Disciplinarea pozitivă – Cuprins

Copiii învaţă ceea ce trăiesc 3

Modulul I. Disciplinare pozitivă. Sistemul recompensă-pedeapsă.
1.1. Libertate şi limite 5
1.2. Disciplinare pozitivă 7
1.3. Duşmanii disciplinării 9
1.4. Autonomie şi responsabilitate, încredere şi libertate. 10
1.5. Sistemul de creştere a responsabilităţii, un dar pentru viaţă 13
1.6. Învăţarea unui comportament şi rezolvarea conflictelor părinte-copil 15
1.7. Când copilul nu vrea să adopte un comportament dezirabil 17
1.8. Cum poate fi influenţat comportamentul copilului prin intermediul atitudinilor. 25
1.9. Comunicarea în procesul de disciplinare 26
1.10. Când să nu-l disciplinaţi. 27
1.11. Pedeapsa 28
1.12. Recompensa 30
1.13. Paşi în aplicarea disciplinării 32
Modulul II. Impactul relaţiilor dintre părinţi asupra dezvoltării copilului.
2.1. Atmosfera din familie 34
2.2. Divorţul 36
2.3. Mama şi tata 36
Modulul III. Comunicarea părinte-copil în funcţie de caracteristicile vârstei şi tipurile
de părinţi.
3.1. Caracteristici dezirabile în profilul parental 37
3.2. Stilurile parentale 38
3.3. Etape de dezvoltare 41
3.4. Preşcolarul (0-6 ani) 43
3.5. Vârsta şcolară mică (6-10 ani) 45
3.6. Preadolescenţa / pubertatea (10-14 ani) 46
3.7. Adolescenţa (14/15-18/19 ani) 47
3.8. Copiii şi limbajele iubirii 49
3.9. Bariere în comunicarea cu copilul 50
3.10. Obiceiuri de comunicare 50
3.11. Ascultarea reflexivă 52
3.12. Construirea şi transmiterea mesajului 54
3.13 Comunicarea asertivă 56
Comunicarea în situaţii conflictuale – sprijinul oferit copilului în rezolvarea unei
3.14 60
probleme
Modulul IV. Impactul mass-media asupra dezvoltării copilului
4.1. Mass-media – noul profesor 61
4.2. Emisiunile TV şi impactul acestora asupra dezvoltării copilului 62
4.3. Principalele efecte negative ale televizorului 71
4.4. Rolul părinţilor în contracararea efectelor negative ale consumului de media 73

1
4.5. Calculatorul – Internetul 73
4.6. Concluzii 74
Modulul V. Gestionarea unor probleme care apar la copil
5.1. Minciuna 75
5.2. Agresivitatea 78
5.3. Răspunsurile obraznice 82
5.4. Hiperactivitatea (ADHD = hiperactivitate, deficit de atenţie, impulsivitate) 82
5.5. Caracterul 85
5.6. Educaţia sexuală 87
5.7. Interesul scăzut pentru şcoală 92
5.8. Chiulul 98
5.9. Lenea şi dezordinea 99
5.10. Consumul de ţigări, alcool şi alte droguri 99
5.11. Administrarea banilor de cheltuială 100
5.12. Rebeliunea 100
5.13. Preşcolarul 101
Modulul VI. Construirea stimei de sine a copilului şi importanţa acesteia în dezvoltare.
6.1. Nevoile copilului 104
6.2. Stima de sine şi teoria autoconfirmării profeţiei 110
6.3. Atitudini negative faţă de sine 111
Modulul VII. Metode de coping
7.1. Metodele de coping 114
7.2. Cum sa fim învingători şi nu învinşi 117
7.3. Avem timp pentru toate - Octavian Paler 119

2
 Copiii învaţă ceea ce trăiesc
Dorothy Law Dolte

Dacă trăiesc în critică şi cicăleală,

copiii învaţă să condamne.
Dacă trăiesc în ostilitate,
copiii învaţă să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă,
copiii învaţă să fie temători.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă,
copiii învaţă să se autocompătimească.
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol,
copiii învaţă să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie,
copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în ruşine,
copiii învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă trăiesc în încurajare,
copiii învaţă să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranţă,
copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă,
copiii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc în acceptare,
copiii învaţă să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare,
copiii învaţă să se placă pe sine.

3
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere,
copiii învaţă că este bine să ai un ţel.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi,
copiii învaţă să fie generoşi.
Dacă trăiesc în onestitate,
copiii învaţă respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine,
copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie
copiii învaţă respectul.
Dacă trăiesc în siguranţă,
copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi.
Dacă trăiesc în prietenie,
copiii învaţă că e plăcut să trăieşti în lume.

4
 Modulul I
Disciplinare pozitivă. Sistemul recompensă-pedeapsă.

1.1. Libertate şi limite

Copilul are voie să facă orice atâta timp cât:
 Nu îşi face rău lui;
 Nu face rău celorlalţi;
 Nu face rău lucrurilor.

Să nu-şi facă rău lui înseamnă să-şi poarte de grijă astfel încât să se păzească, să nu-şi producă
o suferinţă fizică, un traumatism, o îmbolnăvire ori să se pună într-o situaţie dificilă.
Ignorarea acestei limite duce la indisciplină, răsfăţ, teribilism şi accidente.
Indicaţii utile:
 Dacă nu e nimic grav, lăsaţi-l să suporte consecinţele. Un cucui, o vânătaie, o băşicuţă sunt
destul de neplăcute încât să-l determine să nu mai repete greşeala, fără să-l afecteze defel
grav.
 După fiecare păţanie, ajutaţi-l să tragă învăţămintele de rigoare, altfel e o lecţie pierdută.
 Nu-i faceţi morală când e în stare de şoc, ci numai după ce s-a liniştit, altfel pe o ureche îi
intră şi pe alta îi iese.
 Atenţie la propriile dumneavoastră reacţii. Dacă exageraţi, fie îl speriaţi, fie îi daţi idei despre
cum să vă manipuleze. De exemplu, îşi spune în sinea lui: „Dacă nu mă laşi afară am să
plâng până vomit” şi aşa va face.
 Nu-i măriţi starea de panică prin remarci de genul: „Vai, ce te-ai lovit” sau „Era să mori!”.
 Nu-i lăsaţi tentaţii la îndemână. De multe ori nu-şi dă seama ce-i face rău. Alteori, e prea
curios.

Să nu facă rău celor din jur înseamnă să nu lovească, să nu îmbrâncească, rănească, împingă,
scuipe, muşte, insulte, vorbească urât, să fie nepoliticos. Tot aici este inclusă şi grija pentru alte
animale, pentru orice vietate, pe care copiii trebuie să înveţe de mici să le ocrotească şi să le
îngrijească, să nu le facă rău cu nici un chip.

5
 Ignorarea acestei limite duce la deprinderea unui comportament obraznic, maliţios,
agresiv şi violent.

Să nu facă rău lucrurilor înseamnă să nu distrugă în mod voit un obiect, o plantă. Distrugerea
voită trebuie interzisă şi sancţionată, ca un comportament similar cu a-şi face rău lui şi celorlalţi.
Distrugerea accidentală e ceva ce se poate întâmpla oricui. Nu este recomandată sancţionarea,
deoarece copilului îi pare şi aşa rău pentru ceea ce a făcut.
Nu vă grăbiţi să înlocuiţi ceva ce a stricat în mod voit, de nervi, de răzbunare şi chiar din
neglijenţă. Lăsaţi-l să-i simtă lipsa. Va învăţa să preţuiască ceea ce are.

A lăsa copilul să facă aproape orice este o greşeală gravă. El devine răsfăţat, nerespectuos,
răutăcios, agresiv, distrugător şi indisciplinat.
Copiii care nu sunt disciplinaţi de părinţii lor sunt condamnaţi să devină adulţi inadaptaţi
şi cu probleme.
A nu-i permite copilului să nu facă aproape nimic este la fel de grav, numai că efectele sunt
altele: devine timid, dezinteresat, tracasat, frustrat, temător, neîndemânatic, nesigur pe el.

Indicaţii utile:
 Ajutaţi-l să înţeleagă faptul că el are de pierdut atunci când distruge ceva sau răneşte pe
cineva, că orice lucru rău, orice faptă rea, duce cu sine ceva la fel de rău, sau chiar mai rău.
 Nu-l etichetaţi cu apelative de genul „răule”. Va face în aşa fel încât să îşi merite această
etichetă, crezând că nu e bun, ci e în stare doar de lucruri rele. Nu el este rău, ci fapta lui este
rea, astfel că trebuie să fim foarte atenţi la formulări.
 Când copilul se simte pedepsit pe nedrept, el are tendinţa, de ciudă, să mai facă ceva rău.
Bătaia şi umilinţa îl pot determina să se răzbune. Copiii se răzbună adesea pe cei care îi bat, îi
bruschează sau le vorbesc urât, chiar cu riscul de a fi din nou bătuţi când sunt descoperiţi. În
acest mod se „înrăiesc”.
 Nu-i inoraţi greşelile azi, crezând că le veţi corecta mai bine mâine.

6
1.2. Disciplinare pozitivă

Cuvântul disciplină provine de la latinescul „discipol” şi înseamnă a învăţa de la cineva.

Fără disciplină, deci fără învăţare, nu este posibilă dezvoltarea normală a omului şi stau mărturie
cazurile de „copii lupi”, care au crescut printre animalele din pădure în baza instinctelor de
supravieţuire.
Disciplina este:
 Învăţare conştientă.
 Ascultare voită.
 Deprinderea controlului propriei voinţe (autocontrolul).
 Deprinderea vieţii în familie / grup / colectivitate / societate cu asumarea regulilor de
comportament şi conduită.
 Răbdare şi perseverenţă.
Disciplinarea copilului începe din primele zile ale vieţii, prin programul cu care acesta se
obişnuieşte (masă, somn, plimbare în aer liber, prezenţa părinţilor). Părinţii crează copilului
nişte reflexe, îl învaţă să se obişnuiască cu toate acestea. Mai târziu, îl învăţă să mănânce singur,
să stea pe oliţă, să spună „te rog” şi „mulţumesc”, etc. Copilul învaţă ce trebuie să facă, cum
trebuie să se comporte, cum să devină parte a grupului. Mai întâi a familiei, apoi a societăţii.
Disciplina este învăţare, iar învăţarea se bazează pe:
 Explicaţie.
 Exemplu personal.
 Observaţie.
 Imitaţie.
 Încercare şi greşeală.
 Repetiţie.
 Stimulare şi încurajare.
 Recompensă şi sancţiune.
 Experienţă şi cunoştinţe anterioare.
Disciplinarea nu are de-a face doar cu comportamente problematice, ci şi cu însuşirea
unor comportamente noi, dezirabile, motiv pentru care utilizăm termenul de disciplinare
pozitivă.

7
 Metodele disciplinării pozitive au următoarele caracteristici:
 Constituie o bază pentru adaptarea copilului la cerinţele vieţii de adult.
 Sunt îndreptate spre învăţarea asumării responsabilităţii şi rezolvarea de probleme.
 Nu afectează negativ imaginea de sine a copilului (stima de sine).
 Presupun implicarea activă a copilului în procesul de învăţare a unor comportamente.
 Părintele poate implica copilul în stabilirea regulilor, identificarea consecinţelor şi stabilirea
recompenselor şi sancţiunilor.
 Copilul dobândeşte abilitatea de a-şi evalua singur comportamentele, aspect ce duce la
autodisciplinare.
 Copilul va fi capabil de a face faţă cu succes cerinţelor sociale şi de dezvoltare personală.
 Copilul interiorizează regulile stabilite împreună cu părinţii, fără a fi nevoie ca acestea să fie
impuse sau reamintite tot timpul.

Regulile disciplinării pozitive:

 Disciplinarea pozitivă implică drepturi egale şi respect reciproc. Copilului i se oferă
posibilitatea de a lua decizii, de a alege singur modul în care se va derula acţiunea. Astfel, el
devine responsabil de propriul comportament şi de consecinţele acestuia.
 Disciplinarea pozitivă este asociată în mod logic cu comportamentul inadecvat, nefăcându-se
trimiteri la aspecte care nu au o legătură directă cu cel întâmplate.
 Disciplinarea pozitivă se adresează comportamentului, nu persoanei şi nu implică judecata
morală. Aceasta permite copilului acceptarea ideii că s-a comportat inadecvat şi dorinţa să se
schimbe.
 Disciplinarea pozitivă ajută copilul să înveţe ceea ce ar fi trebuit să facă într-o anumită
situaţie, fără a-l face să se simtă umilit pentru nereuşita lui.
 Prin disciplinarea pozitivă părinţii îi transmit copilului că este acceptat şi iubit, în profida
comportamentului său inadecvat.
 Disciplinarea pozitivă permite libera alegere.
 Disciplinarea pozitivă stimulează şi comportamentul dorit, nefiind orientată doar spre
comportamentele problemă.

8
1.3. Duşmanii disciplinării
 Răsfăţul.
 Disensiunile părinţilor.
 Violenţa.
 Inconsecvenţa.

Răsfăţul
Un copil răsfăţat este cel de la care părintele nu cere aproape nimic, dar îi permite orice.
Copilul răsfăţat nu este fericit, deoarece este greu de mulţumit, veşnic mofturos şi năzuros,
nu se simte important decât atunci când îi controlează pe ceilalţi.
Indicaţii utile:
 Tot ce este prea mult strică.
 Nu e nevoie să îi cumpăraţi tot timpul câte ceva.
 Nu e nevoie să îi faceţi multe cadouri, nici măcar de ziua lui.
 Nu e nevoie să îi cumpăraţi lucruri scumpe. Valoarea obiectelor nu este cea financiară, ci cea
sentimentală.
 Învăţaţi-l să dăruiască şi să fie generos. Astfel se construieşte altruismul.

Disensiunile părinţilor
Când părinţii au păreri diferite şi nu cad de acord în privinţa creşterii şi educării copilului,
toată lumea are de pierdut. Părinţii îşi subminează unul altuia autoritatea, fapt ce va fi exploatat
de copil, astfel îngreunându-se disciplinarea puiului de om.
Indicaţii utile:
 De fiecare dată când copilul va observa că părinţii nu sunt de acord într-o privinţă, va face
pe dictatorul.
 Când un părinte vrea să-l deprindă pe un copil de ceva şi celălalt nu e de acord, conflictul
este declanşat. Este necesar ca părinţii, împreună, să ajungă la o soluţie gândindu-se la ce
este cel mai bine pentru copil, departe de ochii şi urechile acestuia.

9
 Violenţa
Violenţa fizică sau verbală nu este nici pe departe cea mai bună metodă de disciplinare,
de cele mai multe ori copilul nu înţelege exact ce s-a întâmplat. Poate ghici, dar poate şi să tragă
concluzii greşite, în loc să-şi înţeleagă greşeala, să suporte consecinţele şi să înveţe o lecţie. De
obicei, copiii cred că nu sunt iubiţi. Când sunt mai mari se vor revolta, ca reacţie la această
metodă de disciplinare şi se vor îndepărta de părinţi.

Inconsecvenţa
Consecvenţa atitudinilor şi comportamentului părinţilor sunt necesare şi eficiente în
disciplinare, deoarece copilul are încredere în ceea ce îi spun şi îi arată părinţii.
Inconsecvenţa părinţilor face din copil un manipulator care exploatează fără milă
slăbiciunile acestora.

Părinţii devin o autoritate în faţa copilului prin cunoaştere şi puterea exemplului, prin
înţelegerea lui, prin felul în care îl tratează, apropie, îi câştigă încrederea şi respectul. Autoritatea
nu se câştigă prin asprime, cuvinte poruncitoare sau jignitoare, prin răceală, ci prin apropierea de
copil, interesul faţă de activităţile sale, prin fermitate, blândeţe, calm, răbdare şi activităţi plăcute
realizate împreună.

1.4. Autonomie şi responsabilitate, încredere şi libertate.

Copiii se nasc cu o enormă dorinţă de a învăţa. De asemenea, au capacitatea interioară

pentru onestitate, empatie şi consideraţie. Aceste calităţi se evidenţiază ţinând cont de călăuzirea
dată de noi, de rolul nostru de model şi de aprecierea noastră.
Copiii au nevoie să le impunem limite. Un ajutor de nepreţuit în această direcţie îl
reprezintă stabilirea regulilor. Acestea au următoarele avantaje:
- Prezintă clar copilului care sunt comportamentele dorite şi nedorite;
- Îl ajută pe copil să facă distincţia dintre bine şi rău;
- Îl ajută pe copil să fie responsabil;
- Duc la construirea comportamentelor dezirabile şi stingerea celor indezirabile.

10
 Copiii au nevoie de activităţi care să le crească autonomia şi responsabilitatea. De aceea
este bine pentru copil, ca de la vârstă mică, să aibă de realizat sarcini uşoare, de genul strângerii
jucăriilor, curăţeniei în camera sa, etc.
Un părinte care nu acordă încredere şi libertate copilului său este ca un antrenor care, deşi
şi-a pregătit sportivul să iasă campion, nu-l lasă la competiţii de teamă să nu se rănească sau să
nu eşueze.
Când altcineva hotărăşte mereu pentru copil, acesta nu învaţă să ia decizii, nu
dobândeşte încredere în sine şi nu îşi asumă răspunderi.
Se întâmplă deseori ca părinţii să nu-şi responsabilizeze copilul, să nu-i dea sarcini şi
îndatoriri domestice. Copilul devine leneş, dezordonat şi răsfăţat. Nevoia lui de identitate nu mai
este îndeplinită.
Copiii care au răspunderi în casă se simt importanţi, luaţi în seamă. Micile îndatoriri le
satisfac nevoia de identitate şi îi ajută să capete deprinderi, abilităţi şi cunoştinţe utile, să poarte
responsabilităţi şi să înveţe să ia decizii, să fie siguri şi încrezători în ei.
Tehnica implicării copiilor în activităţile casnice:
 Copiilor mici le place mai mult să ajute părinţii la treabă, de aceea, e bine să fie obişnuiţi de
timpuriu să fie harnici, ordonaţi şi săritori.
 Dacă în familie există un bebeluş, implicaţi-l pe cel mare în îngrijirea acestuia. Astfel, nu va
fi gelos, se va simţi superior şi important.
 Nu vă gândiţi că nu are putere şi pricepere, acestea se învaţă de la vârste mici.
 Nu vă necăjiţi dacă nu vă e de mare ajutor sau greşeşte, nu-l criticaţi şi descurajaţi în aceste
situaţii. Îndreptaţi-vă atenţia asupra reuşitelor lui, lăudându-l. Încurajaţi-l să persevereze,
subliniaţi-i progresele.

Indicaţii utile:
 Daţi-i copilului sarcini, libertatea de a acţiona şi încrederea că se va achita de acestea.
 Dacă nu credeţi în el, nici el nu va avea încredere în sine.
 Un copil care ştie că părintele său are încredere în el acţionează cu mai multă siguranţă şi
responsabilitate, decât unul care ştie că mama şi tata nu au încredere în el. Cel din urmă va
evită să îşi asume responsabilitatea.

11
 Copiii răspund pozitiv la încrederea şi liberatea oferită de părinţi, străduindu-se să nu
dezamăgească. De multe ori, nereuşita personală îi supără mai puţin decât faptul că i-a
dezamăgit pe ceilalţi (părinţi, profesori, prieteni etc.).
Având răspunderi, copiii învaţă să ia decizii. Având libertate, pot exersa ce au învăţat.
Prin exerciţiu, dobândesc încredere în ei înşişi. Prin încredere, îşi vor asuma responsabilitatea.

Un copil care nu are libertatea de a lua o decizie, care nu primeşte sarcini în casă, care nu are
nici o responsabilitate, se simte:
 Incapabil să facă ceva.
 Neînsemnat.
 Plictisit.
 Invidios.
 Prost.
 Lipsit de putere.
Se va teme:
 Să nu rămână singur şi neajutorat, fără sprijinul celorlalţi.
 Să nu devină neimportant pentru ceilalţi.
 Să încerce să realizeze ceva.
Va căuta să:
 Aştepte mereu de la ceilalţi să primească ajutor ca un om neputincios.
 Îşi va umple timpul cu ceva ce să-i alunge plictiseala (mai ales pozne).
 Se ferească de eşec, de muncă, de asumarea vreunei responsabilităţi.
Va deveni:
 Leneş.
 Defensiv.
 Iresponsabil.
 Laş.
 Dezordonat.
 Dependent de ceilalţi.
 Fricos.
 Răsfăţat.

12
  Delăsător.
 Nesuferit.
 Nesigur.

1.5. Sistemul de creştere a responsabilităţii, un dar pentru viaţă

Cele trei etape în sistemul de creştere a responsabilităţii:
Când este aplicat la clasă, sistemul are trei etape: predare, întrebări şi provocarea
răspunsurilor.
Aplicarea Sistemului de Creştere a Responsabilităţii pentru evaluarea comportamentelor
Etapa 1: Predarea ierarhiei. Comportamentele din clasa se pot asocia diferitelor nivele ale
ierarhiei. Se stabilesc aceste comportamente împreună cu elevii.
Nivel D: Democraţie
Este auto-disciplinat.
Este atent cu cei din jur.
Are încredere în sine.
Face bine pentru ca aşa este bine.
Motivaţia este internă.
Nivel C: Cooperare/ Conformare
Ascultă.
Cooperează.
Face ceea ce se aşteaptă de la el/ ea.
Motivaţia este externă.
Nivel B: Agresivitate
Face pe şeful.
Deranjează pe alţii.
Este agresiv cu alţii.
Încalcă standardele clasei.
Are nevoie sa fie dominat pentru a se purta corect.
Nivel A: Anarhie
Zgomotos.
Incontrolabil.
Nesigur.
Este important pentru elevi să înţeleagă următoarele idei:
1. Comportamentele de la nivelele A şi B nu sunt niciodată acceptabile. Se impune intervenţia
profesorului la fiecare dintre aceste niveluri.

13
2. Comportamentul de nivel C este acceptabil, dar motivaţia este externă – dobândirea aprobării
sau evitarea pedepsei.
3. Nivelele C şi D sunt diferite prin tipul de motivaţie şi nu neapărat prin comportament.
4. Nivelul D este ţinta care trebuie atinsă, în care motivaţia este internă – iniţiativa de a face ce
trebuie, ce este adecvat sau responsabil.

Etapa 2: întrebările reflexive.

Se cere elevilor să reflecteze asupra comportamentului lor. Scopul etapei este să
convingă elevii care au comportamente inadecvate să se autoevalueze.
Prima întrebare: "La ce nivel se încadrează comportamentul acela?" Prin referirea la nivel
şi nu la un comportament anume al elevului se reuşeşte separarea faptei de cel care o comite.
Elevii nu mai simt nevoia să se apere. După ce au deprins ierarhia, elevilor le va fi mai uşor să îşi
evalueze nivelul corespunzător comportamentelor, iar în momentul în care identifică o anume
acţiune ca fiind la un nivel inacceptabil se simt obligaţi să o corecteze sau cel puţin să nu o mai
repete.

Etapa 3: provocarea modificărilor comportamentale.

Uneori unul dintre elevi continuă să aibă un comportament inadecvat, chiar daca reuşise
să conştientizeze că acesta este inacceptabil. În aceste cazuri s-a recurs la „alegerile ghidate”.
Elevul a primit o sarcină care să îl provoace la autoevaluare, în scopul autoevaluării (în locul
impunerii) unui plan de acţiune. În acest mod, elevul poate dezvolta o procedură care să îi
redirecţioneze impulsurile şi să îl ajute să evite comportamente inadecvate similare în viitor.
Abordarea aceasta demonstrează că se poate recurge la autoritate când este necesar, dar fără a
deveni punitiv.

14
1.6. Învăţarea unui comportament şi rezolvarea conflictelor părinte-copil

Pentru a ajuta copiii să înveţe mai uşor un comportament, se recomandă respectarea

următoarelor etape:
 Definiţi clar comportamentul pe care doriţi să-l înveţe copilul.
 Descompuneţi în paşi mici comportamentul respectiv.
 Folosiţi îndrumarea (fizică, verbală, modelare).
 Recompensaţi aproximările succesive ale comportamentului dorit.
 Ignoraţi aproximările succesive ale etapelor anterioare.
 Retrageţi treptat îndrumarea dumneavoastră.
 Recompensaţi din când în când, la intervale neregulate, comportamentul dobândit.
Treptele disciplinării
1. Cereţi-i copilului să facă doar acele lucruri pe care i le puteţi impune.
Acest lucru se realizează de la vârste fragede, politicos, pe un ton ferm şi blând („spală-te
pe mâini, te rog”). Dacă refuză să facă, acţionaţi dumneavoastră (îl luaţi la baie şi vă spălaţi
împreună pe mâini). Astfel, el vede că vorbiţi serios şi că lucrul cerut se va întâmpla oricum, iar
data viitoare nu se va mai opune. Dacă îi cereţi să facă lucruri de care nu este capabil, va remarca
faptul că nu îi puteţi impune ceva şi va deveni sfidător la următoarele cerinţe.
2. Cereţi-i o dată frumos, a doua oară lansaţi un avertisment serios, iar a treia oară acţionaţi.
Altfel nu vă va lua în serios nici data viitoare.
3. Nu-i adresaţi mai multe cereri o dată, ci câte una, pe rând.
4. Doar după ce s-a obişnuit să facă lucruri pe care i le puteţi impune, cereţi-i lucruri pe care nu
este uşor sa i le impuneţi („mănâncă tot”).
5. Nu schimbaţi solicitările din mers şi regulile în mod arbitrar.
6. Evitaţi conflictul, prin consecvenţă, exemplu personal, dreptate, comportament rezonabil.
Copiilor nu le place să fie luaţi prin surprindere, aşa că evitaţi acest lucru, anunţându-i dinainte.
Ca să evitaţi conflictul, este nevoie să:
 Nu vă pierdeţi cumpătul.
 Nu ridicaţi vocea.
 Nu-i vorbiţi urât.
 Nu fiţi ezitant, iritat sau temător.

15
 Nu interveniţi decât când este neapărată nevoie (când atitudinea şi comportamentul copilului
sunt intolerabile şi interzise).
 Fiţi politicos şi sigur pe dumneavoastră.
 Fiţi flexibil în alegerea tehnicilor de disciplinare.
 Câştigaţi încrederea copilului.
 Anunţaţi copilul în legătură cu ceea ce urmează să se întâmple, nu-l întrerupeţi brusc (dacă e
la joacă, în loc să-i spuneţi „hai la masă”, îl anunţaţi că „în 10 minute, te voi chema la
masă”).
 Formulaţi avertismente dacă are de gând să facă ceva nepermis sau periculos, cu scopul de
a-l împiedica să greşească, nu de a-l pedepsi.
 Îi formaţi o rutină zilnică.
În cazul unui conflict:
 Rămîneţi calm.
 Refuzaţi să intraţi într-o dispută cu el.
 Încercaţi să folosiţi umorul.
 Surprindeţi-vă copilul acţionând cum nu s-ar fi aşteptat, fără să periclitaţi, însă, punctul
dumneavoastră de vedere (îi puteţi spune: „dacă vrei să ţipi, ţipă; dar când ai terminat de
ţipat, faci ceea ce aveai de făcut”).

Conflictele pot fi evitate sau soluţionate prin discuţii şi înţelegeri sau puţină bunăvoinţă.
Consiliul de familie poate oferi numeroase posibilităţi, el nu are un efect magic, dar ne arată
cum ne putem face viaţa mai plăcută – punând bazele unor discuţii deschise.
Cum se face consiliul de familie:
 Stabilirea unui loc şi a unei ore la care să poată participa toţi membrii familiei.
 Întâlnirile să aibă loc regulat, de exemplu o dată pe săptămână, la un moment stabilit anterior.
 Participarea nu este obligatorie, dar deciziile luate vor fi valabile pentru fiecare membru al
familiei.
 Este nesesară existenţa unui moderator, care să se schimbe săptămânal sau lunar.
 Deciziile se iau în comun, pentru ca fiecare să se simtă responsabil de respectarea regulilor şi
deciziilor luate.
 Se va specifica de fiecare dată cât timp trebuie respectată o regulă.

16
 Reguli necesare pentru consiliul de familie:
 Toţii membrii familiei sunt la fel de importanţi.
 Forum deschis: fiecare are posibilitatea de a-şi exprima părerile, ideile şi plângerile; iar
fiecare este dator să asculte.
 Deciziile şi regulile nu trebuie modificate în intervalul dintre şedinţele de familie.
 Responsabilitate comună: dacă deciziile sunt luate împreună şi de comun acord, toţi sunt
responsabili de îndeplinirea lor, în funcţie de abilităţile pe care le au.
 Fără întreruperi: fiecare trebuie să aibă la dispoziţie timp şi posibilitatea de a vorbi fără să
fie întrerupt.
 Ascultare – răbdare: fiecare vorbitor va fi ascultat cu atenţie şi răbdare.
 Tonul face muzica: fiecare trebuie să încerce, mai ales în cazul plângerilor, să vorbească în
aşa fel încât ceilalţi să nu se simtă atacaţi.
 Probleme: în cazul apariţiei unor probleme, fiecare trebuie să participe la rezolvarea
acestora.
 Bucurii: este important să existe timp pentru bucurii şi recompense.

1.7. Când copilul nu vrea să adopte un comportament dezirabil

Uneori, deşi copilul ştie ce aşteptaţi de la el, totuşi nu vrea să facă acel lucru. În astfel de
situaţii, puteţi folosi una din metodele prezentate mai jos:
 Metoda consecinţelor logice şi naturale.
 Contractul comportamental.
 Extincţia.
 Excluderea.

Metoda consecinţelor logice şi naturale.

Consecinţele care decurg din comportamentul copilul, fără ca părintele să intervină, sunt
consecinţe naturale (îi este frig la mâini dacă nu îşi ia mănuşile, îi este foame dacă nu mănâncă,
etc.).

17
 Consecinţele logice decurg şi ele din acţiuni, dar sunt alese de către părinţi şi prezentate
ca alternative. De exemplu, copilul va primi mâncare doar după ce se va spăla pe mâini.
Pentru ca aceste consecinţe să aibă efectul scontat, este important să existe o relaţie logică
între consecinţe şi comportamentul inadecvat, relaţie pe care copilul să o observe. De exemplu,
dacă sparge copilul un pahar, consecinţele pot fi următoarele:
- Primeşte o palmă – nu are nici o legătură logică sau naturală cu comportamentul
copilului;
- Strânge cioburile de pe jos – consecinţă logică;
- Nu mai poate bea din paharul acela – consecinţă naturală.
Oamenii sunt mai dornici să facă un lucru dacă sunt lăsaţi să aleagă şi nu li se impune
acel lucru. Ca părinţi, dorim să avem copii responsabili care să se descurce singuri şi să accepte
consecinţele propriilor comportamente. Această metodă dezvoltă responsabilitatea, capacitatea
de a lua decizii potrivite şi de a fi cooperanţi. Copilul înţelege că părintele nu va interveni
oricând în situaţii dificile.
În tabelele de mai jos, vom vedea ce învaţă copilul dacă părintele aplică metoda
consecinţelor logice şi naturale.

Consecinţele naturale
Caracteristici majore
Exprimă ordinea naturală a
lucrurilor
Se leagă în mod natural de
comportamentul neadecvat.
Copilul este tratat cu respect şi
demnitate.
E o metodă centrată pe
comportamentul prezent şi
viitor al copilului.
Tonul vocii este calm.
Permite copilului să ia singur
decizii.
Mesaj înţeles de copil
Am încredere că vei învăţa din
comportamentul tău.
Am încredere că vei fi
responsabil în decizia pe care
o vei lua.
Nu tu eşti problema, ci
comportamentul tău.
Eşti o persoană care poate
avea grijă de ea.
Te iubesc, dar nu îmi place
comportamentul tău.
Am încredere în tine, eşti
capabil să iei singur decizii.
Reacţia probabilă a copilului
Cooperare, respect faţă de sine
şi faţă de ceilalţi,
autodisciplinare.
Învaţă din experienţă.
Va avea o părere bună despre
el, se va strădui să aibă cât mai
multe comportamente
adecvate.
Devine o persoană care poate
lua singură decizii.
Acceptă dragostea părinţilor şi
e sigur pe ea.
Se va simţi capabil de a lua
decizii responsabile.

18
Consecinţele logice
Caracteristici majore Mesaj înţeles de copil Reacţia probabilă a copilului
Am încredere în tine şi te voi Cooperare, respect faţă de sine
Exprimă ordinea socială a
învăţa să respecţi drepturile şi faţă de ceilalţi,
lucrurilor.
celorlalţi. autodisciplinare.
Am încredere că vei lua o
Se leagă în mod logic de Învaţă din comportamentul
decizie responsabilă, ţinând
comportamentul neadecvat. propriu.
cont şi de drepturile celorlalţi.
Copilul este tratat cu respect şi Va avea o părere bună despre
demnitate, se face distincţie el. Transformă
Eşti o persoană valoroasă.
între comportament şi comportamentele neadecvate
persoană. în cele adecvate.
Te accept pentru ceea ce eşti,
Acceptă dragostea părinţilor şi
Comunică respect copilului. dar nu sunt de acord cu
e sigur pe ea.
comportamentul tău.
Permite copilului să ia singur Eşti capabil să iei singur Învaţă să ia decizii
decizii. decizii. responsabile.
E o metodă centrată pe
Eşti o persoană care se poate Devine o persoană care poate
comportamentul prezent şi
îngriji singură. lua singură decizii.
viitor al copilului.

Învăţarea comportamentelor prin aplicarea metodei consecinţelor logice şi naturale:

 Stabiliţi a cui este problema şi pe cine afectează ea.
 Explicaţi copilului de ce trebuie să facă un anumit comportament şi care sunt consecinţele
lui.
 Arătaţi copilului cum să facă efectiv comportamentul respectiv.
 Încurajaţi copilul când face comportamentul şi fiţi specific.
 Lăsaţi apoi consecinţele naturale să intervină în consolidarea comportamentului (dacă e frig
ne îmbrăcăm mai gros).
 În cazul în care nu apar consecinţe naturale sau în cazul în care întrevedeţi un posibil pericol
pentru copil, acestea pot fi înlocuite cu consecinţe logice.
 Exprimaţi verbal reacţia dintre comportament şi consecinţa logică sau naturală.
 Fiţi îngăduitor cu dumneavoastră şi copilul: acceptaţi greşelile făcute ca fiind normale şi
acordaţi copilului suficient timp pentru a învăţa un comportament nou.

19
Contractul comportamental
Copiii şi părinţii aşteaptă unii de la alţii să facă o serie de comportamente ca şi condiţie
pentru a face la rândul lor comportamentele dorite de celălalt. De multe ori, neînţelegerile apar
deoarece copiii nu ştiu care sunt aşteptările părinţilor de la ei. Prin urmare, e important ca părinţii
să negocieze cu copiii ce aşteptări au unii de la ceilalţi. Un instrument util în această direcţie îl
reprezintă contractul comportamental.
Un contract comportamental este o înţelegere scrisă între copil şi părinte, „certificată” de
o persoană terţă, neutră, şi în care se specifică următoarele aspecte:
 Comportamentele pe care copilul le aşteaptă de la părinte;
 Ce va face copilul în schimbul comportamentului părintelui;
 Comportamentele pe care părintele le aşteaptă de la copil;
 Ce va face părintele în schimbul comportamentului copilului;
 Consecinţele pentru nerespectarea angajamentului stabilit.

Indicaţii utile pentru încheierea unui contract comportamental:

 Alcătuiţi, atât dumneavoastră, cât şi copilul, o listă care să cuprindă aşteptările de la celălalt.
Formularea acestora să fie foarte clară, în termeni de comportamente specifice.
 Negociaţi împreună care dintre acestea pot fi îndeplinite de ambele părţi, fără prea mari
dificultăţi.
 Stabiliţi o listă de comportamente pe care le veţi face în schimbul comportamentului
dezirabil al copilului.
 Semnaţi contractul şi specificaţi exact cât timp este valabil şi când va fi evaluată eficienţa sa.
 Luaţi-vă un angajament verbal, atât dumneavoastră, cât şi copilul, faţă de una sau câteva
persoane apropiate şi anunţaţi-le despre contractul încheiat.
Faceţi mici compromisuri şi acceptaţi unele argumente ale copilului. Metoda este utilă
mai ales pentru preadolescenţi şi adolescenţi, atunci când apar conflicte.

20
 Angajament / contract comportamental

Data:

Subsemnatul Părinte se angajează să facă următoarele:.........................................

Subsemnatul Copil se angajează să facă următoarele:............................................

În schimbul respectării angajamentului, Părintele va face .............................pentru Copil, iar

Copilul va face ................................... pentru Părinte.

În cazul în care Copilul nu respectă angajamentul, consecinţele sunt: ........................................

În cazul în care Părintele nu respectă angajamentul, consecinţele sunt: ......................................

Angajamentul este valabil două săptămâni de la data de astăzi. Acesta va fi rediscutat după
această perioadă în cadrul unei întâlniri.

Părinte Copil
(semnătura) (semnătura)

Extincţia.
Atunci când dorim să să eliminăm sau să reducem frecvenţa, durata sau intensitatea unui
comportament nedorit al copilului, utilizăm extinţia (ignorarea comportamentului).
Copiii menţin o serie de comportamente indezirabile deoarece ei câştigă ceva în urma
realizării acestora. Este deosebit de important să ne dăm seama ce are de câştigat copilul şi să nu
îi mai oferim acest lucru ca şi consecinţă a realizării comportamentului nedorit. Copilul nu
primeşte nici o recompensă pentru comportamentul indezirabil, cu alte cuvinte se opresc
beneficii de genul aprobării, atenţiei.

21
 De multe ori, în faza iniţială a aplicării extincţiei, frecvenţa, durata sau intensitatea
comportamentului nedorit creşte (!!!) înainte de a scădea. Pot chiar să apară reacţii agresive ale
copilului.
Indicaţii utile pentru realizarea extincţiei:
 Alegeţi un singur comportament pe care doriţi să-l modificaţi şi identificaţi cu precizie
recompensele care încurajează acest comportament.
 Eliminaţi aceste recompense când apare comportamentul nedorit.
 Fiţi consecvent.
 Alegeţi un mediu favorabil realizării extincţiei (unde nu sunt persoane care pot oferi copilului
recompensele vizate de comportamentul indezirabil).
 Formulaţi explicit regula („degeaba plângi, nu vei primi îngheţată pentru că eşti răcită”).
 Persistaţi în aplicarea metodei până când observaţi o schimbare în bine.
 Utilizaţi extincţia în paralel cu tehnicile care stimulează apariţia comportamentului dorit.

Excluderea
O metodă potrivită pentru ca micuţul să se liniştească şi să reflecteze la comportamentul
său este excluderea sau time-out-ul – copilul se retrage într-o cameră sau la colţ când se
comportă inadecvat. Pentru copiii mici perioada de time-out poate fi cuprinsă între 3-5 minute,
pentru cei mai mari perioada este mai lungă. De regulă, numărul minutelor este egal cu vârsta
copilului. 10 minute de time-out este tipic pentru situaţii de clasă.
Etapele realizării excluderii:
 Îndepărtarea copilului de locul unde a avut excesul de furie/comportamentul nedorit. Este
important să fiţi ferm, dar calm.
 Alegeţi un loc liniştit pentru copil, unde să se simtă confortabil şi să se poată calma.
 Explicaţi copilului de ce aţi procedat astfel („Acum eşti foarte nervos, vei sta aici 5 minute ca
să te linişteşti, după care vom vorbi”).
 Când perioada excluderii s-a încheiat, discutaţi situaţia problematică.
 Încercaţi să identificaţi momentele în care copilul este pe punctul de a izbucni şi aplicaţi
metoda în acel moment. Puteţi chiar întreba copilul dacă are nevoie de puţin timp ca să se
liniştească.

22
 Decideţi în ce situaţii veţi folosi tehnica excluderii. Dacă o folosiţi prea des, efectul ei va
scădea în timp. Discutaţi aceste lucruri cu copilul şi fiţi consecvent în ceea ce aţi decis
împreună.

Câteva metode (în plus) utile pentru disciplinarea copiilor mici

Concursul feţelor zâmbitoare
1. Selectaţi un comportament problematic al copilului care urmează a fi schimbat.
Descrieţi comportamentele problematice ale copilului într-un mod cât mai concret,
inclusiv situaţiile în care acesta apare. Acest concurs este potrivit pentru comportamentele
indezirabile de scurtă durată, dar care au o frecveţă mare de apariţie.
2. Descrieţi acest comportament problematic într-un mod cât mai concret („dacă în timpul ... face
gălăgie”).
3. Stabiliţi începutul şi finalul perioadei de joc. De fiecare dată când începe concursul, anunţaţi
copilul. Feţele se marchează doar pe parcursul perioadei de joc.
4. Explicaţi-i copilului regulile jocului.
Explicaţi-i că doriţi să încercaţi să rezolvaţi câteva dintre comportamentele care duc la
conflicte. Pentru aceasta organizaţi un concurs de feţe zâmbitoare care are doi concurenţi:
dumneavoastră şi copilul. Pentru o perioada de joc sunt disponibile 10 feţe. La începutul
perioadei de joc acestea nu aparţin nimănui şi nu sunt complete (nu este desenată gura). Pe
parcursul perioadei de joc, dumneavoastră veţi desena o faţă neutră de fiecare dată când copilul
manifestă comportamentul problematic. La finalul perioadei de joc, copilul transformă feţele
libere în feţe zâmbitoare.
5. Realizaţi cu copilul o listă de recompense suplimentare.
6. Stabiliţi numărul de feţe zâmbitoare necesar recompenselor.
7. Feţele câştigate de copil vor fi transformate în recompense.
Mai jos este prezentat un exemplu de foaie de concurs.

23
24
Învinge ceasul!
Este o tehnică motivaţională care valorifică latura competitivă a copilului, încurajându-l
să realizeze o sarcină în intervalul de timp prestabilit.
În cazul acestei tehnici, se programează un ceas care va suna după un interval de timp
care credeţi că îi este suficient copilului pentru a finaliza sarcina. Copilul este întrebat dacă poate
termina înainte de a se auzi soneria. Copiilor le place să fie învingători. Metoda are avantajul de
a reduce conflictele părinte-copil, deoarece transferă autoritatea asupra unui element neutru –
ceasul.
Regula bunicii
Reprezintă o înţelegere între adult şi copil care presupune formula: „când ai terminat (ce
doreşte părintele să facă), poţi să faci şi (ce doreşte copilul să facă)”. Această regulă are un efect
benefic asupra atitudinilor copilului, întărindu-i motivaţia pentru un comportament adecvat (prin
obţinerea recompensei, a consecinţelor pozitive).

1.8. Cum poate fi influenţat comportamentul copilului prin intermediul atitudinilor.

Atitudini pozitive.
Exemple: Privirea persoanei, înclinarea capului, zâmbete, ascultare, mângâieri, îmbrăţişare,
formularea unor întrebări, recompensare, laudă ş.a.
Consecinţe: Printr-o atitudine pozitivă se obţine întărirea comportamentului precedent, deci
accentuarea şi solicitarea acestuia.
Atitudini negative.
Exemple: Solicitări repetate, critici, mustrări, ironizări, comparaţii, ţipete, ameninţări, reproşuri,
ton ridicat, privire încruntată, etc.
Consecinţe: Printr-o atitudine negativă se va obţine o accentuare a comportamentului pe care
dorim să-l reducem.
Lipsa atitudinilor.
Exemple: Evitarea contactului vizual, distanţa fizică, retragerea, părăsirea camerei, lipsa unui
răspuns, refuzul de a vorbi.
Consecinţe: Prin absenţa unei atitudini, comportamentul, pozitiv sau negativ, alunecă în fundal şi
dispare.

25
1.9. Comunicarea în procesul de disciplinare

Efectele reproşurilor repetate:

 Îl fac pe copil să se simtă prost, umil.
 În timp, îi diminuează simţul valorii proprii, îi distrug încrederea şi respectul de sine. Copilul
ajunge să creadă că nu e bun de nimic. Devine timid, evitant, temător, aspecte care îl
împiedică să se afirme.
 Îl fac vulnerabil la abuzurile celorlalţi, îl determină să accepte umilinţa şi situaţiile
considerate drept înjositoare, pentru că „oricum nu merită altceva”.

Muştruluiala.
Spre deosebire de reproşuri, muştruluiala este constructivă. Este o discuţie moralizatoare,
din care copilul trebuie să tragă învăţăminte.
Când vă mustraţi copilul:
 Rămâneţi calm, altfel îl inhibaţi.
 Purtaţi un dialog, nu ţineţi o prelegere.
 Priviţi-l în faţă, nu de sus sau evitându-i privirea.
 Staţi într-un loc, nu să vă plimbaţi.
 Ajutaţi-l să spună adevărul şi să înţeleagă de ce a greşit (uneori copilul crede că a procedat
corect).
 Întrebaţi-l cu blândeţe ce şi cum a făcut, ajutaţi-l când se împotmoleşte, important este să
vorbească despre faptele sale.
 Dacă simţiţi că minte sau trece la o „coafare” a adevărului, nu-l acuzaţi („mincinosule!”), ci
fiţi discret şi plin de tact („eşti sigur că nu erai supărat pe vecinul când mingea a ajuns la el la
geam?”). Ajutaţi-l să facă mărturisiri complete.
 Ajutaţi-l să se pună în locul celui afectat de faptele sale. Va înţelege mai bine unde unde a
greşit.
 Cereţi-i cu toată seriozitatea părerea despre cum ar trebui să procedaţi în privinţa lui şi în
vederea redresării situaţiei create. Dacă a înţeles că a greşit, va fi cinstit şi va face propuneri
pentru propria sancţiune şi pentru reparaţii.
 Arătaţi-vă supărat, nu furios.

26
 Arătaţi-i că sunteţi supărat din pricina faptei lui, nu a lui.
 Arătaţi-vă disponibilitatea de a-l ierta.

Aprecierea preponderentă a aspectelor pozitive, nu a celor negative

Lăudaţi-l mai des, criticaţi-l mai rar! Deoarece educaţia este învăţare, iar pentru a-şi
însuşi comportamente dezirabile, care nouă ni se par naturale şi normale, copiii le învaţă, ceea ce
presupune efort şi un act de voinţă.
Indicaţii utile:
 Criticaţi-l mai rar, apreciaţi-l mai des.
 Apreciaţi-l în public (înţelege cât sunteţi de mândru de el şi cât de mult îl iubiţi).
 Oricine e sensibil la laudă. Chiar şi adolescenţii, care pot părea încurcaţi în asemenea situaţii,
se bucură foarte mult când sunt lăudaţi.
 Vorbiţi despre copilul dumneavoastră la persoana a treia în termeni elogioşi. De multe ori ei
trag cu urechea, iar auzind astfel de lucruri, ei se simt recompensaţi. În plus, acest truc are şi
un efect stimulativ eficient, ei fiind tentaţi să adopte şi alte comportamente pozitive pentru a
ne face mândri.

1.10. Când să nu-l disciplinaţi.

 Cînd e bolnav sau nu se simte bine.
 Când a tras o sperietură bună şi e în stare de şoc.
 Când e mânios şi crizat.
După ce îşi revine, continuaţi de unde aţi rămas.

27
1.11. Pedeapsa

Pedeapsa poate fi eficientă în controlul comportamentului. Depinde de interpretarea

termenului “pedeapsă”. Atât retragerea întăririi pozitive, cât şi aplicarea unor stimuli aversivi
tind să descrească apariţia comportamentului problemă.
Stimulii aversivi trebuie să aibă intensitate moderată, fiind administraţi imediat după
comportamentul inadecvat. Problema este că pedeapsa pare să fie înţeleasă în termeni de lovire,
rănire. Pedeapsa severă tinde să refuleze comportamentul mai degrabă decât să-l stingă. Predicţia
este că acel comportament va reapărea.
Pedeapsa nu trebuie să fie intensă sau fizică. Părinţii pot retrage aprobarea sau privilegii
copiilor.
Cercetările atenţionează asupra pedepsei fizice la copiii. Comportamentul agresiv al
adultului (ca parte a pedepsei) poate oferi un model indezirabil pentru copil. Comportamentul
agresiv poate genera răspunsuri emoţionale dezadaptative, cum ar fi frică, tensiune, retragere,
frustrare.
O persoană care foloseşte frecvent pedeapsa poate stimula activităţi evitative (cum ar fi
fobia socială). Becher (1971) considera că pedeapsa folosită uman şi adecvat poate fi eficientă în
modificarea comportamentului.

Tipuri de pedepse
Pedepse sociale: ignorarea comportamentelor inadecvate, impunerea remedierii
pagubelor.
Pedepse materiale: retragerea recompenselor sau a privilegiilor, participarea la reducerea
distrugerilor realizate într-o manieră adecvată.
Oferirea de puncte: nu se oferă puncte sau sunt retrase.

Pentru ca pedeapsa să fie eficientă, ea trebuie:

 să aibă intensitate moderată;
 să i se explice copilului pedeapsa pentru a învăţa ceva din ea;
 să urmeze imediat după comportamentul indezirabil;

28
 să nu fie aplicate două pedepse în acelaşi timp pentru un comportament nepotrivit (de ex. o
pedeapsă o dă mama şi una tata);
 să fie reaplicată când apare acelaşi comportament nedorit;
 în timp ce copilul este pedepsit pentru un comportament negativ, trebuie întărit un
comportament pozitiv – să i se spună copilului ce e bine din ce a făcut şi cum era corect să
procedeze;
 să fie în acord cu gravitatea greşelii;
 să fim liniştiţi şi temperaţi când o utilizăm (şi nu agresivi);
 să nu criticăm sau să atacăm copilul, personalitatea lui (“tu eşti atât de rău, n-o să devii
niciodată un om bun”), ci să ne concentrăm asupra comportamentului lui (“când ai bătut
copilaşul te-ai comportat urât, nu-mi place deloc dacă te comporţi aşa”);
 întotdeauna să avertizăm copilul înaintea aplicării pedepsei – să nu-l pedepsim într-un mod
neaşteptat, copilul să ştie la ce trebuie să se aştepte dacă se comportă inadecvat (aici ajută
prezenţa regulilor);
 să se precizeze clar durata pedepsei.

Rezultatele pedepselor greşite:

 Nu se învaţă comportamente noi, dezirabile.
 Conduc la evadare şi evitare.
 Duc la teamă şi nesiguranţă.
 Pot conduce la noi acte de agresivitate.
 Persoana care dă pedepsele nu devine un model pozitiv.
 Se va răzbuna pedepsindu-i pe alţii (exemplul clasic al copiilor bătăuşi, care de obicei au fost
sancţionaţi prin bătaie).

29
1.12. Recompensa

Tipuri de recompensă:
Recompense sociale: activităţi comune, îmbrăţişări, zâmbete, oferirea unui sfat, un meci
de fotbal, organizarea unui grătar, o plimbare în parc, o vizită la muzeu, vizionarea unui film la
cinema, etc.
Recompense materiale: alimente, dulciuri, cadouri, bani; cel mai mult contează
semnificaţia acestora.
Oferirea de puncte: punctele sunt adunate şi se transform în recompensă. Aici sunt utile şi
formele grafice (steluţe, inimioare, feţe zâmbitoare etc.) care contabilizează numărul de reuşite în
direcţia propusă.

Cum putem utiliza eficient recompensa:

Scopul recompensei este de a stimula copilul să persevereze, de a-l încuraja, de a-l
ambiţiona să reuşească şi să înveţe ceea ce şi-a propus şi nu de a-l răsplăti. Răsplata cea mai
bună pentru efortul său este reprezentată de reuşită, succes, de fericirea şi mulţumirea pe care
fapta lui le aduce celor din jur şi lui însuşi.
Recompensele materiale nu sunt foarte indicate, deoarece generează un tip de motivare
materială, egoistă.
Aprecierea şi admiraţia (spuse pe un ton entuziast şi cu o expresie de încântare) sunt
recompense care aduc multă bucurie copilului.
Încurajarea este cea mai eficientă armă de combatere a fricii de eşec. Încurajarea
motivează, îi arată copilului că a învăţat ceva, că eforturile sale nu au fost în zadar şi-l determină
să persevereze până la atingerea obiectivului propus. Dacă nu sunteţi mulţumit de cum a făcut
ceva, nu-i reproşaţi, ci remarcaţi tot ce a făcut bine, apoi şi unde a fost neglijent, arătaţi-i unde a
greşit şi încheiaţi evaluarea cu o încurajare: “data viitoare sunt sigur că te vei descurca mai bine”.
Tonul vocii e bine să fie optimist, expresia feţei plăcută şi zâmbitoare. De multe ori, ajută enorm
să fie mângâiat pe obraz, bătut încurajator pe umăr, să fie strîns în braţe. Toate acestea îi întăresc
convingerea că este iubit chiar şi când nu e perfect, că aveţi încredere în el chiar şi când nu a
reuşit pe deplin, că nu sunteţi supărat pe el, că sunteţi alături de el şi gata să-l ajutaţi.
Lauda, pentru a fi eficientă, este important să ţineţi cont de următoarele:

30
 Fiţi specific, subliniaţi cât mai exact acele comportamente care sunt cu siguranţă reuşite.
 Amintiţi progresele.
 Combinaţi lauda cu încurajarea.
Apropierea fizică, gesturile tandre îi arată copilului afecţiunea, apropierea, mulţumirea
şi bucuria pentru ce a spus şi a făcut. Chiar numai expresia de mândrie şi admiraţie de pe chipul
dumneavoastră, sau simpla prezenţă când are de susţinut un concurs sau ceva dificil; reprezintă o
recompensă şi un factor motivant de nepreţuit.

Pentru ca recompensa să fie eficientă, este important:

 Să utilizăm recompensa imediat după comportamentul adecvat;
 Să-i spunem copilului de ce a fost recompensat;
 Să utilizăm recompensele consecvent;
 Recompensa să aibă caracter personal;
 Dacă copilul recurge sistematic la comportamentul adecvat, să nu-l mai recompensăm sau să
utilizăm numai rar recompensarea;
 Volumul şi valoarea recompensei să nu fie prea mare;
 Să nu utilizăm exagerat recompensele financiare;
 Să nu recompensăm o activitate la care copilul participă cu plăcere.

Recomandări pentru aplicarea recompensei:

 Definiţi specific comportamentul pe care doriţi să-l dezvolte copilul.
 Identificaţi care sunt pentru copil recompensele pentru comportamentul dorit.
 Treceţi treptat de la recompense artificiale (materiale) la recompense naturale.
 Utilizaţi un larg repertoriu de recompense, pentru a nu se produce saturaţie.
 Descrieţi comportamentul în momentul în care aplicaţi recompense, în acest fel facilitaţi
învăţarea (“Ai făcut curăţenie la tine în cameră. Bravo! Sunt mândră de tine!”).
 Repetaţi verbal regula pe care se bazează recompensa, pentru a facilita învăţarea (“Când
termini temele, poţi merge afară să te joci”).
 Învăţaţi copilul să-şi identifice şi să-şi autoadministreze recompensele.

31
  Comparaţi dimensiunile comportamentului (intensitate, frecvenţă, durată) înainte şi după
aplicarea recompensei, pentru a cunoaşte efectul ei (dacă este sau nu o recompensă şi dacă
este eficientă).
 Treceţi de la recompense aplicate imediat, în faza de învăţare, la recompense aplicate
neregulat, în faza de consolidare a comportamentului.

1.13. Paşi în aplicarea disciplinării

1. Observarea comportamentului.
Părintele va observa comportamentele problematice şi comportamentele adecvate;
frecvenţa, durata şi intensitatea cu care acestea apar.
2. Evaluarea comportamentului.
Evaluaţi în ce măsură este important să se intervină în sensul schimbării
comportamentului.
Indicaţii utile:
 Alcătuiţi o listă cu toate comportamentele pe care le consideraţi problematice.
 Stabiliţi o ierarhie a lor, de la cel mai important la cel mai puţin important.
 Alegeţi primul, sau cel mult primele două comportamente cele mai problematice. Celelalte
comportamente pot fi ignorate temporar, până se obţine reducerea sau dispariţia
comportamentului vizat.
3. Analiza motivului, a contextului şi a consecinţelor comportamentului.
Orice comportament are un motiv pentru care copilul alege să îl urmeze, ori obţine nişte
beneficii (atenţie, putere, control asupra adulţilor), ori poate evita nişte consecinţe neplăcute.
Pentru a afla în ce context apare comportamentul, vom răspunde la următoarele întrebări:
 Când apare comportamentul? Ne interesează ce se întâmplă imediat înainte de acel
comportament, ce anume declanşează reacţia copilului.
 Cu cine este copilul când se comportă indezirabil? Poate fi vorba de persoane care îl
încurajează să se poarte aşa sau îi acordă atenţie.
 Unde apare comportamentul (este legat de un anumit loc sau apare indiferent de mediu)?
 Când, unde şi cu cine nu apare comportamentul sau apare mai puţin frecvent?

32
 Ce se întâmplă imediat după (care sunt consecinţele)?
4. Alegerea metodei de disciplinare.
Metodele de disciplinare pot fi alese în funcţie de natura problemei şi a situaţiei în care
apare.
5. Verbalizarea regulilor după care se va aplica o anumită metodă de disciplinare.
Copilul trebuie să ştie pentru ce este penalizat, aşa cum trebuie să ştie de ce este lăudat.
Prezentaţi comportamentul dezirabil ca alternativă, împreună cu consecinţele
corespunzătoare ale acestuia.
Copilul trebuie să aibă libertatea de a alege dintre alternative, chiar dacă acestea sunt
stabilite de părinţi.
6. Aplicarea metodei de disciplinare.
Este necesară consecvenţa părinţilor, cât şi utilizarea unui ton respectuos.
Secvenţele aplicării metodei de disciplinare:
 Exprimaţi-vă clar aşteptările pe care le aveţi de la el.
 Dacă răspunde pozitiv la sugestia dumneavoastră, răsplătiţi-l pe copil prin încurajare şi laudă.
 Dacă ignoră sau refuză să răspundă cererii dumneavoastră, reamintiţi-i ce are de făcut,
precizând că este ultima oară când îi spuneţi.
 Dacă nu răspunde nici la această avetizare, atunci aplicaţi metoda de disciplinare aleasă.
7. Oferirea unui model de către părinte.
Este necesar ca părintele să fie consecvent în manifestarea comportamentului dezirabil pe
care îl aşteaptă de la copil.
8. Evaluarea metodei de disciplinare.
9. Încurajarea copilului în condiţiile comportării adecvate.

Este necesar să existe un echilibru între menţionarea comportamentelor indezirabile şi a

celor dezirabile.

33
 Modulul II
Impactul relaţiilor dintre părinţi asupra dezvoltării copilului.

2.1. Atmosfera din familie

Un copil nu are nevoie doar de mâncare pentru trup, ci şi de hrană pentru suflet, iar
aceasta este oferită, în principal, de familia sa.
Ideal pentru copil este ca în familia sa să aibă parte de următoarele:
 armonia căminului,
 dragostea şi înţelegerea dintre părinţi,
 prezenţa şi atenţia lor,
 atitudinea lor dreaptă şi nepărtinitoare faţă de copii,
 sentimentul de unitate a familiei,
 senzaţia de siguranţă şi ocrotire.

Neînţelegerile dintre soţi

Efectele certurilor şi neînţelegerilor dintre părinţi asupra copilului:
 Suferinţă.
 Îngrijorare, teama că se va întâmpla ceva rău.
 Frustrare.
 Neputinţă.
 Dificultatea de a înţelege ce se întâmplă, dar convingerea că este vorba de ceva rău.
 Griji, dificultăţi de concentrare (îşi pierde apetitul, învaţă mai prost, doarme mai puţin).
 Vinovăţie.
Certuri şi probleme există în fiecare familie, la un moment dat. Este necesar ca un copil
să fie protejat de aceste probleme, iar discuţiile aprinse să aibă loc atunci când copilul nu este de
faţă (nici chiar dacă doarme).
Când apar probleme mari, nu este o soluţie ca situaţia să i se ascundă copilului, deoarece
oricum sesizează că este ceva în neregulă, dar este important să nu fie martor la aspectele urâte.
Copiii li se poate explica, atâta cât pot ei înţelege, ceea ce se întâmplă. Pot fi liniştiţi dacă îi
asigurăm că, indiferent ce se întâmplă între părinţi, adulţii sunt capabili să îşi rezolve problemele.

34
Violenţa
Violenţa este mai traumatizantă decât neînţelegerile:
 În timp, copilul poate deveni aidoma părintelui abuziv.
 Poate deveni aliatul părintelui abuzat şi să îşi urască părintele violent.
 Deseori dezvoltă probleme comportamentale şi anxietate.

Grijile financiare
Grijile financiare nu trebuie transferate asupra copilului, deoarece îl încărcaţi cu o povară
pe care nu o poate duce. În schimb, copilului i se poate explica de ce nu i se cumpără anumite
lucruri pe care el le doreşte. Aceste explicaţii se oferă cu seriozitate, cu un glas care nu trădează
nici supărarea, nici îngrijorarea.

Bârfele
Când mama sau tata îl bârfesc pe celălalt părinte, aceasta reprezintă o încercare nedreaptă
de a-l scoate pe bârfit din sufletul copilului. Pe copil îl doare. La început se împotriveşte, nu
crede, pune întrebări, verifică argumentele. Uneori capătă ciudă pe părintele bârfitor. În timp,
dacă situaţia se repetă, copilul va vedea pe părintele bârfit prin ochii părintelui care se plânge.
Dacă părinţii îl bârfesc pe unul dintre copii de faţă cu ceilalţi copii, seamănă zâzanie între
fraţi.
Când copilul este bârfit, criticat sau certat de faţă cu o altă persoană, suferă, simţindu-se
rău, umilit, expus, făcut de râs şi neiubit de mama sau de tatăl său.

Indicaţii utile
 Aveţi grijă ce spuneţi, mai ales la furie şi când este copilul de faţă.
 Vorbiţi despre problemele şi grijile dumneavoastră unui adult, şi nu copilului, care se va
simţi vinovat, neputincios, disperat şi trist că nu vă poate ajuta.
 Chiar dacă sunteţi supăraţi pe partenerul dumneavoastră, este greşit să încercaţi să-l faceţi şi
pe copil să simtă aceleaşi lucruri.
 Trataţi-i pe copiii dumneavoastră la fel şi nu lăsaţi să apară vrajba între ei.
 Nu faceţi comparaţii între copii.

35
2.2. Divorţul
Indicaţii utile:
 Nu lăsaţi divorţul să distrugă relaţia dintre copil şi părinţii săi. Copilul nu are nici o vină.
 Copiii sunt afectaţi de divorţ. Trataţi-i cu iubire şi înţelegere.
 Nu-l amăgiţi că nimic nu se va schimba. Acordaţi-i multă atenţie, continuaţi să faceţi
împreună lucrurile obişnuite, nu-i schimbaţi rutina, altfel va fi şi mai bulversat.
 Explicaţi-i, cât se poate de simplu, că mama şi tata nu mai vor să fie împreună nu din vina
lui, ci din cauză că sentimentele oamenilor se schimbă câteodată, numai dragostea unui
părinte pentru copilul lui nu.
 Nu-l vorbiţi de rău pe celălalt părinte şi nu aruncaţi vina asupra lui. Cereţi-i celuilalt să
procedeze la fel.
 Chiar dacă aveţi pe altcineva, lăsaţi să treacă o vreme până când îşi face loc în viaţa
copilului.
 Dacă a existat o relaţie normală între copil şi părintele celălalt, lăsaţi-i să se vadă cât mai
mult.
 Participaţi amândoi la evenimentele din viaţa copilului.
 Ţineţi o legătură strânsă cu fostul soţ / fosta soţie în toate aspectele legate de creşterea şi
educarea copilului.

2.3. Mama şi tata

În educaţia copilului este necesar ca părinţii să acţioneze la fel. Sunt dese cazurile în care
un părinte este autoritar, iar celălalt permisiv. Copilul va exploata aceste aspecte şi disciplinarea
sa va avea consecinţe negative.
Este important ca părinţii să nu îşi dedice viaţa exclusiv copilului, ci să îşi lase timp şi
pentru ei (de exemplu să iasă în oraş, lăsând copilul în grija cuiva de încredere).

36
 Modulul III
Comunicarea părinte-copil în funcţie de caracteristicile vârstei şi tipurile de
părinţi.
Respect şi acceptare

3.1. Caracteristici dezirabile în profilul parental (Munteanu, 2006):

Caracteristici care ţin de personalitate:
Să fie centrat pe copil. El va dezvolta comportamente atente şi iubitoare faţă de copil.
Nevoile copilului vor avea pentru el prioritate, vor fi considerate înaintea propriilor nevoi.
Să aibă încredere în sine, stimă de sine ridicată. Aceasta îl va face să se simtă mai puţin
anxios în rolul de părinte, mai relaxat. El va fi mai îndemânatic în îngrijirea copilului şi va
individualiza aceste îngrijiri, neţinând cont doar de ceea ce a învăţat.
Să fie flexibil şi să se adapteze nevoilor specifice copilului. Astfel, va evita rigiditatea
unor programe fixe, care riscă să nu se potrivească individualităţii copilului. Flexibilitatea îl va
face să aibă comportamente sincere, spontane şi deschise faţă de copil. De asemenea, el va
permite copilului o creştere progresivă a libertăţii şi autonomiei lui, în acord cu dezvoltarea.
Să fie receptiv, sensibil la semnele pe care le emite copilul. Să fie empatic cu copilul şi să
acţioneze cu sens în relaţia cu acesta.
Caracteristici care ţin de atitudini şi valori:
Să aibă o perspectivă pozitivă asupra vieţii, bucurie de viaţă. Să ştie să îşi exprime
emoţiile pozitive şi să nu îşi arate mânia, nefericirea, depresia.
Să se bucure de copil. Să fie iubitor şi duios cu copilul. Să îi arate acestuia că îi face
plăcere să se joace cu el, să îl îngrijească şi să petreacă timp împreună.
Să îşi considere copilul ca fiind mai preţios decât bunurile materiale, dar să nu îl vadă ca
pe un înger venit din cer şi fără pată.
Caracteristici comportamentale:
Va interacţiona adecvat cu copilul. Această înseamnă că interacţiunile vor fi frecvente,
iar când copilul va creşte, va şti să creeze un echilibru între timpul petrecut împreună şi cel în
care copilul e lăsat singur. Părintele va mângâia, îl va lua în braţe, îl va privi şi îi va zâmbi în
mod adecvat, respectând capacitatea lui şi nu epuizându-l. Părintele va şti să dea senzaţia

37
copilului că este oricând disponibil pentru el. Vorbirea părintelui va respecta regulile unei vorbiri
adecvate cu copilul, şi va fi pe un ton plăcut, arătându-i că este acceptat şi iubit.
Va facilita dezvoltarea copilului. La o vârstă mică, părintele nu pedepseşte copilul pentru
greşeli, dar îi explică mereu ce este bine şi ce nu. Pe măsură ce copilul creşte, părintele va stabili
limite şi reguli, recompense şi pedepse, responsabilităţi. Se va stimula comportamentul
explorativ şi curiozitatea copilului va fi hrănită de lectură şi alte activităţi educative.

3.2. Stilurile parentale

În literatura de specialitate există numeroase tipologii privind stilurile parentale. Liantul
comun al acestora îl reprezintă prezenţa a trei tipuri: autoritar, permisiv şi democratic. În tabelul
de mai jos vor fi prezentate caracteristicile inerente celor trei stiluri parentale:

Autoritar Permisiv Democratic

Control absolut, putere,
dominare.
Părinţii fac toate regulile.
Copiilor li se spune ce, unde,
când si cum să facă ceva.
Nu există libertatea de a alege.
Regulile sunt rigide.
Se folosesc recompensa şi
pedeapsa.
Adulţii trebuie respectati.
Copiii fac ce doresc, libertate Libertate, dar cu limite.
nelimitată.
Regulile oferă libertate încât
Nu există aproape nici o
nu sunt resimţite ca şi
regulă.
restricţii.
Nici un fel de rutină. Ordine si rutină.
Nu se pune accent pe părerea
Deciziile sunt luate împreună.
celorlalţi.
Se decide de comun acord
Nu stabileşte reguli clare.
asupra regulilor.
Se folosesc consecinţele
naturale şi logice, încurajarea,
Nu se aplică sancţiuni.
se oferă copiilor mai multe
posibilităţi de a alege.
Respect faţă de copil, nu faţă
Respect reciproc.
de adult.

38
 Cerinţele situaţiei sunt
Copiii există pentru a fi văzuţi Cerinţele situaţiei sunt
îndeplinite împreună, se
şi nu pentru a se face auziţi. îndeplinite de adult.
încearcă înţelegerea copilului.
Copiii beneficiază doar de Copiilor li se acordă respect şi
Copiii au toate drepturile.
drepturile permise de adult. demnitate.
Centrare pe greşeli. Centrare pe copil. Centrare pe situaţie.

O altă tipologie a stilurilor parentale este următoarea:

Părintele indulgent
Acest tip de părinte îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără a-i impune prea
multe restricţii. Se consultă cu el când ia o decizie, îi dă libertate de exprimare, manifestă interes
faţă de tot ce face copilul, iar cazurile în care îl pedepseşte sunt foarte rare. Această atitudine îi
permite copilului să aibă o personalitate distinctă, marcantă, originală, îi dezvoltă capacitatea de
a lua decizii şi îi dezvoltă creativitatea.
Pe de altă parte, copilului crescut într-o manieră indulgentă, îi va fi greu să înţeleagă rolul
limitelor, al regulilor şi să ţină cont de ele atunci când situaţia o va cere; de aceea pentru foarte
mulţi adulţi, el este un copil obraznic sau chiar un ,, copil problemă’’.
Părintele autoritar
Părintele care adoptă stilul autoritar se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să
respecte cu stricteţe, fără să comenteze, regulile impuse şi la cea mai mică greşeală este pedepsit.
Intenţia copilului de a-şi manifesta independenţa este interpretată ca pe o formă de răzvrătire,
fapt ce reprezintă o sursă importantă a conflictelor părinte-copil. Stilul autoritar al părintelui îl
învaţă pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos, îi dezvoltă simţul critic, îl învaţă să
devină perfecţionist.
Din păcate adoptarea acestui stil parental atrage după sine numeroase dezavantaje. Copilul
crescut în acest mod va învăţa foarte greu să devină maleabil, sensibil la dorinţele altora. El va fi
neiertător cu cei care greşesc. De asemenea, acest copil va întâmpina dificultăţi în realizarea unei
comunicări eficiente, va fi lipsit de iniţiativă, de curaj şi veşnic nemulţumit, deoarece se teme în
permanenţă că ar putea greşi.

39
Părintele indiferent
Un părinte indiferent neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui şi nici nu
manifestă trăiri emoţionale pozitive pentru el. Copilul al cărui părinte se manifestă indiferent,
învaţă că părerea lui nu contează prea mult, se simte lipsit de importanţă şi uneori absolvit de
orice responsabilitate. El va deveni timorat şi va avea un complex de inferioritate. Acest tip de
copil se va baza doar pe experienţa lui, va fi mai rezistent la greutăţile vieţii.
Din cauza lipsei de afecţiune, copilul va fi mai rigid, mai insensibil, mai apatic. Unii îl vor
considera un copil ,, fără suflet’’, ,, de gheaţă’’.
Părintele protector
Aparent acest tip de părinte pare a fi un model. El este extrem de atent la nevoile copilului
şi se dedică cu toată fiinţa lui meseriei de părinte. Îi oferă copilului în permanenţă securitate,
sprijin şi protecţie. Are grijă să-şi înveţe copilul să fie precaut şi rezervat faţă de tot ce vine din
afara familiei.
Din păcate, uneori protecţia acordată copilului este exagerată, părinţii devin veşnic
îngrijoraţi, văd pericole la fiecare colţ de stradă. Atunci când apare o problemă se grăbesc să
caute vinovaţi, intră în panică, se ,,consumă’’.
Dezavantajele pe care le atrage acest stil parental sunt numeroase. Când este mic, copilul
are stări de frică nejustificate. O dată cu trecerea timpului, copilul se va simţi ,,sufocat’’ şi va
manifesta tendinţa de a se îndepărta de părinţi. El găseşte că este dificil să comunice direct cu
părintele despre anumite probleme personale, de temă că acesta nu-l va înţelege şi se va
îngrijora. În acest fel, copilul va învăţa să ascundă informaţia, va avea o viaţă secretă, personală,
nebănuită de părinte.
Părintele democratic
Părintele care se comportă democratic are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să
fie respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie aplicate consecvent şi urmate de toţi
membrii familiei. Prin urmare, părintele care îmbrăţişează stilul democratic este suficient de
indulgent, flexibil şi deschis spre nou pentru a accepta tot ce ar putea ameliora viaţa copilului şi a
familiei, însă este în acelaşi timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, a-l
învăţa pe copil să înveţe reguli şi să îndeplinească sarcinile care i se dau. Părintele este şi destul
de protector pentru a-i oferi copilului securitatea şi sprijinul de care are nevoie. El este de
asemenea suficient de înţelegător şi încrezător în capacitatea copilului de a lua unele decizii

40
personale, îl încurajează să fie independent, îi respectă opiniile, interesele şi personalitatea.
Manifestă căldură faţă de copil, îl apreciază.
Ca urmare a acestor atitudini parentale, copilul îşi va dezvolta un echilibru emoţional care
va sta la baza dezvoltării armonioase a personalităţii sale, va putea comunica eficient cu cei din
jur, va manifesta creativitate, iniţiativă, autonomie personală. Respectul pentru om, cultivat de
stilul democratic, îl va învăţa pe copil să îi respecte pe alţii, să ia în considerare opinia celorlalţi,
să accepte observaţii, având totodată curajul să-şi exprime punctul de vedere.
Cu toate că stilul democratic are multe avantaje, este bine de menţionat faptul că un copil
crescut în acest mod se va adapta cu greu unui stil autoritar pe care îl poate întâlni la şcoală, în
grupul de prieteni, în armată, la locul de muncă. El ar putea fi considerat bleg pentru că nu
execută prompt sarcinile care i se dau sau dimpotrivă, impertinent pentru că ,,discută’’ ordinile.

3.3. Etape de dezvoltare

Regularităţile care există în succesiunea dezvoltării fiinţei umane permit distingerea unor
etape distincte de vârstă. Astfel, se consideră că fiecare dintre noi urmăm un traseu compus din:
 Perioada prenatală (din momentul concepţiei până la naştere)
Se formează structura fundamentală a corpului şi organele sale. Ritmul de creştere fizică
este cel mai accelerat din întreaga existenţă umană. Vulnerabilitatea la factorii de mediu este
foarte mare.
 Perioada de nou născut şi sugar (0-1 an)
Deşi este dependent de adulţi, nou născutul este înzestrat cu o serie de competenţe. Toate
simţurile sunt capabile să funcţioneze de la naştere. Urmează o creştere rapidă şi o dezvoltare
accelerată a abilităţilor motorii. Capacitatea de învăţare şi de memorare este funcţională din
primele săptămâni de viaţă. La sfârşitul primului an se dezvoltă ataşamentul faţă de părinţi şi de
celelalte persoane semnificative.
 Copilăria timpurie (1-3 ani)
În cel de-al doilea an de viaţă prinde contur conştiinţa propriei persoane. Limbajul se
dezvoltă în ritm alert. Sporeşte şi interesul faţă de ceilalţi copii.
 Vârsta preşcolară (3-6 ani)

41
 Familia este încă “centrul Universului” pentru copil, dar tovarăşii de joacă devin la rândul
lor din ce în ce mai importanţi. Sporeşte forţa fizică a copilului, se îmbunătăţesc abilităţile sale
motorii fine şi grosiere. Independenţa şi autocontrolul se amplifică la rândul lor. Jocul,
creativitatea şi imaginaţia sunt din ce în ce mai elaborate. Datorită imaturităţii cognitive, par să
existe o sumedenie de idei “ilogice” despre lume. Comportamentul este în mare măsură
egocentric, dar înţelegerea perspectivei celorlalţi este tot mai accesibilă copilului.
 Vârsta şcolară mică (6/7-10/11 ani)
Prietenii devin tot mai importanţi pentru copil. Copiii încep să gândească logic, chiar
dacă în mare măsură gândirea lor este concretă. Egocentrismul lor se diminuează. Abilităţile
lingvistice, precum şi cele de metamemorie se perfecţionează. Conceptul de sine capătă noi
dimensiuni, afectând stima de sine. Creşterea fizică este încetinită.
 Preadolescenţa-pubertatea (10/11-14/15 ani)
Au loc modificări de ordin fizic ample, rapide şi profunde. Organismul atinge maturitatea
reproductivă, fapt ce îşi pune amprenta asupra întregii vieţi psihice, se declanşează o adevărată
“furtună hormonală”.
 Adolescenţa (14/15-20 ani)
Căutarea propriei identităţi devine nucleul preocupărilor persoanei. Există un anumit
egocentrism care persistă în unele comportamente, dar în general se dezvoltă capacitatea de a
gândi abstract şi de a utiliza raţionamente ştiinţifice. Grupul de prieteni ajută la dezvoltarea şi
testarea conceptului de sine. Relaţiile cu părinţii sunt puse în unele cazuri la încercare.
 Vârsta adultă tânără (20-40 ani)
Sunt luate decizii în legătură cu viaţa intimă a persoanei. Majoritatea indivizilor se
căsătoresc şi au copii în această perioadă. Sănătatea fizică atinge punctul său maxim, apoi începe
uşor declinul. Sunt luate şi decizii legate de viaţa profesională. Conştiinţa propriei identităţi
continuă să se dezvolte. Abilităţile intelectuale capătă noi dimensiuni.
 Vârsta “de mijloc” (40-65 ani)
Devine esenţială căutarea sensului propriei vieţi. Sănătatea fizică începe să se deterioreze.
La femei apare menopauza. “Înţelepciunea” şi abilităţile de rezolvare a problemelor practice sunt
optime; capacitatea de a rezolva probleme noi este însă afectată. Responsabilităţile duble faţă de
proprii copii şi faţă de părinţi pot duce la un stres sporit. Orientarea temporală se modifică, fiind
focalizată pe “cât timp a mai rămas de trăit”. Maturizarea copiilor duce la părăsirea casei

42
părinteşti, care devine “cuibul gol”. Femeile devin de obicei mult mai asertive, în schimb
bărbaţii devin mai plini de grijă şi mai dispuşi să îşi exprime sentimentele. Pentru unii, este atins
apogeul în carieră sau în ceea ce priveşte câştigul; la alţii, apare epuizarea resurselor. Există şi
persoane care traversează o perioadă de criză.
 Vârsta adultă târzie – bătrâneţea (începând cu 65 ani)
Majoritatea persoanelor sunt încă sănătoase şi active, deşi apare un declin al abilităţilor
fizice. Cei mai mulţi sunt activi din punct de vedere intelectual. În ciuda deteriorării memoriei şi
a inteligenţei, în majoritatea cazurilor se dezvoltă şi strategii compensatorii. Scăderea timpului
de reacţie afectează multe aspecte ale vieţii mentale. Apare şi necesitatea de a face faţă
numeroaselor pierderi (pierderea unor facultăţi proprii, pierderea celor dragi). Pensionarea aduce
cu sine mai mult timp liber, dar şi reducerea posibilităţilor financiare. Nevoia de a defini scopul
vieţii este şi mai stringentă, pentru a putea face faţă apropierii morţii.

Bineînţeles că această segmentare a etapelor de vârstă este mai degrabă didactică,

deoarece deosebirile dintre etape pot să nu fie foarte pregnante sau pot să apară suprapuneri într-
o măsură foarte mare. În plus, există rate individuale de dezvoltare, după cum există şi o
variabilitate foarte mare în ceea ce priveşte “produsele” dezvoltării.

3.4. Preşcolarul (0-6 ani)

1-2 ani
 Explorează spaţiul din jur, se ciocneşte de obiecte;
 Doarme mult ziua;
 Se joacă singur pentru perioade scurte de timp;
 Îşi explorează corpul.
2-3 ani
 Aleargă, se caţără, împinge, trage, este foarte activ;
 Picioarele par strâmbe;
 Se hrăneşte singur cu degetele, lingura şi cana;
 Se poate dezbrăca de unele haine;
 Îşi explorează organul genital;

43
  Doarme mai puţin şi se trezeşte mai uşor;
 Îi place programul zilnic;
 Se supără dacă mama lipseşte peste noapte;
 Vrea să acţioneze singur;
 Este capricios şi indecis, se răzgândeşte repede;
 Are crize temperamentale, îşi schimbă des starea de sirit;
 Imită adulţii;
 Se joacă alături, dar nu împreună cu cei de vârsta lui;
 Încă nu este capabil să împartă, să aştepte, să capituleze, să stea la rând;
 Îi place să se joace în apă;
 Prelungeşte ritualul adormirii;
 Foloseşte cuvinte izolate, propoziţii scurte;
 Înţelege mai mult decât poate spune.
3-4 ani
 Aleargă, sare şi se caţără;
 Mănâncă singur, bea fără să verse din cană;
 Cară lucruri fără să le răstoarne;
 Contribuie la îmbrăcarea şi dezbrăcarea sa;
 S-ar putea să nu doarmă la prânz, dar se joacă în linişte;
 Este sensibil faţă de adulţi şi vrea să fie apreciat;
 Simte când este dezaprobat;
 Cooperează, îi place să execute comenzi simple;
 Este în faza „Şi eu”, vrea să fie integrat;
 Este curios în privinţa oamenilor şi a lucrurilor;
 Are o imaginaţie bogată, s-ar putea teme de întuneric sau de animale;
 Ar putea avea un prieten imaginar;
 Se poate ridica din pat noaptea;
 Este volubil, foloseşte propoziţii scurte;
 Îşi poate aştepta rândul, are puţină răbdare;
 Este responsabil cu jucăriile, de pildă, pe care le poate strânge;
 Se joacă singur fără probleme, jocul în grup poate fi agitat;

44
  Este mai ataşat de părintele de sex opus;
 Este gelos, mai ales pe un copil nou-născut;
 Demonstrează că simte remuşcări;
 Defulează insecuritatea emoţională prin scântece, plânset, solicitarea dovezilor de iubire;
 Scapă de agitaţie sugându-şi degetul sau rozându-şi unghiile.
4-5 ani
 Continuă să crească în greutate şi în înălţime;
 Se coordonează din ce în ce mai bine;
 Mănâncă, doarme bine şi-şi face nevoile regulat;
 Este foarte activ;
 Începe anumite activităţi, dar nu le termină întotdeauna;
 Este lăudăros, cu atitudini de şef;
 Se joacă şi cu alţi copii, dar doreşte să se impună;
 Provoacă certuri scurte;
 Vorbeşte clar şi bine;
 Spune poveşti şi exagerează;
 Foloseşte cuvinte urâte când nu este cazul;
 Crează cuvinte fără sens, cu multe silabe;
 Râde, face glume;
 Pierde vremea;
 Se spală când i se spune;
 Este în etapa întrebărilor „Cum?” şi „De ce?”;
 Îşi demonstrează dependenţa de cei de aceeaşi vârstă.

3.5. Vârsta şcolară mică (6-10 ani):

 Copilul preia de la părinţi comportamente sau percepţii legate de evenimente sau persoane.
 Relaţia cu copiii de aceeaşi vârstă devine tot mai importantă.
 Evaluarea propriei persoane în termeni de însuşiri pozitive sau negative se realizează prin
relaţie cu alţi copii.
 Are multă energie, nu are răbdare să persiste în activităţi statice (cum ar fi temele).

45
 Părinţii continuă să aibe un puternic impact asupra copilului de vârstă şcolară mică. Factorii
parentali care influenţează profund dezvoltarea sunt cantitatea de dragoste pe care o oferă
părinţii, cantitatea de autonomie pe care i-o permit copilului, cât de receptivi sunt la părerile
acestuia, cât de anxios se implică în viaţa copilului şi cât de mult se bazează pe tehnici
autoritare de disciplină.
 Stresul poate fi cauzat de factori multipli, de la naşterea unui frate mai mic la boală,
despărţirea temporară de părinţi, solicitări şcolare. Evenimentele stresante pot afecta
dezvoltarea emoţională a copiilor.

3.6. Preadolescenţa / pubertatea (10-14 ani):

 Prietenii devin grupul de referinţă pentru preadolescenţi, părinţii având o influenţă tot mai
mică.
 Influenţă sporită a grupului de prieteni (interese, îmbrăcăminte).
 Se manifestă tot mai pregnant nevoia de independenţă.
 Lupta cu sentimentul de identitate.
 Labilitate emoţională.
 Capacităţi sporite de exprimare verbală a propriei persoane.
 Exprimare mai facilă a sentimentelor prin acţiune decât prin cuvinte.
 Vrea să fie competitiv, să exceleze într-un domeniu, acest lucru fiind important pentru a-şi
menţine statutul în grupul de prieteni.
 Petrece mai puţin timp cu părinţii.
 Realizează că părinţii nu sunt perfecţi.
 Caută noi modele, în afară de părinţi.
 Tendinţa de regresie, în momente de criză, la comportamente infantile.
 Începe să aibă interes pentru viitorul apropiat.
 Începe să manifeste interes faţă de sexul opus.
 Testarea regulilor şi a limitelor.
 Devine tentat să experimenteze fumatul, alcool, droguri.

46
3.7. Adolescenţa (14/15-18/19 ani):
 Grupul de prieteni are un rol important în formarea imaginii despre propria persoană.
 Este într-un proces de construire a valorilor.
 Modificările hormonale la această vârstă determină fluctuaţii emoţionale exprimate prin
sensibilitate excesivă, plâns, nevoie de activitate fizică, reacţii emoţionale necontrolate.
 Are nevoie de un „spaţiu privat” (de exemplu: să aibă camera lui, să nu i se asculte
convorbirile telefonice).
 Poate avea sentimentul că este puternic şi atotştiutor, simultan cu cel de inadaptare sau eşec.
 Are nevoie să relaţioneze cu adultul de la egal la egal.
 Este tentat să experimenteze fumatul, alcoolul şi alte droguri.
 Manifestă interes faţă de sexul opus.

Adolescenţa de mijloc (14-17 ani)

Nevoia de independenţă
 Implicare a propriei persoane, alternând între expectanţe nerealist de înalte şi un concept de
sine rudimentar.
 Nemulţumire legată de interferenţa părinţilor cu propria independenţă.
 Preocupări excesive în legătură cu propriul corp.
 Sentimentul de “ciudăţenie” în legătură cu sine şi cu propriul corp.
 Se simte neînţeles de părinţi, “investiţie” emoţională redusă în aceştia.
 Efort de stabilire a unor noi prietenii.
 Accent sporit pe noul grup de prieteni, cu identitatea de grup definită prin selectivitate,
superioritate şi competitivitate.
 Perioade de tristeţe, care însoţesc “pierderea psihologică” a părinţilor.
 Autoanaliză amplificată, uneori sub forma unui jurnal.
Interese profesionale
 Interese intelectuale mai pronunţate.
 Unele energii sexuale şi agresive direcţionate înspre interese creative.
Sexualitate
 Preocupări legate de atractivitatea sexuală.
 Relaţii pasagere.

47
 Deplasare “către” heterosexualitate, cu teama de homosexualitate.
 Sentimente de tandreţe dar şi de teamă faţă de sexul opus.
 Sentimente de dragoste şi pasiune.
Etică şi autocontrol
 Dezvoltarea idealurilor şi selecţia modelelor de rol.
 Mult mai consistentă evidenţiere a “sârguinciozităţii”
 Capacitate sporită de fixare a scopurilor.
 Interes pentru problemele morale.

Adolescenţa târzie (17-19 ani)

Nevoia de independenţă
 Identitate fermă.
 Capacitate de amânare a recompenselor.
 Simţ al umorului mult mai dezvoltat.
 Interese stabile.
 Mai mare stabilitate emoţională.
 Capacitate de a lua decizii independente.
 Capacitatea de a face compromisuri.
 Mândria pentru propria muncă.
 Încredere în sine.
 Preocupare mai mare pentru ceilalţi.
Interese profesionale
 Deprinderi de muncă mai bine definite.
 Nivel sporit de preocupare pentru viitor.
Sexualitate
 Preocupări pentru relaţii mai stabile.
 Identitate sexuală clarificată.
 Capacitate pentru relaţii tandre şi senzuale.
Etică şi autocontrol
 Capacitate de introspecţie şi autoanaliză.
 Accent pe demnitatea personală şi stima de sine.

48
 Capacitatea de fixare a unor scopuri şi de urmărire a acestora.
 Acceptarea instituţiilor sociale şi a tradiţiilor culturale.
 Autoreglarea stimei de sine.

3.8. Copiii şi limbajele iubirii

Cuvintele de încurajare
Copilul se simte iubit atunci când este încurajat. Are nevoie să fie lăudat când realizează
ceva şi să fie încurajat când îi este greu să desfăşoare o activitate.
Pe măsură ce copilul creşte, avem tendinţa de a-l certa pentru neîmpliniri şi nu îl mai
lăudăm pentru reuşite. Vorbele noastre pline de reproş şi nemulţumire stârnesc groază în sufletul
său, şi încrederea în sine scade.
Timpul acordat
Copilul se simte iubit atunci când petrecem timp cu el şi îi acordăm atenţie. Jocul,
participarea la activităţile copilului îi arată acestuia că ne pasă de el, că e important pentru noi şi
că ne face plăcere să fim lângă el.
Dacă nu i se acordă timpul necesar, copilul va căuta atenţie în altă parte şi se va izola de
părinţi.
Primirea darurilor
Copilul se simte iubit atunci când primeşte daruri. Dacă acesta este limbajul său de iubire,
el îşi arată recunoştinţa pentru cadouri, se laudă cu ele şi are mare grijă de ele.
Pentru aceşti copii nu valoarea în sine a darului contează, ci gestul.
Serviciile
Copilul se simte iubit atunci când simte că îl ajutăm, că îi oferim un serviciu (îl sprijinim
la teme de ex.). El îşi exprimă deseori recunoştinţa pentru diverse servicii banale. La rândul său,
copilul va fi foarte fericit să ne ajute.
Mângâierile fizice
Copilul se simte iubit atunci când este îmbrăţişat, ţinut de mână, sărutat, mângâiat.

Modul în care copiii îşi exprimă afecţiunea faţă de cei dragi este limbajul lor principal de
iubire. Dacă suntem atenţi la ceea ce ne cer ei, din nou, putem detecta limbajul lor de iubire.

49
3.9. Bariere în comunicarea cu copilul

Rolurile pe care adoptă uneori părinţii pot împiedica manifestarea deschisă a emoţiilor la
copii. Aceste roluri pot deveni adevărate bariere în comunicarea cu copilul.
Rolurile pot fi de:
Comandant. Părintele doreşte să ţină lucrurile sub control şi cere copilului să se supună imediat.
Utilizează ordine, comenzi şi ameninţări.
Moralizator. Foloseşte frecvet expresia „ar trebui să” („ar trebui să faci asta” şi „nu ar trebui să
faci asta”).
Atotştiutor. Părinţii încearcă să le arate copiilor că adulţii, având o bogată experienţă de viaţă,
cunosc toate răspunsurile. Ei dau sfaturi şi încearcă să le arate copiilor cât de multe ştiu.
Judecător. Părintele dă verdictul vinovăţiei copilului fără a analiza situaţia. El va arăta că are
întotdeauna dreptate, în timp ce copilul greşeşte mereu.
Critic. Părintele care critică este interesat să demonstreze că el are dreptate şi foloseşte
ridicularizarea, sarcasmul sau glumele pentru a demonstra acest lucru copilului.
Psiholog. Acest tip de părinte încearcă să analizeze problema. Cu cele mai bune intenţii, vrea să
audă toate detaliile pentru a analiza, diagnostica şi a pune întrebări. Partea neplăcută survine în
momentul în care vrea să ofere soluţii, care nu se suprapun peste perspectiva şi nevoile copilului.
„Cloşcă”. Părintele încearcă să asigure copilul că totul este în regulă, când de fapt nu este aşa.

3.10. Obiceiuri de comunicare

Obiceiuri negative de comunicare
Atunci când îi vorbim unei persoane:
 Generalizăm, îi reproşăm ce ne deranjează în general la comportamentul său.
 Criticăm persoana în loc să criticăm comportamentul.
 Ne enervăm, ridicăm vocea, strigăm pentru a ne face auziţi.
 Acuzăm, insultăm, o facem de ruşine, îi reproşăm, o umilim, o ridicularizăm.
 Facem presupuneri, ghicim.
 Suntem ironici.

50
Atunci când ascultăm o persoană:
 Ne gândim la altceva.
 Ne gândim la două lucruri în acelaşi timp, la ce ni se spune, dar şi la o altă activitate care ne
solicită atenţia.
 Nu suntem atenţi.
 Nu avem răbdare să ascultăm până la capăt, întrerupem, nu o lăsăm să termine ce are de spus.

Obiceiuri pozitive de comunicare

Atunci când îi vorbim unei persoane:
 Spunem clar motivul pentru care vorbim cu persoana, ce anume ne îngrijorează şi ce vrem să
facă în continuare.
 Vorbim despre o singură problemă. Nu amestecăm subiectele.
 Ne concentrăm pe situaţia prezentă. Vorbim despre ce ne deranjează acum, în prezent. Nu
reproşăm aspecte care ne-au deranjat în trecut. Evităm să cădem într-o avalanşă de învinuiri.
 Spunei persoanei cum ne face să ne simţim comportamentul acesteia.
 Verificăm dacă am fost înţeleşi.
 Încurajăm persoana să-şi exprime punctul de vedere sau opinia.
 Punem întrebări potrivite.
 Folosim propoziţii deschise, care invită la dialog.
 Folosim un limbaj simplu şi cald, evităm ameninţările, jignirile, cuvintele dure. Nu ridicăm
tonul.
 Încercăm să-i vorbim despre experienţe personale, similare cu ale sale. Îi spunem ce am
simţit, cum am ieşit din acea situaţie, ce am învăţat din experienţa respectivă.
 Creăm o atmosferă în care persoana să se simtă confortabil. Suntem atenţi la limbajul non-
verbal.
Atunci când ascultăm o persoană:
 Ascultăm cu atenţie. Încercăm să ne dăm seama de ce o preocupă cu adevărat.
 Suntem atenţi, ne uităm în ochii persoanei, aprobăm dând din cap, etc.
 Suntem înţelegători cu persoana atunci când ne spune cum se simte.

51
 Rezumăm din când în când mesajul pentru a-i arăta că am înţeles şi pentru a verifica dacă am
înţeles bine.
 Avem răbdare să ascultăm până la capăt înainte de a-i răspunde.
 Ne concentrăm pe conţinut, nu pe forma mesajului. Ceea ce vrea să ne spună e mai
important.

3.11. Ascultarea reflexivă

Tipul de comunicare părinte-copil recomandat în literatura de specialitate se bazează pe
respect reciproc. Acesta presupune ca părinţii şi copiii să îşi exprime sentimentele unul faţă de
celălalt, în mod onest şi să se accepte reciproc. Puteţi să nu fiţi de acord cu ceea ce spune copilul,
însă e important să-i arătaţi că îl acceptaţi şi că îi respectaţi părerea şi sentimentele. Îi arătaţi
aceste lucruri prin tonul vocii, cuvintele folosite şi prin comportamentul nonverbal (mimică,
postura corpului).
Comunicarea, ca bază a educării, presupune două aspecte importante: ascultarea reflexivă
şi comunicarea mesajului.
Ascultarea reflexivă
Implică înţelegerea a ceea ce copilul simte şi vrea să spună şi apoi repetarea ideilor
exprimate, într-un mod în care acesta să se simtă înţeles şi acceptat. Ascultarea reflexivă oferă o
oglindă pentru copil, în care el se poate vedea mult mai clar. În plus, copilul se va deschide
simţind că a fost înţeles de părinte.
O persoană care este supărată are tendinţa de a pierde din vedere anumite aspecte. Prin
ascultarea reflexivă putem ajuta copilul să gândească dincolo de problema care a apărut.
Exemplu:
Copilul: „N-o să mă mai joc cu Alex niciodată!”
Părintele: „Într-adevăr eşti supărat pe Alex!”

Aspecte ale ascultării reflexive:

 Comunicarea nonverbală: Acţiunile noastre, expresia facială şi postura comunică celorlalţi
dacă îi ascultăm sau nu (exemplu: contact vizual, zâmbet, încruntare, atingere pe umăr, etc).

52
 Folosirea cuvintelor care reflectă intensitatea emoţiilor, fiind astfel posibilă transmiterea
faptului că aţi înţeles nuanţele sentimentelor exprimate de aceştia („eşti extrem de supărat”).
 Descifrarea comportamentelor nonverbale ale copiilor („Modul în care te încrunţi îmi spune
că nu eşti de acord”).

Răspunsuri închise – răspunsuri deschise.

Pentru a şti că este ascultat, copilul trebuie să primească un răspuns. Comunicarea este
încurajată prin utilizarea răspunsurilor deschise, care indică faptul că persoana care ascultă a
auzit ceea ce i s-a spus şi că a înţeles mesajul din spatele cuvintelor.
Răspunsul închis: Nu permite copiilor să-şi exprime sentimentele din cauza manifestării de
către cel care ascultă a dezinteresului de a-l asculta şi de a-l înţelege (prin intermediul mesajelor
verbale sau nonverbale).
Răspunsul deschis: Permite copilului să exprime ceea ce simte prin manifestarea acceptării
sentimentelor copilului şi a înţelegerii mesajului transmis de către adult.
Exemple:
Afirmaţia copilului Răspuns închis Răspuns deschis
Sunt supărat pe Victor şi pe Păi, lucrurile nu merg Simţi că nimănui nu-i pasă de
ceilalţi copiii deoarece nu au întotdeauna cum vrem noi. tine şi te simţi părăsit.
venit să se joace cu mine. Asta-i viaţa.
Nu vorbi aşa! De-abia ai
Nu pot s-o fac! Pare să-ţi fie greu.
început.
Aş vrea să pot pleca. El Am mai discutat despre Ţi se pare nedrept ce se
întotdeauna pleacă unde vrea! aceasta, aşa că nu mai insista! întâmplă!
E drăguţ... acum vrei să mă Eşti mulţumit de cum ţi-a
Uită-te la desenul meu!
laşi să-mi termin treaba! ieşit.
Fiecare copil trebuie să
Nu vreau să mă duc la şcoală Îţi este teamă că te vor lovi
meargă la şcoală! Nu se poate
azi. Nici Adi nu merge. iar colegii?
să nu mergi!
Să nu mai vorbeşti niciodată Se pare că eşti foarte supărat
Eşti o mamă rea!
aşa cu mine! pe mine!

53
Indicaţii utile:
 Fiţi atent la tonul pe care îl folosiţi şi evitaţi atitudinea de „cel care citeşte gândurile”.
 Există situaţii când nu se recomandă utilizarea ascultării reflexive. Nu răspundeţi în acest
mod la fiecare comentariu al copilului, încercaţi să identificaţi situaţiile în care el doreşte să
vorbească şi pe cele în care doreşte să păstreze tăcerea.
 Nu încercaţi să forţaţi copilul să vă împărtăşească sentimentele lui.
 Copilul poate aduce în discuţie, în mod repetat, o problemă, doar pentru a atrage atenţia
părintelui. Un răspuns eficient pe care l-aţi putea da ar fi următorul: „Am mai discutat despre
această problemă de câteva ori; cred că nu pot să te ajut dar sunt sigur că o vei putea rezolva
şi singur”. Astfel învaţă că sunteţi dispus să îl ajutaţi doar dacă depune şi el un efort în
soluţionarea problemei.
 Nu vă preocupaţi să oferiţi răspunsuri perfecte. Dacă sunteţi sincer în încercarea de a înţelege
copilul, dar nu îi identificaţi corect sentimentele, el vă va da de înţeles acest lucru şi mai
puteţi încerca o dată.

3.12. Construirea şi transmiterea mesajului

Nu este recomandată utilizarea excesivă a sfaturilor, deoarece:

 Sfaturile nu îi ajută pe copii să înveţe a rezolva propriile probleme. Îi vor face doar
dependenţi de dumneavoastră.
 Mulţi copii refuză să urmeze sfaturile primite. Ei sunt fie neîncrezători în acestea, fie pur şi
simplu nu vor să facă ceea ce li se spune.
 Dacă sfatul dumneavoastră nu funcţionează, veţi fi răspunzător pentru aceasta.

A ajuta un copil să eploreze alternativele înseamnă a fi alături de el în procesul de

identificare şi evaluare a posibilităţilor de a rezolva o problemă. Aceasta presupune să îl asistaţi
în evaluarea fiecărei posibilităţi de acţiune şi apoi în luarea unei decizii.

54
Limbajul responsabil (mesajele la la persoana întâi)
Exemplu:
În loc să spunem:
„Iar ai ieşit cu hainele bune afară!”, aspect prin care i se sugerează copilului că vina e a lui şi
presupune un atac verbal, îi putem spune:
„Când ieşi cu hainele tale bune la joacă ele se strică repede, iar eu mă îngrijorez, pentru că nu ne
putem permite să cumpărăm altele noi”.
Un mesaj la persoana întâi este acela prin care i se transmite copilului ce sentimente au
provocat comportamentele sau spusele lui. Mesajul este centrat asupra persoanei şi nu asupra
copilului. Prin el transmiteţi cum vă simţiţi şi nu daţi vina pe nimeni. Elementele nonverbale sunt
importante, ele presupunând manifestarea unei atitudini de acceptare faţă de cealaltă persoană.
Limbajul responsabil are avantajul de a duce la diminuarea frecvenţei de manifestare a
sentimentelor de mânie faţă de copil. Utilizarea frecventă a mâniei este contraindicată, deoarece
duce la următoarele rezultate:
 Repetarea comportamentului de răzbunare al copilului.
 Întreruperea comunicării, deoarece copilul se simte ameninţat şi va riposta agresiv sau se va
retrage, pentru a-şi proteja imaginea de sine.
Etape în construirea mesajului la persoana întâi:
 Descrieţi comportamentul nedorit al copilului: „Când întârzii să vii acasă...”;
 Exprimaţi-vă sentimentele pe care vi le-a provocat comportamentul copilului: „...mă
îngrijorez că ţi s-a întâmplat ceva...”;
 Descrieţi consecinţele: „...pentru că nu ştiu unde eşti.”
Limbajul responsabil cuprinde următoarele elemente:
 Când... (descrieţi comportamentul),
 Mă simt... (descrieţi sentimentul),
 Pentru că... (descrieţi consecinţele).
Nu este obligatoriu să folosim toate aceste elemente întotdeauna. De exemplu, putem
exclude descrierea sentimentelor („Nu pot aspira când jucăriile sunt împrăştiate pe jos.”).
Atunci când exprimaţi aceste mesaje, comunicaţi copilului (verbal şi nonverbal), că are
valoare şi că îl respectaţi.

55
3.13. Comunicarea asertivă

Comunicarea pasivă
Caracteristici:
 Acest tip de comunicare presupune îndeplinirea dorinţelor celorlalte persoane, pentru că sunt
mai importante decât dorinţele personale.
 Accentul este pus pe drepturile, sentimentele şi opiniile celorlalţi, care sunt mai importante
decât sentimentele şi opiniile personale.
 Importante sunt nevoile celorlalţi, şi apoi nevoile personale.
 Scopul final al acestui tip de comunicare, este de a evita conflictul şi de a-i mulţumi pe
ceilalţi.
Efecte:
 Pentru moment, persoana se simte mai bine făcându-le pe plac celorlalţi;
 Evită problemele, discuţiile sau conflictele;
 Nu se simte valorizată prin sacrificiul pe care îl face, deoarece oamenii nu apreciază gesturile
sale şi nu-i acordă mai mult respect pentru comportamentul său;
 Scade stima de sine;
 Apar tensiuni interioare care duc la frământări, tristeţe, stres şi insomnii.
Comunicarea agresivă
Caracteristici:
 Persoana ia decizii pentru ea însăşi dar şi pentru alţii;
 În cadrul acestui tip de comunicare, drepturile, sentimentele şi opiniile personale sunt
exprimate într-o manieră închisă, fără a ţine cont de drepturile, sentimentele şi opiniile
celorlalţi.
 Scopul acestui comportament este să câştige, dacă este nevoie, în detrimentul celorlalţi.
Efecte:
 Pentru moment, persoana se simte eliberată de tensiune, pentru că reuşeşte să-şi
îndeplinească dorinţele, chiar în detrimentul celorlalţi;
 Apare sentimentul de putere, care duce la un comportament neadecvat din punct de vedere
social, persoana dorind să deţină controlul asupra celorlalţi; însă, ulterior este respinsă în
cadrul relaţiilor interpersonale.

56
Comunicarea asertivă
Caracteristici:
 Acest tip de comunicare presupune un fel de compromis, prin care una dintre persoane
cedează o parte din dorinţele sale, pentru ca ambele persoane să-şi poată îndeplini dorinţele
într-o oarecare măsură;
 În cadrul acestui tip de comunicare, drepturile, sentimentele şi opiniile personale sunt
exprimate într-o manieră deschisă, respectând în aceeaşi măsură drepturile, sentimentele şi
opiniile celorlalţi.
 Scopul final al acestui tip de comunicare, este crearea atitudinii de respect, între partenerii
din cadrul comunicării.
Efecte:
 Problemele sunt abordate şi discutate cu respect;
 Se simte valorizat pentru că şi dorinţele sale sunt satisfăcute, alături de ale celorlalţi;
 Creşte încrederea în propria persoană şi stima de sine;
 Creşte sentimentul de satisfacţie a relaţiilor interpersonale.

Principii de dezvoltare a comunicării asertive:

 Spuneţi NU când este încălcat un drept sau o valoare persoanală.
 Motivaţi-vă afirmaţia fără să vă justificaţi – nu vă scuzaţi.
 Exprimaţi-vă problemele personale specific şi clar, evitaţi formulările generale.
 Acceptaţi şi oferiţi complimente.
 Fiţi direct.
 Cereţi feed-back – pentru prevenirea greşelilor de interpretare.
 Schimbaţi discuţia sau evitaţi persoana atunci când nu puteţi comunica asertiv.
 Faceţi referiri la comportamentul neadecvat al unei persoane cu o remarcă pozitivă.
 Focalizaţi-vă pe comportament şi nu pe persoană atunci când vreţi să faceţi o remarcă.
 Scoateţi în evidenţă consecinţele negative ale comportamentului său asupra dumneavoastră.
 Precizaţi comportamentul dorit, oferiţi alternative comportamentului pe care doriţi să îl
schimbaţi. Analizaţi costurile şi beneficiile comportamentului.

57
Cum se poate răspunde la critică fără a fi defensiv:
 Solicitaţi mai multe informaţii când sunteţi „atacat”.
 Utilizaţi parafrazarea („Deci tu spui că...”, „Înţeleg că...” – sumarizaţi ce a spus persoana).
 Analizaţi consecinţele comportamentului asupra sa şi asupra dumneavoastră.

Drepturile asertive:
1. Dreptul de a decide care sunt scopurile şi priorităţile personale.
2. Dreptul de a avea valori, convingeri, opinii proprii.
3. Dreptul de a nu vă justifica şi a nu da explicaţii despre viaţa dumneavoastră.
4. Dreptul de a spune celorlalţi cum ai vrea să se comporte cu tine.
5. Dreptul de a te exprima fără să-l răneşti pe celălalt.
6. Dreptul de a spune NU, NU ŞTIU, NU ÎNŢELEG sau NU MĂ INTERESEAZĂ.
7. Dreptul de a cere informaţii şi ajutor.
8. Dreptul de a face greşeli, de a te răzgândi.
9. Dreptul de a fii acceptat ca imperfect.
10. Dreptul de a avea uneori performanţe mai slabe decât potenţialul tău.
11. Dreptul de a avea relaţii de prietenie cu persoane cu care te simţi comfortabil.
12. Dreptul de a-ţi schimba prietenii.
13. Dreptul de a-ţi dezvolta viaţa cum doreşti.

Scenariu de modificare a comportamentelor nonasertive.

Metode adecvate Metode neadecvate.
D Descrieţi în mod obiectiv Descrieţi reacţia dumneavoatră emoţională.
E comportamentul.
S Utilizaţi termeni simpli, concreţi în Folosiţi termeni abstracţi, vagi.
C exprimare.
R Descrieţi locul, timpul şi frecvenţa Generalizaţi „tot timpul faci aşa...”
I comportamentului.
E Descrieţi comportamentul, nu motivele Identificaţi motivele comportamentului sau
acestuia. intenţiilor celuilalt.

58
E Exprimaţi-vă emoţiile.
X Exprimaţi-vă emoţiile fără să faceţi
P judecăţi asupra celorlalţi.
R Exprimaţi-vă emoţiile într-o manieră
I pozitivă.
M Focalizaţi-vă asupra comportamentului
Ă şi nu asupra persoanei.
S Solicitaţi schimbarea
P comportamentului.
E Solicitaţi o schimbare secvenţială,
C treptată.
I Solicitaţi una sau cel mult două
F schimbări comportamentale.
I Specificaţi comportamentele concrete
C care trebuiesc schimbate.
Ă Solicitaţi o schimbare care se poate
realiza, pentru care celălalt are resursele
necesare.
Specificaţi ce anume sunteţi dispus
dumneavoastră să schimbaţi.
C Specificaţi clar consecinţele
O comportamentului.
N Oferiţi o întărire pozitivă (recompensă)
S pentru schimbarea comportamentului.
E Stabiliţi recompensa adecvată persoanei
C şi comportamentului.
I Stabiliţi o întărire adecvată pentru a
N menţine schimbarea comportamentului.
Ţ Stabiliţi consecinţele negative ale
E comportamentului nedorit.
59
Vă negaţi emoţiile.
Declanşaţi reacţii emoţionale.
Exprimaţi emoţiile într-o manieră negativă,
judecând interlocutorul.
Atacaţi persoana şi nu comportamentul ei.
Se fac doar aluzii la schimbarea
comportamentului.
Se solicită o schimbare prea mare.
Se solicită prea multe schimbări.
Se solicită schimbări de caracter sau
personalitate.
Se ignoră nevoile celuilalt.
Se consideră că doar celălalt trebuie să se
schimbe.
Nu se oferă recompense pentru schimbarea
comportamentului.
Se utilizează doar pedeapsa.
Se stabilesc recompense care satisfac
nevoile celui care solicită schimbarea.
Se stabilesc recompense inadecvate
persoanei şi comportamentului.
Se foloseşte ameninţarea ca metodă de
schimbare a comportamenului.
3.14. Comunicarea în situaţii conflictuale – sprijinul oferit copilului în rezolvarea unei
probleme
Atitudinea de respect din timpul conflictelor face posibilă redeschiderea ulterioară a
discuţiilor. Uneori este mai bine să evitaţi comunicarea cu copilul în timpul unor conflicte sau
dispute, până când spiritele se liniştesc şi comunicarea este oportună.
Etape în comunicare în cazul unor situaţii conflictuale:
 Folosiţi ascultarea reflexivă pentru a înţelege şi a clarifica sentimentele copilului („Mi se
pare că te simţi...”, „Eşti supărat...”, etc).
 Ajutaţi-l să genereze cât mai multe soluţii posibile („Poţi să-mi spui mai multe lucruri în
legătură cu asta?”, „Dacă eşti interesat să te înţelegi mai bine cu profesorul tău, care crezi că
sunt lucrurile pe care le poţi face?”). Permiteţi-i să exprime şi soluţii greşite sau
inacceptabile, deoarece după evaluarea lor vor fi oricum eliminate.
 Ajutaţi copilul în analiza şi alegerea unei variante („Care crezi tu că e cea mai bună soluţie
dintre toate cele pe care le-ai găsit?”).
 Discutaţi consecinţele posibile ale deciziei („Ce crezi tu că se va întâmpla dacă faci asta?”).
 Obţineţi un angajament („Ce te-ai hotărât să faci?”, „Când vei face asta?”).
 Planificaţi-vă o dată la care să faceţi evaluarea („Pentru cât timp vei face asta?”, „Când vom
discuta din nou despre asta?”).
Explorarea alternativelor se va face într-un moment bine ales. Dacă veţi începe prea
repede, copilul poate să nu fie pregătit. Iniţial este recomandat să vă limitaţi la reflectarea
sentimentelor copilului.

60
 Modulul IV
Impactul mass-media asupra dezvoltării copilului

4.1. Mass-media – noul profesor

În decembrie 2010 am participat la o conferinţă susţinută de profesor doctor Andre

Krauss, care şi-a prezentat rezultatele cercetărilor sale referitoare la impactul mass-media.
Domnul profesor a povestit o istorioară relevantă şi sugestivă. Iată ce i-a spus el unui prieten:
“Ce ai face dacă ai veni acasă de la serviciu, iar în sufragerie s-ar afla un necunoscut care le
vorbeşte copiilor tăi despre violenţă şi sex? Acest necunoscut este televizorul…”
Există foarte multe sudii referitoare la mass-media, pornind de la date statistice
referitoare la conţinutul de violenţă în mass-media până la impactul pe care consumul de media îl
are asupra comportamentului, asupra creierului uman şi asupra dezvoltării copilului. Toate
cercetările oferă date concrete şi trag un semnal de alarmă. În Statele Unite ale Americii mass-
media este considerată, de către oamenii de ştiinţă, ca fiind un factor important al exploziei de
violenţă din rândul copiilor şi tinerilor. România începe să ajungă din urmă statele dezvoltate la
acest capitol: consumul excesiv de media şi actele de violenţă. Este un fapt trist şi îngrijorător.
Părinţii, adulţii în general, deşi există multă informaţie în acest sens, nu cunosc în mod real care
este impactul mass-media asupra dezvoltării copilului, nu conştientizează că în educarea copiilor
a apărut un profesor periculos care îşi face de cap aproape nestringherit: mass-media. Un motiv
pentru aceast fapt poate fi şi faptul că noi, adulţii, nu am avut parte de o mass-media atât de
dezvoltată cum este cea de la ora actuală. Datoria noastră, ca dascăli, în domeniul despre care
discutăm, este în primul rând de a informa şi a conştientiza părinţii de impactul real al
consumului de media. De aceea, cea mai mare parte a acestui capitol se va referi la efectele pe
care le au televizorul, calculatorul şi presa asupra dezvoltării copilului. De asemenea se vor
prezenta soluţiile pe care le au la îndemână părinţii pentru a contracara efectele negative ale
consumului de media.

61
4.2. Emisiunile TV şi impactul acestora asupra dezvoltării copilului
Mai jos vor fi prezentate câteva producţii TV şi impacul acestora asupra dezvoltării
copilului. Elevii, de mici se uită la desene animate. Începând din clasa a 5-a, mulţi copii văd ştiri,
filme de acţiune, emisiuni de divertisment, telenovele, filme pentru adolescenţi, reclame,
vizionează canalele de muzică; din păcate sunt destui minori care se uită la filme de groază sau
erotice.

Reclamele
Studiu de caz 1
La o oră de dirigenţie care are ca temă discriminarea, profesorul descoperă cu
surprindere că elevii din clasa sa sunt împărţiţi în mai multe tabere deoarece o parte dintre ei au
haine de firmă, mănâncă la şcoală chips-uri, corn cu ciocolată etc., beau sucuri – iar cealaltă
parte au haine obişnuite, vin cu pachet de acasă şi beau apă sau ceai. Certurile dintre copii au
uneori ca temă acest aspect: „eu am lucruri care apar în reclame, tu nu, ha-ha...”
Aproape oricine se uită la televizor vede reclame. Scopul reclamelor este de a convinge
oamenii să cumpere anumite produse. Prin prezentarea repetată a ideilor şi imaginilor reclamele
reuşesc să manipuleze indivizii. Copiii (şi nu doar ei) ajung să creadă că dacă ai ceva la care i se
face reclamă la televizor eşti mai “cool”, mai “grozav” decât cei care nu au aceste lucruri. În
plus, reclamele promovează şi anumite conduite care nu sunt tot timpul de dorit (de exemplu: se
face o farsă profesorului sau profesorul este pedepsit – biscuiţii Pepito sau napolitanele Joe).
Există multe reclame cu tentă sexuală care nu ar trebui să fie vizionate de copii. Mâncarea şi
băuturile nesănătoase fac cu ochiul, mai ales copiilor care văd aceste reclame.
Indicaţii utile pentru soluţionarea problemei de mai sus:
 Copiilor li se poate explica cum sunt făcute reclamele şi câţi bani se investesc în acestea. O
reclamă ne poate spune că un produs este bun sau cel mai bun, dar realitatea este că firma
producătoare investeşte sume mari în reclame, aspect care nu este neapărat corelat direct cu
calitatea produsului.
 Este important ca un copil să cunoască atât produse din reclame, cât şi produse similare care
nu apar la TV, dar comparabile calitativ.
 Promovarea unui stil de viaţă sănătos.
 Promovarea unor valori opuse discriminării, cum ar fi tolerenţa şi acceptarea celorlalţi.

62
Desenele animate
Studiu de caz 2
Învăţătoarea cere elevilor din clasa I-a să povestească despre desenele animate pe care
le vizionează şi îi roagă să spună ce le place la acestea şi ce învaţă ei de acolo. Desenul preferat
de cei mai mulţi elevi este Bakugan Vestroia. Învăţătoarea nu înţelege mare lucru, dar e clar că
e vorba de multe lupte şi că micuţii nu prea învaţă ceva pozitiv din aceste desene.
Copiii mici şi nu numai, se uită la desene animate. La ora actuală avem o bogată ofertă
TV în acest sens. Dar desenele animate sunt deseori nişte filme de acţiune realizate cu benzi
desenate, unde personaje fantastice fac lucruri extraordinare, iar lupta dintre Bine şi Rău este
câştigată, cel mai adesea, după lupte violente. Este important să ne gândim ce valori şi ce modele
de comportament insuflă copiilor această generaţie de desene.
Indicaţii utile pentru soluţionarea problemei de mai sus:
 Pîrinţii să vizioneze, alături de copil, desenele animate pe care acesta le preferă. Dacă
părintelui i se par prea agresive, treptat să îndrepte copilul spre vizionarea altor desene.
 Părinţii pot prezenta micuţilor filme clasice de desene animate („Frumoasa şi bestia”,
„Povestea junglei”, „Regele leu”, etc.), care sunt departe de a atinge nivelul de violenţă a
noilor desene, se includ mai bine în “decorul” copilăriei şi transmit valori pozitive.
 Copiii mici să stea in faţa televizorului maxim 1 oră şi jumătate pe zi, conform unui program
bine stabilit.
 Copiilor să li se citească poveşti, care transmit în mod real valori pozitive. Să fie încurajaţi să
citească singuri după ce au finalizat clasa I.
 Părinţii să se joace cu copiii şi să le ofere diverse jocuri educative, care să le stimuleze
imaginaţia şi gândirea.

Filmele de acţiune şi wrestling-ul

Studiu de caz 3
Diriginta clasei a 8-a intră în sala de clasă în pauza mare şi surprinde mai mulţi elevi
lovindu-se. Elevii susţin că nu s-au bătut, ci doar s-au jucat de-a bătaia. Imitau nişte scheme pe
care le-au văzut aseară la wrestling.
Filmele de acţune şi de o vreme wrestling-ul sunt în topul preferinţelor TV ale băieţilor,
dar şi ale unor fete. Filmele de acţiune au multe scene în care indivizii se luptă, se bat, lovesc şi

63
chiar omoară – atât personajele negative, cât şi cele pozitive. Wrestling-ul include violenţa în
cotidian. Ce învaţă copiii de la acestea: că violenţa este un fapt obişnuit şi natural, conflictele se
rezolvă eficient prin bătăi şi cei care sunt loviţi nu suferă în mod semnificativ. Acesta este unul
dintre cele mai grave efecte ale impactului mass-media asupra dezvoltării copiilor:
desensibilizarea la violenţă. În plus, copiii învaţă şi imită o serie de “scheme” de bătaie. În ţările
unde mass-media ocupă de zeci de ani un loc important în modul de petrecere al timpului liber al
tinerilor, au existat mai multe evenimente în care copiii îşi omorau familia sau alte persoane
respectând fidel scenariul unui film pe care îl vizionaseră anterior. Îngrijorător, nu?
Indicaţii utile pentru soluţionarea problemei de mai sus:
 Copiii trebuie să înţeleagă că nu există joacă de-a bătaia, deoarece un joc presupune existenţa
unor reguli clare pe care le respectă toţi participanţii, este distractiv şi nu răneşte pe nimeni.
Ori în “joaca de-a bătaia” regulile nu sunt clare, cei loviţi nu se distrează şi pot apărea
accidente prin care cineva poate fi rănit destul de grav (se loveşte cu capul de bancă, de
pildă).
 Dezvoltarea abilităţilor empative prin studii de caz, exerciţii în grup şi discuţii (de genul: “Ce
simte un copil care: cade deoarece i s-a pus piedică, primeşte un pumn în faţă, etc.”)
 Discutarea consecinţelor pe care le are violenţa.
 Copiilor li se poate explica cum se realizează un film de acţiune şi faptul că wrestilng-ul este
un sport regizat, care nu prea are ceva nobil în el.
 Părinţii trebuie să supravegheze atât timpul pe care copiii îl petrec la televizor (nu ar trebui să
fie mai mult de două ore pe zi) cât şi ce vizionează aceştia.
 Este important ca elevilor să li se prezinte alternative la violenţă în rezolvarea conflictelor
dintre ei (să spună dirigentelui şi părinţilor, să discute - negocieze cu copilul cu care a intrat
în conflict, să se retragă din situaţia conflictuală până când se liniştesc spiritele, etc).
 Este bine ca energia copiilor să fie consumată prin diverse exerciţii fizice: practicarea unui
sport, plimbări, jocuri de echipă, mersul cu bicicleta sau rolele, etc.
 Atât părinţii, cât şi dascălii să valorizeze permanent comportamentul paşnic şi să
devalorizeze violenţa.
 Manifestările agresive ale copiilor trebuie sancţionate, iar cele paşnice recompensate.

64
Ştirile
Studiu de caz 4
Alina este o elevă de clasa a 6-a foarte timidă şi speriată. În dimineţile de iarnă, ea
întârzie deseori la prima oră. Explicaţia ei este că îi este teamă să vină la şcoală când nu este
lumină suficientă afară. Alina se uită zilnic la “Ştirile de la ora 5”.
Oamenii se uită la ştiri pentru a fi informaţi despre ce se mai întâmplă în lume şi în jurul
lor. Deseori şi copiii sunt în preajmă şi vizionează ştirile. Sunt prea mulţi copii care se uită, de
cele mai multe ori alături de părinţi, la “Ştirile de la ora 5”.
Întrebaţi elevii ce află ei de la ştiri. Veţi fi surpinşi să descoperiţi, că sinteza răspunsurilor
lor va reprezenta următorul lucru: lumea este rea şi periculoasă, nimeni nu este în siguranţă.
Putem fi atacaţi, loviţi, jefuiţi, violaţi, omorâţi; chiar şi în propria casă. Acesta este un alt efect
grav al consumului de media: copiilor le este teamă şi se simt în nesiguranţă.
Indicaţii utile pentru soluţionarea problemei de mai sus:
 I se poate explica Alinei, dar şi celorlalţi copii, că viaţa reală nu este ca la ştiri. Că astfel de
ştiri sunt în grila de programe deoarece au audienţă, tot timpul oamenii au fost atraşi de
violenţă. Că evenimentele de genul celor prezentate la “Ştirile de la ora 5” nu sunt fapte care
se întâmplă frecvent şi peste tot, sunt doar evenimente izolate. Îi putem întreba dacă în
comunitatea lor au întâlnit astfel de evenimente, iar de aici se poate trage concluzia că lumea
este totuşi mult mai paşnică decât ne pare când ne uităm la ştiri.
 Se poate realiza o activitate în şcoală intitulată “Altfel de ştiri de la ora 5”, care să aibă ca
scop realizarea unei reviste periodice a şcolii, în care să fie prezentate evenimente pozitive şi
de ajutorare care au avut loc în şcoală sau în comunitate.
 Este importatnt ca adulţii, dascăli sau părinţi, să înveţe copiii să pună accent pe aspectele
pozitive din viaţa lor, în mai mare măsură decât pe cele negative.
 Părinţii ar trebui să interzică vizionarea ştirilor de către copii.

Telenovelele
Studiu de caz 5
Magda, elevă în clasa a 8-a, a povestit colegilor de clasă că părinţii ei nu sunt de fapt
părinţii ei, că îi ascund faptul că ea a fost adoptată. Diriginta aflând acest lucru cheamă părinţii
Magdei la şcoală şi descoperă cu uimire că povestea fetei nu are nici un temei de adevăr. În

65
plus, descoperă că Magda este pedepsită de părinţi să nu mai aibă acces la televizor timp de o
săptămână, datorită faptului că nu şi-a făcut temele pentru şcoală şi a minţit că nu are teme.
Magda este o mare consumatoare de telenovele şi nimic nu este mai important decât să vizioneze
zilnic cele 2 filme preferate, iar în week-end încă unul în plus.
Oricine a vizionat cel puţin o telenovelă este de acord cu faptul că produce dependenţă.
Acest lucru se întâmplă deoarece telenovelele fac foarte mult apel la latura noastră emoţională,
ne fac să trăim alături de personajele principale şi fiecare episod se termină în suspans, lăsându-
ne o dorinţă puternică de a afla ce se va întâmpla în continuare. În general, evenimentele din
telenovele, deşi dau senzaţia de veridicitate, sunt extraordinare, nu există o posibilitate mare să
apară în viaţa oamenilor obişnuiţi. Există personaje pozitive care sunt în permanenţă chinuite de
cele negative – abuzate, umilite, agresate, calomniate, chiar violate (mai ales în telenovelele
româneşti), etc. - există foarte multă dragoste imposibilă, dar care la finalul filmului se
materializează.
Ce poate învăţa un copil din telenovele? Copilul tinde să interpreteze totul. Îşi
construieşte un sistem de valori, confecţionat din elementele cu putere de impact mare,
necorelate între ele şi insuficient explicitate. Modul în care telenovelele (televiziunea) prezintă
realitatea devine modul în care copilul o va privi şi implică felul în care va răspunde provocărilor
acesteia. Copiii ”televizorului” tind să se raporteze la o realitate care nu există, ea fiind fabricată
de industria irealului. Neconcordanţele dintre adevăr şi convingerile apărute în urma vizionării în
exces a televiziunii şi absenţei sau influenţei minore a celorlalte surse de educaţie duc, de cele
mai multe ori, la situaţii critice, de neadaptare şi de refuz la adresa societăţii. De multe ori, aceste
situaţii duc la revoltă şi la încercarea de a reforma societatea în baza valorilor şi reperelor
asimilate de la televizor.
Situaţia prezentată în studiul de caz este reală. Ce a învăţat Magda? Că trebuie să aibă o
viaţă extraordinară, că evenimente deoasebite vor veni să o “salveze” de o lume plictisitoare,
care îi pretinde să muncească (să îşi facă temele) şi nu îi face pe plac. Magda nu mai era ancorată
în realitate…
Indicaţii utile pentru soluţionarea problemei de mai sus:
 Copiilor trebuie să li se explice care este adevăratul scop al telenovelelor: sa aibă rating.

66
 Copiilor li se poate cere să facă o corelaţie între evenimentele din telenovele şi viaţa reală şi
să descopere, de fapt, cât de mică este şansa ca astfel de evenimente să se producă în lumea
obişnuită.
 Ideal ar fi ca părinţii să nu permită copiilor vizionarea acestui tip de filme, care îi solicită
foarte mult emoţional, îi plasează într-o lume ireală şi nu le dezvoltă cu nimic nivelul
cultural.
 Copiii ar trebui îndreptaţi de mici spre o lectură sănătoasă, încurajaţi să îşi consume energia
pregătindu-se pentru şcoală şi dorind să aibă cât mai multe cunoştinţe, să îşi petreacă mai
mult timp jucându-se decât uitându-se la televizor.

Emisiunile de divertisment
Studiu de caz 6
Diriginta clasei a 7-a descoperă cu uimire că elevii săi, atunci când sunt întrebaţi ceva şi
nu au un răspuns sau nu le convine întrebarea spun un “Nu ştiu” lung, plângăcios parcă şi
oarecum batjocoritor. E acel “Nu ştiu” ce a apărut în emisiunea “În puii mei” şi a făcut furori
pe Internet. Primii “Nu ştiu”au fost oarecum amuzanţi, dar apoi au devenit deranjanţi.
E suficient să analizăm numele emisiunilor noastre de divertisment ca să realizăm
cantitatea de incultură pe care o promovează. Iar dacă pentru un adult acest tip de emisiuni
reprezintă o deconectare de la stresul cotidian, pentru copii sunt doar o porţie nesănătoasă de
incultură. În plus, emisiunile de tip can-can promovează o serie de indivizi pe care în realitate nu
îi dorim ca modele pentru copiii noştri. Dar permiţându-le copiilor să vizioneze acest tip de
divertisment, le permitem să aibă modele nepotrivite.
Indicaţii utile pentru soluţionarea problemei de mai sus:
 Emisiunile de divertisment nu sunt pentru copiii, părinţii nu ar trebui să le permită acestora să
le vizioneze.
 Divertismentul pentru copii ar trebui să fie reprezentat, în principal, de jocuri.
 Ideal ar fi ca un elev, în funcţie de vârstă, să meargă la culcare între orele 21-23, nu să îşi
piardă serile la televizor.
 Când un copil urmăreşte o emisiune de divertisment, sau cum este în cazul de mai sus, o
clasă de elevi, se pot discuta aceste emisiuni cerându-le copiilor să fie critici: “Ce ai învăţat
din această emisiune?”, “Care crezi că este scopul acestei emisiuni?”, “Cum apare în ochii

67
 celorlalţi vedeta X care a apărut la emisiune? Ţi-ar plăcea ca ceilalţi să îşi facă o părere
asemănătoare despre tine?”, “Poţi face o comparaţie între emisiunea de divertisment şi o
emisiune de pe canalul National Geografic?”.
 Copiilor li se poate spune că se pun într-o lunimă proastă imitând comportamente negative
promovate de media.
 Identificarea unor modele pozitive, care să transmită alte valori decât vedetele noastre
autohtone care apar deseori în mass-media.

Muzica
Studiu de caz 7
Deşi uniforma este obligatorie în şcoală, un grup de fete din clasa a 8-a vin la şcoală
îmbrăcate nepotrivit, deseori provocator, asemănător cu vedetele care apar în videoclipuri.
Fetele sunt foarte revoltate că li se face observaţie în acest sens şi spun că au dreptul să se
îmbrace cum vor.
Copiilor le place muzica. De la o vârstă fragedă obişnuiesc să lase televizorul pornit pe
canale de muzică, chiar şi când învaţă pentru şcoală sau îşi fac temele. Dar ce înseamnă
videoclipurile din ziua de astăzi? Acestea abundă de senzualitate iar deseori şi de violenţă.
Muzica difuzată prin intermediul unor posturi de televiziune şi radio poate incita la violenţă, de
cele mai multe ori autorii acestor cântece inspirandu-se din realitate şi anume din violenţa
întâlnită în mediul în care trăiesc. Unii adolescenţi îşi însuşesc astfel un mod de a trăi,
considerând violenţa un mijloc de supravieţuire. În plus, videoclipurile promovează o anumită
modă (fanii hip-hop se îmbracă într-un anumit fel, cei de rock în alt fel, etc.)
Indicaţii utile pentru soluţionarea problemei de mai sus:
 Regulamentul şcolii spune clar ce tip de ţinută trebuie să aibă elevii. Dacă aceştia nu se
conformează, vor fi chemaţi părinţii la şcoală. În plus, se vor stabili sancţiuni pentru
nerespectarea regulamentului.
 Părinţii nu ar trebui să permită copiilor să aibă televizorul deschis atunci când se pregătesc
pentru a doua zi de şcoală. Realitatea este că televizorul distrage copilul de la învăţat şi
acesta ar descoperi că îşi realizează mai repede sarcinile şcolare în linişte.
 Este important să se discute cu copiii scopul videoclipurilor şi a muzicii: de a se vinde.

68
 Se poate discuta cu copiii relaţia dintre ce apare în videoclipuri şi realitatea. Vedetele de
muzică se îmbracă aşa în mod obişnuit, fac ceea ce promovează prin videoclipurile lor, sunt
modele demne de urmat?
 Nu putem opri copiii să asculte muzică, dar îi putem educa să selecteze muzica. De exemplu,
putem discuta cu ei în baza versurilor unor melodii care promovează valori pozitive, cum ar
fi “Mari români” sau “Instigare la cultură” – Paraziţii.

Filmele de groază
Studiu de caz 8
Alex, din clasa a 3-a, vine plângând în clasă şi spunând că la baie este o fantomă. Sunt
chemaţi părinţii la şcoală, iar aceştia povestesc că băiatului îi este foarte teamă noaptea,
adoarme greu, deoarece crede că este o fantomă în casă. Părinţii realizează că se întâmplă
acest lucru de când copilul, nesupravegheat, a urmărit un film de groază.
Copiii doresc să vadă filme de groază şi deseori reuşesc, din diferite motive, să facă acest
lucru. Ei nu realizează însă că nu pot face faţă imaginilor din acest gen de filme. Copiii rămân
“bântuiţi” de aceste imagini, au coşmaruri, le este teamă să stea în întuneric, având senzaţia că e
o fantomă sau un monstru în cameră, sub pat, la geam, etc., iar lumea devine din ce în ce mai
periculoasă şi mai nesigură.
Indicaţii utile pentru soluţionarea problemei de mai sus:
 În primul rând părinţii nu ar trebui să permită copiilor vizionarea filmelor de groază.
 Dacă se întâmplă ca un copil să vadă un film de groază, e nevoie să se discute cu el despre
acesta, să i se explice că sunt efecte speciale, că în realitate actorii nu au păţit nimic, că
fiinţele rele şi fantastice din film nu există. Dar prevenirea acestor situaţii este cea mai bună
metodă de a avea copii care dorm liniştiţi.

Filmele erotice sau porno

Studiu de caz 9
Bogdan, clasa a 5-a, în pauză, şi-a dat jos pantalonii, rămânând gol de la mijloc în jos,
în faţa fetelor. Părinţii, chemaţi la şcoală, destul de încurcaţi, au spus că l-au surprins într-o
noapte vizionând un film erotic la televizorul din camera sa.

69
 Copiii sunt curioşi. Dacă au ocazia să vadă un film erotic sau porno, o vor face. Problema
este că la vârste fragede, organismul şi creierul unui copil nu este pregătit pentru aşa ceva. Se
produce un dezechilibru, se provoacă o sexualizare precoce, imaginile din filme se repetă în
mintea copilului, dându-i idei nesănătoase.
Indicaţii utile pentru soluţionarea problemei de mai sus:
 Părinţii nu ar trebui să permită copiilor accesul la astfel de filme. Ideal ar fi să nu existe
televizor în camera copilului.
 Părinţii pot coda anumite canale, pot lua telecomanda copilului când acesta merge la culcare.
 Adulţii nu trebuie să permită ca televizorul să fie profesorul copilului în materie de sex. Este
important ca o educaţie sexuală, adaptată vârstei copilului, să fie făcută acestuia de către
părinţi, profesori, chiar cărţi în acest sens şi potrivite vârstei să fie dăruite copilului.
 Copiii trebuie să înţeleagă că preocupările lor principale sunt şcoala, joaca, sportul,
activităţile în gospodărie, nu sexul, deoarece acesta este pentru altă vârstă.

Filmele pentru adolescenţi

Genul teen drama nu prea a existat pana prin anii ’90, dar a apărut serialul “Beverly Hills
90210”, care a avut parte de un succes impresionant. De atunci, genul s-a dezvoltat si au aparut o
mulţime de seriale care dezbat viaţa şi problemele adolescenţilor, într-un mod mai mult sau mai
puţin relaxat. Avem filme pentru adolescenţi cu diverse personaje, de la liceeni care cântă şi
dansează, la liceeni sportivi şi chiar liceeni vampiri.
Uneori serialele şi filmele penmtru adolescenţi transmit valori pozitive. De obicei sunt
amuzante. Dar când în aceste filme vedem adolescenţi care se distrează pe seama profesorilor, nu
valorizează şcoala ci doar distracţia, sunt invidioşi, geloşi, aroganţi şi fac sex, nu putem decât să
ne îngrijorăm.
Indicaţii utile:
 Părinţii ar trebui să îşi facă timp şi să urmărească alături de copiii lor acest tip de filme.
Astfel vor şti ce mesaje primesc copiii şi ce modele îşi aleg.
 Părinţii au misiunea dificilă de a menţine treaz interesul copiilor pentru şcoală şi cunoaştere,
în primul rând valorizând ei înşişi educaţia.

70
 Este util să se discute cu copiii aceste filme: ce mesaje şi valori transmit, care sunt
consecinţele comportamentului personajelor din filme, care este relaţia dintre realitate şi viaţa
eroilor din acest tip de filme.

4.3. Principalele efecte negative ale televizorului

Televizorul şi oboseala
Studiu de caz 10
Andrei, clasa a 4-a, era premianul clasei. De o vreme vine cu temele nefăcute şi este
foarte obosit. Doamna învăţătoare descoperă că băiatul stă noaptea la televizor, până după 12,
uneori se culcă şi la 2, iar ziua nu doarme deloc.
Indicaţii utile pentru soluţionarea problemei de mai sus:
 În primul rând, atât părinţii, cât şi copilul trebuie să ştie că doar când dorm copiii cresc,
deoarece atunci se secretă hormonul creşterii.
 Este nevoie ca părinţii, împreună cu copilul, să aibă stabilite reguli clare referitoare la timpul
petrecut la televizor şi la ora de culcare. Părinţii pot lua la ora 21.30 telecomanda şi cablul de
alimentare de la televizorul din camera copilului. Acestuia i se va explica că e pentru binele
său şi chiar dacă va fi o vreme revoltat şi nu va adormi repede, până la urmă se va conforma,
părinţii trebuie doar să fie consecvenţi.
 Se poate stabili cu copilul că dacă nu îşi va face temele va fi sancţionat. Este important să se
comunice permanent cu învăţătoarea, pentru a şti situaţia şcolară a băiatului.
 Părinţii valorizează şcoala şi cunoaşterea, transmiţând permanent aceste valori copilului.

Televizorul şi deficitul de atenţie

Studiile referitoare la această temă arată că o persoană care stă mult în faţa televizorului
va avea probleme de atenţie, deoarece stimulii emişi se desfăşoară prea repede şi nu pot fi
prelucraţi suficient de creierul uman. Astfel, emisfera stângă, responsabilă în principal de
gândire, devine inactivă. Un consum mare de TV poate duce în timp la scăderea capacităţilor
cognitive. Se vehiculează teoria conform căreia copiii sunt tot mai neatenţi tocmai din cauza
statului prea mult la televizor.

71
Televizorul şi hiperactivitatea
Studiile arată că un copil care stă în faţa televizorului este destul de inactiv, este
“cuminte”. Dar creierul acumulează o serie de stimuli care se transformă în tensiune iar după ce
copilul părăseşte televizorul, este nevoie să se descarce şi se transformă în hiperactivitate. Avem
un copil care nu mai poate sta locului, după ce a stat ore în şir la televizor. Iar hiperactivitatea
este o problemă care apare tot mai des în rândul copiilor.

Televizorul şi violenţa
Efectele programelor cu conţinut violent asupra copiilor care se uită la televizor sunt
următoarele:
1. Agresivitate - vor manifesta în viaţa obişnuită o agresivitate sporită;
2. Frică - vor fi mult mai preocupaţi de teama de a nu deveni victimele unui astfel de act de
violenţă. În 1994, Gerbner a dat publicităţii un studiu care arată că expunerea la programe
violente provoacă amplificarea sentimentelor de vulnerabilitate, dependenţă, anxietate şi
frică. Majoritatea copiiilor care privesc mult la televizor cresc cu ideea că lumea este rea.
Adulţi devenind, au tendinţa de a se hiperproteja.
3. Nepăsare - devin insensibili la suferinţele celorlalţi.
4. Efectul circular - copiii care urmăresc emisiuni cu caracter violent au tendinţa de a se
identifica cu persoanjele, de a le copia şi de a căuta noi emisiuni în care aceste personaje îşi
depăşesc vechile performanţe în acţiuni violente.

Alte efecte ale televizorului:

 Promovarea unui stil de viaţă nesănătos;
 Promovarea unor modele negative sau nepotrivite;
 Scăderea motivaţiei pentru şcoală;
 Obezitatea (unii copii mănâncă în faţa televizorului şi nu fac mişcare, preferând să stea la
TV).

72
4.4. Rolul părinţilor în contracararea efectelor negative ale consumului de media
Rolul părinţilor este de a cunoaşte preferinţele şi interesele copiilor în alegerea
programelor TV, revistelor citite, site-urilor pe care navighează pe Internet, jocurilor preferate pe
PC. Părinţii pot controla aceste interese şi preferinţe, pot influenţa copilul în alegerea lor, pot
explica de ce o anumită emisiune este sau nu bună.
Părinţii au principalul rol în construirea sistemului de valori al copiilor şi pot sugera
alegerea unor modele pozitive, aceste aspecte protejând copilul de multe dintre influenţele
negative pe care le are mass-media.
Părinţii care petrec mai mult timp cu copilul şi se implică în activităţile sale îl protejează
pe acesta de consumul excesiv de mass-media.
Este important ca părinţii să fie atenţi la ce vizionează ei la televizor în prezenţa copiilor.
Ar fi indicat ca un copil să nu aibă de mic, în cameră, televizor. Dacă are televizor,
părinţii trebuie să se asigure că noaptea copilul doarme şi nu stă treaz pentru a viziona diverse
programe TV.
Un copil nu ar trebui să stea mai mult de două ore la televizor, iar până pe la 8, 9 ani mai
mult de o oră şi jumătate. Până la 2 ani nici nu ar trebui să aibă vreun contact cu televizorul.

4.5. Calculatorul – Internetul

Majoritatea aspectelor discutate cu privire la televizor sunt valabile şi în utilizarea
calculatorului, alegerea jocurilor şi utilizarea Internetului.
Indicaţii utile referitoare la utilizarea calculatorului:
 Ideal ar fi ca părinţii să îşi înveţe copiii, la o vârstă fragedă, să ceară voie înainte de a sta la
calculator sau de intra pe Internet.
 Este important ca părinţii să înveţe copilul să nu îşi dea id-ul persoanelor necunoscute, să nu
dea nimănui de pe chat-urile de pe Internet informaţii personale şi să anunţe părinţii cu
privire la orice îl deranjează.
 Copiii nu trebuie să petreacă mult timp pe calculator. Sunt multe cazuri de adolescenţi care
au o viaţă socială nesatisfăcătoare, deoarece stau mult pe calculator şi acesta devine un
refugiu, dar şi o alternativă pentru lumea reală.

73
4.6. Concluzii
Este important ca dascălii şi părinţii să cunoască impactul mass-media asupra dezvoltării
copilului pentru a-l proteja de influenţele nocive ale consumului de media.
De aceea este importantă, în primul rând, educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
referitoare la valorile culturale ale vieţii. Pe lângă aceasta, copilul, al cărui caracter este în
formare, trebuie controlat şi privat de anumite programe ce nu sunt potrivite formării lui.
Mass-media poate avea un impact pozitiv sau negativ asupra individului. Cu cât un om
deţine mai mult control asupra informaţiei primite, cu atât impactul mass-mediei asupra acestuia
este mai puţin negativ.

Cum putem utiliza efectele pozitive ale mass-media în dezvoltarea copilului:

 Utilă poate fi prezentarea vieţii unor oameni de succes sau a unor oameni care au influenţat
istoria omenirii.
 Prezentarea unor documentare TV din domeniul naturii, al aventurii, al necunoscutului incită
setea omului de a cunoaşte, de a cerceta, de a documenta şi de a se autodepăşi. Şi dacă stăm
să ne gândim, exemplele de influenţă benefică sunt chiar foarte numeroase, de la
documentare istorice la informaţii medicale, ecologice, meteorologice sau turistice.
 Există numeroase reviste pentru copii care promovează cunoaşterea şi dezvoltă gândirea.
Folosindu-ne de acestea, putem, în plus, să motivăm copilul să citească şi cărţi.
 Copilul are nevoie, şi este util pentru el, să înveţe să utilizeze calculatorul şi chiar Internetul
pentru a se documenta. Important este ca să fie supravegheat, cu cât este mai mic, cu atât mai
mult.

74
 Modulul V
Gestionarea unor probleme care apar la copil

5.1. Minciuna
Studii recent publicate demonstrează că, începând cu vârsta de 3 ani, copiii sunt deja
capabili să disimuleze comportamente. Dacă li se oferă un cadou care nu le place, la îndemnul
părinţilor, reuşesc să mulţumească frumos şi cu zâmbetul pe buze, ascuzându-şi adevărata
dezamăgire. Psihologii au ajuns la concluzia că 70% dintre copii devin foarte iscusiţi la minciuni
încă de la 3 ani. La această vârstă, ei nu văd nimic rău în asta. Copilul descoperă repede că,
făcând uz de mici minciuni, reuşeşte să îi manipuleze pe ceilalţi.

Părintele este model

În ochii copiilor, părinţii sunt modele de comportament. De aceea, nu e indicat să utilizaţi
diferite tipuri de minciuni nevinovate pentru a obţine ceva de la copii sau a salva aparenţele de
străini. Aşa cum e important ca un părinte să îşi respecte promisiunile, recompensele şi
pedepsele, la fel de important este şi să nu mintă în prezenţa copilului.
Explicaţi copiilor importanţa şi frumuseţea adevărului şi demonstraţi-le că minciuna „are
picioare scurte”. Adevărul iese întotdeauna la suprafaţă, la fel cum Binele iese învingător în lupta
cu Răul.
Cel mai mare dezavantaj al minciunii este că e tot timpul intenţionată. Odată ce copilul
înţelege că sinceritatea este valoroasă, că încrederea se câştigă greu şi se poate pierde cu o
singură minciună, aţi obţinut în copil un aliat împotriva disimulării. În acest caz, pe măsură ce
creşte, va fi nevoie să învăţaţi copilul să fie diplomat, pentru a nu-i răni pe ceilalţi prin
sinceritate.

Tipuri de minciună
Minciuna de frică
Copilul minte deoarece:
 Îi este frică de pedeapsă,
 Se teme că va pierde dragostea,

75
fiind conştient că este ultima speranţă de a evita consecinţele neplăcute.
Exemplu: Copilul a dat lucrare la matematică. Întrebat fiind ce notă a luat, el spune că
7. Noi ne aşteptam să ia măcar un 8. Ne întâlnim cu profesoara de matematică şi ne spune că nu
ştie ce s-a întâmplat cu copilul nostru. La lucrare a luat 4.
Avantajul pe care îl obţine copilul folosindu-se de acest tip de minciună este că scapă de
pedeapsă sau “păstrează” dragostea părinţilor.
Indicaţii utile:
 Aplicarea sintagmei „greşeala recunoscută este pe jumătate iertată” combate deseori
minciuna şi în plus, se cultivă responsabilitatea, prin asumarea greşelilor. Este mai uşor ca un
copil care îşi recunoaşte greşelile să fie îndreptat de către părinţi într-o direcţie constructivă.
 Ajutaţi-vă copilul să înţeleagă faptul că răul deja făcut nu mai poate fi schimbat, ci doar
îndreptat printr-un comportament corect. Minciuna înrăutăţeşte situaţia, în loc să o îndrepte.
 De fiecare dată când copilul îşi recunoaşte o greşeală, daţi-i de înţeles că apreciaţi
sinceritatea („Deşi mă supără ce ai făcut, mă bucur că mi-ai spus adevărul”).
 Copilul care recunoaşte o greşeală se va simţi deja vinovat şi speriat de consecinţele care
urmează. Asiguraţi-vă că se simte iubit şi înţeles, că i-aţi acceptat scuzele şi abia apoi
discutaţi despre pedeapsă, după ce au fost lămurite toate aspectele şi i-aţi câştigat încrederea.
 Să aveţi grijă să nu îl faceţi să se simtă respins şi denigrat. Nu îl umiliţi şi nu îl etichetaţi
(„mincinosule!”). În această situaţie va minţi din nou, de frică, şi data viitoare.
 De cele mai multe ori, repararea greşelii ţine loc de pedeapsă, în special dacă a fost sincer.
 Dacă fapta este gravă şi trebuie pedepsită, nu îi daţi de înţeles că spunând adevărul va scăpa
nepedepsit. Subliniaţi că minţind va agrava situaţia.

Minciuna de compensaţie
Copilul minte deoarece doreşte să îşi ascundă sau atenueze anumite complexe.
Exemplu: Copilul povesteşte cum a fost cu colegii în parc, s-au format mai multe echipe
şi toţi l-au dorit în echipa lor, iar el nu ştia ce să aleagă. De fapt copilul nu a fost inclus în nici o
echipă, doar la intervenţia doamnei a fost inclus în joc.
Adultul, în momentul în care identifică minciuna, analizează care este motivul pentru care
copilul a minţit: nu este integrat în colectiv şi şi-ar dori acest lucru. Aici adultul poate interveni.

76
 Avantajul pe care îl obţine copilul folosindu-se de acest tip de minciună este că evită
trăirea dureroasă a unui “complex”.
Indicaţii utile:
 Când descoperiţi acest tip de minciună, încercaţi să identificaţi complexul copilului şi să îl
ajutaţi să-l depăşească.
 Nu este indicat să-l pedepsiti când minte din acest motiv, deoarece agravaţi suferinţa.
 Arătaţi-i că dumneavoastră îl iubiţi şi acceptaţi aşa cum este el.
 Explicaţi-i că este greşit să mintă şi să îşi ascundă astfel problemele, deoarece totdeauna
există soluţii, iar prin comportamentul său nu face decât să îşi menţină suferinţa şi să întârzie
rezolvarea. Nu aveţi cum să îl ajutaţi dacă nu ştiţi adevărul.
 Discutaţi cu el pe tema nevoii de a fabula şi faceţi-l să vadă aspectele pozitive din viaţa sa,
pentru a-l ancora în realitate.
 De obicei, utilizarea acestui tip de minciună dispare în adolescenţă.

Minciuna de seducţie
Copilul spune adultului lucruri pe care ştie că adultul ar vrea să le audă, obţinând astfel o
serie de beneficii (bani, atenţie, cadouri etc.).
Apare mai ales când există conflict între adulţi (de exemplu divorţ), iar copilul spune
fiecărei părţi, de obicei fiind şi provocat, lucruri urâte despre cealaltă persoană.
Avantajul pe care îl obţine copilul folosindu-se de acest tip de minciună este că obţine o
serie de avantaje materiale sau dragoste spunând lucruri negative despre o altă persoană cu care
adultul este în conflict.
Indicaţii utile:
 Oricât de multă plăcere le face adulţilor să stimuleze astfel de “mărturii” ale copilului, e
nevoie să se străduiască a se abţine de la a căuta astfel de informaţii la copil şi a nu spune
lucruri urâte despre cealaltă persoană.
 Nu recompensaţi copilul pentru astfel de manifestări.
 Învăţaţi-l să evite să bârfească şi să vorbească de rău pe ceilalţi, mai ales când e vorba de
familie.
 Susţineţi acest punct de vedere şi în discuţiile pe care le aveţi cu persoanele care încurajează
copilul să divulge informaţii despre dumneavoastră sau ceilalţi.

77
Minciuna de manipulare
Copilul “identifică” părţile slabe ale adultului şi le exploatează pentru a obţine beneficii.
Exemplu: Copilul ştie că îl credem foarte sensibil şi că încercăm să îl protejăm cât mai
mult de răutatea celor din jur. Când ajungem acasă, copilul începe să plângă şi să povestească
părintelui cât de urât s-a purtat doamna dirigintă cu el, ce lucruri urâte i-a spus în faţa celorlalţi
copii. Mai departe spune că doamna l-a ascultat pentru că s-a întors puţin în spate şi i-a dat 4 pe
nedrept. Copilul refuză să mai meargă la şcoală pentru că doamna dirigintă are “ceva” cu el şi
toţi copiii îşi bat joc de el.
Copilul care se foloseşte de acest tip de minciună obţine avantaje prin “atingerea”
punctelor slabe ale adultului.
Indicaţii utile:
 Încercaţi să identificaţi ce puncte sensibile reuşeşte copilul să atingă la dumneavoastră.
 Explicaţi-i cu fermitate că linguşirea şi disimularea sunt trăsături negative, care aduc
consecinţe negative în relaţiile cu cei din jur.

5.2. Agresivitatea
De multe ori, comportamentul agresiv este stimulat, provocat, declanşat, întreţinut de
conduita celuilalt, care suportă consecinţele agresiunii.

Cauzele agresivităţii
De-a lungul timpului, au fost formulate şi studiate mai multe teorii referitoare la cauzele
agresivităţii. Mai jos vor fi prezentate cele mai importante dintre ele, cu menţiunea că se acordă
cel mai mult credit teoriei conform căreia agresivitatea este un comportament social învăţat.
1. Agresivitatea este înnăscută:
o Agresivitatea este un instinct (de a agresa şi de a fi violent – „presiune erditară”).
o Are o natură biologic – instinctuală, cu valoare adaptativă.
Aceste teorii au fost supuse unor multiple critici:
o Agresivitatea este influenţabilă şi educabilă în mai mare măsură decât sugerează aceste teorii
(chiar şi la animale);

78
o Ar trebui să întâlnim foarte multe asemănări între oameni privind comportamentul agresiv.
Dar există comunităţi care aproape că nu cunosc agresivitatea, şi altele care sunt deosebit de
agresive.
Chiar dacă resping această teorie a agresivităţii înnăscute, cercetătorii recunosc prezenţa
unor influenţe biologice asupra agresivităţii:
 neuronale;
 hormonale;
 biochimice.
2. Agresivitatea este un răspuns la frustrare (astfel este determinată de condiţiile externe).
Conduitele agresive au originea în special într-o stimulare sau provocare externă în a răni sau
prejudicia pe altul. Destul de frecvent agresivitatea nu este orientată asupra sursei stării de
frustrare, ci este reorientată, redirecţionată către o sursă mai sigură, în sensul că este puţin
probabil ca să se răzbune.
Teoria a suferit câteva revizii, deoarece frustrarea produce supărare, o stare de pregătire
emoţională pentru a agresa. Persoana frustrată poate controla faptul de a da curs furiei sau nu.
3. Agresivitatea este o reacţie la evenimentele aversive (pe care preferăm să le evităm).
Expunerea la evenimente aversive, generează sentimente neplăcute, care activează tendinţele
spre luptă şi agresivitate, dar din nou, persoana poate controla faptul de a da curs agresivităţii
sau nu.
4. Agresivitatea este un comportament social învăţat.
Comportamentul agresiv se învaţă:
 direct (întărire: recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);
 prin observarea şi imitarea unor modele de conduită, mai ales ale adulţilor.
Modele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:
 familie;
 mediul social;
 mass-media.

Factori care influenţează agresivitatea:

1. Surse ce ţin mai mult de individ:
 tipul de personalitate (A);

79
 tendinţe atribuţionale ostile (percep intenţiile cuiva ca fiind agresive chiar şi când sunt
ambigue);
 diferenţele de sex.
2. Surse ale agresivităţii în cadrul familiei:
 bătaia;
 incestul.
3. Surse ce ţin de mijloacele de informare: expunerea la violenţă prin mass-media poate reduce
sensibilitatea emoţională la violenţă şi la consecinţele sale. În plus, oferă privitorilor noi tehnici
de a-i ataca şi vătăma pe ceilalţi.
4. Alţi factori:
 frustrarea;
 atacul şi provocarea directă;
 durerea fizică şi morală;
 căldura;
 aglomeraţia;
 alcoolul şi drogurile;
 materialul sexy şi pornografic.

Modalităţi de prevenire şi reducere a agresivităţii

Existenţa unui sistem recompensă-pedeapsă eficient şi practicarea disciplinării pozitive
În cadrul familiei, sistemul educaţional bazat pe sancţiuni severe, inclusiv bătaia, are un
impact clar negativ asupra evoluţiei şi dezvoltării copilului. Aceşti copii, în comparaţie cu cei
care nu sunt pedepsiţi atât de aspru, se comportă mai agresiv în afara familiei.
Reducerea efectelor învăţării sociale a agresivităţii:
 de evitat cât mai mult contactul cu modele de conduită agresivă;
 în munca educativă să se insiste pe realizarea unor frâne „agresivo-inhibitive”. Formarea la
copil a unui model de tip „conduită amânată”, care în urma raţionalizării situaţiei
conflictuale, a efectelor şi consecinţelor posibile, îl ajută pe subiect să nu dea curs imediat
oricărei provocări de natură agresivă. Deprinderile şi abilităţile de raportare şi comunicare
interpersonală şi socială, empatia, aptitudinile pentru parteneriat funcţionează ca mijloace de
frânare şi reducere a răspunsului agresiv.

80
Alte tehnici:
 expunerea la modele nonagresive;
 formarea deprinderilor sociale;
 starea afectivă pozitivă ca mijloc de reducere a supărării.
Indicaţii utile:
 Nu-l etichetaţi drept „rău”, „bătăuş”, „nesimţit”, „obraznic”, etc. Aşa va şi deveni.
 Observaţi ce anume îl face să explodeze şi evitaţi provocările.
 Reduceţi-i motivele de nemulţumire.
 Acţionaţi promp când devine agresiv. Scoateţi-l din conjuctura respectivă şi discutaţi după ce
se calmează.
 Nu ţipaţi la el pentru că se va enerva şi mai tare.
 Insistaţi să explice rar, cu voce joasă, ce s-a întâmplat.
 Nu-i luaţi partea, dar nici nu-l acuzaţi de nimic până când nu auziţi versiunea lui.
 Nu-i faceţi morală când e furios şi agitat.
 După ce s-a calmat, ajutaţi-l să înţeleagă unde a greşit el, unde au greşit ceilalţi şi cum
trebuie să procedeze pe viitor.
 Apelaţi la sentimente şi la înţelegerea lui. Încercaţi să îl faceţi să înţeleagă ce ar simţi el dacă
ar fi fost în locul celui pe care l-a lovit.
 Discutaţi împreună şi provocaţi-l să găsească alternative de rezolvare a conflictelor care
exclud agresivitatea.
 Ajutaţi-l să vadă ce neajunsuri îi aduc mânia şi agresivitatea.
 Ajutaţi-l să înţeleagă faptul că toţi oamenii au motive de mânie, dar nu toţi se manifestă
violent.
 Dezvoltaţi-i vocabularul. Se poate ca lipsa cuvintelor să-l determine să fie violent.
 Atenţie la propriile ieşiri.
 Atenţie la grupul de prieteni sau la colegii de clasă. Dacă există o valorizare pozitivă a
agresivităţii în jurul său, ar fi indicat să fie îndepărtat de acel grup.
 Provocaţi-l să-şi imagineze cât mai în detaliu cum ar fi viaţa lui dacă nu ar fi agresiv, cum
s-ar înţelege cu ceilalţi, ce rezultate ar avea la învăţătură, etc.
 Nu-l comparaţi cu alţii „mai buni”.

81
 Remarcaţi-i faptele bune, încurajaţi-l şi recompensaţi-l (mai ales prin laudă şi arătându-i că
sunteţi mândru de el).
 Daţi-i responsabilităţi din ce în ce mai mari pe măsură ce creşte. Ajutaţi-l să şi le
îndeplinească, să îşi găsească aprecierea, respectul şi încrederea în sine.

5.3. Răspunsurile obraznice

Principalele cauze ale obrăzniciei sunt:

 Răsfăţul.
 Lipsa de respect cu care este tratat copilul.
 Exemplul negativ al celor din jur.
 Atmosfera din casă.
Indicaţii utile:
 Arătaţi-i că prin obrăznicie nu va obţine niciodată ce vrea.
 Dacă nu e de obicei obraznic, dar a dat o replică la nelalocul ei, atrageţi-i atenţia politicos şi
calm („Crezi că e frumos ce faci? Eu aşa vorbesc cu tine? Încearcă să reformulezi”).
 Dacă obrăznicătura e destul de mare, întoarceţi-i spatele şi ieşiţi din cameră.
 Trataţi-l cu respect şi vorbiţi-i ca unui adult.
 Nu-l răsfăţaţi şi nu-i permiteţi orice.

5.4. Hiperactivitatea (ADHD = hiperactivitate, deficit de atenţie, impulsivitate)

ADHD nu este o boală, ci o afecţiune de tip neurobiologic prin care este inhibată
capacitatea copilului de:
 Inhibare a comportamentului agresiv (autocontrolul impulsivităţii);
 Controlul nivelului activităţii (comportament hiperactiv);
 Concentrarea asupra sarcinilor de lucru (lipsa atenţiei).
Implicaţiile ADHD
 Rezultate şcolare scăzute, chiar repetenţie.

82
 Puţini prieteni, inadaptare socială.
 Încălcarea frecventă a regulilor.
 Depresie.
 Implicare în activităţi antisociale.
 Fumat, consum de droguri şi alcool.
 Expunere la boli cu transmitere sexuală.
Criterii necesare diagnosticării
 Prezenţa timpurie a simptomelor – înainte de 7 ani.
 Comportamentele specifice ADHD se manifestă mult mai frecvent decât la ceilalţi copii.
 Simptomele au apărut cu cel puţin 6 luni înainte de diagnosticare.
 Simptomele se manifestă în contexte diferite.
 Simptomele au un impact negativ asupra vieţii sociale şi asupra performanţelor şcolare ale
copilului.
Diagnosticarea
 Se face de medic (specialist în neuropsihiatrie infantilă).
 Este nevoie de trimitere de la medicul de familie pentru NPI.
 Dacă se acordă acest diagnostic, copilul va primi tratament medicamentos gratuit.
 Implicarea părinţilor este importantă în tratament.
 Se pot cere sfaturi medicului NPI şi psihologului.
Tipuri de ADHD
1. Tipul combinat.
2. Tipul predominant neatent.
3. Tipul predominant hiperactiv şi impulsiv.

Indicaţii utile
1. Managementul timpului alocat copilului
 relaţionare frecventă cu copilul,
 să nu-şi petreacă mult timp în faţa televizorului,
 părintele să fie alături de copil,
 tratarea cu calm şi răbdare a problemelor cu care se confruntă şi nevoile specifice ale
copilului.

83
2. Verbalizarea importanţei pe care o au învăţarea, auto-controlul şi auto-organizarea.
 Construirea unui sistem de credinţe care prezintă premise pentru construirea unor
comportamente viitoare dorite.
 Învăţarea să nu se limiteze la procesul şcolar, ci copilul să fie orientat spre cunoaştere,
lectură şi descoperire.
3. Stabilirea unui program de activitate.
 Programul să fie clar.
 Instalarea unui ceas mare în camera copilului.
 Calendar pe perete şi organizator.
 Crearea unui spaţiu doar pentru sarcinile de lucru, organizat iniţial de părinţi.
 Răbdare şi coerenţa deciziilor.
4. Utilizarea unui sistem de recompense simbolice şi sancţiuni pentru comportamente dezirabile
sau indezirabile.
Nu se recomandă utilizarea recompenselor substanţiale, nici a banilor, ci lucruri care sunt
corelate cu pasiunile şi interesele constructive manifestate de copil (timbre, cărţi de poveşti, mici
unelte şi instrumente etc.)
Sancţiunile nu trebuie să fie disproporţionate. Este nevoie să se evite violenţa fizică sau
verbală (duc la teamă şi/sau imitare). Sancţiunile trebuie să fie eficiente, ferme şi aplicate
proporţional cu comportamentul greşit al copilului (care a înţeles mai întâi clar motivul
pedepsirii sale).
Sistemul de recompense şi sancţiuni cultivă ideea de dreptate şi justiţie.
5. Utilizarea unor formule clare de adresare, fiind obligatoriu ca părintele să se asigure că
atenţia copilului este atrasă înainte de a i se transmite elementele importante privind sarcinile de
lucru.
6. Controlul întăririi (formării) unor comportamente specifice.
Contextul (grup de prieteni, situaţii conflictuale, activităţi sportive sau artistice,
concursuri, etc.) stimulează dezvoltarea unui anumit tip de comportament. Dacă avem un
comportament dezirabil, se va urmări implicarea frecventă a copilului în acel context; dacă
stimulează comportamente care nu sunt dezirabile, se va urmări evitarea acelui context.
7. Favorizarea interacţiunilor pozitive.

84
 Mai ales la şcoală, se recomandă ca elevul să lucreze în echipe. Este indicat ca aceşti
copii să se afle departe de surse care îi pot distrage atenţia (ferestre, zgomote, uşi).
Este preferabil ca sarcinile de îndeplinit să fie clare şi punctuale, evitându-se formularea
unor sarcini de lucru multiple şi de lungă durată.
8. Limitarea timpului petrecut în faţa televizorului, creşterea timpului petrecut în familie.
Se recomandă, alături de limitarea timpului petrecut în faţa televizorului, controlul asupra
programelor vizionate de copil şi jocuri în familie, activităţi amuzante şi educative de petrecere a
timpului liber.
9. Abordarea temelor/sarcinilor de lucru mai dificile la începutul programului.
10. Copilul poate oferi sugestii sau soluţii pentru a face lecţiile şi învăţarea mai plăcută. Ştie să
indice elementele care blochează concentrarea atenţiei sau stimulează hiperactivitatea.
Implicarea copilului dezvoltă de asemenea sentimentul implicării şi responsabilităţii faţă
de metodele de lucru alese şi rezultatele aşteptate.
11. Menţinerea şi valorizarea în discuţiile cotidiene a modelelor de rol pozitive (de ex. calităţile
sportivului preferat în dezacord cu comportamente specifice ADHD).
12. Stimularea imaginaţiei copilului.

5.5. Caracterul

Însuşirile caracterului se formează şi se structurează în contextul relaţiilor ce se ţes între

copil şi adulţi; în adolescenţă capătă semnificaţie particulară grupul de aceeaşi vârstă, colectivul
devenind “creuzetul” în care se formează caracterul. Iniţial, copilul intră în mod practic într-un
“câmp” de relaţii normale. Integrat în chip obiectiv în aceste relaţii, copilul preia moduri de
comportare aprobate, însuşindu-şi treptat şi conţinutul lor normativ sub formă de
reprezentări/noţiuni despre ceea ce este “bine” şi “rău”, “permis” şi “nepermis” etc. Graţie
sistemului de recompense şi penalizări aplicat de mediu (familie, anturaj), copilul selectează
comportamentele valorizate, recompensate social. Moralitatea copilăriei este moralitatea
deprinderii, a obişnuinţei (= morala ascultării).
Atitudinile (trăsăturile de caracter) se formează pornind de la activitate, de la conduită
spre conţinutul de conştiinţă corespunzător.

85
 În formarea trăsăturilor de caracter punctul de plecare îl constituie faptele, care, prin
exerciţiu, dobândesc statornicie, devenind deprinderi şi obişnuinţe. Trăsăturile de caracter
reprezintă totodată cauza şi efectul comportării reale a omului în situaţiile concrete ale vieţii. De
exemplu, sârguinţa se dezvoltă în procesul unei activităţi care solicită trăsătura respectivă,
curajul se formează prin acte de curaj, disciplina - prin însumarea a numeroase acte de disciplină
ş.a.m.d. Omul disciplinat se poartă de obicei disciplinat, dar cum devine el disciplinat? Numai
subordonându-şi comportarea în fiecare zi unei discipline riguroase. Atitudinile stabilizate devin
trăsături de caracter; suportul lor îl constituie deprinderile şi obişnuinţele.
Un rol important în formarea atitudinilor îl au modelele oferite de mediu, de persoanele
semnificative pentru copil. Impulsul imitaţiei este binecunoscut la copii şi tineri. El se află iniţial
la baza învăţării sociale, fiind vorba în practică de un proces de învăţare prin învăţarea conduitei
altuia şi preluarea comportamentului socialmente recompensat, aprobat. Alegerea sau făurirea
unui model implică dorinţa, efortul de a fi asemenea modelului. În consecinţă, adolescentul ia
asupra lui standardele de conduită, dobândind o anumită autonomie faţă de recompense sau
penalizări din afară. Munca educativă se sprijină pe 2 pivoţi: relaţia personală a părintelui cu
copilul şi influenţa grupului.
Analiza şi evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atenţiei o sumă de
atitudini şi trăsături, care formează 3 grupaje: 1) atitudinea faţă de societate, faţă de grupul mai
restrâns, faţă de semeni; 2) atitudinea faţă de activitatea prestată (învăţătură, muncă), 3)
atitudinea faţă de sine.
Atitudinea faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni se dezvăluie în trăsături pozitive de
caracter precum: sinceritatea, cinstea, spiritul de echipă, deschiderea spre altul, altruismul,
spiritul de răspundere. Contrarele acestora – individualismul egoist, linguşeala, spiritul mercantil,
- sunt evident trăsături negative.
Atitudinea faţă de activitatea prestată ne apare în trăsături pozitive ca sârguinţa,
conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă, exigenţa în activitate, ş.a. Opuse lor sunt: lenea,
neglijenţa, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou ş.a.
Atitudinea faţă de propria persoană apare în trăsături pozitive ca modestia, sentimentul
demnităţii personale, spiritul autocritic, încrederea în sine, optimismul, stăpânirea de sine ş.a.
Reversul negativ: îngâmfarea, aroganţa, sentimentul inferiorităţii ş.a.

86
 În apariţia şi dezvoltarea trăsăturilor negative de caracter, asistăm la alternanţa între
cauze şi efecte, la înlănţuiri ce capătă caracter ciclic. De pildă, educaţia brutală din partea
mediului generează încăpăţânarea copilului iar aceasta din urmă incită tonul de comandă,
nervozitatea în reacţia părinţilor, cauza şi efectul îşi schimbă mereu locurile. Tot aşa, în cazul
răsfăţului, îngăduinţa şi dragostea exagerată a celor din jur împiedică formarea la timp a
inhibiţiilor necesare la copil sau adolescent; impulsurile şi dorinţele sale îşi fac jocul nestingh erit.
Manifestările de încăpăţânare şi negativism îi fac pe părinţi să-şi dubleze eforturile pentru a-l
satisface, iar copilul îşi va spori pretenţiile. În felul acesta, dragostea părintească exagerată
alimentează încăpăţânarea/capriciul, iar acestea din urmă sporesc grijile şi preocupările părinţilor
pentru a răspunde pretenţiilor crescânde ale copilului.

5.6. Educaţia sexuală

Vârsta şcolară mică (6-10 ani)

La această vârstă, preocupările privind sexualitatea în general, sunt destul de scăzute.
Copilul îşi consumă o mare parte din energie cu activităţile şcolare.
Este important ca părinţii să înveţe copilul (aşa cum îl învaţă să nu intre în vorbă cu
străinii sau să nu deschidă uşa dacă este singur acasă), de la o vârstă mică, următoarele aspecte:
 Nimeni nu are voie să-l atingă sau să-l mângâie în anumite zone.
 Dacă se întâmplă acest lucru, copilul să spună imediat părinţilor, indiferent de ce îi spune
persoana în cauză.
Copiii, mai ales dacă au televizor în cameră, pot da peste canale TV nepotrivite vârstei
lor. Este indicat să verificaţi acest lucru, să codaţi sau să scoateţi anumite posturi care pot
prezenta filme erotice noaptea. Nu este sănătos pentru un copil să vadă astfel de scene.
Răspundeţi deschis, dar potrivit vârstei lor, la întrebările copiilor referitoare la diferite
aspecte ce ţin de sexualitate. Se pot da răspunsuri care să le satisfacă în aşa fel curiozitatea, încât
să nu ofere nici prea mult, nici prea puţin.

87
Preadolescenţa / pubertatea (10-14 ani)
Fiecare copil sau tânăr are un model intern despre ce e “normal” sau “corect” să i se
întâmple o dată cu venirea pubertăţii, şi despre momentul când trebuie să traverseze toate
schimbările fizice pe care le presupune aceasta. Cu cât este mai mare discrepanţa dintre ceea ce
crede el că ar trebui să i se întâmple şi ce i se întâmplă în realitate, cu atât impactul psihologic al
acestor schimbări este mai mare.

Pubertatea la fete
În cazul fetelor, se pare că nu există o dorinţă prea mare de maturizare înaintea celorlalte
fete din grup / colectivitate. Fetele care se maturizează sexual mai rapid par să fie mai puţin
sociabile, mai puţin expresive, mai introvertite şi timide. De asemenea, sentimentele lor faţă de
menarhă sunt adesea negative. Foarte adesea ele au o imagine distorsionată a propriului corp şi o
stimă de sine mai scăzută.
Cel mai dramatic semn de maturizare sexuală a fetelor este menarha - prima menstruaţie.
În medie, acest lucru se întâmplă în jur de 12 1/2 ani, cam la doi ani după ce sânii au început să se
dezvolte şi uterul a început să crească.
Multe tinere adolescente trăiesc acest moment ca pe un adevărat prag al trecerii înspre
maturitate. Există însă şi numeroase fete care au trăiri mult mai negative legate de menstruaţie.
Pentru multe dintre ele, menstruaţia este un adevărat “blestem”, o sursă apăsătoare de disconfort
psihologic şi fizic.
Şansele de apariţie a unei reacţii negative sunt cu atât mai mari cu cât menarha se
instalează prea devreme sau dimpotrivă prea târziu; de asemenea, lucrurile pot fi înrăutăţite de
lipsa unei pregătiri corespunzătoare, de accentuarea de către membrii familiei şi de către prieteni
a aspectelor negative ale menstruaţiei, de prezenţa reală a unui discomfort fizic, şi nu în ultimul
rând, de faptul că tânăra nu este gata încă să treacă pragul către viaţa de adult.
Există în prezent un amestec de sentimente ce caracterizează reacţia faţă de menstruaţie.
Cu cât e mai bine pregătită tânăra, cu atât sentimentele sale vor fi mai pozitive - optimiste, iar
suferinţa mai diminuată. Din păcate, totuşi, un număr prea mare de adolescente nu au parte de
informaţie suficientă - sau corectă - şi de aceea păstrează amintiri extrem de neplăcute despre
prima menstruaţie. Mai ales dacă menarha vine prea devreme, e un eveniment mai bulversant,

88
poate pentru că nu a fost timp destul pentru a pregăti acest moment, sau doar pentru că tânăra se
simte luând-o înaintea prietenelor sale.
Cum se poate totuşi ca această experienţă să devină una pozitivă?
În primul rând este nevoie de informaţie, şi mai ales de informaţie corectă - nu prea
tehnică, şi nici impersonală. Fetele au nevoie să li se ofere explicaţii legate de propriul corp, de
părţile acestuia, şi de procesele pe care le vor traversa, şi la care se pot aştepta. Informaţia trebuie
să fie suficientă pentru a le ajuta să înţeleagă că menstruaţia e un fenomen universal care
caracterizează viaţa femeilor, şi care e diferit de o rănire sau o boală!
Care ar fi momentul în care părinţii pot să poarte o astfel de discuţie? Se consideră că o
pot face liniştiţi de îndată ce fetei a început să i se dezvolte pieptul şi i-a apărut părul pubian. În
primul rând ei trebuie să ia menstruaţia drept un lucru firesc, să nu treacă la supraprotecţie, şi să
o asigure şi pe fiica lor că va fi în stare să îşi continue activităţile de până atunci: sporturi, înot,
baie. E ideal dacă pot încuraja întrebările din partea fetei.

Pubertatea la băieţi
Creşterea explozivă - mai întâi în greutate, apoi în înălţime şi în forţă fizică - reprezintă
primul semn evident al intrării în pubertate, chiar dacă unele modificări hormonale preced acest
moment.
Pe lângă explozia în creştere, un alt set de schimbări (ce ţin de maturizarea sexuală) vine
să marcheze transformarea băieţilor în tineri bărbaţi.
Nevoia şi dorinţa de a avea experienţe sexuale este clar legată de modificările hormonale
care apar în pubertate. De obicei, interesul băieţilor pentru experienţe sexuale urmează
îndeaproape momentul primei ejaculări, în vreme ce la fete perioada de latenţă este mai lungă.
Pe de altă parte, prezenţa dorinţei sexuale face ca un procent foarte mare de băieţi
adolescenţi (după unele statistici în jur de 80%) să recurgă la masturbaţie. Acest comportament
este însă de obicei însoţit de un sentiment de vină, iar dacă nu, de ruşine, de ideea că eşti prost
sau anormal. De obicei aceste sentimente negative dispar o dată cu trecerea timpului, iar
masturbaţia tinde să fie practicată doar atunci când este singura formă de exprimare sexuală
disponibilă.
Un aspect al dezvoltării în adolescenţă, care este puternic afectat de pubertate şi de
momentul în care se “declanşează” aceasta, este imaginea corporală. Băieţii care sunt din punct

89
de vedere fizic mai maturi tind să aibă o imagine mult mai pozitivă a propriului corp, şi sunt în
general “cotaţi” drept mult mai atractivi decât cei “rămaşi în urmă”.
Spre deosebire de fete, în cazul băieţilor problemele încep să apară atunci când întârzie
momentul maturizării fizice, considerată drept “semn” al maturizării sexuale. Băieţii “rămaşi în
urmă” se simt respinşi şi izolaţi, în primul rând de fete, apoi de către ceilalţi băieţi din clasă sau
din grup, şi sunt forţaţi să îndure chiar dispreţul celor care nu demult erau la rândul lor....imaturi!
S-ar părea că băieţii care se maturizează mai târziu sunt mai puţin relaxaţi, mai neliniştiţi,
vorbesc mai mult decât cei mai “precoce”; sunt mai dependenţi, agresivi şi nesiguri; se
răzvrătesc mai mult împotriva părinţilor; nu au succes la fete şi nici nu sunt aleşi ca lideri ai
băieţilor. Ei sunt mai creativi, mai flexibili, îşi folosesc mai mult imaginaţia, calităţi care în
general nu sunt apreciate la adolescenţi.
Studiile făcute au demonstrat că deşi decalajul fizic se reduce destul de repede, efectele
asupra personalităţii sunt de lungă durată. Bineînţeles, nu toţi băieţii care au “rămas în urmă” la
vârsta pubertăţii trăiesc sentimente de inferioritate. Unii dintre ei găsesc “portiţe” pentru a
excela, folosindu-şi mintea şi talentul. Performanţele lor şcolare sau realizarea în muzică şi arte
plastice îi ajută să depăşească mult mai uşor dificultăţile legate de propriul lor corp, care îi
trădează tocmai atunci când ar avea mai mare nevoie de el.
Pe de altă parte, în ziua de azi este mult mai uşor pentru aceşti băieţi decât era cu decenii
în urmă. Deoarece tinerele fete au o mai mare libertate decât li se acorda înainte, băieţii pot să îşi
aleagă primele prietene dintre fete mai mici decât ei, ceea ce face ca sentimentul de izolare să fie
mai puţin pronunţat.
De asemenea, fiecare adolescent îşi trăieşte experienţele într-un anumit mediu, care
modelează răsunetul evenimentelor asupra sa. “Puterea muşchilor”, maturitatea fizică pare a fi
mult mai apreciată în medii mai dezavantajate socioeconomic şi cultural. Pe de altă parte,
realizarea şcolară sau vocaţională par mai adesea rezervate celor care au condiţii propice pentru
asta. De aceea, impactul va fi diferit pentru fiecare adolescent şi în funcţie de mediul din care
provine. Cu alte cuvinte, nevoile fiecărui adolescent sunt speciale.
Cantitatea de probleme cu care sunt încărcaţi băieţii adolescenţi pare a o depăşi pe cea
care le este rezervată fetelor. Pentru băieţi, schimbările fizice aduse de pubertate sunt mai
agresive. Băieţii sunt mai invadaţi de acneea juvenilă decât fetele; de asemenea, vocea lor suferă
oscilaţii mult mai pronunţate, care îi fac adesea să fie ţinta ridiculizărilor celorlalţi.

90
 Dezvoltarea sexuală poate crea probleme chiar mai serioase decât dezvoltarea fizică.
Mulţi băieţi sunt îngrijoraţi ca nu cumva să se producă o erecţie vizibilă într-un moment
stânjenitor - de exemplu, atunci când dansează cu o fată sau când sunt în faţa clasei şi, de pildă,
au de recitat ceva. Sentimentul de vină legat de masturbaţie este de asemenea pronunţat. O
sumedenie de probleme apar în mintea băieţilor şi în legătură cu mărimea organelor sexuale.
Mulţi băieţi sunt “torturaţi” de ideea că penisul lor este prea mic, pe când alţii sunt îngrijoraţi de
mărimea “imensă” a testiculelor şi a penisului lor. Asemenea nelinişti nu sunt dezbătute cu
nimeni, sau, în cel mai bun caz, sunt mărturisite doar unor tovarăşi de vârstă atoateştiutori, care
adesea cunosc doar... folclorul legat de sex!
Deoarece băieţii trăiesc mai multe probleme legate de schimbările biologice decât fetele,
şi semnele de tulburări emoţionale par a fi mai frecvente în cazul lor. Dificultăţile în relaţiile cu
părinţii şi profesorii sunt de asemenea mai des întâlnite. De aceea atitudinea corectă a adulţilor ar
trebui să fie una de apropiere mult mai autentică, şi nu neglijarea sau ridiculizarea problemelor
acestei vârste.
A lăsa, din prea multă pudoare, educaţia sexuală doar pe seama filmelor şi a literaturii
pornografice, care din păcate proliferează cu succes, reprezintă o mare eroare. Adolescenţii au
nevoie de informaţii corecte, cu ajutorul cărora să poată să îşi planifice viaţa. Să amâne chiar
momentul de debut al vieţii sexuale, pentru că exista pericolul nu doar de sarcină, dar şi de o
serie de boli cu transmitere sexuală – SIDA, dar nu numai… Educaţia sexuală adecvată
presupune dublarea acestor informaţii cu mesaje prin care tinerii să înţeleagă că există şi alte arii
ale vieţii lor în care pot obţine gratificări, şi din care pot să îşi sporească stima de sine.

Influenţa grupului de prieteni

La perioada pubertăţii şi a adolescenţei sunt dese discuţiile despre sex care apar între cei
de aceeaşi vârstă. Aceste discuţii pot cauza probleme deoarece:
 Nu deţin informaţii suficiente şi corecte.
 Se vehiculează o serie de „mituri”.
 Apar laudele „mincinoase” cu privire la performanţele sexuale proprii, uneori chiar şi în
rândul fetelor.
 Apare presiunea grupului de a începe viaţa sexuală, mai ales în adolescenţă.

91
Discuţii părinte – puber/adolescent:
 Încurajaţi copilul să pună întrebări.
 Nu vă enervaţi când întrebările sunt „deplasate”.
 Prezentaţi-le schimbările prin care trec ca fiind normale.
 Asiguraţi-i că nu arată ciudat.
 Preveniţi-i de o eventuală influenţă negativă şi informare incorectă a prietenilor.
 Vorbiţi-le despre consecinţele (nedorite ale) activităţii sexuale: sarcina şi bolile.
 Explicaţi-le care sunt metodele de protecţie şi contracepţie.
 Încurajaţi-i să nu-şi înceapă viaţa sexuală prea repede.
 Dacă vă e greu să aveţi astfel de discuţii cu ei, rugaţi un alt adult apropiat de ei să abordeze
problema.
 Puteţi ruga dirigintele să invite o persoană care să facă educaţie sexuală la clasă (psiholog,
medic).
 În librării se găsesc cărţi pentru adolescenţi pe această temă, le puteţi răsfoi şi dacă sunteţi de
acord cu conţinutul lor, oferiţi-le cadou copilului dumneavoastră. Îl puteţi chiar încuraja să vă
pună întrebări în urma lecturii.

5.7. Interesul scăzut pentru şcoală

Atitudinile părinţilor care duc la scăderea interesului pentru şcoală al copiilor:

 Părintele are o părere negativă despre şcoală în general.
 Nu este atent la ceea ce povesteşte copilul despre şcoală.
 Nu se discută prea multe în familie despre şcoală.
 Părintele desconsideră profesorii.
 Părintele afirmă că el a făcut atâta şcoală şi nu l-a ajutat la nimic.
 Părintele vorbeşte negativ despre serviciul său, chiuleşte de la lucru, etc.
 Părinţii au aşteptări nerealiste de la copil privind performanţele şcolare.

Caracteristici ale copiilor care pot fi stimulate pentru a se obţine o motivaţie crescută pentru
învăţătură:

92
 Curiozitatea naturală a copilului.
 Plăcerea de a şti.

Motive ale lipsei interesului pentru şcoală:

 Copiilor nu li se acordă încredere, mai ales când e vorba de performanţele şcolare.
 Nu au interes pentru studiu, curiozitatea copilului s-a pierdut.
 Copiii nu vor să „plătească” costurile învăţării (mai puţin timp pentru joacă, efort, etc).
 Nu ştiu să înveţe.
 Copiii nu au încredere în ei.
 Tensiuni în familie.
 Mediul social şi familia nu valorizează şcoala.

Pentru stimularea motivaţiei şcolare a copilului, se recomandă stimularea următoarelor

aspecte:
 Încrederea în sine.
 Dorinţa de cunoaştere şi curiozitatea naturală.
 Valorizarea educaţiei.
 Abilitatea de rezolvare a problemelor.
 Însuşirea strategiilor de învăţare.
 Alegerea prietenilor potriviţi.

1. Cum puteţi creşte încrederea în sine a copilului:

 Ajutaţi-l să aibă parte de succese (puteţi să îi daţi sarcini sau să îl îndreptaţi în realizarea unor
activităţi care îi plac) şi învăţaţi-l să se bucure de acestea.
 Aveţi obiective şi aşteptări realiste de la copil.
 Apreciaţi-i succesele şi eforturile, susţineţi iniţiativa lui de a învăţa şi de a-şi face singur
temele.
 Arătaţi-i că aveţi încredere în el.
 Comunicaţi-i aşteptările pe care le aveţi de la el:
- încurajaţi-l şi apreciaţi-l,
- sugeraţi-i ce trebuie să facă atunci când vedeţi că îi este greu să se organizeze.

93
 Încurajaţi-l şi susţineţi-l în momentele dificile.
 Evitaţi critica ofensatoare, jignirile, umilinţele şi etichetările.
2. Cum puteţi stimula dorinţa de cunoaştere şi curiozitatea naturală:
 Arătaţi-vă disponibilitatea faţă de întrebările şi curiozităţile copilului.
 Încurajaţi-l să gândească, să găsească singur răspuns la întrebările sale.
 Arătaţi entuziasm faţă de cunoştinţele şi informaţiile copilului, cât şi faţă de cunoaştere în
general.
 Discutaţi zilnic cu copilul despre ce a învăţat la şcoală şi ascultaţi-l.
 Daţi-i explicaţii adecvate vârstei lui, dar care să fie reale, verificabile, amuzante, imaginative,
simple, concise.
 Ajutaţi-l să obţină succese în activităţi cât mai numeroase şi mai variate.
3. Cum îl puteţi sprijini să valorizeze şcoala:
 Copiii adoptă cu uşurinţă valorile, opiniile şi atitudinile părinţilor.
 Ajutaţi-i să găsească aspecte interesante şi fascinante la materiile care nu îi plac (la istorie îi
puteţi povesti despre Ştefan cel Mare sau viziona filmul cu acesta).
 Învăţaţi-l să iubească şcoala, prin interesul şi entuziasmul dumneavoastră în legătură cu
aceasta.
 Nu creaţi conflicte mari părinte-copil pe tema şcolii.
 Ajutaţi-l să înţeleagă valoarea şi utilitatea cunoştinţelor acumulate. Daţi-i ocazia să le pună în
practică. Explicaţi-i că şcoala nu este un scop în sine, ci un instrument care ajută la
construirea viitorului.
 Ajutaţi-l să se gândească la o carieră, să se orienteze către o profesie potrivită cu potenţialul
său, şi în funcţie de aceasta, să aleagă ce şcoală ar dori să urmeze.
4. Ajutaţi-l să-şi rezolve singur problemele.
 Nu rezolvaţi problemele în locul lui.
 Ajutaţi-l să vadă legătura directă dintre efort-abilitate-performanţe.
 Puneţi accent pe progresul personal.
 Monitorizaţi-i rezultatele şcolare.
 Încurajaţi-i să ceară ajutor atunci când întâmpină dificultăţi. Elevii timizi ezită cel mai mult
să solicite ajutorul.

94
5. Învăţaţi-l cum să înveţe.
 Ajutaţi-l să studieze constant, să-şi stabilească pe timp scurt obiective specifice pe care să le
atingă şi provocări pe care să le învingă.
 Învăţaţi-l să se organizeze.
 Învăţaţi-l să-şi controleze emoţiile în timpul efectuărilor sarcinilor şcolare.
 Învăţaţi-l să se autoevalueze.
 Ajutaţi-l să-şi cunoască punctele tari şi punctele slabe, să se automotiveze, să aibă aşteptări şi
obiective realiste.
 Învăţaţi-l să-şi menţină atenţia şi concentrarea.
 Exersaţi-i memoria.
 Aveţi grijă să utilizeze învăţarea logică.
 În clasele mici, exersaţi cu el abilităţile esenţiale: scris, citit, socotit.
 Stimulaţi-i creativitatea:
- oferiţi-i acces la materiale interesante,
- permiteţi-i iniţiativa,
- încurajaţi originalitatea, fantezia,
- lăsaţi-l să încerce lucruri noi.
 Recompensaţi-l când învăţarea este eficientă.
Fiecare persoană şi copil are stilul său de învăţare. Mai jos vor fi prezentate cele trei
stiluri (auditiv, vizual şi kinestezic) şi modul în care vin în ajutorul învăţării.
Stilul auditiv:
 învaţă vorbind şi ascultând;
 este eficient în discuţiile de grup;
 învaţă din explicaţiile profesorului/celui care predă materialul;
 verbalizează acţiunea întreprinsă pentru a-şi depăşi dificultăţile de învăţare;
 îşi manifestă verbal entuziasmul;
 zgomotul este distractor, dar în acelaşi timp reprezintă şi mediul în care se simte bine;
 suportă greu liniştea în timpul învăţării;
 învaţă spunând, auzind, asociind sunete, cuvinte;
 îi plac jocurile de cuvinte;
 manifestă lejeritate în exprimarea verbala, foloseşte cuvintele pentru a exprima sensuri;

95
  îi plac cuvintele, să vorbească, să asculte, să povestească;
 îi plac discuţiile, dialogul şi dezbaterile.
Stilul vizual:
 preferă să vadă lucrurile sau desfăşurarea proceselor pe care le învaţă;
 învaţă pe bază de ilustraţii, hărţi, imagini, diagrame;
 este important să vadă textul scris;
 are nevoie să aiba control asupra ambianţei în care învaţă;
 îşi decorează singur mediul;
 recitirea sau rescrierea materialului sunt metodele cel mai frecvent utilizate pentru fixare;
 învaţă folosind “ochiul minţii”, din imagini, văzând şi observând din reprezentări grafice,
vizualizând;
 are imaginaţie;
 observă detaliile vizuale;
 învaţă pe bază de scheme, schiţe, hărţi; notiţele îl ajută – are nevoie să vizualizeze;
 îi plac culorile, imaginile;
 are capacitate de a vizualiza, de a crea imagini mentale;
Stilul kinestezic:
 învaţă făcând;
 are nevoie să se implice fizic în activitatea de învăţare;
 învaţă din situaţiile în care poate să experimenteze;
 a lua notiţe înseamnă mai mult un act fizic şi nu un suport vizual pentru învăţare; de
multe ori nu revizuiesc notiţele;
 lipsa de activitate determină manifestări kinestezice, fiind de multe ori confundaţi cu
copiii cu tulburari de comportament;
 învaţă prin implicare directă, participând, manevrând, mişcându-se, prin activităţi
practice;
 îi place să se mişte, să atingă;
 îi plac jocurile de rol, mânuirea obiectelor, excursiile de studiu, dramatizările, mişcarea,
sportul, jocurile fizice, experientele de laborator;
 îi place să gesticuleze.

96
6. Încurajaţi-l şi ajutaţi-l să-şi aleagă prietenii potriviţi.
 Dacă nu vă plac prietenii lui, discutaţi despre motivele pentru care i-a ales.
 Nu-i „atacaţi” prietenii.
 Încurajaţi-i să vă facă cunoştinţi cu ei.
 Fiţi atenţi la prieteniile on-line.
 Fiţi subtili şi diplomaţi dacă doriţi să-l scoateţi dintr-un anumit anturaj:
- daţi-i preocupări, îndreptaţi-l spre un hobby,
- găsiţi sprijin în cei în care are încredere,
- creaţi oportunităţi de a se împrieteni cu alţi copii.

Neatenţia la ore.
 Ajutaţi-l să vadă consecinţele pozitive şi negative ale participării la ore.
 Discutaţi cu el pentru a identifica de ce nu este atent.
 Pentru a-l sprijini să participe atent la ore:
- Trimiteţi-l la şcoală hrănit, odihnit şi pregătit sufleteşte.
- Ţineţi legătura cu profesorii.
- Stabiliţi cu copilul ce aşteptaţi de la el la clasă.
- Monitorizaţi-i progresele.
- Apreciaţi-i eforturile, încurajaţi-l.

Creşterea interesului în realizarea temelor:

 Ajutaţi-l să se organizeze.
 Creaţi-i un spaţiu de studiu.
 Limitaţi-i stimulii care îl distrag.
 Păstraţi o atmosferă propice studiului.
 Ajutaţi-l, dar nu realizaţi sarcinile în locul lui.
 Discutaţi despre teme.
 Verificaţi-le împreună.
 Ţineţi legătura cu cadrele didactice.

97
5.8. Chiulul

Stabilirea motivelor chiulului:

 Vrea să atragă atenţia asupra lui.
 Vrea să atragă atenţia prietenilor, profesorilor.
 Fuge de probleme.
 La şcoală e agresat, umilit, intimidat, ameninţat, hărţuit.
 Are probleme cu învăţătura.
 Are prieteni care chiulesc.
 Se organizează un chiul în masă.
 Este furios pe părinţi.
 Are chef să facă ceva amuzant.
 Nu e conştient că şcoala e răspunderea lui.
 Ştie că poate face ce vrea, nu suportă consecinţe negative.
 Nu consideră că şcoala e necesară.
 Trăieşte mirajul banilor făcuţi uşor.

Soluţii la chiul:
 Se discută imediat, identificaţi cauzele.
 Ascultaţi cu atenţie ce are de spus.
 Exprimaţi-vă verbal nemulţumirea, supărarea, dar într-un mod calm şi ferm, fără ameninţări,
injurii şi şantaje emoţionale. Abţineţi-vă să vă enervaţi prea tare, să-l bateţi sau să-l umiliţi.
 Luaţi legătura cu şcoala.
 Nu îi motivaţi absenţele.
 Stabiliţi o strategie de monitorizare şi de a realiza tentaţiei de a chiuli.
 Aveţi grijă să-şi recupereze materia pierdută.

98
5.9. Lenea şi dezordinea

Indicaţii utile:
 Ajutaţi-l să-şi ţină ordine în lucruri. Îi puteţi da cutii etichetate în care să îşi pună obiecte.
 Aveţi grijă să ajungă la rafturi şi la alte spaţii de depozitare.
 Nu-i permiteţi să întindă dezordinea în casă. Dacă face astfel, trimiteţi-l în camera lui.
 Lăsaţi-l să suporte consecinţele neglijenţei lui. Dacă nu-şi găseşte lucrurile, nu-l ajutaţi.
 Transformaţi îndatoririle casnice într-o activitate plăcută, la care participă toată lumea.
 Nu-l cicăliţi, ci acţionaţi, spunându-i clar ce să facă.
 Luaţi-i lucrurile pe care le lasă aruncate. Înseamnă că nu mai are nevoie de ele dacă nu le
strânge.
 Daţi-i sarcini.
 Dacă opoziţia sa este fermă, nu-l mai îndemnaţi să facă, dar nici nu mai faceţi lucruri pentru
el.
 Nu-i reproşaţi dacă nu şi-a îndeplinit sarcinile perfect, încurajaţi-l şi spuneţi-i că data viitoare
va face mai bine.
 Lăudaţi-l când face ordine şi ajută. Mulţumiţi-i când v-a ajutat.

5.10. Consumul de ţigări, alcool şi alte droguri

Indicaţii utile:
 Obiceiurile sănătoase se învaţă de la o vârstă mică.
 Părinţii şi cei din anturajul copilului sunt un model.
 Copiii au nevoie să ştie de ce nu e bine să consume ţigări, alcool şi alte droguri.
 Nu le ţineţi prelegeri de genul „Să nu care cumva să te prind că fumezi!”
 Identificaţi motivele pentru care apare consumul.
 Dacă apare consumul, discutaţi cu copilul, vedeţi dacă doreşte să nu se mai întâmple. Puteţi
semna un contract comportamental cu el pe acest comportament.
 Dacă este deja adolescent şi doreşte să fumeze în continuare, stabiliţi nişte reguli clare (nu se
fumează în casă, doar atâţia bani va primi în fiecare lună, etc).

99
5.11. Administrarea banilor de cheltuială

Indicaţii utile:
 Administrarea banilor ar trebui să fie un obicei pe care copilul îl învaţă de mic.
 Daţi-le o sumă fixă pe săptămână şi spuneţi-le că alţii nu vor mai primi decât săptămâna
viitoare.
 Dacă îşi termină banii mai repede, nu le daţi alţii, decât la termenul stabilit.
 Învăţaţi copilul că există momente în care nu putem cumpăra tot ceea ce ne dorim.
 Ajutaţi copilul să-şi facă propriul plan dacă doreşte să-şi cumpere ceva.
 Încurajaţi copilul ori de câte ori reuşeşte să-şi administreze banii.

5.12. Rebeliunea

În pubertate şi adolescenţă, copiii, dorind cât mai multă libertate, au tendinţa de a face
opusul a ceea ce le cerem.
Uneori este util să fie ignorată rebeliunea, când nu sunt aspecte grave şi comportamentul
dispare de la sine dacă nu i se acordă atenţie (extincţia).
Este indicată recompensa atunci când copilul îşi prezintă nemulţumirile prin modalităţi
potrivite.
Este important ca părintele să răspundă calm, dar ferm.
Este de ajutor utilizarea unui contract comportamental.
Studiile arată că apar mai puţine reacţii de răzvrătire la adolescenţii cărora li se respectă
intimitatea acasă. Aceasta presupune ca părinţii să evite să intre în camera copilului fără acordul
său, să-l lase singur când vorbeşte la telefon, să evite să pună întrebări când adolescentul refuză.
Copilul se va simţi în siguranţă, va avea încredere în părinţi şi în sine. Nu mai are de ce să lupte
pentru independenţă, deoarece ea îi este deja acordată.

100
5.13. Preşcolarul
Când vorbim despre disciplinarea copilului este necesar să se discute mai întâi despre
părintele disciplinat.
Un părinte disciplinat reuşeşte să îşi păstreze calmul atunci când micuţul îşi pierde
controlul sau/şi vrea să manipuleze.
Respectă individualitatea copilului, căruia îi oferă un model de empatie, înţelegere şi
grijă, indiferent cât îi este de greu să facă faţă comportamentului micuţului.
Reacţia la atitudinea nepotrivită a copilului începe cu: “Îmi pare rău că ai ales să te
comporţi aşa...” Prin această reacţie i se arată copilului că părintelui îi pasă de sentimentele
micuţului.
Părintele dezvoltă empatia copilului explicându-i/făcându-l să înţeleagă care sunt efectele
comportamenului său asupra celorlalţi.
Un aliat puternic al părintelui este comunicarea cu sine. Când părintele îşi spune “nu pot
suporta când copilul meu scânceşte”, capacitatea de a tolera scâncetul este scăzută. Dacă alege să
gândească “nu-mi place când copilul meu scânceşte, dar pot trece peste asta”, părintele va tolera
reacţia copilului şi va putea găsi soluţii eficiente pentru a schimba comportamentul celui mic.
Părintele cântăreşte gravitatea situaţiei şi apelează, pentru început, la cele mai blânde
măsuri, care înseamnă să-i arate copilului ce trebuie să facă şi să-l încurajeze în acest sens. Dacă
încercarea nu dă rezultate, se încearcă o nouă strategie, până când se găseşte una care dă
rezultate. Pentru disciplinarea preşcolarilor se poate apela la o multitudine de metode: observaţia,
explicaţia, consecinţele naturale şi logice, pauza, extincţia, regula, recompensa, lauda,
încurajarea, anunţarea şi pregătirea copilului din timp atunci când intervine o schimbare,
retragerea privilegiilor, concursul de feţe zâmbitoare. De asemenea, părintele poate apela la
umor, imaginaţie, distragerea atenţiei copilului.
Părintele disciplinat:
 Supraveghează de aproape copilul.
 Este un model.
 Îi explică regulile şi consecinţele comportamentului asupra sa şi asupra celorlalţi.
 Îi oferă copilului alternative.
 Face complimente copilului când apar progrese şi îl încurajează.

101
 Face observaţii: îi spune să se oprească (“Termină cu lovitul!”), îi explică de ce nu e de acord
cu o astfel de manifestare (“Loviturile dor!”), sugerează o alternativă (“Când eşti supărat,
pleacă de lângă ceilalţi”). Dacă micuţul nu se opreşte, se repetă observaţia şi se aplică pauza.
 Uită incidentul după ce s-a terminat.

Comportamentul timid
Indicaţii utile:
 Fixaţi-vă aşteptări şi scopuri realiste: preşcolarii îşi vor depăşi timiditatea pe măsură ce vor
căpăta experienţă socială.
 Înţelegeţi timiditatea copilului – caracteristică a temperamentului său.
 Lăudaţi-vă copilul când interacţionează cu ceilalţi.
 Acrdaţi-i şanse de a vă vedea interacţionând cu oamenii în diferite contexte.
 Regizaţi jocuri de rol care au ca scenarii diferite interacţiuni sociale şi învăţaţi-l cum să
reacţioneze.
 Creaţi un mediu familial în care să nu apară sentimente de vinovăţie şi ruşine.
 Nu-l umiliţi sau pedepsiţi pentru timiditate, nu puneţi etichete.
 Nu cerşiţi răspunsuri.
 Exersaţi cu el răspunsuri la întrebări.
 Asiguraţi-i oprtunităţi de a participa la conversaţie.
 Apelaţi la profesionişti dacă este necesar.

Crizele de isterie
Crizele de isterie sunt frecvente la copii aflaţi între 2 şi 4 ani. Iată câteva indicaţii utile:
 Învăţaţi-l pe copil să-şi depăşească frustrarea şi furia. Fiţi un model.
 Lăudaţi-l când reuşeşte să se controleze.
 Nu-l lăsaţi să se simtă singur când se joacă – acordaţi-i atenţie.
 Nu aşteptaţi invitaţii: când observaţi că situaţia e dificilă sau frustrantă pentru el ajutaţi-l şi
încurajaţi-l.
 Ignoraţi crizele. Îndepărtaţi-l de copil sau puneţi-l în pauză pentru a se linişti.
 Încercaţi să rămâneţi fermi.
 Păstraţi-vă calmul.

102
 Lăudaţi copilul când s-a liniştit.
 Nu-l judecaţi în timpul crizei şi nu-i explicaţi cum să-şi revină.
 Nu faceţi istoria crizelor sale.

103
 Modulul VI
Construirea stimei de sine a copilului şi importanţa acesteia în dezvoltare.

6.1. Nevoile copilului

1. Nevoia de a fi plăcut, iubit, înţeles şi acceptat

Majoritatea oamenilor îşi iubesc în mod categoric copiii. Dar aceasta nu este de ajuns.
Este nevoie ca un părinte să îşi placă întradevăr copilul şi să îi arate acest lucru.
Un copil care nu se ştie iubit şi apreciat de părinţii săi este nefericit.
Indicaţii utile:
 Pentru copil iubirea înseamnă atenţie, nu cadouri şi mofturi satisfăcute.
 Când copilul nu primeşte atenţie de la părinţii săi, încearcă să zmulgă dovezi de iubire şi
poate deveni foarte dificil.
 Dovezile de iubire mulţumitoare sunt doar cele care vin de la părinţi, oferite de bunăvoie.
Exemple de astfel de dovezi sunt următoarele: să vă jucaţi cu el, să staţi de vorbă, să-i
explicaţi, să-l mângâiaţi, să-l luaţi în braţe, să-l sărutaţi, să vă interesaţi ce face, de ce are
nevoie, să-l ajutaţi, să-l încurajaţi, să-l iertaţi, să nu-l bruscaţi, etc.
 Iubirea se reflectă în purtare, atitudine, în grija pe care i-o purtaţi, în fapte, gesturi şi cuvinte,
în atenţia acordată.
 Evitaţi să remarcaţi preponderent ceea ce a greşit, va crede că nu-l placeţi şi nu-l apreciaţi, că
nu e bun de nimic.
 Lăudaţi-l şi apreciaţi-l de câte ori face ceea ce trebuie.
 Nu vă manifestaţi dragostea doar când el face ceea ce trebuie şi vă face pe plac. Va crede că
dragostea dumneavoastră este condiţionată.
 Copilul vă va pune răbdarea la încercare cel mai mult atunci când e nesigur de dragostea pe
care i-o purtaţi şi are mai mare nevoie să-i arătaţi că îl iubiţi.

2. Nevoia de încredere şi libertate.

104
3. Nevoia de identitate.
Omul are nevoie să simtă că face parte dintr-un grup (nevoia de apartenenţă) şi, în acelaşi
timp, să simtă că în cadrul grupului din care face parte, este cineva (nevoia de identitate).
Când părinţii nu-şi responsabilizează copilul, când nu-i dau nimic de făcut şi-i refuză
ajutorul şi iniţiativa, copilului îi este foarte greu să işi găsească identitatea (nu poate spune „eu
sunt astfel deoarece fac aceste lucruri”).
Indicaţii utile:
 Feriţi-vă să daţi copilului etichete negative („răule!”, „prostule!”, etc).
 Condamnaţi fapta, nu copilul.
 Nu-i spuneţi de ce anume nu este în stare, ci evidenţiaţi ceea ce poate să facă.
 Daţi-i copilui responsabilităţi în casă.
 Implicaţi-l în cât mai multe activităţi alături de dumneavoastră, se va simţi vrednic, priceput
şi mândru pentru că aţi apelat la ajutorul lui.
 Dacă aveţi mai mulţi copiii, stabiliţi îndatoriri pentru fiecare. Nu faceţi comparaţii între ei,
deoarece îi demotivaţi şi stârniţi invidii.
 Nu vă necăjiţi când vă dezamăgeşte şi aveţi grijă ce spuneţi, cuvintele nu mai pot fi luate
înapoi.
 Străduiţi-vă să-i sădiţi mereu încrederea în sine, dar aveţi grijă să nu devină încrezut.
 Remarcaţi mai mult ce face bine decât ceea ce greşeşte. Încurajaţi-l şi lăudaţi-l, astfel încât va
ajunge să se străduiască să obţină atenţia dumneavoastră prin comportamente dezirabile.

4. Nevoia de învăţare.
Copilului îi place să i se ceară ceva, deoarece se simte important. Devine frustrat însă,
când i se cere mai mult decât poate el face sau nu i se cere nimic.
Copilul are nevoie să exploreze. Permiteţi-i acest lucru dacă ţine cont de cele trei reguli
(să nu îşi facă rău lui, celorlalţi şi obiectelor).

5. Nevoia de joacă şi de mişcare în aer liber

Copiii de toate vârstele se joacă. Jocul este vital. La fel şi ieşitul în aer liber.
Când vă jucaţi cu copilul dumneavoastră:
 Îl cunoaşteşi, aflaţi o grămadă de lucruri despre el.

105
 Îi daţi ocazia să vă cunoască mai bine.
 Se crează mai multă apropiere între copil şi părinte.
 Aveţi ocazia să-l învăţaţi ceva, să-i formaţi deprinderi şi maniere bune.
 Îi satisfaceţi nevoia de atenţie, de iubire.
 Îl ajutaţi să înveţe să relaţioneze mai bine cu cei din jur şi să exploreze.
 Îi câştigaţi încrederea.
Indicaţii utile referitoare la jucării:
 Evitaţi să îi cumpăraţi multe jucării. De asemenea, nu este prea util să aibă jucării scumpe şi
sofisticate, ci cât mai simple, care îi pot stimula creativitatea.
 Reţineţi că jocurile pe calculator nu fac calculatorul o jucărie!
 Încercaţi să-i cumpăraţi cât mai puţine jucării „războinice”.
 Nu-i cumpăraţi jucării care scot sunete asurzitoare.
 Rotiţi-i jucăriile, nu-i lăsaţi la îndemână toate, deoarece se va plictisi de ele.
 Nu păstaţi toate jucăriile pe care le are de când era bebeluş.
 Unele jucării îi maturizează prea repede şi e păcat. Un exemplu îl reprezintă păpuşile Barbie,
care au forme, haine, trusă de machiaj, chiar şi partener.

6. Alimentaţia sănătoasă
Pe lângă aspectele cunoscute ale unei alimentaţii sănătoase (alimente proaspete, gătite
mai ales în casă, legume, fructe, consum de lichide, raţionalizarea dulciurilor, etc.) este important
să se ţină cont şi de modul în care se ia masa. Este bine ca să existe obişnuinţa meselor la ore
fixe, la care să participe împreună toată familia.
Mofturile la masă. Indicaţii utile:
 Nu obligaţi copilul să mănânce mai mult decât poate.
 Dacă nu îi place ce aţi gătit, spuneţi că vă pare rău că nu îi place, oferiţi-i alternative şi
sfătuiţi-l să aştepte următoarea masă. Între timp, nu-i daţi nimic de ronţăit, doar lichide şi
fructe.
 Dacă face des mofturi, consultaţi-l la stabilirea meniului.
 Rugaţi-l să guste câteva linguri, dar nu insistaţi.
 Nu-i reproşaţi că nu a mâncat, ci remarcaţi „Nu ţi-a prea plăcut. Cum aşa?” sau „Nu prea ţi-a
fost foame. Cum aşa?”. Nu faceţi o dramă.

106
 Dacă nu vine când a fost chemat, lăsaţi-i mâncarea pe masă şi începeţi fără el. Lăsaţi-l să
termine singur de mâncat. Dacă nu vine deloc, nu-i daţi de mâncare până la cealaltă masă,
doar fructe şi lichide fără zaharuri.
 Copiii nu au papile gustative dezvoltate pentru gusturi sofisticate şi nu le plac iutele şi
amarul.
 Copiii adoră, de obicei, sosul de roşii şi untul.
 Uneori, nu gustul e cel care nu îi place, ci textura mâncării.
 Dacă refuză un nou fel de mâncare, nu vă încăpăţânaţi să-l mănânce. Îl puteţi pregăti din nou
după o anumită perioadă.
 Evitaţi gustările şi băuturile dulci dinaintea mesei cu minim jumătate de oră.
 Încercaţi să reduceţi cât se poate dulciurile şi snacks-urile.
 Nu-i lăsaţi să ciugulească între mese.
 Dacă are un fix cu anumite mâncăruri, nu-i faceţi moftul sperând că se va plictisi.
 Nu gătiţi separat pentru copil. El va mânca la fel ca şi ceilalţi.
 Mofturile sunt molipsitoare atunci când sunt mai mulţi copii la masă, nu le încurajaţi.
 Se poate întâmpla ca un anumit aliment sau fel de mâncare să nu-i placă deloc, şi acest aspect
nu intră în categoria mofturilor.
 Nu vă tânguiţi că nu mănâncă.
 Nu uitaţi că pofta vine mâncând. Bucuraţi-vă de mâncare şi poate copilul care face nazuri va
deveni curios.
 Preocupaţi-vă ca să facă mişcare.
 Scăderea bruscă a poftei de mâncare poate fi un semn de boală şi ar fi indicat să mergeţi la
doctor.
 Nu-i puneţi în faţă porţii mari de mâncare.
 Atenţie la preferinţele dumneavoastră culinare, mai ales la alimentele care nu vă plac.
Copilul le poate imita.
 Dacă nu mănâncă, nu primeşte desert.

107
7. Rutina zilnică
Copilul are nevoie de un program zilnic, sănătos, pentru a-i asigura:
 Dezvoltare sănătoasă, prin împărţirea timpului care îi permite satisfacerea corectă a nevoilor
de somn, alimentaţie, joacă şi învăţare.
 Dezvoltarea unor reflexe condiţionate de foame, somn, necesare pentru dezvoltarea sănătoasă
a organismului.
 Deprinderea priceperii de management al timpului.
 Cooperarea sa în realizarea activităţilor propuse.

8. Disciplina.

9. Nevoia de armonie familială.

Nimic nu preţuieşte mai mult copilul decât iubirea dintre părinţii lui. Armonia din familie
asigură respectarea nevoilor copilului, buna creştere, echilibrul sufletesc, educaţia şi bunăstarea.

10. Nevoia de a fi respectat

Când adulţii vor respect din partea copilului, e important să-i arate mai întâi ce e
respectul, prin exemplu personal.
Indicaţii utile:
 Scopul părintelui nu e să-şi umilească copilul, ci să-l educe; nu să-i rănească sentimentele, ci
să-l disciplineze.
 Dacă vreţi să îi daţi o lecţie şi să înveţe din greşeala lui, nu-i răniţi sentimentele, deoarece
aceste cuvinte nu vor avea efect la nivel cognitiv, ci la nivel afectiv. În loc să tragă
învăţămintele de rigoare, copilul crede că nu îl mai iubiţi, că nu vă mai place de el, că nu e
bun de nimic.
 Trataţi-l pe copil cu acelaşi respect pe care îl aşteptaţi de la el.
 Copiii sunt foarte sensibili la critică şi umilinţă, chiar dacă nu o arată, de aceea este indicat să
evitaţi să folosiţi invective la adresa lor sau porecle, ei le iau mult mai în serios decât
dumneavoastră.

108
 Când îl criticaţi, este nevoie de mult tact. Este important să vă axaţi pe faptă, nu pe copil: nu
el e rău, ci fapta sa e rea; nu pe el îl criticaţi, ci fapta, atitudinea lui. Important este să-i arătaţi
unde a greşit şi să-l determinaţi să nu repete greşeala.
 Nimic nu loveşte mai repede şi mai uşor simţul valorii personale a copilului decât amintirea
permanentă a greşelilor, nereuşitelor şi defectelor lui. Peste ani se va lăsa călcat în picioare
de toată lumea, pentru că aşa l-aţi învăţat.
 Atenţie la tonul vocii, poate fi mai umilitor decât cuvintele în sine.
 De multe ori, copiii nu ştiu să-şi apere demnitatea decât jignind şi ei la rândul lor, fiind
sfidători.
 Adolescenţii sunt extrem de sensibili.
 Fiţi extrem de precauţi când îl luaţi peste picior sau glumiţi pe seama sa.
 Oricât de dezamăgit aţi fi de performanţele lui şcolare, nu e cazul să-l descurajaţi mai mult, ci
să-l ajutaţi cu perseverenţă şi încurajare.
 Nu fiţi dezamăgit dacă nu v-a moştenit talentele, nu e cazul să îl umiliţi, mai ales că suferă că
nu e la înălţimea aşteptărilor dumneavoastră. Priviţi-l cu atenţie, deoarece sigur are alte
talente.
 Vorbiţi-i întotdeauna politicos, chiar dacă nu sunteţi în apele dumneavoastră sau v-a supărat
foarte tare.
 Spuneţi-i „te rog” şi „mulţumesc” de câte ori aveţi ocazia.
 Nu vă fie jenă să vă cereţi scuze sau iertare de la copil dacă v-aţi pierdut cumpătul sau nu
v-aţi respectat o promisiune. Aşa va învăţa că îl respectaţi, vă va respecta şi vă va aprecia.
 Nu vă rostiţi la el, nu folosiţi cuvinte batjocoritoare, nu-l umiliţi.
 Nu admiteţi să ţipe şi să se răţoiască la dumneavoastră.
 Trataţi-l mereu civilizat şi nu-i permiteţi să se poarte altfel.
 Dacă îşi pierde cumpătul, nu-i permiteţi să continue discuţia decât după ce se calmează.
 Nu-l trataţi de sus, oricât de stupidă pare afirmaţia sa. Nu-l insultaţi.
 Nu-l bruscaţi, nu-l loviţi.

109
6.2. Stima de sine şi teoria autoconfirmării profeţiei

Stima de sine reprezintă atitudinea faţă de sine, evaluarea în termeni axiologici a

caracteristicilor pe care crezi că le deţii, adică a cât de mult te preţuieşti pe tine însuţi.
O definiţie minuţios elaborată este cea prezentată de Mary H.Guidon (2002), care se
referă la stima de sine, stima de sine globală şi stima de sine selectivă.
Stima de sine reprezintă componenta atitudinală şi evaluativă a sinelui, judecăţile
afective asupra conceptului de sine constituite din sentimente de valoare şi autoacceptare, care se
dezvoltă şi menţin ca o consecinţă a conştiinţei competenţei, capacităţii de autorealizare şi feed-
back-ului primit de la lumea externă.
Stima de sine globală reprezintă o estimare generală a propriei valori, nivelul
autoacceptării sau respectului faţă de sine, o trăsătură sau tendinţă relativ stabilă şi rezistentă,
formată din trăsături şi caracteristici subordonate sinelui.
Stima de sine selectivă reprezintă evaluarea unor trăsături sau/şi calităţi specifice şi
consistente cu sinele, variabile şi tranzitorii în timp, care sunt valorizate şi combinate în
evaluarea completă a sinelui sau a stimei de sine globale.
Nivelul stimei de sine afectează puternic performanţele în toate activităţile, astfel că
indivizii cu o înaltă stimă de sine au mai multe succese decât cei care au o preţuire de sine
scăzută. Sunt prezente şi efecte fizice ale nivelului stimei de sine. Inducerea experimentală a unei
stime de sine scăzute a dus la slăbirea sistemului imunitar, şi de aici o mai mare vulnerabilitate în
faţa unor boli. Deoarece stima de sine este un element cheie al sistemului personalităţii şi al
comportamentului intern şi social al individului, este important ca ea să devină obiectivul
principal al acţiunilor psihopedagogice şi psihoterapeutice.
Un aspect deosebit de important referitor la stima de sine este faptul că este construită în
funcţie de evaluările pe care ceilalţi le fac asupra copilului. Părinţii (în primul rând aceştia) pot,
prin încurajare, laudă, oferirea şansei de a avea succese şi aprecierea succeselor să creeze o
stimă de sine a copilului ridicată.

Teoria autoconfirmării profeţiei

De cele mai multe ori, importantă nu este realitatea, ci felul în care şi-o imaginează
oamenii.

110
 Oamenii au tendinţa de a se comporta aşa cum se aşteaptă ceilalţi; chiar dacă ei iniţial nu
ar fi realizat astfel de comportamente.
Exemple:
1. Un copil, în clasa a 5-a, face o compunere foarte frumoasă, iar de atunci profesorul îi
spune deseori că are talent. Elevul va realiza mai departe compuneri frumoase, chiar dacă
prima compunere a fost făcută de sora mai mare.
2. Un copil se bate cu fratele sau sora sa. I se spune de către părinţi şi alte rude că este
bătăuş. Deşi copilul nu era bătăuş şi altercaţia a fost doar o întâmplare, repetându-i-se de mai
multe ori, elevul devine într-adevăr bătăuş (atât în relaţia cu fratele sau sora, dar şi când este
vorba de alţi copii – la şcoală).

Gândiţi-vă de două ori înainte de a spune cuiva (în special copilului dumneavoastră!!!) că
este prost, rău, leneş, bătăuş, neserios, mincinos etc.!
Ar putea deveni aşa!

6.3. Atitudini negative faţă de sine

Atitudinile negative faţă de sine duc la scăderea stimei de sine. Acestea sunt construite,
cel mai adesea, în urma relaţiilor sociale. Părinţii trebuie să fie atenţi atenţi când descoperă
prezenţa unei astfel de atitudini la copil, să verifice originea acesteia şi să o contracareze.

1. Exagerarea unei greşeli

Dacă face copilul un singur lucru rău crede că nu mai poate fi reparat şi că nu va mai avea
succes în acel domeniu.
Exemplu: Dacă a luat o dată un doi la limba engleză crede că nu va mai fi niciodată în
stare să treacă semestrul.
2. Accentuarea defectelor.
Crede prea mult că are nişte defecte mari.
Exemplu: Nu reuşeşte să rezolve o problemă la matematică şi crede că e din cauză că e
prost. Tot timpul când greşeşte sau nu reuşeşte ceva crede că e prost.
3. Accentul doar pe partea negativă a lucrurilor.

111
 Acordă atenţie doar aspectelor negative şi nu le vede pe cele pozitive.
Exemplu: Într-o zi de şcoală l-a certat domnul diriginte pentru că a uitat să aducă o
revistă de care avea nevoie în acea zi. Tot în acea zi a luat un 10 la matematică, iar doamna de
desen i-a lăudat lucrarea. Dar pentru el ziua a fost urâtă şi s-a simţit foarte prost pentru că a
uitat să aducă revista.
Important este să învăţăm din greşelile noastre, pentru a ne strădui să nu le mai repetăm;
cel mai bine este învăţăm din greşelile celorlalţi, din povestiri, etc.
4. Lumea în alb – negru.
Vede lumea doar în alb şi negru, crede că e doar bun sau doar rău. La fiecare greşeală pe
care o face devine foarte supărat pe sine, deoarece se consideră rău.
Încearcă să fie perfect şi să facă totul perfect, iar aşa ceva nu se poate.
Exemplu: La limba română are doar note de 9 şi 10 şi ieri a dat lucrare. Nota pe care o
ia este 8, lucru care îl dezamăgeşte foarte tare şi îi este ciudă că nu a făcut de 9 sau 10.
5. Autoînvinovăţirea.
Dă vina pe propria persoană chiar şi când nu e de vină. Cei care se simt des vinovaţi
suferă mult şi îşi cer scuze pentru orice.
Exemplu: Merge la plimbare cu verişorul său cu bicicleta. Verişorul cade şi se loveşte,
iar copilul meu se simte groaznic, pentru că are senzaţia că e vina sa, el a vrut să se plimbe
împreună cu bicicleta.
6. Nimeni nu mă place.
Crede că nu e plăcut de ceilalţi, sau că nimănui nu-i pasă de el, sau că ceilalţi sunt nervoşi
pe el; fără să aibă dovezi clare.
Exemplu: De cele mai multe ori se simte prost în clasă pentru că are senzaţia că nu îl
plac colegii.
Este important să învăţăm copilul că nimeni nu poate fi plăcut de toţi ceilalţi.
7. Supra-responsabilitate.
Crede că e responsabil pentru prea multe lucruri care se întâmplă în jur, deşi nu are nici o
putere asupra acestora şi nu depind de el.
Exemplu: Mama e bolnavă, prietenul său rămâne corigent la mate, frăţiorul cel mic
plânge, are de făcut o compunere şi are senzaţia că ar trebui să facă ceva pentru fiecare, că e

112
datoria sa să-i ajute. Se simte groaznic de parcă toată lumea e pe umerii săi şi nu poate rezolva
totul.
8. Nu pot face nimic.
Simte că nu are nici o putere şi că nu îşi poate rezolva problemele.
Exemplu: Are note mici la mate şi ar trebui să ia note mari ca să nu rămână corigent,
dar simte că nu e în stare.

Cei care fac deseori asemenea greşeli faţă de ei (atât adulţi cât şi copii) nu au încredere în
ei (au o stimă de sine scăzută).
Ei riscă să fie trişti, speriaţi, nervoşi, dezamăgiţi de ei în primul rând; pot fi agresivi, scad
performanţele în munca pe care o realizează etc.
În primul rând sunt nefericiţi şi au şanse de a nu reuşi în viaţă, doar pentru că nu au
încredere că vor reuşi.

113
 Modulul VII
Metode de coping

7.1. Metodele de coping

Sunt modurile în care oamenii acţionează când se simt stresaţi sau se confruntă cu o
problemă gravă.

1. Metoda activă = acţiunile concrete ce au ca scop înlăturarea factorului care cauzează stres sau
ameliorarea efectelor sale.
Exemple:
 Mă angajez în activităţi suplimentare care pot contribui la rezolvarea problemei.
 Îmi concentrez eforturile spre a rezolva într-un anumit fel problema.
 Fac ceea ce trebuie făcut, pas cu pas.
 Acţionez direct pentru a soluţiona problema.
2. Planificarea = orientarea gândirii, stabilirea paşilor şi modalităţilor de acţiune.
Exemple:
 Încerc să-mi formulez o strategie despre ce am de făcut.
 Îmi fac un plan despre cum să acţionez.
 Mă gândesc bine la paşii pe care îi am de făcut.
 Mă gândesc cum aş putea să mă descurc cel mai bine cu problema.
3. Renunţarea la alte activităţi = tendinţa persoanelor de a evita distragerea de la situaţia
problematică pentru a se putea concentra mai mult asupra rezolvării ei.
Exemple:
 Las de-o parte alte activităţi pentru a mă putea concentra asupra problemei.
 Mă concentrez asupra situaţiei care îmi dă de furcă şi dacă e nevoie las celelalte lucruri mai
în voia lor.
 Mă feresc de a fi distras de alte gânduri sau activităţi.
 Mă străduiesc să previn ca alte lucruri să se suprapună în eforturile mele de a trata cu
problema.

114
4. Reţinerea de la acţiune = persoana se abţine să acţioneze, mai ales dacă situaţia nu o permite,
aşteaptă până în momentul în care situaţia permite individului să acţioneze.
Exemple:
 Îmi impun să aştept momentul potrivit pentru a acţiona.
 Mă ţin deoparte, nu fac nimic, până când situaţia nu o permite.
 Mă asigur că nu înrăutăţesc lucrurile acţionând prea curând.
 Mă feresc să acţionez prea repede.
5. Căutarea informaţiilor de la ceilalţi = tendinţa de a solicita sfaturi, informaţii, ajutor material
necesar pentru a rezolva situaţia.
Exemple:
 Îi întreb pe oamenii care au trecut prin experienţe similare ce au făcut în acea situaţie.
 Încerc să caut sugestii despre ce ar fi mai bine să fac.
 Vorbesc cu cineva pentru a afla mai multe despre situaţia respectivă.
 Vorbesc cu cineva care poate face ceva concret legat de problema mea.
6. Căutarea sprijinului social-emoţional = persoana tinde să solicite înţelegere, companie sau
suport afectiv de la prieteni, rude, apropiaţi pentru a diminua stresul.
Exemple:
 Spun cuiva ce simt.
 Încerc să obţin suport afectiv de la prieteni sau rude.
 Îmi împărtăşesc sentimentele cuiva.
 Caut înţelegere de la cineva.
7. Reinterpretarea pozitivă = tendinţa unei persoane de a extrage un beneficiu chiar şi dintr-o
situaţie nedorită, nu are scopul doar de a reduce strsul, ci poate fi şi punctul de plecare pentru un
alt gen de acţiune asupra factorului cauzator de stres.
Exemple:
 Caut ceva bun în ceea ce mi se întâmplă.
 Încerc să privesc lucrurile printr-o lumină diferită, mai pozitivă.
 Învăţ din lucrurile care mi se întâmplă.
 Încerc să mă dezvolt ca persoană, ca urmare a experienţei.
8. Acceptarea = poate fi de două forme: acceptarea evenimentului stresant pentru a putea acţiona
asupra lui sau acceptarea faptului că nu se mai poate face nimic.

115
Exemple:
 Învăţ să trăiesc din problema mea.
 Accept faptul că evenimentul s-a petrecut şi nu poate fi schimbat.
 Mă obişnuiesc cu ideea că faptul s-a petrecut.
 Accept ca realitate faptul care s-a petrecut.
9. Negarea – refuzul de a crede că evenimentul stresant este real sau acţionarea ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat.
Exemple:
 Refuz să cred ce s-a întâmplat.
 Îmi spun că nu s-a întâmplat cu adevărat.
 Mă comport ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
 Îmi spun mie însumi: “nu poate fi adevărat”.
10. Descărcarea emoţională = tendinţa persoanei de a reduce stresul prin exprimarea
sentimentelor şi emoţiilor negative.
Exemple:
 Sunt prost dispus şi îmi exteriorizez emoţiile.
 Îmi las sentimentele să iasă la iveală.
 Mă simt foarte stresat şi îmi exprim sentimentele.
 Sunt deprimat şi îmi dau seama de asta.
11. Orientarea spre religie = persoana apelează la ajutorul divin.
Exemple:
 Caut ajutorul lui Dumnezeu.
 Îmi pun speranţele în Dumnezeu.
 Încerc să găsesc liniştea în religie.
 Mă rog la Dumnezeu mai mult ca de obicei.
12. Relaxarea mentală = persoana evită confruntarea cu problema prin alte activităţi.
Exemple:
 Mă implic în muncă sau în alte activităţi pentru a-mi abate gândurile de la problemă.
 Merg la filme, mă uit la TV pentru a mă gândi mai puţin la problemă.
 Prefer să visez la alte lucruri.
 Dorm mai mult ca de obicei.

116
13. Relaxare fizică, pasivitate comportamentală = persoana îşi reduce efortul, renunţă la
activităţile necesare pentru atingerea scopului sau chiar înlătură elementul stresant.
Exemple:
 Renunţ la încercarea de a obţine ceea ce vreau.
 Renunţ să mai lupt pentru a-mi atinge scopurile.
 Reduc efortul pe care obişnuiam să îl depun în rezolvarea problemelor.
 Mă obişnuiesc cu ideea că nu pot să mă descurc cu problema şi renunţ la încercări.
14. Recurgerea la alcool sau medicamente = persoana are dorinţa de a-şi calma stările
neplăcute, teama, durerea, prin medicamente sau alcool.
Exemplu:
 Consum alcool sau iau medicamente pentru a nu mă mai gândi la problemă.

7.2. Cum sa fim învingători şi nu învinşi

Afirmaţiile învingătorului Afirmaţiile învinsului

 Îmi place cum sunt.
 Mă înţeleg bine cu ceilalţi.
 Se poate conta pe mine.
 Sunt aşa cum sunt.
 În general, spun ceea ce este corect.
 Ceilalţi mă plac.
 Privesc cu detaşare viitorul.
 Îmi folosesc aptitudinile.
 Mă simt bine.
 Gândesc singur.
 Îmi cunosc sentimentele.
 Mă simt liber.
 În general, ceilalţi sunt drăguţi cu mine.
 Nu-mi place cum sunt.
 Mi-e teamă de ceilalţi.
 Nu se poate conta pe mine.
 Îmi joc bine rolul, îmi port masca fără
cusur.
 În general spun ceea ce nu trebuie.
 Adesea ceilalţi mă jignesc.
 Privesc cu teamă viitorul.
 Nu-mi folosesc aptitudinile.
 Nu mă simt în largul meu.
 Îi las pe ceilalţi să gândească în locul
meu.
 Îmi reprim şi-mi ascund sentimentele.
 Mă simt încolţit şi stringher.
 În general, ceilalţi nu sunt cum aş vrea eu.

117
 Afirmaţiile învingătorului Afirmaţiile învinsului
 Îmi folosesc bine timpul.  Adesea mă plictisesc.
 Sunt mulţumit de slujba mea.  Îmi schimb mereu serviciul.
 Am încredere în mine.  Nu am încredere în mine.
 Mă simt bine împreună cu ceilalţi.  Nu îi suport pe ceilalţi.
 Îmi place că sunt bărbat/femeie.  Aş vrea mai degrabă să aparţin celuilalt
sex.
 Mă bucur de viaţă.  Viaţa mă apasă.
 Muncesc cu plăcere.  Urăsc munca.
 De regulă, îmi reuşeşte ceea ce fac.  Fac mereu totul pe dos.
 Caut totdeauna cauza, atunci când ceva  Întotdeauna ceilalţi mă învinuiesc pe
eşuează. mine.
 Reuşesc să am o percepţie fidelă, realistă  Percep lumea cu „ochelari coloraţi”.
a lumii înconjurătoare.
 Pot fi autentic, adică îmi trăiesc, exprim şi  Nu reuşesc să fiu autentic.
analizez sentimentele, astfel că pot
comunica sincer şi autentic.
 Sunt deschis pentru problemele societăţii  Sunt străin de problematica socială, mă
şi sunt dispus să particip la rezolvarea ocup de mine însumi.
acestora.
 Mă simt răspunzător faţă de mine, îmi  Arunc răspunderea asupra altora (inclusiv
asum responsabilitatea, realizările şi „pe forţele divine”).
greşelile.
 Morala mea depinde de reflecţii  Preluarea fără simţ critic a moralei
aprofundate pe care încerc să mi le explic. celorlalţi.
 Văd problemele în sinea lor, caut soluţia  Văd problemele raportate la mine.
cea mai bună pentru situaţie.
 Sunt dispus să încerc ceea ce este nou.  Îmi este teamă de nou. Repet modele
Caut soluţii noi la probleme noi. vechi pentru probleme noi.
 Îmi adaptez eul interior, utilizând  Acord mare importanţă aparenţei,
resursele interne şi conjuctura exterioară. modului în care mă văd ceilalţi.

118
 Afirmaţiile învingătorului Afirmaţiile învinsului
 Mă străduiesc să fiu eu însumi, sa îi  Mă străduiesc să atrag atenţia, să îmi
provoc pe ceilalţi să fie autentici cu mine protejez sentimentul lezat al stimei de
şi să îmi ating scopurile. sine, să mă apăr.
 Resping autoimaginile nerealiste; sunt  Mă ascund după câte o mască.
conştient că am calităţi, dar şi defecte, că
nu sunt perfect, că fac lucruri bune, dar şi
greşeli.
 Mă pot ierta pe mine şi pe ceilalţi.  Mi-e greu să mă iert pe mine sau pe
ceilalţi.
 Sunt liberal şi tolerant.  Pot fi liberal, dar intolerant.
 Sunt împăcat cu mine.  Nu mă simt împăcat cu mine.

7.3. Avem timp pentru toate - Octavian Paler

Avem timp pentru toate.

Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin
cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,

119
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm dupa-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.

Când să facem şi asta, murim.

Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le

împărtăşesc şi vouă!
Am învăţat că nu poti face pe cineva să te iubească
Tot ce poţi face este sa fii o persoană iubită.
Restul ... depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea sa nu le pese.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează CE ai in viaţă
Ci PE CINE ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul circa 15 minute
După aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă
Ci cu ceea ce poţi tu să faci.
Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor,
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia
Orice lucru are doua feţe.
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde,
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi,
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi,

120
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie,
Indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate,
Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu şi rău,
Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu,
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten,
Oricum te va răni din când in când,
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea,
Dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.
Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc,
Şi nu faptele sale.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că indiferent de consecinţe,
Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat,
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.

121
Am învăţat că scrisul
Ca şi vorbitul
Poate linişti durerile sufleteşti.
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Îţi sunt luaţi prea repede.
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.

Am învăţat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit.

Am învăţat...

122