Sunteți pe pagina 1din 25

PRODUSE ALERGENE

1. DEFINIŢII ŞI GENERALITĂŢI

Produsele alergene sunt preparate farmaceutice obţinute din extracte de materii prime de origine naturală, care conţin alergene, acestea fiind substanţe care cauzează şi/sau provoacă reacţii alergice (hipersensibilitate). Produsele alergene sunt utilizate pentru diagnosticul şi tratamentul alergiilor (manifestări imunopatologice). Sunt oficializate pentru prima data de supl. 2006 al FR X (Producta allergenica).

Mai sunt denumite şi extracte alergene.

Alergia (gr. allos = altul + ergon = lucru, acţiune, de la ergein = a lucra) este un mod deosebit, aparte, particular, patologic de răspuns al organismului, al sistemului imunoformator la pătrunderea unui agent străin (antigenul) în mediul lui intern. Alergia este orice modificare din organism provocată de o substanţă care se comportă ca un antigen cât şi „răspunsul modificat” al organismului, la al doilea contact cu acelaşi

antigen, subiectul devenind mai sensibil – în cazul anafilaxiei, ori reacţionează într-un mod

atenuat, în caz de imunitate.

Anafilaxia (gr. ana = fără + phylaxis = protecţie) este o stare de hipersensibilitate

specifică a organismului, de tip imediat, indusă de contactul repetat cu o substanţă, de obicei

de natură proteică şi care generează în organism anticorpi serici specifici. Anafilaxia mai poate fi definită ca o stare a organismului care are o reactivitate crescută, pe baza unui mecanism imunologic (include şi imunitatea sau rezistenţa dobândită), la

întâlnirea unor substanţe din mediul înconjurător, alimente, medicamente (alergenice), la care

cea mai mare parte a indivizilor nu sunt sensibili. În prezent termenul de alergie este utilizat

în sens mai restrictiv, pentru a desemna o reacţie de hipersensibilitate.

Alergene: sunt definite ca antigene care induc manifestările reacţiilor anafilactice prin capacitatea de a se lega de anticorpii IgE (şi IgG); reacţia de hipersensibilitate este de tipul I

şi se produce la indivizii atopici.

Mulţi oameni prezintă răspunsuri importante de IgE numai ca apărare contra infecţiilor parazitare şi microbiene (imunitatea), totuşi unii indivizi prezintă un răspuns de IgE contra antigenelor mediului înconjurător. Această predispoziţie ereditară se numeşte atopie.

Natura chimică a alergenilor este foarte diversă (eterogenă). Organismul uman vine în

contact cu circa 14.000 de substanţe chimice:

– unele sunt substanţe alimentare;

– altele sunt ingerate odată cu alimentele, fiind adăugate în procesul industrial al prelucrării lor;

– o categorie largă o formează substanţele poluante;

unele medicamente etc.

Din punct de vedere chimic, alergenele sunt glicoproteine şi polizaharide, de origine vegetală sau animală, sau molecule mici cu rol de haptene.

Alergenii comuni includ:

1. Produse de la animale

– blană, piele, păr, salivă, excreţii (câine, pisici) şi praf de la păsări de apartament;

– gândaci de bucătărie;

– fire de lână;

– praf de casă: excreţii şi praf de chitină de la acarieni, Dermatophagoides, Euroglyphus.

3

2. Medicamente

penicilina;

sulfonamide;

– salicilaţi;

anestezice locale;

3. Alimente

– fragi, căpşuni, zmeură;

– ţelină, morcov, muştar, ridichi;

– portocale, lămâi, mandarine;

porumb;

carnea de porc;

– ouă (albuş);

– peşte, fructe de mare, scoici;

cosmetice

şi

detergenţi

parfum;

alcool medicinal;

– solvenţi organici volatili;

– produse de spălare şi curăţare

(spray-uri, deodorizante); - vopsele de păr

– grâu şi derivate;

– cafea, băuturi alcoolice sau nealcoolice;

lapte;

– fructe şi legume: susan, boabe, alune, boabe de soia şi derivate, pecan, migdale,

dovleac;

– sulfiţi (aditivi din alimente, la 10 ppm), edulcoranţi, coloranţi;

4.

Înţepături de insecte

albine;

– viespi, păianjeni;

– ţânţari;

– ploşniţe;

5. Spori de mucegai (din interiorul încăperilor şi din exterior);

6. Plante, polen (febra fânului):

– ierburi: secară, timoftică, patlagină, urzică, peliniţă, măcriş, coada calului;

– copaci: mesteacăn, anin negru, alun, castan, carpen, tei, juniper, salcie, plop;

7. Diverse

fumul de tutun;

latex;

metale;

– procese de combustie, fum de cărbune: CO, NO 2 , SO 2 , aldehide, hidrocarburi aromatice policiclice, particule materiale inhalabile;

– sisteme de ventilaţie, aclimatizare.

Principalele manifestări nedorite constau în:

1. Tulburări respiratorii: tulburări respiratorii acute şi cronice, bronşite cronice, astm, simptome astmatice fără febră, şuierături (wheezing),

tuse persistentă, flegmă persistentă, dispnee, scurtarea

respiraţiei, boli obstructive ale plămânilor, respiraţie forţată, capacitate vitală forţată, rinoconjunctivitate; şoc anafilactic,

moarte;

2. Tulburări oculare: lăcrimare, conjunctivite;

3. Tulburări digestive: greţuri, vărsături, colici biliare, intestinale, diaree, icter, fenomene de pancreatită (alergie alimentară);

4. Tulburări cutanate: boala serului, lupus, febra medicamentoasă, febra fânului, urticarie, angioedem, dermatite de contact, fotodermatite, dermatite exfoliante, eritem, erupţii medicamentoase etc.

2. ISTORIC

Observaţii despre bolile alergice sunt descrise în din antichitate, în papirusul lui EBERS din Egipt, la moartea faraonului MENEAUS prin şoc alergic la înţepături de albine, la MITHRIDATE care s-a imunizat contra peştelui inaugurând o nouă metodă de tratament numită mithridare. Acesta a înghiţit conştiincios şi regulat o mixtură de 46 tipuri de peşti, rămânând totuşi refractar, însă a murit de mâna soldaţilor săi. Istoriceşte, este însă greu de separat alergia de conceptul imunităţii pentru că de cele mai multe ori fenomenele se întrepătrund. TUCIDIDE descria istoria războiului peloponezian şi spunea că, dacă un individ scăpa dintr-o epidemie, nu

mai făcea din nou o aceeaşi boală; aceste persoane erau folosite apoi pentru „curăţarea” câmpurilor de cadavrele

celor seceraţi de epidemii. În sec. XVIII, E. JENNER, pe baza observaţiilor făcute timp de peste 20 de ani asupra variolei, încearcă şi reuşeşte să inducă artificial o stare de imunitate „a omului la această boală”. El a denumit procedeul vaccinare, termen care a rămas până în zilele noastre; metoda de imunizare constă în inocularea vaccinei vacilor similară variolei la om în scopul obţinerii rezistenţei la îmbolnăvire. Observaţiile şi lucrările lui JENNER pun bazele studiului ştiinţific asupra fenomenelor de imunitate, iar

ulterior ale unei noi discipline: „Imunologia”.

Mai târziu cercetările lui PASTEUR (1822–1895) au dovedit că bolile infecţioase sunt produse de anumiţi

microbi care, în anumite condiţii, îşi pot pierde din virulenţă, astfel încât, administrate omului, pot provoca o formă uşoară de boală. Organismul capătă proprietatea de a nu se mai îmbolnăvi a doua oară de aceeaşi boală. Mac BURNETT numeşte imunitatea „un proces de păstrare a integrităţii individului”. Doi biologi francezi, RICHET şi PORTIER, au introdus termenul de anafilaxie („contrar protecţiei”).

Aceştia au studiat un animal marin care conţinea mici vezicule transparente, irizante ce pluteau în apă, susţinute de

bule de gaz. Ei au efectuat experienţe pe un câine căruia i s-a injectat lichid din tentaculele actiniei. La 22 e ore, câinele care avea o excelentă stare de sănătate, după o nouă injecţie cu aceeaşi doză, la câteva secunde, a devenit agitat, cu respiraţie dificilă, vărsături sangvinolente şi a murit după 25 minute. S-a descris, astfel, că drama anafilactică se joacă în trei acte: injecţia – zisa injecţie sensibilizantă, timpul de latenţă – cu durata de 2 săptămâni în cursul cărora animalul fabrica în organismul său „anticorpi” faţă de substanţa injectată, sau „antigene”, şi injecţia declanşantă care pune în conflict antigenele cu anticorpii determinând şocul

adesea mortal, numit şoc anafilactic.

7

Pentru aceste observaţii, RICHET primeşte premiul Nobel în medicină în anul 1919.

Înaintea acestor doi savanţi care sunt consideraţi ca iniţiatori, au fost însă numeroşi precursori cu observaţii asemănătoare. În 1839, fiziologul MAGENDIE remarca faptul că iepurele poate suporta o primă injecţie de albumină, dar nu şi o a doua injecţie. În 1893, bacteriologul german BEHRING constata că dacă cobaiului i se injectează toxina difterică, la o a doua injecţie acesta are o extremă sensibilitate la această toxină. În 1903, ARTHUS studiază anafilaxia la iepure, arătând că substanţele care nu sunt toxice, cum este serul de cal, pot după sensibilizare să ducă la şoc anafilactic la iepure. ARTHUS descrie faptul că în afara anafilaxiei generale

există o anafilaxie locală. Dacă unui iepure i se injectează subcutanat o injecţie de ser, repetată timp de 6 zile, la a patra injecţie se observă o induraţie inflamatorie, iar în a 7-a zi o placă de gangrenă. Acest fenomen a fost numit fenomen

Arthus.

Anafilaxia pasivă a fost descoperită în 1907. ROSENAN şi ANDERSON, pe de o parte, în 1906, Maurice NICOLLE, pe de altă parte, în 1907, demonstrează posibilitatea de transmitere la un animal a unei stări anafilactice, dacă i se injectează ser de animal sensibilizat. Ulterior s-a descris termenul de antianafilaxie, numeroşi autori susţinând că există o posibilitate de apărare pentru anafilaxie. În 1907, la Paris, BESREDKA relatează faptul că unui cobai anafilactizat la ser de cal, dacă i se administrează doze mici şi repetate de ser, nemortale, poate suporta apoi doze mortale.

În 1910, fiziologul englez Henry DALE studiază acţiunea histaminei, constatând o asemănare frapantă între

diversele simptome pe care le produce această substanţă injectată unui animal şi simptomele de şoc anafilactic. Ulterior a fost introdus termenul de haptenă atribuit oricărei substanţe chimice simple ce poate sensibiliza organismul datorită fixării pe o proteină a acestuia şi care ulterior este transportată şi devine antigenică fiind capabilă să provoace apariţia de anticorpi. În 1906 Von PIRQUET a constatat că organismul unui individ cu tuberculoză reacţionează altfel la tuberculină

decât individul sănătos şi anume prezintă o cutireacţie la tuberculină care se manifestă printr-o reacţie locală. El a

numit această reacţie alergie de la cuvintele greceşti allos (însemnând altul, diferit, schimbat) şi ergos (acţiune, lucru, reacţie alterată). Anterior lui Von PIRQUET, Paul ERLICH (1850–1913), fondatorul terapiei antiinfecţioase, a dat primele scheme ale reacţiei antigen–anticorp.

Prezenţa anticorpilor în ser, la subiectul bolnav şi transmiterea lor pasivă a fost pusă în evidenţă de către Carl PRAUSNITZ (1876–1963) şi Heninz KÜSTNER (1897–1963). În 1921 aceştia au efectuat o experienţă de transfer. PRAUSNITZ era alergic la polen de iarbă, iar KÜSTNER la peşte. Prausnitz injectează o mică cantitate din serul lui

Küstner în propria piele şi aplică pe locul respectiv extract de peşte. Imediat a observat apariţia unei vezicule cu roşeaţă în jur, indicator al unei hipersensibilităţi a donatorului de ser. Creatorii termenului de „atopie” au fost COCA şi COOKE. Ei au grupat numeroase afecţiuni alergice de diverse tipuri, considerându-le boli atopice ale omului, cum sunt: febra de fân, astmul şi alergia alimentară. Acest termen este de origine greacă şi semnifică străin, neobişnuit, necomun (a = nu, fără + topos = loc).

Atopia este hipersensibilitatea la persoane cu tendinţă familială la boli alergice.

Această descriere a fost efectuată cu 40 de ani înainte ca bazele moderne ale atopiei să fie puse de soţii ISHIZAKA K. şi T. care au reuşit să izoleze anticorpul reaginic şi să-l definească ca un nou tip de anticorp numit IgE. Aceştia au izolat o fracţiune serică bogată în reagină de la o persoană extrem de alergică la polen. S.G.O. JOHANSSON şi Hnass BENNICH au obţinut o proteină atopică, de la un pacient cu mielom, care au denumit-o IgMD după iniţialele pacientului. Când cele două echipe s-au întâlnit în 1968, a devenit clar că ei au studiat

aceeaşi clasă de imunoglobuline şi au fost de acord s-o numească IgE. În practica curentă au început să se folosească cutireacţiile şi intradermoreacţiile, acestea aducând antigenul la nivelul pielii, realizând la subiectul alergic o reacţie antigen–anticorp „in situ”. Lucrări mai recente au arătat că antigenul este legat de structura chimică a moleculei – determinanţii antigenici, că anticorpii sunt grupe complexe de proteine cu structură similară, numite imunoglobuline de către

TISELIUS şi KABOT.

Au fost definite apoi alergia imediată de tip umoral (mediată de anticorpi) şi alergia de tip întârziat (celulară).

Alături de aceste 2 mari tipuri de alergie au fost evidenţiate mai apoi şi alte modalităţi de hipersensibilitate umorală: reacţiile citotoxice şi citolitice şi hipersensibilitatea semiîntârziată, unde leziunile sunt provocate de precipitarea complexelor antigenanticorp denumind fenomenul de tip Arthus.

9

Hiposensibilizarea specifică ca metodă terapeutică a fost iniţiată de Leonard NOON, în 1911,

pentru tratamentul astmului polinic şi al febrei de fân, folosind injecţii intradermice de extracte de polen.

În tratamentul alergiilor digestive se foloseşte skeptofilaxia, propusă de PAGNIEZ şi Pasteur VALLER-RADOT.

Antihistaminicele au fost folosite experimental de francezii BONNET şi NELTI, iar

HALPERN, în 1942, le introduce în terapeutica umană. Corticoizii au fost introduşi iniţial de cercetătorii americani, iar apoi au fost folosiţi în toată lumea, de la formele per os şi injectabile până la formele de astăzi, retard şi aerosoli. În România, profesorul E. SEROPIAN a făcut primele investigaţii în alergologie, a introdus

consultaţiile pe bază de fise-tip alergologic, a introdus noţiunea de „preşoc alergic” şi a folosit o probă

de provocare: testul cutaneo-bronşic. El a întemeiat şcoala românească de alergologie şi imunologie clinică şi a organizat informări periodice ale specialiştilor prin conferinţe naţionale bianule şi cursuri de perfecţionare. Imunologia şi alergologia studiază răspunsul organismului uman la contactul cu un agent străin.

Deosebirea între cele două specialităţi medicale constă în punctul de vedere din care este privit efectul răspunsului uman:

imunologul este interesat de modul în care se produce neutralizarea şi eliminarea agenţilor patogeni pătrunşi în organism (care produc infecţiile); – alergologul este preocupat de efectele nedorite pe care răspunsul imun le produce asupra organismului.

Produsele alergene sunt oficializate pentru prima dată de supl. 2006 al FR X.

10

3. CLASIFICARE

Produsele alergene se pot clasifica în funcţie de diverse criterii:

Forma farmaceutică

produse finite:

suspensii;

pulberi liofilizate;

soluţii;

– produse în vrac, concentrate care se diluează înainte de utilizare:

Modul de fabricaţie

– în condiţii cu număr limitat de germeni;

– în condiţii sterile; formele administrate:

Modul de utilizare

parenteral;

• bronşic;

conjunctival.

soluţii;

suspensii;

forme solide;

produse alergene pentru diagnostic: sunt extracte nemodificate într-o soluţie de

glicerol 50%, v/v, pentru determinări cutanate.

Pentru determinări intradermice sau determinări de provocare pe cale nazală, oculară sau bronşică pot fi preparate diluţii corespunzătoare din extracte apoase sau glicerinate sau prin reconstituirea „ex tempore” a extractelor nemodificate liofilizate.

produse alergene destinate imunoterapiei pot fi extracte nemodificate sau modificate pe cale chimică şi/sau prin adsorbţie pe vectori (hidroxid de aluminiu, fosfat de calciu

11

sau tirozină).

Monografia din supl. 2006 al FR X nu se aplică:

1 – substanţelor chimice utilizate exclusiv pentru diagnosticul dermatitelor de contact;

2 – produselor obţinute prin sinteză chimică;

3 – alergenelor obţinute prin metoda ADN–recombinant;

4 – produselor finite de uz nominal şi

5 produselor alergene de uz veterinar.

4. CĂILE DE ADMINISTRARE

Produsele alergene se pot administra pe toate cele 4 căi principale: calea orală,

parenterale, piele şi mucoase.

5. MATERII PRIME

→ Sunt în principal: polenuri, mucegaiuri, acarieni, epitelii de animale, veninuri de himenoptere şi anumite alimente.

Ele sunt caracterizate după: – originea, natura, metoda de recoltare, de producţie; – pretratamentul aplicat.

→ Sunt conservate în condiţii definite pentru a limita riscurile de deteriorare.

Polenuri

– contaminanţi chimici şi pesticide, metale grele → în cantităţi reduse;

– polenuri străine sub 1%;

spori de mucegaiuri sub 1%;

– nu trebuie să fie contaminat cu bacterii.

Acarieni şi mucegaiuri

– contaminanţi biologic activi

micotoxine pentru mucegaiuri

– medii de cultură adecvate.

micotoxine pentru mucegaiuri – medii de cultură adecvate. în cantitate redusă şi justificate E p i

în cantitate redusă şi justificate

Epitelii de animale

– se obţin de la animale sănătoase, selectate, pentru a:

– evita riscul de transmitere a agenţilor patogeni.

6. PROCESUL DE PRODUCŢIE

→ Produsele alergene se obţin din materii prime alergene de natură foarte diversă.

→ Se prepară deseori ca produse vrac care – se diluează sau

prepară deseori ca produse vrac care – se diluează sau înainte de utilizare. – se concentrează

înainte de utilizare.

– se

concentrează

→ Pot fi supuse unui tratament în scopul modificării sau reducerii activităţii alergenice.

Metode de obţinere

– prin extracţie din materiile prime, apoi

purificate adecvat

– în

– pot conţine un conservant antimicrobian.

De ex. polenul se macină şi se degresează cu eter sau eter de petrol.

Procedeul de extracţie aplicat ţine seama că alergenele sunt proteine solubile în apă.

Extracţia se efectuează cu soluţie tampon la pH = 8, timp de 24–72 ore, la rece. După preparare produsele alergene sunt stabilizate prin diferite metode.

dezvoltarea microbiană şi produsele alergene sunt stabilizate prin diferite metode. degradarea enzimatică c o n d i ţ i

degradarea enzimaticăprin diferite metode. dezvoltarea microbiană şi c o n d i ţ i i c a

condiţii care să limiteze

Procesul de producţie cuprinde diferite etape:

1. Extractele alergene native: se obţin după separarea din materiile prime supuse extracţiei. 2. Produsele alergene intermediare

– se obţin prin prelucrarea sau modificarea extractelor iniţiale, prin

→ procedee chimice (conjugare chimică);

→ procedee fizice (adsorbţie pe vectori ca: hidroxid de aluminiu, fosfat de calciu, tirozină);

→ prin includerea în vehicule ca: lipozomi, microsfere;

→ prin adăugarea altor agenţi biologic activi, care le măresc eficacitatea şi/sau siguranţa;

– pot fi şi liofilizate.

14

3. Preparate alergene în vrac

- sunt soluţii sau suspensii care nu vor fi supuse prelucrărilor şi/sau modificărilor;

- ele sunt diluate şi/sau repartizate în recipiente finale;

PREPARAT DE REFERINŢĂ INTREN (PRI)

acesta se alege ca reprezentativ;

este caracterizat şi utilizat pentru verificarea uniformităţii producţiei de la un lot la altul;

este conservat în cantităţi corespunzătoare, în condiţii care să asigure stabilitatea sa, în general sub

formă liofilizată.

Se determină: - conţinutul în proteine, profilul proteic;

- componentele alergene;

- conţinutul în alergene individuale;

- dacă e posibil → activitatea biologică prin metode in vivo

sau prin imunodozări;

sau prin metode cantitative

Determinări biochimice şi imunologice (Supl. 2006, pag. 268-270, FR X):

- conţinut în apă

- sterilitate

- conţinut în proteine

- profil proteic

- toxicitate anormală

- aluminu, calciu - profil antigenic - profil alergenic

- activitate alergenică totală

- alergene individuale

Păstrare. Stabilitate

Extractele de alergene tind să se degradeze prin păstrare.

Atât temperaturile ridicate, cât şi cele coborâte produc dezomogenizare, precipitări şi

aglomerări. Unele extracte pot conţine enzime proteolitice care contribuie la descompunerea alergenelor. Produsele care conţin glicerină sunt mai stabile decât cele apoase. Produsele alergene care se degradează rapid sunt liofilizate. Produsele alergene adsorbite nu trebuie congelate.

Etichetare: se menţionează:

– activitatea biologică şi/sau conţinutul în proteine şi/sau concentraţia de extracţie;

– calea de administrare şi utilizarea;

– condiţiile de păstrare;

– unde este cazul, denumirea şi concentraţia conservantului antimicrobian adăugat.

Pentru preparatele liofilizate:

– denumirea, compoziţia şi volumul de lichid adăugat pentru reconstituire;

– durata de valabilitate, după reconstituire;

– unde este cazul: menţiunea steril;

– unde este cazul: denumirea şi concentraţia adsorbantului utilizat.

16

FORME FARMACEUTICE OFTALMICE (OPHTHALMICA, EYE PREPARATION)

1. Definiţie şi generalităţi

Preparatele oftalmice sunt forme farmaceutice sterile utilizate în tratamentul şi diagnosticul ochiului bolnav sau lezat. Denumirea de forme oftalmice provine din gr. ophtalmos = ochi. Denumirea de forme oculare provine din lat. oculus, -i = ochi. Altă denumire veche este cea de colir. Supl. FR X 2004 le numeşte preparate oftalmice.

Utilizări:

pentru o acţiune locală – administrată pe mucoasa conjunctivală, pleoape, gene – dar şi ca injecţii oculare

→ pentru o acţiune generală.

FR X, supl. 2004:

Definiţie: Preparatele oftalmice sunt preparate sterile, lichide, semisolide sau solide,

destinate administrării pe globul ocular şi/sau pe conjunctivă sau aplicării în

sacul conjunctival.

Se disting următoarele categorii de preparate oftalmice:

1. Picături oftalmice (engl. eye drops, lat. oculoguttae): soluţii sau suspensii sterile, apoase

sau uleioase, care conţin una sau mai multe substanţe active destinate

administrării pe globul ocular. Se administrează în cantităţi mici, prin instilare (fr. instiller = a picura) cu picătorul în sacul conjunctival sau pe cornee.

2. Soluţii pentru băi oculare (engl. eye lotions, lat. Oculobalnea): soluţii apoase sterile, destinate spălării sau impregnării pansamentelor oculare.

3. Pulberi pentru soluţii oftalmice sau pentru băi oculare (engl. powder for eye drops and powder for eye lotions): pulberi condiţionate sub formă uscată, sterilă,

urmând a fi dizolvate sau dispersate într-un lichid corespunzător înainte de

administrare.

4. Preparate oftalmice semisolide (engl. semi-solid eye preparations, lat. unguenta ophtalmica): sunt unguente, creme sau geluri sterile, destinate aplicării pe

conjunctivă. Conţin una sau mai multe substanţe active, dizolvate sau dispersate

într-o bază de unguent corespunzătoare şi are un aspect omogen. Ele trebuie să corespundă şi prevederilor monografiei: Preparate semisolide pentru aplicaţii cutanate.

18

5. Inserte oftalmice (engl. ophtalmic insert): preparate solide sau semisolide sterile, de

mărime şi formă corespunzătoare, destinate aplicării în sacul conjunctival, pentru a produce un efect local (fr. inserer = a introduce). În general, sunt formate dintr- un rezervor cu o substanţă activă înglobată într-o matriţă sau înconjurat de o membrană, care controlează viteza de eliberare a s.m. S.m., mai mult sau mai puţin solubilă în lichidele fiziologice, este eliberată într-o perioadă de timp determinată. Insertele oftalmice sunt condiţionate individual în recipiente sterile.

Alături de aceste forme oftalmice oficializate de supl. 2004 al FR X, în practica medicală se mai utilizează şi alte forme:

spray-uri (aerosoli) oftalmice; forme sterile ca soluţii, suspensii în flacoane sub presiune,

cu valvă dozatoare, se pulverizează pe mucoasa oculară;

– injecţii intraoculare (admin. subconjunctival şi retrobulbar);

pulberi oftalmice – preparate sterile care se administrau prin insuflare în ochi (în medicina

veterinară mai ales); au fost înlocuite de spray-uri;

creioane oftalmice – forme farmaceutice solide, mici cilindri, care se utilizează pentru

cauterizare (pe bază de azotat de argint);

19

lamele oftalmice forme farmaceutice solide, sterile, transparente sau opace, ovale sub

formă de discuri sau film, care se aplică pe globul ocular, unde se dizolvă. – soluţii pentru lentile de contact – soluţii sterile pentru întreţinerea, umectarea şi aplicarea

lentilelor de contact (înlocuitoare a ochelarilor); – lentile terapeutice lentile de contact hidrofile, suple cu rol cicatrizant pot fi lentile- pansamente sau lentile-rezervoare cu s.m., utilizate în servicii spitaliere specializate.

Avantajele medicamentelor oftalmice:

• administrare locală, direct în zona afectată, cu efect rapid, a unor concentraţii mici de

medicament;

• realizarea de concentraţii ridicate de s.m. în ţesuturile oculare, mai ales în umoarea apoasă,

ceea ce prin sânge (administrare pe calea generală) nu este posibilă, datorită existenţei

barierei hemato-oculare, care se opune absorbţiei s.m.;

• se utilizează o gamă variată de forme farmaceutice: lichide, semisolide şi solide;

• se administrează uşor, rapid, nedureros, fără traumatism, cu picătorul;

• se pot aplica uşor şi unguente, pe pleoape, mai ales cu antibiotice;

• se pot aplica băi oculare, cu rol antiinflamator, astringent, calmant, antiseptic;

• efect sistemic, general, prin utilizarea de promotori de absorbţie.

Dezavantaje:

• materii prime cu puritate fizică, chimică şi microbiologică înaltă;

• condiţii de fabricaţie adecvate, ca şi la medicamentele injectabile, pt. a realiza forme sterile;

sensibilitatea mare a mucoasei oculare

Ochiul este organul cel mai sensibil al omului;

• declanşarea reflexului de apărare a ochiului: – contractarea musculaturii; – lăcrimare şi

eliminarea colirului;

• fotofobie, iritaţie locală (unele s.m.);

• acţiune scurtă: 5-6 minute.

2. ISTORIC

Colirele sunt forme farmaceutice foarte vechi spre deosebire de medicamentele

injectabile şi perfuzabile.

Sunt menţionate în papirusul lui EBERS şi în lucrările lui HIPOCRATE şi GALENUS. La vechii romani aveau forma de turte mici, formate din făină, care se aplicau calde, pe globul ocular. Ei foloseau şi soluţii extractive din plante ca: macerate, infuzii, decocturi din:

petale de trandafir, rădăcină de revent (ca astringent), decoct din coajă de stejar sau chiar

unguente pe bază de grăsimi animale.

21

Vechii greci foloseau aceleaşi preparate; ei au dat şi denumirea de colir, care este foarte veche şi este utilizată şi astăzi; ea îşi are originea în:

greaca veche, de la kollao = aglutinare;

gr. kollorion = pastă turtită, de la kolla = clei, denumiri care se referă la forma de paste turtite, aglutinate.

Denumirea de colir are şi o provenienţă din lb. arabă de la: Kohl = stibină (Sb 2 S 3 ), minereu numit şi Kohl el Hhagar, utilizat pentru colorarea genelor în negru, în antichitate, ceea ce dădea strălucire ochilor; cuvântul a luat apoi sensul general de preparat pentru ochi. Din vechime, la prepararea colirelor se acorda o mare atenţie, privind modul foarte curat de preparare, pentru a avea grijă de ochi, organul cel mai preţios al omului – organul

vederii → ceea ce a condus la prepararea în condiţii sterile, de azi.

Abia din secolul 19 încep să se utilizeze mai mult colirele lichide. În 1904 se prepară primele colire uleioase. În 1912, FR III prevede termenul de Collyria în partea a III-a a tratatului, la Farmacia

veterinară, cu 3 exemple: colirul cu azotat de argint, cu atropină şi opiaceu.

În 1926, FR IV înscrie exemplul de: Collyrum astringens luteum. În 1943, FR V înscrie pentru prima dată monografia de generalităţi Collyria, care se menţine şi în ed. VI, VII, şi 2 exemple: Collyrum astringens luteum şi Colirul cu azotat de

argint.

22

În 1965, FR VIII schimbă denumirea în: Solutiones ophthalmicae. În 1976, FR IX schimbă denumirea în Oculoguttae sau Collyria şi are şi 6 exemple,

denumirea se menţine şi în 1993, de FR X, dar cu 3 exemple.

În 2004, supl. FR X schimbă denumirea în: Preparate oftalmice (Ophthalmica) şi include 5 forme farmaceutice.

3. CLASIFICAREA COLIRELOR

Gama variată de forme farmaceutice oftalmice se poate clasifica în funcţie de diferite criterii:

I. Natura vehiculului, solventului:

II. Gradul de dispersie a s.m.

colire apoase;

colire uleioase;

• colire apoase cu vehicul vâscos;

– colire lichide: soluţii, emulsii, suspensii, aerosoli;

colire semisolide: unguente, creme, geluri;

colire solioe: pulberi, creioane, comprimate, lamele, inserte;

III. Modul de administrare

a. Colire care se administrează local, fără suport intermediar:

colire multidoză: soluţii sau suspensii, volum 5 ml (15 ml până în 1950); se administrează în picături; se utilizează 15 zile de la deschidere;

colire unidoză, numite şi oftadoze:

soluţii în recipiente din PE; volum 0,40,5 ml;

băi oculare: 50 ml (preparate multidoze);

soluţii chirurgicale apoase:

lacrimi artificiale;

sol. injectabile intraoculare;

• sol. pt. irigarea ochiului, pt. intervenţii chirurgicale;

• sol. destinate conservării grefoanelor corneene;

– injecţii locale de tip subconjunctival: 1-2 ml (cu antibiotice);

– soluţii pentru lentile de contact

unguente oftalmice: 3-10 g în tuburi mici – doză unitară: capsule gelatinoase moi (din 1976);

comprimate, lamele, spray-uri, pulberi, creioane oftalmice.

b. Colire care se administrează local, cu suport intermediar

– forme farmaceutice care opun rezistenţă la drenajul lacrimal:

inserte extraoculare insolubile (Ocusert) (1973);

• inserte extraoculare solubile, se dizolvă în lichidul lacrimal;

lentile terapeutice (din 1970) cu rol cicatrizant;

produse parafarmaceutice:

• proteze intraoculare (înlocuirea cristalinului);

proteze extraoculare (pt. estetica globului ocular);

IV. Modul de condiţionare

• implanturi oculare interne şi externe. – colire multidoze; colire unitare (oftadoze).

V. Scopul urmărit

– preparate pt. tratamentul afecţiunilor oculare;

oftalmodiagnostic;

– soluţii pentru lentile de contact;

– înlocuitori de lacrimi.

VI. Durata efectului terapeutic

a. imediată: colire apoase;

b. prelungită: • suspensii, emulsii, colire apoase vâscoase;

unguente;

lamele, inserte, sisteme terapeutice.

VII. Acţiunea terapeutică: antiinflamatoare, antiinfecţioase, cicatrizante, anestezice,

midriatice, miotice, antiglaucomatoase, sedative, de diagnostic,

adjuvante în chirurgia oculară.

25