NEOMODERNISMUL- ,,Leoaică tânăra, iubirea ,, Nichita Stănescu

I.Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea,,scrisă de Nichita Stănescu a fost publicată în anul 1964 în
volumul ,,O viziune a sentimentelor,,.este o poezie neomodetrnistă.

Neomodernismul s-a manifestat in literatura romana intre anii 1960-1980, a doua jumatate a secolului
XX,ca o prelungire a modernismului. Această perioada a insemnat o revigorare a poeziei, o revenire a acesteia
la formulele de exprimare metaforice, la imagini artistice si la discursul reflexiv. Ambiguitatea limbajului va fi
dusă până la aparenţa de nonsens, de absurd, asocierile neobişnuite de cuvinte, folosirea metaforei conturând un
imaginar poetic inedit.

Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea,,scrisă de Nichita Stănescu a fost publicată în anul 1964 în volumul ,,O
viziune a sentimentelor,,.este o poezie neomodetrnistă.

Stănescu consideră scrisul un mod de a încetini gândirea. El este un om al timpului modern, versurile

lui par un catalog de idei filozofice, de noțiuni de fizică, biologie, anatomie.Poetul folosește un limbaj atât de
personal încât se confundă cu el. Acesta comunica și se comunica prin cuvinte. De asemenea, el le
desemantizează, le golește de sens, iar apoi resemantizează, le dă un sens nou-poezia devenind un simț prin
care percepe lumea. Prin intermediul eului liric poetul nu transfigurează realitatea, ci o recreează. Nichita
Stănescu preia din filosofia lui Blaga idei care fac referire la cunoaştere, din poezia lui Barbu ermetismul, din
poezia lui Eminescu lirismul subiectiv, fiind asemeni lui Arghezi un inovator al cuvântului. El afirmă într-un
eseu că romanticul vede sentimente, clasicul vede idei, iar modernul vede,deodată, ideile şi sentimentele,
dar le vede cu cuvinte.

O prima trăsătură a poeziei neomoderniste este ambiguitatea limbajului, Stănescu preferând folosirea
metaforei „leoaică tânăra, iubirea”, asocieri neobișnuite de cuvinte „strângere de ape”, „curcubeu tăiat în
două”, „deșert în strălucire”.

Cea de a două trăsătură este inovația formală prin folosirea strofelor inegale, versurile lungi de 10
silabe alternând cu cele scurte de 4 silabe; scrierea cu minusculă și folosirea tehnicii ingambamentului „mă
pândise… mai demult”.

De asemenea, un alt procedeu neomodernist prezent în text este adâncirea discursului liric în
subiectiv evidență prin utilizarea mărcilor gramaticale ale prezenței eului liric în text prin verbe la persoană I
„m-a mușcat”, „mă pândise”, „am adus” și pronume la persoană I „mă”, „mi”, „m”.

II. Tema o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind că un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii
poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu şinele totodată. Poezia este o confesiune
lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa
celui mai uman sentiment, iubirea.

 Prima secvență  începe prin reluarea titlului poeziei și surprinde apariția iubirii în viață tânărului. Acest
sentiment este asociat unei leoaice tinere, simbol al agresivității. Iubirea este neașteptată cu toate că
sentimentul existase în stare latentă, eul poetic era conștient de eventualitatea apariției dragostei „mă pândise
în încordare mai demult”. Verbele „mi-a sărit”, „mă pândise”, „m-a mușcat”, „a înfipt” sugerează brutalitatea
iubirii, semnele acesteia fiind vizibile „pe față”, semn că rănile produse de iubire nu pot fi ascunse.
 A două secvență este centrată pe relația eului liric cu lumea. Apariția iubirii generează asupra
sufletului îndrăgostitului o energie care se va extinde asupra întregului univers, într-un joc al cercurilor
concentrice. Adverbul de timp ,,deodată,, marchează renaşterea euluzi, transformarea bruscă a sufletului său
îndrăgostit care devine  un „centrum mundi”-centru al lumii. Natura este aceeași, dar ființă îndrăgostită o
percepe altfel. El are intuiția unei lumi perfecte „natură se făcu un cerc de-a dura”, cercul fiind simbolul
perfecțiunii. Iubirea este percepută atât senzorial, cât și vizual și auditiv „privirea în sus țâsni/curcubeu tăiat
în două/și auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii”, curcubeul fiind simbol al efemerităţii sentimentului, iar
ciocârlia, pasărea mică-simbol al accederii, al căutării permanente a iubirii.

Cea de-a treia secvenţă surprinde relaţia omului cu sinele său, schimbarea ireversibilă generată de
iubire, leoaica arămie, cu mişcările viclene devine o metaforă a iubirii devoratoare. Îndrăgostitul conştientizează
transformarea, pierderea identităţii sub puterea acesteia,estomparea simţurilor,,mi-am dus mîna la
sprânceană...,,,l nu se mai recunoaşte, se simte confuz, se autodefineşte ,,ca un deşert în strălucire,,.Iubirea
devine o leoaică arămie cu mişcările viclene, epitete ce induc ideea maturizării.

Finalul poeziei, construit printr-o repetiţie,, înc-o vreme/şi înc-o vreme,, evidenţiază ideea permanenţei
sentimentului, iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dând profunzime vieţii.

III. Imaginarul poetic este construit în jurul cuvântului „leoaică”, care devine laitmotivul poeziei.

Lirismul este subiectiv, eul liric fiind evidențiat prin mărcile subiectivității: verbe la persoană I „m-a
mușcat” și pronume la persoană I „mi”, „m”.

Poezia este alcătuită din trei secvențe poetice: prima secvență ilustrează momentul descoperirii iubirii,
a două reprezintă o imagine a universului care se naște din sufletul îndrăgostitului, iar a treia marchează ideea
transfigurării individului, dar și a metamorfozei sentimentului iubirii.

În concluzie, prin ambiguitatea limbajului, prin tematica abordată, prin inovaţia formală, poezia
“Leoaică tânăra, iubirea” de Nichita Stănescu este o artă poetică neomodernista.