3.1.

AFIN

Afinul creşte şi se dezvoltă în zona de munte (îl întâlneşti în special în zone cu

temperatură moderată şi umiditate crescută) şi îl recunoşti în principiu după fructele mici, de
culoare închisă (albastru spre negru).
În scopuri terapeutice se folosesc atât frunzele de afin cât şi fructele: primele dintre
acestea se strâng pentru uz începând cu sfârşitul lunii iunie până în luna septembrie, iar
fructele - foarte gustoase mai ales când sunt preparate sub formă de gem sau suc - se culeg în
perioada iulie - august, chiar septembrie în locuri mai umbrite.

Figura nr. 3.1. Fructe de afin

Compoziţie:
Fructele de afin au în compoziţia lor substanţe antibacteriene şi antiseptice şi foarte
important, un echivalent vegetal al insulinei.
Sărurile de calciu, potasiu, sodiu, magneziu, vitaminele precum A, C, B1, B2 şi
proteinele conţinute în fructul gustos de afin (chiar şi după ce fructele sunt uscate) transformă
acest semiarbust într-un medicament natural miraculos pentru sănătatea ta.
Acţiune:
Frunzele: se folosesc frunzele de afin sub formă de antibiotic natural, mai ales când
se confruntă cu infecţii ale tractului urinar. Aceleaşi frunze pot regla dezechilibre ale
sistemului circulator - în cazul tulburărilor cerebrale acţionează prin scăderea gradului de
permeabilitate şi creşterea rezistenţei capilare.
Administrate în tratamentul diabetului şi al bolilor hepatice, frunzele de afin conţin
flavonoide care protejează pereţii vasculari şi tratează sau previn apariţia varicelor, a bolilor
reumatismale, a crizelor articulare dureroase (gută). Au, de asemenea, efect antioxidant şi de
absorbţie a radiaţiile UV.
Fructele: Compoziţia frunzelor este armonios concepută pentru a contracta ţesuturile
organismului, ceea ce-l face folositor pentru combaterea secreţiilor organice exagerate
(diaree).
Aceeaşi acţiune pozitivă o manifestă şi pentru inflamaţia acută sau cronică a
intestinului subţire şi a celui gros (enterecolită), hemoroizi, cistite (inflamaţii ale vezicii
urinare în urma unei infecţii).
Tulburările de vedere (oboseală oculară, vedere nocturnă) sau inflamaţii la nivelul
aparatului respirator, asteroscleroza (cum ar fi angina pectorală, cardiopatie ischemică, infarct
miocardic, accident vascular cerebral) şi afecţiunile sistemului digestiv pot fi prevenite şi
chiar tratate prin consumul constant al fructelor de afin.
Atât fructele cât şi frunzele arbustului numit afin reduc nivelul de zahăr din organism
(efect hipoglicemiant) şi au fost recent atestate ca fiind prielnice în lupta împotriva bolii
Alzheimer Datorită acţiunii astringente şi antiseptice, fructele proaspete se mai folosesc sub
formă de comprese din suc proaspăt pentru tenul cu acnee, furunculoză sau diverse infecţii ale
pielii.
Indicaţii:
Afinele sunt recomandate pentru infecţii urinare, indigestie, gută, infecţii
gastrointestinale, diabet, diaree, bronşită, tuse convulsivă, enterite (inflamaţii ale mucoassei
intestinale), colibaciloza (boală infecţioasă provocată de tipuri patogene de colibacili şi care
se manifestă prin diaree, febră, lipsa poftei de mâncare), dizenterie (boală infecţioasă
contagioasă care se manifestă prin dureri abdominale, ulceraţii intestinale violente şi diaree cu
sânge), febră tifoidă, psoriazis (boală a pielii caracterizată de cojirea epidermei în diverse
regiuni ale pielii), faringite, stomatite, hepatite, obezitate, ateroscleroză, tonifiere organism
persoane de vârtsa a - III - a, copii sau adolecenţi.
Mod de administrare:
Uz intern
Administratea afinelor este un proces relativ simplu care nu-ţi va ocupa nici prea
mult timp şi nu-ţi va consuma nici prea multă energie. De cele mai multe ori se prepară sub
formă de ceaiuri sau infuzii - laşi la infuzat 1 cană de apă fierbinte cu o linguriţă cu vârf de
fructe uscate şi-sau frunze, apoi strecori. Se beau în medie 2 căni pe zi. Din fructele uscate se
prepară ceaiul antidiareic la care evident se pot adauga şi frunze de mentă. Se pot consuma
fructele şi proaspete sau transformate în suc natural consumate dimineaţa, pe stomacul gol,
timp de 4 - 5 zile.
O altă variantă de preparare este terciul de afine: fierbi 2 linguri fructe de afin
proaspete în 0.5 litri de apă timp de 30 de minute (diaree, infecţii urinare, cistite, diabet,
reumatism). Dacă se confruntă cu eczeme sau cuperoze (înroşirea intermitentă a pielii ce duce
la apariţia unor bubiţe roşii, dure) ţine la macerat timp de 6 ore două linguri de frunze de
afin, după care poţi bea câte 2 căni pe zi.
Tinctura din fructe zdrobite (se pot pune şi frunze proaspete): pui într-un vas 30%
fructe, restul alcool de 60 grade şi se lasă la macerat 2-3 săptămâni, apoi se strecoară şi se
consumă de 3 ori/zi câte 15-30 picături, iar în situaţii mai grave se administrază de 3 ori pe zi
câte o lingură dizolvată într-un pahar cu apă (diabet, infecţii urinare, afecţiuni oftalmologice,
afecţiuni dermatologice.
Un alt produs ce poate fi obţinut din afine - consumat, poate, cu ceva mai multă
plăcere este vinul tonic din afine: pentru un litru de vin se utilizează 300 gr. de fructe
proaspete zdrobite, se lasă la macerat 8 zile - într-un mediu foarte slab luminat - la
temperatura camerei, se agită în fiecare zi, de mai multe ori, apoi se strecoară şi se consuma
câte 1-2 linguri înainte de mesele principale (tonic general, stimuleaza apetitul).
Uz extern:
În cazuri precum faringite, stomatite si afte este recomadat să faci gargară cu suc sau
tinctură de afine diluată. În caz de arsuri, micoze, eczeme, răni sângerânde şi unele boli de
piele se pot aplica comprese cu frunze de afin sau terciul din afine proaspete; sunt
recomandate şi clismele cu infuzie de afine, pentru combaterea hemoroizilor.

3.2. CRUŞIN

Răspândit în întreaga Europă, cruşinul este un arbust care prosperă în zonele umede
împădurite şi în crânguri. Este o plantă verticală, care ajunge la înălţimi de 3-5 m. Scoarţa
colorată în gri-maroniu este acoperită cu pete reliefate albicioase. Florile de culoare verde-pal
apar în mai şi iunie; sunt urmate de bobiţe roşiatice, care se înnegresc pe măsură ce se coc.
De la cruşin se recolteazã, în scop medicinal, scoarţa ramurilor tinere, care pe
partea interioarã este de culoare galben-portocaliu. Pentru uşurarea decojirii, aceastã operaţie
se face în aceeaşi zi cu recoltarea. Se întrebuinţeazã numai dupã un an de la recoltare sau dacã
sunt supuse unei temperaturi de 100 de grade Celsius, timp de o orã.
 Figura 3.2. Cruşin

Compoziţie:
Scoarţa de cruşin conţine glicozide antrachinonice, ca de exemplu glucofrangulozida
şi frangulozida. Acestea se formeazã printr-o reacţie de oxidare prin care compuşii
antranolici, din produsul proaspãt, se transformã în compuşi antrachinonici derivaţi.
Alte substanţe prezente în scoarţa de cruşin sunt principiile amare,  mucilagii,
saponine, rãşini, sitosterol, flavone şi alcaloizi peptidici (frangulina şi franganina).
Acţiune:
Substanţele active din scoarţă imprimă produselor medicinale din cruşin o acţiune
laxativă, purgativă, colagogă, antivirală şi coleretică. Efectul laxativ/purgativ se instalează
lent, dupã 8-10 ore de la administrare şi este diferenţiat în funcţie de doză. La doze mai mici
efectul este mai blând, pe când la doze mai mari efectul este mai intens.
S-a constatat că principiile active purificate au o acţiune relaxantă asupra
musculaturii intestinale, în timp ce extractele totale măresc peristaltismul intestinal.
Indicaţii:
Scoarţa de cruşin îşi găseşte utilitatea în fitoterapia constipaţiei şi a disfuncţiilor
hepato-biliare însoţite de constipaţie. Decoctul frecat pe gingii poate vindeca gingivita; aplicat
pe scalp, elimină păduchii. Extractul de cruşin pare să inhibe dezvoltarea tumorilor.
Mod de administrare:
Decoctul se prepară din 1 linguriţă de coajă mărunţită peste care se toarnă 1 cană de
apă clocotită şi se lasă acoperit timp de 15-20 de minute. Se fierbe 15 minute la foc scăzut. Se
bea călduţ seara, înainte de culcare. Dacã este nevoie, se poate mări doza, dar numai treptat.
Se poate administra şi sub formă de pulbere în doză de 1-2 vârfuri de cuţit, seara, înainte de
culcare.
 Precauţii şi contraindicaţii:
Deoarece preparatele din cruşin pot interacţiona cu anumite medicamente, printre
care anumiţi corticosteroizi şi antiaritmici, este bine a se cere sfatul unui specialist în
medicina plantelor, înainte de a le folosi. Scoarţa proaspătă este toxică - a nu se utiliza. A se
evita cruşinul în sarcină şi alăptare. A nu se administra copiilor sub 15 ani. Supradoza poate
produce convulsii. Preparatele din scoarţă de cruşin nu se administrează mai mult de 7 zile pe
lună.

3.3. ALOE VERA

Aloe Vera creşte în zonele cu climă blândă, unde temperaturile nu coboară pentru
mult timp sub 0 grade şi poate fi recunoscută după frunzele cărnoase, în fomă de lance, care
cresc direct din pământ, cu marginile în formă de dinte de fierăstrău.
În scopuri teraputice se folosesc atât seva cât şi gelul frunzelor de aloe vera, însă
trebuie îndeplinită o condiţie esenţială, şi anume: frunzele se culeg abia când planta
împlineşte 2-3 ani. Seva se scurge când se taie frunza, iar gelul provine din celulele bogate în
mucilagiu din miezul frunzei.

Figura nr. 3.3. Aloe vera

Compoziţie:
 Aloe conţine un complex de substanţe benefice, printre care aloina şi gelul de aloe.
Aloina este un lichid galben-lăptos, situat imediat sub coaja frunzei şi care este folosit de mii
de ani ca laxativ, sub formă de prafuri sau ca atare.
Gelul de aloe are proprietăţi antiinflamatorii, detoxifiante şi de stimulare a
colagenului, fiind ideal în tratamentele cosmetice de întreţinere a pielii.
Acţiune:
Gelul de aloe vera întăreşte sistemul imunitar şi are efecte antibiotice,
antiinflamatorii şi antiseptice, care ajută la tratarea anumitor probleme ale pielii precum
eczemele şi psoriazisul. În acelaşi timp, un consum regulat de aloe normalizează tranzitul
intestinal, promovând sănătatea sistemului digestiv, creşte absorbţia de proteine, ameliorează
arsurile la stomac şi are efect calmant asupra gingiilor şi ţesuturilor bucale moi.
Planta de aloe este o sursă bogată de minerale precum calciu, sodiu, fier, potasiu,
crom, magneziu, mangan, cupru si zinc, dar este şi printre puţinele surse vegetale de vitamina
B12, A, B, C, E şi acid folic, care nu pot fi asimilate corespunzător doar prin alimentaţie. Toţi
aceşti nutrienţi ajută la menţinerea greutăţii corporale în limitele normale, împiedică
îmbătrânirea celulară şi asigură necesarul zilnic de energie.
Indicaţii:
Eczeme, ten uscat, dermatite, ulceraţii, psoriazis, arsuri solare, acnee, fisuri anale,
hemoroizi, reumatism, poliartrita reumatoidă, constipaţie, diabet, hipo şi hiperglicemie,
hiperaciditate, gastrită, hepatita A, B,C, rinite alergice, cistită, candida, herpes, oboseală,
epuizare, insomnii. cataractă, urcior, glaucom.
Mod de administrare:
Uz intern:
Gelurile de aloe sunt obţinute prin presarea frunzelor proaspete, sucul translucid şi
sălciu extras din partea cărnoasă fiind conservat apoi prin pasteurizare sau prin adăugarea de
conservanţi. De regulă, se iau câte 50 ml de gel, pe stomacul gol, de două ori pe zi, pentru a
îmbunătăţi digestia, pentru a preveni şi combate candidoza şi alte infecţii cu fungi, pentru
tratarea hiperacidităţii şi a colitei, a sindromului colonului iritabil.
Sucul de aloe se consumă timp de 7 zile, câte 1 linguriţă de 3 ori/zi, înainte de masă,
apoi, 2 săptămâni câte 1 lingură de 3 ori/zi, pentru a activa şi stimula fluxul sanguin şi
limfatic, funcţiile rinichilor, ale ficatului şi ale vezicii biliare, reglează sistemul imunitar şi
tractul digestiv, ameliorează durerile reumatismale, îmbunătăţeşte statusul psihic şi condiţia
fizică.
 Sucul de Aloe Vera poate fi procurat în farmacii, dar poate fi preparat şi acasă, cu
condiţia să respectăm colectarea şi prepararea corectă a acestei plante. Se recomandă frunzele
mature, cele mai de jos, care se dau prin tocător pentru a obţine sucul de aloe. Pentru a păstra
sucul de Aloe Vera un timp mai îndelungat este necesar să fie conservat cu ajutorul spirtului
medicinal, în proporţie de 8:2 şi se se păstrează în frigider, la o temperatură nu mai mare de
15 grade.
Uz extern:
Gelul de aloe vera este indicat pentru îngrijirea pielii şi în cazul durerilor articulare şi
de tip reumatic şi poate fi folosit ca ,,prim ajutor” în arsuri şi diverse leziuni, datorită
efectelului dezinfectant, hemostatic şi accelerator al procesului de cicatrizare. Se mai poate
folosi şi sub formă de praf, compresă, tinctură, cremă, cataplasmă etc.
Contraindicaţii şi precauţii:
Aloe vera este contraindicată: copiilor mici, femeilor însărcinate sau care alăptează
(poate provoca malformaţii copilului sau chiar avort spontan), în afectiuni ale rinichilor sau
ficatului.
Administrată intern o perioadă mai lungă de timp aloe vera poate provoca crize de
colită.

3.4. SENNA

Senna sau siminichia este o plantă erbacee, aparţinând familiei Fabaceae, ce cuprinde
aproximativ 250 de specii. Originară din regiunile tropicale, unele specii sunt prezente în toate
regiunile temperate. În scop terapeutic se recoltează fructele şi frunzele. 

Figura nr. 3.4. Senna

Compoziţie:
 Senna conţine compuşi antrachinonici (senozide A şi B), flavonoide, zaharide,
derivaţi naftalenici, fitosteroli, uleiuri esenţiale, ceruri, taninuri, săruri minerale, rezine şi
mucilagii.
Acţiune:
Senna are proprietăţi detoxifiante, purificatoare, vermifuge la nivel intestinal,
laxative şi purgative.
Indicaţii:
Indicaţia principală este în caz de constipaţie (acută sau cronică), unde acţionează
prin stimularea directă a peristaltismului intestinal, iritarea mucoasei intestinale şi diminuarea
consistenţei scaunelor (prin scăderea absorbţiei apei şi electroliţilor şi stimularea eliminării
sodiului şi apei în lumenul intestinal). De obicei, intră în compoziţia ceaiurilor laxative
(singură sau în combinaţie cu alte plante).
Alte indicaţii sunt în curele de slăbire, pentru detoxifierea organismului, stimularea
vezicii biliare, în caz de parazitoze intestinale.
De asemenea, este utilizată pentru pregătirea intestinului gros în cazul intervenţiilor
chirurgicale şi investigaţiilor (colonoscopie, irigoscopie).
Mod de administare:
Se poate administra sub formă de ceai (macerat la rece sau infuzie, 1-2 căni/zi),
tinctură (30 picături/seara la culcare, dizolvate în apa), capsule şi comprimate (1-2
comprimate/zi, împreună cu lichide, indicate seara la culcare).
Precauţii şi contraindicaţii:
Senna se administrează în dozele recomandate, pe perioade limitate (7-10 zile).
Dozele mai mari pot provoca colici abdominale intense, însoţite de diaree apoasă, greaţă,
vărsături.
Administrarea prelungită poate crea dependenţă, pierderi de minerale (potasiu), cu
tulburări de ritm cardiac, hematurie (urinare cu sânge).
Nu se administrează copiilor sub 14 ani, femeilor gravide si celor care alăptează,
persoanelor cu ocluzii intestinale, boli inflamatorii intestinale, colită ulceroasă, apendicită,
hemoragii gastrointestinale, afecţiuni hepatice şi renale.
În cazul unor medicamente administrate în paralel pe cale orală, poate diminua
absorbţia acestora. În consecinţă, intervalul minim de administrare între cele două
medicamente trebuie să fie de 2 ore.

3.5. FENICUL
 Această plantă perenă înaltă, cu frunze în formă de pană, este originară din bazinul
mediteraneean şi a fost cultivată încă din Antichitate. Toate părţile componente ale feniculului
au un miros puternic de anason, el fiind o plantă alimentară foarte populară. Florile mici,
galben-verzui, cresc pe capete mari şi late. Seminţele mici, galben-maronii şi aplatizate au
miros şi gust aromat.
În scop terapeutic se folosesc seminţele, care se recoltează toamna, când se
îngălbenesc şi se folosesc întregi sau se extrage din ele un ulei esenţial.

Figura nr. 3.5. Fenicul

Compoziţie:
Uleiul esenţial alcătuieşte până la 6% din seminţe şi conţine în principal anetol, plus
estragol şi fenconă. Seminţele conţin fitosteroli, flavonoide şi cumarine.
De asemenea, în seminţe se găsesc vitamine A, B, C, saruri minerale de fosfor,
potasiu, sodium, fier , uleiuri volatile ,anetol, fencona, camfen, limonen, felandren, fitosteroli,
triterpene, tocoferoli, cumarine, furano-cumarine, acid clorogenic, glucide, pectide etc .
Acţiune:
Seminţele de fenicul au efect antiseptic, antispastic, carminativ, stomahic, în
flatulenţă, calmant gastric, laxativ, diuretic galactogen (stimulează secreţia lactată la mamele
care alaptează ), tonic, vermifug, antiparazitar, sedativ nervos,avand efect calmant, confera o
stare de multumire, eficient în stări de nervozitate, iritabilitate, efect afrodisiac, antiemetic
(antivomitiv).
Indicaţii:
Preparatele pe bază de fenicul sunt recomandate în caz de: sindroame dispeptice,
atonie digestivă, balonare, digestie lentă, constipaţie, colici abdominale la bebeluşi, colită,
enterocolită, insuficientă dezvoltare a sânilor şi alte caractere feminine, tulburări de ciclu
menstrual, tulburări de menopauză, stimularea secreţiei lactate la mamele care alăptează şi/sau
care prezintă agalacţie, insomnie.
Mestecarea seminţelor este un remediu pentru halenă şi, deoarece feniculul are
proprietăţi antiinflamatorii şi antimicrobiene, este folosit adesea la fabricarea pastelor de dinţi
naturale.
Feniculul este un cunoscut remediu în curele de slăbire, deoarece taie pofta de
mâncare şi stimulează metabolismul.
Din câte se pare, planta ameliorează diverse tipuri de greaţă. Feniculul este utilizat şi
pentru calmarea inflamaţiilor (în spălături oculare) şi ale gâtului.
Este de asemenea expectorant şi, datorită acţiunii sale antispastice, poate fi folosit în
tratamentul tusei.
Mod de administare:
Uz intern: tinctura de fenicul - se ia o linguriţă într-un sfert de pahar înainte de
fiecare masă.
Uz extern: în iritaţii ale tenului se indică comprese cu infuzie de fenicul (este
calmantă), antiseptic, antiinflamator ocular, antiseptic al căilor respiratorii superioare,
expectorant; înlătură halena neplăcută, urât mirositoare a gurii (sub forma de gargară).
Uleiul esenţial de fenicul este folosit sub formă de aromoterapie.
Precauţii şi contraindicaţii:
Femeile care suferă de cancer uterin sau mamar trebuie să evite feniculul. De
asemenea, persoanele alergice la morcovi sau ţelină pot avea reacţii alergice şi la fenicul.
Feniculul poate produce greaţă şi vărsături, lichid în pleură şi poate provoca
sensibilitate faţă de razele solare, poate induce menstre la femeile aflate la menopauză, iar
femeile însărcinate sau care alăptează nu trebuie să consume cantităţi mai mari decât cele care
se găsesc de obicei în alimente.

3.6. ANGHINARE
 Anghinarea este o plantă ierboasă de origine mediteraneană, la noi cultivându-se mai
ales în regiunile din sudul ţării. În primul an se dezvoltă frunze lungi de până la 1 m şi late de
30 cm, cu margini crestate, de culoare albicioasă, cu peri deşi.
Fiind sensibilă la temperaturi scăzute, pe timpul iernii trebuie protejată de frig prin
acoperire cu frunze sau paie. În al doilea an, dintre tulpinile înalte apar şi flori mari de culoare
violacee şi formă globuloasă.
În scop terapeutic se utilizează frunzele de anghinare, care au gust amar şi se
recoltează de 3-4 ori pe an, dupã maturizare, încă din primul an, în lunile iunie-septembrie.

Figura nr. 3.6. Anghinare

Compoziţie:
Frunzele de anghinare conţin polifenoli (cinarina şi alţi produşi clorogenici),
flavonoizi (cinarozida, scolimozida), un principiu amar (cinaropicrina), cinaratriol, compuşi
sterolici (taraxasterol, pseudotaraxasterol, stigmasterol şi betastigmasterol), săruri de potasiu,
provitamina A şi numeroase enzime.
Acţiune:
Preparatele din anghinare au acţiune coleretică, colagogă, antitoxică hepatică,
hipolipemiantã, diuretică, stimulează excreţia colesterolului prin bilă, scad nivelul de
colesterol din sânge şi stimulează pofta de mâncare.
Indicaţii:
 Anghinarea, ca remediu fitoterapeutic, este indicată în insuficienţe hepatice şi renale,
hepatită cronică şi ciroză hepatică, calculoză biliară, ateroscleroză, hipercolesterolemii,
anorexie, balonare, adjuvant în tratamentul hipertensiunii arteriale, intoxicaţii, balonare,
inapetenţă, greaţă şi durerile abdominale.
Mod de administrare:
În afecţiunile hepato-biliare se prepară o infuzie din 2 linguriţe de plantă uscată şi
mărunţită, la 300 ml apă. Se bea în trei reprize, cu 30 de minute înaintea meselor principale.
Până la servirea mesei se recomandă ca pacientul să stea culcat pe partea dreaptă. Dupã10
zile, preparatul se poate face mai concentrat (4 linguriţe la 300 ml apă), iar dupã alte 10 zile,
cu prudenţă, se poate prepara infuzia din 5 linguriţe de plantă uscată, la 300 ml apã.
Tratamentul se poate relua, dacă mai este necesar, după o pauză de o lună. În mod curent,
frunzele de anghinare se asociază cu diferite plante medicinale (mentă, pelin, brusture etc.).
Pentru stimularea poftei de mâncare se recomandă o infuzie din 1 linguriţă de plantă
uscată, la 1 cană cu apă şi se bea câte ½ de cană înainte de masă. Şi în cazul afecţiunilor
renale sau al hiperlipidemiilor, infuzia se prepară la fel, administrându-se 2-3 căni pe zi.
Contraindicaţii:
Nu se administrează în stadiul acut al bolilor hepato-biliare şi renale si nici inclus în
vreun altfel de preparat în cazul litiazei biliare. Contraindicat în alăptare (reduce lactaţia). La
unele persoane poate provoca reacţii alergice.