Opera lirica romantica “Luceafarul” de Mihai Eminescu

Creatia literara a lui Mihai Eminescu apartine perioadei marilor clasici, influentand cultura
romana de la finalul secolului al XIX-lea alaturi de operele lui Ion Creanga, I.L. Caragiale si
Ioan Slavici. Acesti autori s-au bucurat de sprijinul asociatiei "Junimea”, condusa de Titu
Maiorescu, textele lor fiind incluse in revista « Convorbiri literare ». Poemul romantic
« Luceafarul » a fost prelucrat in cinci variante succesive inainte de a fi publicat in 1883 si este
considerat o sinteza a liricii eminesciene prin ilustrarea conditiei geniului in imaginarul poetic
romantic.
In literatura romana, principiile estetice ale romantismului european sunt adaptate
contextului istoric dominat de miscarea pasoptista. Astfel, se pun bazele unei literaturi autohtone
originale, care se concentreaza pe idealuri morale si sociale precum : patriotismul, onoarea,
independenta, aprecierea trecutului istoric etc.
Romantismul eminescian este complex, temele abordate variaza de la trecutul
istoric la iubire si sunt valorificate printr-o varietate coplesitoare de specii : basm, nuvela, oda
etc. Din aceasta mostenire literara bogata, poemul « Luceafarul » se remarca prin imbinarea
elementelor clasiciste, structura si existenta unei morale, cu idealul romantic al absolutului,
imposibil de atins si care, astfel, condamna eul liric la singuratate.
Poezia este sinteza unor surse de inspiratie multiple : mitul
romanesc al Zburatorului, fiinta supranaturala care simbolizeaza fiorii primei iubiri, ideile
filozofului german Arthur Schopenhauer care sugereaza ca fiinta de geniu trebuie sa ramana intr-
un « turn de fildes » si intriga din doua basme populare care propun ideea unei povesti de
dragoste imposibila : « Miron si frumoasa fara corp » si « Fata-n gradina de aur ». Acesta din
urma il impresioneaza pe poet prin decizia unui zmeu de a se transforma intr-o fiinta obisnuita
pentru a-si implini dragostea purtata unei muritoare ; intr-un final, tradat, zmeul o ucide pe fata si
pe iubitul ei. Eminescu a considerat acest sfarsit banal si violent, apreciind ca indiferenta ar fi o
pedeapsa mult mai cruda. Temele valorificate in « Luceafarul » sunt raportul geniului
cu lumea, iubirea imposibila si conditia duala a omului care are aspiratii inalte, insa este
incapabil sa faca sacrificiile necesare implinirii lor. Titlul poemului sugereaza caracterul unic,
special al fiintei de geniu pentru ca Luceafarul este cel mai stralucitor astru ceresc, in timp ce
Hyperion, numele sau real, inseamna « cel care merge pe deasupra ».
Structura este complexa, sunt imbinate atat
specii si genuri literare diferite, iar compozitional, este alcatuit din patru parti ce alterneaza
planul terestru cu cel cosmic. La nivel prozodic, se remarca ritmul iambic, rima incrucisata si
masura de 7-8 silabe. Prima strofa sugereaza o lume de basm prin formula initiala tipica « A fost
odata », descrierea naturii este realizata specific unei idile romantice prin creionarea unei
atmosfere feerice, iar intensitatea sentimentelor si existenta dialogului confera dramatism operei.
Personajele poemului reprezinta ipostaze diferite ale eului, prin
lirismul mastilor sunt dezvaluite contradictiile intre aspiratii si concret, temerile fiintei umane,
atractia cunoasterii absolute, a experientei umane depline.
Specific romantismului, este folosita antiteza angelic-demonic in
cele doua intrupari ale Luceafarului, chemarile fetei sunt imperative aratand dorinta intensa, iar
metafora « cununi de stele » si hiperbola « scaldat in foc de soare » demonstreaza caracterul
exceptional al fiintei de geniu care nu se poate adapta la o lume cu idealuri marunte in conceptia
sa. In strofa finala, Hyperion constientizeaza dramatismul conditiei de fiinta superioara,
nemuritoare, insa condamnata la singuratate. Alege sa-si interiorizeze trairile, respinge lumea
muritorilor de rand, devine indiferent si chiar ironic. Este reluata atat antiteza dintre « lumea
mea » si « cercul vostru », simbolizand limitarea, cat si ideea clasicisa a destinului caruia
oamenii obisnuiti ii sunt supusi « norocul va petrece ». In cele din urma, fata nu mai este
« preafrumoasa », ci isi pierde stralucirea, deziluzie indicata de metafora « chip de lut » care
subliniaza banalitatea. « Luceafarul » este un poem romantic prin tema relatiei dintre geniu si
societate, metamorfozele in inger si demon ale lui Hyperion, atmosfera nocturna si amestecul
speciilor.