sa existe pericolul epuizarii bateriei.
Supravegherea ar trebui sa fie redusa la 2-3 luni cand se apropie momentul
epuizarii bateriei.
 Orice lesin, ameteala severa, pierderea starii de constienta, oboseala
impune prezentarea la spital.
Schimbarea stimulatorului este o procedura simpla intrucat nu se
inlocuieste decat bateria. Rareori se impune si schimbarea electrozilor.
Viata de zi cu zi cu stimulator cardiac, pacientul purtator de stimulator
cardiac:
- trebuie sa evite efortul excesiv cu bratul de partea stimulatorului.
Tenismenii, vanatorii trebuie sa previna medicul sa implanteze aparatul de
partea opusa bratului utilizat
- sa evite sa doarma pe partea cu stimulatorul
Aparatura electromenajera in stare buna de functionare nu influenteaza
activitatea stimulatorului cardiac: televizorul, telecomanda, radio,
aspiratoare, roboti de bucatarie. Placile de inductie in schimb pot fi un
pericol pentru purtatorul de stimulator cardiac.
Sistemele de alarma nu influenteaza activitatea stimulatorului.
Telefoanele mobile trebuie folosite la o distanta de 15cm de
stimulatorul cardiac. Desi riscul de interferenta este minim este de preferat
ca telefonul mobil sa fie purtat de partea opusa fata de stimulator.
Detectoarele de arme sunt fara risc pentru purtatorul de stimulator
cardiac, dar trebuie semnalat ca stimulatorul poate declansa o falsa alarma,
de aceea este de preferat ca purtatorul stimulatorului sa prezinte carnetul
stimulatorului.
In domeniul medical trebuie evitate (contraindicatii bine cunoscute de
personalul medical): Interventii chirurgicale cu bisturiul electric, sedinte de
radioterapie, RMN – ul cardiac (stimulatorul cardiac constituie o
contraindicatie pentru efectuarea acestei metode imagistice).
 II. Sisteme de amplificare şi inregistrare a biosemnalelor

1. Electrocardiografia

Electrocardiografia (ECG) completeaza in mod util examenul clinic al

inimii. Ea permite detectarea unei tulburari a ritmului sau a conductiei
cardiace, o hipertrofie auriculara sau ventriculara, o pericardita, o ischemie
miocardica, in particular un infarct al miocardului.
Electrocardiograful este un aparat inregistrator legat la electrozi de
detectie, dintre care 4 sunt aplicati pe incheieturile mainilor si la glezne si
alti 6 in anumite puncte de pe suprafata toracelui. Diferite grupari ale
acestor electrozi, corespunzand diferitelor circuite de inregistrare, sunt
legate de un stilet care da un traseu corespunzand unei derivatii (reflectare
localizata a activitatii electrice a cordului). Astfel sunt inregistrate
douasprezece derivatii. Electrocardiografia este un examen neinvaziv lipsit
de orice inconvenient.

Electrocardiograma (EKG, ECG) este un test ce masoara impulsurile

electrice ale inimii. Inima este o pompa musculara formata din patru
camere. Cele doua camere de sus sunt denumite atrii, iar cele de jos,
ventricule. Un sistem natural electric, face ca muschiul inimii sa se
contracte si sa pompeze sangele catre plamani si restul corpului.
 Pe măsură ce impulsul cardiac se propagă prin cord, curenţii electrici se
răspândesc în ţesuturile din jurul inimii, iar o mică parte din aceştia ajung
la suprafaţa corpului. Dacă plasăm nişte electrozi pe piele în zone situate

de o parte şi de alta a cordului, potenţialele electrice generate de aceşti

curenţi pot fi înregistrate pe electrocardiogramă. Electrocardiograma
normală a unui ciclu cardiac este ilustrată în figura.

O electrocardiogramă normală a unui ciclu cardiac (Figura) este

formată dintr-o undă P, un “complex QRS” şi o undă T. Complexul QRS
are, de cele mai multe ori, trei unde diferite, unda Q, unda R şi unda S.
Unda P este determinată de potenţialele electrice generate de
depolarizarea atrială care precede contracţia acestuia. Complexul QRS este
determinat de potenţialele electrice generate de depolarizarea ventriculară,
adică de răspândirea undei de depolarizare în ventriculi care precede
contracţia miocardului ventricular. De aceea, atât unda P cât şi
componentele complexului QRS sunt considerate unde de depolarizare.
Unda T este determinată de potenţialele generate în momentul în care
ventriculul se recuperează din starea de depolarizare. Acest proces apare în
muşchiul ventricular la 0.25 – 0.35 sec. După depolarizare; această undă
este cunoscută ca o undă de repolarizare.
Astfel, electrocardiograma este compusă atât din unde de depolarizare,
cât şi din unde de repolarizare.
 Protocolul de explorare electrocardiografică

Prevederi generale
1. Pacientul va fi plasat în decubit dorsal, cu toracele şi membrele
descoperite, în stare de relaxare fizică şi psihică
2. Inregistrarea se va realiza la temperatura de confort (200C), evitându-
se temperaturile scăzute (determină contracţii musculare) sau
temperaturile ridicate (transpiraţiile determină modificări de
conductibilitate), care pot produce erori de înregistrare
3. Plasarea electrozilor se va face astfel:
 - va fi precedată de degresarea cu alcool a tegumentelor
- în scopul măririi conductibilităţii electrice se va folosi o pastă
specială sau se poate prefera acoperirea electrozilor cu o bucată de
material textil, îmbibată în clorură sau bicarbonat de sodiu
- primii 4 electrozi vor fi plasaţi pe rădăcina membrelor (evitându-se
zonele osoase), ultimii 6 fiind plasaţi pe regiunea precordială, în
următoarele puncte de elecţie :
V1 - spatiul IV intercostal, parasternal drept
V2 - spatiul IV i.c., parasternal sting
V3 - la mijlocul distantei dintre V2 si V4
V4 - spatiul V i.c. sting, pe linia medioclaviculara (virful inimii)
V5 - spatiul V i.c. sting, pe linia axilara anterioara
V6 - spatiul V i.c. sting, pe linia axilara mijlocie
Cei 4 electrozi de membre sunt codati color, de regula, sau codati
color (rosu, galben, verde, negru) + inscriptionati (cu R/RA=
dreapta, L/LA= stanga, LF= piciorul stang, RF= piciorul drept). Cei 6
electrozi precordiali sunt codati color (rosu, galben, verde, maro, negru,
violet) si/sau numerotati (V1…V6 sau D1…D6).
 Ei trebuiesc pozitionati pe cat posibil cat mai aproape de
incheieturile pacientului (distal de trunchi pe membru), preferabil pe
proeminente osoase (nu pe muschi – pentru a scadea posibilitatea
unor interferente). Daca se monteaza mai sus, trebuie mentionat acest
lucru pe EKG. Asta daca avem clesti (sau alte feluri de conectori care se
pot prinde de extremitatile membrelor). Daca avem doar electrozi din aceia
de unica folosinta, se monteaza pe zona de la incheietura mainii (deci pe
interiorul mainii) si pe partea interioara a piciorului, in zona de imediat de
deasupra fluierului piciorului.

Incepem pozitionarea intotdeauna de la mana dreapta (R). Ca

mnemonic pentru a tine minte la inceput cum sa-i pozitionezi, ar fi
util Ride Your Green Bike (red, yellow, green, black).
 Etape de înregistrare a electrocardiogramei
1. Se introduce în aparat hârtie înregistratoare şi hârtie carbon;
2. Se asigură o împământare corespunzătoare;
3. Se conectează aparatul la reţeaua de curent alternativ, prin mufa
corespunzătoare şi se porneşte aparatul;
4. Se trece selectorul pe poziţia TEST;
5. Se cuplează filtrul de 30 Hz (când este cazul);
6. Se reglează poziţia liniei izoelectrice;
7. Se aplică etalonul de 1 mV (prin apăsare cadenţată), fixând nivelul de
amplificare astfel încât 1 mV să aibă corespondent un semnal de 10 mm;
8. Se conectează osciloscopul;
9. Se plasează electrozii şi se conectează pacientul la aparat prin
intermediul cablurilor specifice, respectând codul culorilor;
10. Se selectează modul de culegere a semnalelor pentru înregistrarea
combinaţiilor de derivaţii (unipolare şi bipolare);
11. Se vizualizează pe rând fiecare canal de înregistrare prin intermediul
osciloscopului;
12. Se declanşează înregistrarea, la viteza de derulare dorită, după o
prealabilă vizualizare a traseului;
13. La sfărşitul înregistrării se va opri derularea hârtiei, se va bloca etajul
final şi se va opri aparatul.

O electrocardiograma poate sa arate:

- dovezi ale maririi de volum a inimii,
- semne ale unui flux sanguin insuficient la nivelul inimii,
- semne ale unor leziuni noi sau vechi ale inimii (infarcte),
- probleme ale ritmului cardiac (aritmii),
- modificari ale activitatii electrice, determinate de un dezechilibru
electrolitic,
- semne de inflamatie a sacului ce inconjoara inima (pericardite),
O electrocardiograma nu prevede aparitia unui infarct miocardic.
 2. Fonocardiografia

Definiţie. Examen care permite înregistrarea grafică a oscilaţiilor

produse de zgomotele cardiace.
Zgomotele cardiace sunt
produse de:
✓ mişcarea valvelor (în special închiderea valvelor),
✓ vibraţia pereţilor inimii la trecerea sângelui,
✓ vibraţia marilor vase la trecerea sângelui.
Zgomotele cardiace sunt captate de un microfon special cu cristal
piezoelectric care le transformă în semnale electrice şi după filtrare şi
amplificare sunt înregistrate pe hârtie.
Pregătirea şi poziţia bolnavului sunt la fel ca în cazul ECG.
Înregistrarea fonocardiogramei se face la focarele clasice de auscultaţie a
cordului (Fig.).
Concomitent se înregistrează ECG spre a avea indice de referinţă

asupra timpului şi duratei fenomenului acustic înregistrat.

Fig. Focarele clasice de auscultaţie a cordului.
 Auscultaţia permite perceperea zgomotelor cardiace cu ajutorul unui
stetoscop.
Zonele de auscultaţie:
✓ aria aortică - spaţiul II i.c. drept parasternal;
✓ aria pulmonară – spaţiul II i.c. stâng parasternal;
✓ aria tricuspidiană - sub apendicele xifoidian;
✓ aria mitrală - spaţiulV i.c. stâng, pe linia medio-claviculară.

3. Electroencefalografia

Definiţie. Examen care permite inregistrarea activitatii electrice

spontane a neuronilor cortexuIui cerebral. Traseul obtinut este numit
electroencefalograma.
Electroencefalografia (EEG) are drept indicatie principala epilepsia: ea
permite diagnosticarea acestei boli, precum si supravegherea tratamentului
si evolutiei ei. Ea serveste, de asemenea, la stabilirea diagnosticului
encefalitei, meningoencefalitei si la determinarea originii metabolice.

Principiu

Pe toata suprafata pielii capului sunt dispusi 10-20 electrozi, mici placi
metalice legate prin fire de aparatul de inregistrat (Fig. a şi b). Acesta
masoara potentialul electric detectat de fiecare electrod si compara
electrozii doi cate doi, fiecare comparatie traducandu-se printr-un traseu
numit derivatie.
 Fig. a Plasarea electrozilor la nivelul cortexului cerebral în
electroencefalografie (EEG)
Fig. b Dispunerea electrozilor pe o cască utilizată în EEG.

Reactivitatea electroencefalografica este evaluata cu ajutorul unor

probe simple: deschiderea ochilor, hiperpnee (respiratie ampla si lenta),
stimulare luminoasa intermitenta obtinuta cu descarcari luminoase scurte si
intense a caror frecventa este crescuta treptat.
Examenul nu necesita spitalizare. El dureaza aproximativ 20 minute, nu
antreneaza nici durere, nici efecte secundare.
Electroencefalograma - examen care permite inregistrarea activitatii
electrice spontane a neuronilor cortexului cerebral.
Biopotentialele corticale provin din activitatea metabolica si
functionala a celulelor neuronale, in special a celulelor piramidale din
cortexul cerebral. Inregistrarea acestor biopotentiale sub denumirea
de EEG permite analiza activitatii electrice a tesutului nervos excitabil.
Scop
Explorator
• Pentru a determina prezenţa si tipul de epilepsie.
• Ajuta in diagnostiarea leziunilor intracraniene.

• Pentru a evalua activitatea electrica a creierului in boli metabolice

si degenerative, traumatism cranian, meningita, encefalita.
• Pentru a confirma moartea cerebrala.
Indicații
• In diagnosticul epilepsiei si diferentierea acesteia de alte stari
convulsive (convulsiile psihogenice, sincopele, tulburarile
extrapiramidale ale miscarii).
• In diagnosticul encefalopatiilor (EEG este practic unica metoda de
diagnostic a encefalitei spongiforme subacute).
• Ca test de stabilire a mortii cerebrale
• In monitorizarea si pronosticul pacientilor comatosi
• Psihiatrie – boli psihice, nevroze
• Neuro-chirurgie – traumatisme cranio-cerebrale, tumori,
malformatii vasculare
Materiale necesare
▪ Tampoane de vata
▪ Alcool sanitar
▪ Electrozi de unica folosinta
▪ Aleza, musama
▪ Tavita renala
▪ Manusi de unica folosinta
▪ Pasta electrolictica
▪ Solutie salina
Pregatirea mediului
o Camera de examinare trebuie sa aiba un climat corespunzator

o Temperatura din camera sa fie constanta de 20 grade

o Schimbarea lenjeriei de pat (cearceaf din bumbac) sau hartie de
unica folosinta.
Pregatirea pacientului
• Pregatirea psihica:
• Se informeaza si se explica pacientul necesitatea procedurii

• Trebuie sa explice pacientului, necesitatea si modul in care se

desfasoara procedura
• Se pregateste bolnavul din punct de vedere psihic pentru a înlatura
factorii emotionali
• Asigurarati pacientul ca electrozii nu vor provoca socuri electrice
• Inainte de a incepe procedura de inregistrare, pacientul este
instruit sa se relaxeze cu ochii inchisi si sa nu vorbeasca decat
daca i se cere.
• Pregatirea fizica:
• Se transporta bolnavul în sala de procedura, cu 10 – 15 min
înainte
• Înainte cu 12-24 ore de înregistrarea EEG, pacientul nu va
consuma ceai negru, cafea, cacao, ciocolată, alcool, iar dacă
urmează un tratament cu antihistaminice, vitamine din grupul B,
hormoni, hipotensoare, somnifere, sedative, tranchilizante, acesta
va fi întrerupt.
• Pacientul nu trebuie să fie febril, să fi fost traumatizat fizic si
psihic, glicemia și calcemia în limite normale.
• Pacientul va sta în clinostatism, cu ochii închisi si gura usor
întredeschisă, relaxat fizic si psihic.
Pregatirea asistentei medicale
• Sa cunoasca antecedentele medicale ale pacientului si
tratamentele prescrise
• Sa cunoasca eventualele alergii ale pacientului
• Sa pregateasca pacientul fizic si psihic
• Sa pregateasca materialele necesare tehnicii
Tehnica – etapele de executie
Aplicarea si fixarea electrozilor pe scalp se efectuează după
prealabila degresare a tegumentului cu alcool si umezirea electrozilor cu
o solutie salină saturată sau pastă electrolitică, pacientul putând rămâne în
pozitie sezândă sau poate fi culcat în decubit dorsal cu un suport în
regiunea cervicală.
Contactul perfect între tegument si electrod este una din conditiile
esentiale pentru obtinerea unui EEG de calitate.
Etapele înregistrării EEG
• Traseu de referintă in stare de veghe, ochii închisi, relaxare fizică
si psihică;
• Traseu la deschiderea ochilor;
• Traseu cu ochii închisi si activare prin hiperpnee;
 • Stimulare luminoasă intermitentă cu 6 Hz i 12 Hz
• Activări suplimentare.
Metode de activare EEG
Traseul EEG trebuie înregistrat atât în conditii de repaus, cât si în conditii
de activare activitate electrică corticală evocată. Metodele de activare
corticală prin diver si stimuli au ca scop declansarea manifestărilor
electrice patologice, absente pe un traseu EEG spontan.

Hiperpneea. Efectuarea voluntară a 25-30 de respiratii/min timp de 3

minute, determină alcaloză respiratorie (hipocapnie) secundară
hiperventilatiei, ce va induce fiziologic cresterea excitabilitătii corticale si
amplificarea efectelor sincronizatoare ale formatiunilor subcorticale. În
conditii patologice, hiperventilatia poate determina vasoconstrictie,
spasme cerebrale, ischemie si hipoxie cerebrală.
Stimularea luminoasă intermitentă (SLI). Este efectuată cu ajutorul
stroboscopului care generează stimuli luminosi intermitenti, cu frecventa
între 4-30 fla uri/sec. (Hz) Cele mai utilizate frecvente sunt cele de 6 Hz i
12 Hz, aplicate timp de 2-3 minute.
Activări suplimentare. Se referă la metode de activare ale traseului EEG
efectuate în scopul diagnosticului epilepsiei, efectuate numai de către
medicul specialist neurolog, cu posibilitatea acordării primului ajutor în
cazul declan ării crizei epileptice:
– activare prin sunet – pentru diagnosticul epilepsiei reflexe audiogene;
– activare medicamentoasă – pentru stabilirea pragului convulsivant;
– activare prin somn medicamentos – se efectuează mai ales la copii
deoarece manifestările iritative apar în momentul adormirii si la trezire,
sau activare prin privare de somn, timp de 36-48 de ore – utilă pentru toate
formele de epilepsie.
Se ataseaza 16 pana la 25 electrozi, folosind o pasta speciala,
lipicioasa. Uneori se poate folosi o casca ce are atasati direct pe ea
electrozi stabili, iar ocazional acestia pot fi prevazuti cu mici ace.

Este posibil ca inregistrarea datelor sa fi oprita la anumite intervale

de timp pentru a permite pacientului sa isi schimbe pozitia.