Limba Şi Literatura Română

I. Proza
-Componente de structură, de compoziţie şi de limbaj în textul narativ-

Textul narativ transmite în mod indirect realitatea prin intermediul acţiunii şi a

personajelor. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar aceasta se împleteşte cu
dialogul şi descrierea.
Textul narativ este specific genului epic. (Caracteristicile genului epic, liric, dramatic)
Naratorul-povestitorul- : (delegatul autorului abstract în text) este emiţătorul
mesajului, "Vocea" (Vocea narativă), care relatează evenimentele la persoana a III-a.
Ipostazele naratorului :
*narator subiectiv: este implicat afectiv, relatarea se face la persoana I. singular,
ceea ce presupune viziunea proprie asupra evenimentelor relatate
*narator obiectiv: este neimplicat afectiv, relatarea se face la persoana II. Singular
*narator omniscient:singurul care ştie cum gândesc şi acţionează personajele, în
spatele cărora se află şi pe care le prezintă
*uneori este o voce care nu poate fi identificat.
Personajul : este proiecţia literară a unor figuri umane.
A. Particularităţi ale construcţiei subiectului în textele narative:
Subiectul- reprezintă succesiunea de evenimente care formează conţinutul operei
literare epice sau dramatice.Subiectul respectă un tipar narativ, care urmăreşte gradarea
tensiunii şi este organizat în momentele subiectului.
- expozițiunea /
- intriga /
- desfășurarea acțiunii / === momentele subiectului
- punctul culminant /
- deznodământul /
B. Particulități ale compoziției în textele narative
-Reprezintă modul intern de organizare a unei opere epice.
-Se reflectă în alcătuirea formală sau exterioară a operei: număr de volume, capitole,
episoade narative și organizarea internă: tehnica narativă, elemente de compoziţie.
Organizarea textului narativ poate fi și:

-Lineară: după principiul cronologiei lineare

(de exemplu ”Alexandru Lăpușneanul” de C. Negruzzi)
-Dislocată: acțiunii colaterale care nu respectă axul cronologic principal
( de exemplu: ”Amintiri din copilărie” I. Creangă)
-Circulară: există o simetrie între incipit și final
( de exemplu: ”Ion” de L. Rebreanu)
-Simultană: se realizează prin multiplicarea planurilor narative

1
 (de exemplu” Moromeții” de M. Preda)
-Pe niveluri narative: povestirea în ramă : presupune existența unui narator care dă
cuvânt unui alt narator. ( de exemplu: ” Hanul Ancuței” de M. Sadoveanu)

C. Tema este idea general a unui text. Este construită dintr-un domeniu, o idee, o
atitudine, un sentiment etc. în jurul cărora se încheagă acţiunea unei opere artistice.
Motivele literare sunt unităţile minimale care intră în alcătuirea temei, constă într-
un simbol, o idee, o imagine reluate sau subliniate cu insistenţă şi care contribuie la
definirea mesajului unei opere. Exemple:
-tema iubirii (motive lit. : despărţire, iubire eşuată-meghiúsul-, angelică-angyali-, femeia
demon)
-tema naturii (motive lit.: izvorul, lacul, marea ,arborele sacru: teiul, salcâmul-akác-)
-tema condiţiei umane (motive lit.: viaţa, moartea, fericirea, suferinţa, eşecul-kudarc-
existenţial),
-tema destinului omului superior, a aspiratiei spre ideal, a creaţiei şi creatorului, a jertfei
creatoare, tema timpului, a vârstelor (copilăria, adolescenta etc.), a raportului dintre om si
Dumnezeu, a istoriei, a eroismului, a luptei (pentru libertate, pentru dreptate).
Exemple de motive:motive terestre (codrul, grădina, muntele, dealul), motive astrale
(steaua, luceafărul, luna, soarele, norul); motivul obiectelor fermecate (paloşul fermecat,
oglinda, peria).
Obiecte simbolice (cartea-simbol cultural, treapta-simbol ascensiv, cheia-accesul, calea,
soluţiarolul, plugul-munca, ochiul-cunoasterea prin contemplare, buzele-rostirea, inima-
iubirea).
Motive cromatice: verdele-viaţa, tinereţea; albul-puritate, ideal; negrul-simbol al
morţii.Cifre: zero (nimicul, golul, vidul), unu (cifra sacră- Divinitatea nepereche), doi
(pereche, cuplul originar), zece (totalitate), doisprezece (ciclu temporal/anul cosmic), trei,
sapte, nouă (cifre fatidice).
Curente Literare
Clasicism( sec. XIX) Caracteristici :
- accent pus pe rațiune, care domină sentimentele
-armonie compoziţională
-simetrie
-caracterul moralizator: fabula, satira, comedia, tragedia
Romantism(sfârşitul secolului al XVIII-lea) în Anglia şi Germania, iar în secolul al XIX-lea
în Franţa. Caracteristici:
-accentul este pus pe imaginaţie
-Introduce noi categorii estetice: urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul, aspiraţia  spre 
originalitate,libertatea formelor,introducerea de noi specii: meditaţia, drama romantică, 
poemul filozofic, nuvela istorică, inovaţii prozodice; ex:Mihai Eminescu
Realism:Realismul începe odată cu declinul romantismului, în anii 1850(sec. XIX,
XX)Realismul a pătruns în literatura română odată cu romantismul şi
clasicismul.Caracteristici: -descrieri amănunţit-realiste de haine şi obiceiuri culinare în
Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi (1840)
-veridicitate,verosimilitate,-valószinű- critică socială, stil sobru –egyszerű, keresetlen-

2
-motivul setei de îmbogăţire, a avariţiei,-fösvénység- parvenismului- felkapaszkodás

-personaje tip: tipul avarului, parvenitului, demagogului,-népámitó- fetei bătrâne, mamei

posesive, încornoratului- felszarvazott-

Expresionismul reprezintă o revoltă împotriva realismului sau

naturalismului.Caracteristici: -aspiraţia către absolut, -omul ca fiinţă cosmică , -căutarea
unei realităţi psihologice sau spirituale.

BASMUL CULT

Povestea lui Harap-Alb- (specie narativă amplă)

Definiţie:Basmul este o specie a genului epic, de obicei în proză, de proveniență cultă sau
populară în care se relatează întâmplările fantastice al unor personaje cu valori simbolice
care reprezintă binele și răul și au puteri supranaturale.Funcțiile personajelor pot fi:
protagonist,-főszereplő-antagonist,de ajutorare .

Context:”Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult publicat in

revista”Convorbiri literare” în anul 1877.

Titlul basmului indică dubla identitate a eroului. Schimbarea identității sale (aceea de fiu
de crai, cu cea aparentă: cea de slugă) se observă din semnificația numelui pe care eroul îl
primește de la Spân. Contrastul dintre substantivul ”harap” ce înseamnă nobil țigan și
adjectivul ”alb” subliniază falsa identitate a fiului de crai. Titlul sugerează tema
basmului,mai precis maturizarea mezinului craiului. Eroul parcurge o aventură eroică
imaginară, un drum al maturizării necesar pentru a deveni împărat, căpătând astfel valori
morale și etice.

Tema basmului este lupta binelui împotriva răului, încheiat cu triumful binelui.

Motivele narative prezente în”Povestea lui Harap-Alb”sunt: superioritatea mezinului,

călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile, demascarea răufăcătorului, pedeapsa,
căsătoria.

Perspectiva narativă:Întâmplările sunt relatate din perspectiva unui narator omniscent,

care intervine adesea prin comentarii sau reflecții caracterizate prin umor sau
oralitate.Narațiunea la persoana a III-a alternează cu dialogul.La sfârșit autorul își
dezvăluie identitatea de narator printre invitații de la nuntă iar cititorul este invitat să
participe la acestă nuntă nesfârșită, care ”mai ține încă”.

3
Tehnica narativă : Ion Creangă utilizează triplicarea (triplarea situațiilor), dar
supralicitează procedeul de tehnică narativă specifică basmului popular, astfel că eroul nu
are de trecut doar trei probe ci mai multe serii de probe potrivit avertismentului dat de
tată:” să te ferești de omul roș,iar mai ales de omul spân, că sunt foarte sugubeți.”-trefas-

În basm , sunt prezente numerele magice, simbolice,3,12,24 și obiectele magice, unele

fiind grupate câte trei.

Acțiunea se desfășoară linear, cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative a

episoadelor și respectă modelul tipic (structural stereotip) și ciclic al basmului, o situație
inițială de echilibru, (expozițiunea ),tulburarea echilibrului (intrigă), parcurgerea unui
drum cu trecerea probelor(desfășurarea acțiunii), acțiunea reparatorie (punctul
culminant) ,refacerea echilibrului și răsplătirea eroului(deznodământul).

Mijloacele de caracterizare sunt directe ( de către narator , de către alte personaje sau
prin autorcaracterizare)și indirecte prin fapte , gânduri , relaţii cu alte personaje. Specifie
basmului cult este modul în care se individualizează personajele(în primul rând prin
limbaj). Eroul (protagonistul) este sprijinit de ajutoare, chiar cu însușiri supranaturale
( Sfântă Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor și a albinelor),
făpturi himerice –csalóka-sau obiecte miraculoase, eroul se confruntă cu personajul
antagonist (Spânul) care are și funcție de trimitător iar personajul căutat, este fata de
împărat . Cu excepția eroului al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje au
o trăsătură dominantă. Împăratul Ros și spânul sunt vicleni-ravasz-, Sfânta Duminică este
înțeleaptă.

În concluzie, (deși este un personaj de basm), Harap Alb nu reprezintă tipul eroului voinic
din basmele populare ci pe cel al eroului vrednic , pentru că evoluția sa reflectă concepția
despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului. Protagonistul este o întruchipare
a omului de soi,care traversează o serie de probe, învață din greșeli și progresează, se
maturizează pentru a merita să devină împărat, basmul putând fi astfel considerat un
BILDUNGSROMAN.

Un rol important în acest traseu spiritual îl are antagonistul, Spânul, care personifică răul
în concepția populară, (omul însemnat), dar care este și ințiatorul, deoarece cu cât
încercările la care îl supune pe tânăr sunt mai grele, cu atât eroul dovedește calități morale
care conturează portretul viitorului împărat.

NUVELA ISTORICĂ

ROMANTICĂ-PAȘOPTISTĂ

ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL - DE COSTACHE NEGRUZZI

4
Context: Prima nuvelă istorică din literatura română Alexandru Lăpușneanul de C.
Negruzzi aparţine prozei romantice, fiind publicată în perioadă pașoptistă în primul
număr al revistei Dacia literară în 1840. Este inspirată din istoria națională și folclorul
național.

Definiţie: Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă de oarece este o construcție riguroasă,

epică, în proză, cu un fir narativ central și conflict concentrat . Fiind o nuvelă istorică
faptele evocate(relatate), sunt verosimile-valoszinu- , iar cronologia este lineară. Acțiunea
gravitează în jurul personajului principal al cărui nume indică titlul nuvelei .
Personajele(relativ puține și caracterizate succint-roviden-pun în lumină trăsăturile
personajului principal.

De asemenea, este o nuvelă romantică prin tema de inspiraţie istorică, personaje

excepţionale în situaţii excepţionale construite în antiteză, culoarea epocii în descrieri cu
valoare documentară, gesturi spectaculoase şi replici devenite celebre.

Nuvela are ca temă evocarea celei de-a doua domnii-uralkodas- a lui A.L.
prezentând lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de
către un domnitor crud se raportează la realităţile social-politice din Moldva secolului al
XVI-lea. Subiectul nuvelei este preluat din cronica lui Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării
Moldovei” din care autorul preia întâlnirea cu boierii de Tauso, uciderea celor 47 de boieri,
arderea cetăţilor Moldovei, călugărirea şi uciderea prin otrăvire a domnitorului.

O altă sursă importantă de inspiraţie este „Letopisetul Ţării Moldovei” de

Miron Costin de unde prelucrează pentru episodul omorârii lui Moţoc din nuvelă, schema
uciderii unui boier în timpul domniei lui Alexandru Iliaş.

Perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea la persoana a III-a aminteşte

de relatarea cronicarelor. Naratorul omniscient(mindentudo), omniprezent sobru şi detaşat
intervine rareori prin epitetele de caracterizare, prin care precizează ipostazele
personajului „Vodă, domnul , tiranul, bolnavul”.

Structură, compoziţie:Deşi nuvela este o specie care aparţine genului epic, se remarcă
în acest caz caracterul dramatic oferit de:

- rolul capitolelor în ansablul textului ,

-realizarea scenică a secvenţelor narative,

- utilizarea predominantă a dialogului dar întâlnim şi naraţiunea ( şi minima intervenţie a

naratorului )

5
 Echilibrul compoziţional, clasic, este realizat prin organizarea textului narativ în
patru capitole, care fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un moto sugestiv
pentru conţinutul acestora fiind replici importante rostite de personaje:

 capitolul I. (expunere şi intrigă) – „ Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreau ... ” (

răspunsul dat de A. Lăpuşneanul boierilor)
 capitolul al II-lea ( desfăşurarea acţiunii ) – „ Ai să dai seamă doamnei
avertismentul adresat de văduva unui boier decapitat doamnei Ruxandra, pentru că
nu opreşte crimele soţului său ”
 capitolul al III-lea ( punctul culminant ) – „ Capul lui Moţoc vrem ”, cererea
norodului –sokasag-revoltat
 capitolul al IV-lea ( deznodământul ) – „ De mă voi scula prea mulţi am să popesc şi
eu... ”, ameninţarea împotriva tuturor rostită de A.Lăpuşneanul care bolnav fusese
călugărit şi pierduse astfel puterea domnească.

Caracterizarea personajului: Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice

personaje excepţionale (au calităţi şi defecte ieşite din comun ), situaţii excepţionale
construite în antiteză. În funcţie de rolul lor în acţiune ele sunt puternic individualizate,
construite cu minuţiozitate sau portretizate succint.

Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al unui personaj romantic

excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale de exemplu : scena uciderii boierilor, a
pedepsirii lui Moţoc, scena morţii domnitorului otrăvit. Întruchipează tipul domnitorului
sângeros, tiran şi crud. El este construit din contraste, având calităţi şi defecte puternice.
Este caracterizat în mod direct de către narator, de către celelalte personaje şi chiar de el
însuşi şi indirect prin fapte, limbaj, atitudine, comportament, relaţii cu alte personaje.

Personajul nu evoluează pe parcursul nuvelei, trăsăturile principale fiind

prezentate încă de la început : hotărât, crud,inteligent, cu voinţă de putere, viclean, bun
cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic individualizat.

Prin forţa sa excepţională domină relaţiile cu celelalte personaje, în general

manipulate de domnitor.

În concluzie, nuvela de inspirație istorică „ Alexandru Lăpușneanul” ilustrează

principiile ideologiei pașoptiste și ale romantismuli românesc. Costache Negruzzi face din
personajul A. Lâpușneanul tiran de o cruzime ieșită din comun și reconstituie culoarea de
epocă, în aspectul ei documentar.

Nuvela Realistă, Psihologică

Moara cu noroc - de Ioan Slavici
6
 Context: Nuvela „Moara cu noroc” a fost publicată în 1881 în volumul de debut
„Nuvele din popor”. (Ioan Slavici face parte, alături de Mihai Eminescu, I.L. Caragiale și
Ion Creangă, din galeria marilor clasici ai literaturii române). Scriitorul se inspiră în
nuvelistică sa din viața satului ardelean fiind un deschizător de drumuri pentru proza sec.
al XX-lea. Viziunea despre lume a scriitorului se observă pri folosirea unei duble formule
realismul psihologie și clasicismul.

Definiţie: „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă , adică o specie epică în proză cu
un fir narativ central și o construcție epică riguroasă, cu un conflict concentrat.
Personajele relativ puține scot în evidență evoluția personajului principal, puternic
individualizat.

Este o nuvelă psihologică deoarece prezintă frămânitările de conștiință ale

personajului principal care trăiește un conflict interior moral și s-a transformat sufletește,
iar analiza se realizează prin tehnici de investigare psihologică, precum: monolog interior,
stil indirect liber, scene dialogate însoțite notația –jeloles-gesticii și a mimicii.

Este o nuvelă realistă prin:

-tema familiei și a dorinței a îmbogățire,

-obiectivitatea perspectivei narative,

-includerea de peisaje tipice pentru o categorie socială (Ghiță reprezintă tipul

cârciumarului dornic de îmbogățire, Pintea este jandarmul , Lică este și Sămădăul dar și
tâlharul.

-verosimilitatea, prezentarea veridică a societății ardelenești din a doua jumătate a

secolului al XIX- lea,

-tehnica detaliului semnificativ în descriere (drumul și a locul de Moara cu noroc) și în

portretizare (Lică Sămădăul).

Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Locul acțiunii cărciuma numită Moara cu noroc
ajunge să însemne, mai curând moara cu ghinion, moara care aduce nenorocirea deoarece
câștigurile obținute aici ascund nelegiuiri. (sunt necurate)

Temă: Moara cu noroc de Ioan Slavici are ca temă consecinţele nefaste și dezumanizante
ale dorinței de îmbogățire. Tema poate fi privită din mai multe perspective:

- din perspectiva socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statul social
(din cizmar dorește să devină cârciumar) și de a asigura familiei sale un trai îndestulat.

7
-din perspectivarea moralizatoare, nuvela prezintă conflictul intern trăit de Ghiță care
dornic de prosperitate economică își pierde treptat încrederea în sine și în familie.

Perspectiva narativă este obiectivă.Întâmpările din nuvelă sunt relatate în persoana a III-a,
de către un narator detașat omniscient și omniprezent. Pe lângă perspectiva obiectivă a
naratorului se observă o altă tehnică narativă folosită de Slavici și anume tehnica punctului
de vedere exemplificat prin intervențiile bătrânei. Cuvintele bătrânei de la începutul și
sfârșitul nuvelei oferă caracterul moralizator al nuvelei.

Structură, compoziţie: Nuvela "Moara cu noroc" este constantă după principul ciclic, și
este alcătuită din 17 capitole. Începutul nuvelei fixează prin intermediul cuvintelor
bătrânei, teza morală a textului care se referă la faptul că, omul trebuie să se mulţumească
cu ce i-a fost dat de către divinitate și să nu încerce să-și schimbe destinul. Nespectarea
acestui principiu de viaţă va aduce cu sine sfârşitul tragic al personajelor. Finalul nuvelei
este de o simplitate clasică. Bătrâna, ca ultimul martor al destinelor personajelor afirmă:
"Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat."

Caracterizarea personajului Personajele lui Slavici sunt în situații complexe dar

verosimile( valószinű), pentru că ele se schimbă, evoluează pe parcursul nuvelei în fața
noastră. Personajul principal al nuvelei " Moara cu noroc" este Ghiță, un personaj
complex prin intermedul căruia se ilustrează consecințele nefaste ale dorinței de învățare.
Caracterizarea lui se realizează atât în mod direct, naratorul selectează portretul fizic al
eroilor, dar el se definise mai bine prin portretul moral realizat indirect prin
compartamentul sau modul lor de a acționa. De asemenea, se folosește ca modalitate de
caracterizare monologul interior.

Fiind vorba de o nuvelă psihologică, personajul este urmărit în evoluție. La început

se precizează că este un om cu voință puternică harnic și perseverent, care vrea să își scape
familia de sărăcie. Spre deosebire de soacra sa, el identifică sărăcia cu lipsa de demnitate
nu cu liniştea. Ghiță vine la Moara cu noroc pentru că își iubește familia și dorește o viață
mai bună pentru aceasta, iar datorită ambiției si hărniciei, transformă hanul într-un loc
cunoscut apreciat de călător. Bun meseriaș, om harnic, blând și cumsecade, el dorește să
pună bani deoparte că să-și deschidă un atelier de cizmărie pentru a scăpa de sărăcie.

Caracetrul lui Ghiță se schimbă treptat, deoarece Lică îi exploatează cu abilitate

slăbiciunea pentru bani. Copleşit (lesújtva) de sentimentul culpabilităţii (bűnösség) el se
înstrăinează de familie.

Sfârșitul celor două personaje se justifică prin încălcarea legilor morale.

În concluzie "Moara cu noroc" de Ioan Slavici este o nuvelă realistă, psihologică,

pentru că urmărește efectele dorinței de îmbogățire, frământările personajelor în planul
8
conștiinței, conflictul interior. Observarea este minuțioasă(aprólékos) și servește realizării
unor psihologii complexe. Analiza psihologică detaliată susține o teză morală: goana după
înăvuțire, îmbogăţire(meggazdagodás) cu orice preț distruge echilibrul interior și liniștea
familiei.

Romanul
Romanul experienței
Definiția: Romanul este o specie a genului epic în proză, cu o structură narativă amplă, dar
unitară, cu un număr mare de personaje şi a cărui acțiune se desfășoară în planuri
paralele.

Clasificarea romanelor

1. După curentul literar: realist; romantic; naturalist;

2. După technică narativă: balzacian; psihologic; avangardist;

3. După cadrul social sau geografic: rural; urban; exotic;

4. După amploarea subiectului: roman-frescă; roman-ciclic;

5. După timpul acțiunii: istoric; contemporan; de anticipaţie;

6.După raportul cu realitatea: realist; fantastic; alegoric;

7. După problematica şi elementele de artă literară: tradițional; modern;

Romanul tradiţional evidenţiază originalitatea naţională prin interesul pentru spaţiul

social istoric şi natură, prin atenţia acordată mitului, folclorului.

ROMAN MODERN-SUBIECTIV

INTERBELIC

Maitreyi - de Mircea Eliade

9
 În scenele literare ale lui Mircea Eliade se remarcă două abordări narative
complementare: pe de o parte ”experiența”, autenticitatea, trăirea nemijlocită, intensă a
realității, mai ales sub aspect spiritual și erotic; pe de altă parte fantasticul, reflectând
”experiența sacrului”.

Context: În romanul ”Maitreyi”, Mircea Eliade apelează la prima dintre acestea,

opera literară fiind un roman al experienței, dar și un roman exotic. Aceasta a apărut în
anul 1933, iar acțiunea este plasată în India, locul în care autorul a făcut studiile de
orientalistică și are ca punct de plecare o experiență reală, autobiografică.

Def: Romanul ”Maitreyi” este un roman modern subiectiv, de analiză psihologică,

dar în același timp un roman al autenticității (hitelesseg), al experienței și un roman exotic.
Impresia de autenticitate provine din includerea unor fragmente ale jurnalului din India,
elemente de autobiografie și a scrisorilor. Caracterul de roman exotic este dat de
prezentarea aspectelor care țin de mentalitatea și viaţa din India.

Principala sursă de inspirație al romanului este povestea de dragoste trăită de

autor alături de fiica profesorului (Desgupta, gazda lui din India, țara în care Eliade
petrece mai mulţi ani, dedicându-se studiilor , la Universitatea din Calcutta).

Notele din jurnalul acestei perioade vor sta la baza creației epice de ficțiune, fiind
modificate numele și ocupațiile unor personaje, precum și finalul întâmplării. Lui Allan,
personajul-narator al acestui roman, un ”alter-ego” al autorului, scriitorul îi transferă o
parte din propria-i experiență biografică.

Titlul romanului este numele personajului principal feminin- Maitreyi.

Tema este iubirea incompatibilă dintre doi tineri pe care îi îndepărtează diferențele
de mentalitate și religie.

Romanul este de tipul jurnalului intim iar întâmplările sunt relatate la persoana I,
din perspectiva narativă subiectivă a personajului narator, europeanul Allan.
Multiplicarea perspectivei temporale conduce la apariția celor trei nivele ale scriiturii, în
care aceeași ”voce” a personajului- narator, comentează aceleași evenimente și trăiri
proprii în trei momente diferite.

Primul nivel cuprinde însemnările zilnice ale lui Allan consemnate cu fidelitate în timpul
şederii sale în casa lui Narendra Sen.

Cel de- al doilea nivel conține câteva comentarii adăugate între paranteze ulterioare
producerii faptelor și întâmplărilor care au scopul de a explica și de a clasifica anumite
aspecte notate în jurnal.

10
 Al treilea nivel este o confesiune a personajului narator care, în timp ce scrie, retrăiește
povestea de iubire cu Maitreyi, analizând cu luciditate sensul profund al evoluției acesteia.
Noutatea construcţiei discursului narativ constă în dupla perspectivă temporală pe care
naratorul-personaj o are asupra evenimentelor: contemporană şi ulterioară. Interesant este
faptul că experienta s-a consumat, iar Allan apelează în permanenţă la jurnalul său pentru
a confrunta impresiile din trecut cu cele prezente.

Astfel,cititorul are o dublă perspectivă asupra întâmplărilor:una contemporană şi

una ulterioară,iar acest lucru îi oferă romanului autenticitate , transformându-l
în ,,romanul scrierii unui roman”.

Structură, compoziţie: Acţiunea romanului alcătuit din 15 capitole se petrece în

anul 1929 în Calcutta , unde Allan regăseşte o lume pestriţă-sokszinu- formată din trei
comunităţi: cea autohtonă , foarte conservatoare ; apoi comunitatea albă , preponderent
engleză şi o comunitate eurosiatică care dispreţuieşte obiceiurile indiene, dar grăbită să-i
imite pe europeni.

În acest cadru exotic se desfăşoară povestea de iubire dintre Allan şi Maitreyi .

Incipitul romanului prezintă decizia personajului narator care mărtuieşte că

intenţionează să rememoreze povestea de iubire pe care a trăit-o alături de Maitreyi.
Încercarea lui de a realcătui portretul femeii iubite încă din prima clipă a întâlnii lor,
subliniază obsesia acestuia pentru detalii semnificative. Allan speră ca prin această
revenire la trecut să reuşească să descopere misterul femeii iubite.Finalul însă nu oferă un
răspuns căutării şi nu rezolvă conflictul interior al personajului fiind un final deschis.

Cuplul de personaje Allan-Maitreyi ilustrează în romanul interbelic idea de iubire

inposibilă. Incompatibilitatea iubirii celor doi se datorează diferenţelor de mentalitate
civilizaţie şi religie. Evoluţia cuplului cuprinde mai multe etape: începutul , când indianca
îi pare mai curând ,, urâtă şi vulgară ”; apropierea treptată favorizată de întâlnirea în
bibliotecă; dorinţa lui Allan de a învăţa limba; tradiţiile fetei şi chiar dorinţa să adopte
religia acesteia. După această perioadă în care naratorul îşi analizează evoluţia
sentimentelor , se produce împlinirea iubirii prin logodna de la Lacuri urmată de
destrămarea brutală a cuplului în urma intervenţiei familiei.

În concluzie consider că Mircea Eliade porneşte de la o experienţă autobiografică pe

care o valorifică într-o manieră originală conferând-hozzaad- o nouă interpretare mitului
iubirii incompatibile. Scriitorul nu pune accentul pe caracterul tragic al întâmplărilor ci pe
drama interioară a eroilor care se datorează prejudecăţilor care fac imposibilă înplinerea
iubirii.

11
Prin formula narativă aleasă , prin faptul că iubirea este o experenţă definitorie surprinsă
în romanul-jurnal, prin notarea atentă a stărilor şi a trăirilor analizate cu luciditate, opera
literară se încadrează atât în categoria modernismului interbelic cât şi în cea a romanului
experienţei.

ROMANUL PSIHOLOGIC SUBIECTIV - MODERN

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

DE CAMIL PETRESCU

Subiecte posibile: Viziunea asupra lumii într-un roman subiectiv , de analiză psihologică...

Eseu structurat în care să se demonstreze caracterul analitic al unui

roman studiat.....

Caracterizarea unui personaj dintr-un roman.........

Camil Petrescu este reprezentantul noului roman în literatura română, ale cărui
coordonate le stabileşte în eseul :,, Noua structură şi opera lui Marcel Proust .”

Definiţie: Camil Petrescu teoretizează în literatura noastră romanul modern de tip

proustian şi respinge romanul de tip tradiţional în care naratorul este omniscient şi
omniprezent .

Acest concept literar este carateristic prozei moderne subiective şi defineşte încercarea de
redare cât mai fidelă a trăirilor interoare ale personajului, astfel cea mai importantă
trăsătură este autenticitatea.-hitelesseg-

Context: Romanul “Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război” a apărut în

1930 şi alături de scrierile lui M.Eliade ilustrează tehnica jurnalului intim. Din p.d.v. al
conţinutului romanul subiectiv este predominant analitic, acţiunea este discontinuă, cu
reveniri şi anticipări în timp, iar în ceea ce priveşte tehnica narativă, naratorul este înlocuit
prin personajul-reflector, iar naraţiunea este preponderent- leginkabb- la persoana I, deci
subiectivă.

De asemenea, este un roman de analiză psihologică deoarece:

- universul fictiv se concentrează asupra evenimentelor de planul conştiinţei,

-conflictul principal este interior iar trăirile, respectiv interpretările evenimentelor sunt
mai importante decăt întâmplările concrete.

12
 Titlul indică cele două părţi ale romanului, „Ultima noapte de dragoste” şi „Întâia
noapte de război”, care indică temele romanului , şi în acelaşi timp cele două experienţe
fundamentale de recunoaşteri trăite de protagonist: dragostea şi războiul.

Acţiunea romanului începe sub semnul războiului, fiind indicate şi reperele spaţiale şi
temporale. În primăvara anului 1916 Ştefan Gheorghidiu se află concentrat undeva la
graniţă, deasupra Dâmbovicioarei. Într-o zi la popota ofiţerilor se porneşte o discuţie
despre căsătorie şi dragoste, despre un ofiţer care îşi ucide soţia adulterină şi este achitat la
proces. Este prima scenă memorabilă a romanului în care Gheorghidiu îşi exprimă
concepţia –felfogas- despre iubire. Acesată discuţie declanşează memoria afectivă a
personalului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela.

În comparaţie cu incipitul romanului unde sunt fixate cu precizie realistă coordonatele

spaţio-temporale, finalul este deschis şi lasă loc interpretărilor multiple, aşa cum se
întâmplă de obicei cu proza de analiză psihologică. Astfel Gheorghidiu, obosit să mai caute
certitudini şi să se mai îndoiască- ketelkedni-, se simte detaşat de tot ceea ce îl legase de Ela
şi hotărăşte să o părăsească şi ”să lase tot trecutul”.

Romanul este scris la persoana întăi sub forma unui confesiuni a personajul principal,
Ştefan Gheorghidiu care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul.
Relatarea la persoana I conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului.

Caracterizarea personajului :Ştefan Gheorghidiu care este şi personajul-narator al

romanului reprezintă tipul intelectualului lucid-jozan- . Drama personajului este de natură
–jellegu-intelectuală deoarece el este în primul rând un pasionat al adevărului, al
certitudinii, al absolutului. Ş. Gheorghidiu este un tânăr intelectual , absolvent a Facultăţii
de Filozofie, însurat cu o colegă de la Universitate, studentă la Litere, pe nume Ela.

Gheorghidiu este un filozof, un spirit lucid, care analizează totul, interpretează totul,
fiecare gest al soţiei este un chin pentru el, este interpretat ca un gest de trădare.

În capitolul, Diagonalele unui testament, personajul dă dovadă de alte calităţi cum ar fi :

tăria de caracter, indiferenţa faţă de partea materială a existenţei ,onestitate şi inteligenţă.

În ceea ce priveşte relaţia lui Gheorghidiu cu familia şi cu societatea, se observă că este

un inadaptat.-alkalmazkodasra keptelen- Incompatibilitatea dintre el şi familie, societate
reiese cel mai bine din capitolul în care primeşte moştenirea, prin introspecţie –onvizsgalat-
şi monolog (tehnici ale analizei psihologice), Ştefan Gheorghidiu îşi analizează cu luciditate
stările şi sentimentele.

În concluzie, prin formula narativă folosită în „Ultima noapte de dragoste,întâia noapte

de război” ,Camil Petrescu schimbă viziunea asupra unor teme,precum iubirea şi războiul
în literatura tradiţională.
13
Cu toate că autorul Camil Petrescu se consideră un scritor anticalofil ,care nu este
interesat de scrisul frumos, prezentul roman demonstrează că autorul este interesat de
expresia adecvată, de precizia terminologică, exprimă sentimntul de frică, ororile şi efectele
războiului.

ROMANUL REALIST INTERBELIC

MODERN-OBIECTIV

ION de Liviu Rebreanu

Context: Publicat în 1920, romanul „Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu
Rebreanu, un roman realist de tip obiectiv cu tematică rurală, înfățișează universul rural
în mod realist fără a-l idealiza. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare „Zestrea”
și „Rușinea”, iar sursele de inspirație sunt trei experienţe de viață ale autorului receptate
artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui Ion al Glanetasului și bătaia
pornită de la tatăl ei de o fată cu zestre din cauza unui sărac.

Definiţie: Ion este un roman realist și social care poate fi încadrat în categoria
romanelor obiective. Romanul realist și obiectiv se caracterizează prin faptul că își
propune :

-să reflecte existența obișnuită, universul fictiv al operei literare este construit după
principiul verosimilității,

-construcția subiectului respectă ordinea cronologică, începutul se află într-o strânsă

legătură cu finalul, începutul prezintă cadrul acțiunii,și fixează timpul, iar finalul este
închis, nepermițându-i cititorului alte interpretări.

- Ca element de tehnică literară, trebuie menționat că naratorul este omniscient și

omniprezent relatând la persoana al III-a,este neutru și impersonal fără să emită judecăți
de valoare să comenteze faptele sau să explice situațiile.

Titlul romanului este numele personajului principal Ion, deoarece acesta este
reprezentantul pentru o categorie socială și anume țărănimea din Ardealul aflat sub
ocupație austro-ungară.

Tema romanului este problematica pământului, lupta țăranului român pentru

pământ într-o societate împărțită între săraci și bogați. Această temă centrală este dublată
de tema iubirii, de tema destinului. Pe parcursul romanului se desprinde ideea că dorinţa

14
de de pământ duce la dezintegrare morală atunci când aceasta depăşeşte limitele
normalului , transformându-se în obsesie.

Caracterul monografic al romanului constă în surprinderea diverselor aspecte ale lumii

rurale cum ar fi obiceiurile şi tradiţiile(naşterea, nunta, înmormântarea, hora), relaţiile
socio-economice, de familie, instituţiile, respectiv autorităţile.

Compoziţie: Din punct de vedere compoziţional, romanul este împărţit în două părţi
„Glasul Pământului” şi „Glasul Iubirii”, titlurile acestora sintetizând esenţa conţinutului.
Acţiunea romanului este dispusă pe două planuri , care alcătuiesc imaginea globală a
satului transilvănean. Primul plan este cel al ţăranilor şi îl are în centru pe Ion, iar al doilea
plan este cel al intelectualităţii rurale care descrie viaţa şi problemele cu care se confruntă
familia Herdelea.

Concepția autorului despre roman, înțeles ca un corp geometric perfect :„corp

sferoid”, se reflectă artistic în structura circulară a romanului.

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din
satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat, drumul are semnificaţia simbolică a
destinului. Descrierea iniţială a drumului îl întroduce pe cititor în viaţa satului ardelean de
la începutul sec. al XX.-lea. Descrierea caselor lui Herdelea şi Glănetaşu ilustrează condiţia
lor socială, iar crucea strâmbă de la marginea satului cu un Hristos de tinichea ruginită ,
anticipează destinul tragic al protagonistului.-foszereplo-

Caracterizarea personajului :Autorul nu îşi analizează personajele ,nu le critică sau le

admiră ci pur şi simplu le prezintă cititorului. Modalităţile de caracterizare pe care le
foloseşte sunt caracterizare directă,autocaracterizarea dar mai ales caracterizarea
indirectă, prin intermediul căreia se evidenţiază gesturile, atitudinile ,gândurile,dar şi
relaţiile dintre personaje.

Ion este personajul principal şi eponim, realizat prin tehnica basoreliefului şi a

contrapunctului. Ion este un personaj monumental, complex, cu însuşiri contradictorii:
viclenie şi naivitate,gingăşie şi brutalitate, insistenţă şi cinism. La începutul romanului i se
face un portret favorabil ,care motivează acţiunile sale prin nevoia de a-şi depăşi condiţia.
Însă în goana sa pătimaşă după avere el se dezumanizează treptat,iar moartea sa este
expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului.
Se regăsesc mai multe tipologii realiste în construcţia personajului
principal:tipul ţăranului sărac,tipul omului fără scrupule,-lelkiismeretlen- care foloseşte
femeia ca mijloc de parvenire,dar şi ambiţiosul dezumanizat de lăcomie.
Cele două femei conturate antitetic,Ana şi Florica
reprezintă cele două patimi ale personajului principal:pământul şi iubirea.
Fiind un scriitor realist,Liviu Rebreanu este un
15
anticalofil care adoptă un stil narativ neutru,impersonal,numit şi „stilul cenuşiu”, acesta
fiind specific prozei realiste,obiective. Romanul de tip obiectiv îşi propune să reflecte
realitatea şi viaţa motiv pentru care autorul nu foloseşte figuri de stil sau alte procedee,
menite să o înfrumuseţeze, astfel putem spune că romanul „Ion” este o capodoperă a
literaturii române realiste interbelice.

Apreciat la apariţie de criticul E.Lovinescu drept „cea mai puternică creaţie obiectivă a
literaturii române”, romanul „Ion ” este o capodoperă a literaturii române realiste
interbelice.

ROMANUL REALIST POSTBELIC

MODERN -OBIECTIV

MOROMEŢII - de Marin Preda

Context: Primul roman scris de Marin Preda „Moromeţii” ia naştere în urma unul
îndelung proces de elaborare. Este alcătuit din două volume:primul volum fiind publicat
în anul 1955, iar al doilea apare la 12 ani distanţă în 1967.
Definiţie: Romanul „Moromeţii” poate fi încadrat în categoria
romanelor realiste şi obiective,deoarece:

- îşi propune să reflecte existenţa obişnuită,

-universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii,

-construcţia subiectul respectă ordinea cronologică,

-incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul ,incipitul prezintă cadrul acţiunii şi
fixează timpul iar finalul este inclus,rezolvând conflictele.
Deşi problematica şi modalităţile de exprimare ale celor două volume
diferă,romanul este unitar deoarece reconstituie imaginea satului românesc în perioade de
criză , în preajma celui de-al Doilea Război Mondial.
Perspectiva naratorului obiectiv ,care relatează întâmplările la persoana a
III-a se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete în volumul I. Şi Nicolae în
volumul al II-lea), ca şi prin cea a informatorilor (personaje-martori ai
evenimentelor).Naratorul este neutru şi impersonal,relatează întâmplările fără să emită
judecăţi de valoare,să comenteze faptele sau să explice situaţiile.

Titlul “Moromeții” subliniază faptul că în central romanului se află istoria unei familii, dar
problemele acesteia reflectă la nivel social destrămarea satului tradiţional.

Temă: Cea mai importantă temă a prozei lui Marin Preda este dispariția ţărănimii
tradiționale. Romanul prezintă destrămarea unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării.
16
Evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii.
Alături de această temă, autorul tratează și tema istoriei, al timpului, care aduce cu el
schimbări radical și neașteptate.

O altă temă este criza comunicării, absența unui dialog real între Ilie Moromete şi
familia sa.

Primul volum este structurat în 3 părţi, acţiunea concentrată ilustrează monografic

viaţa rurală (pe parcursul verii, cu 3 ani înaintea celui de-al II-lea Război Mondial). În
centrul primului volum se află figura lui Ilie Moromete, și problema paternităţii, a
raportului acestuia ca fiii lui, care este însă o deghizare a problemelor generale.
Expozițiunea fixează reperele spațiale și temporale ale acțiunii, sunt prezentate
personajele. Familia Moromete este formată din IlieMoromete, soția sa Catrina, trei băieți
din prima căsătorie a lui Ilie, Paraschiv, Nilă și Achim, o fată a Catrinei Vită, și doi copii
din a doua căsătorie, Ilinca și Niculae.

Destrămarea familiei din final este anticipată de secvența narativă în care este
prezentată tăierea salcâmului. Ilie Moromete ia această decizie pentru a plăti o parte din
datoriile familiei, fără a vinde pământ sau oi. Tăierea salcămului nu simbolizează doar
destrămarea familiei, ci și a satului tradiţional. Pentru săteni, salcâmul din grădina
Moromeților era un punct de reper, el având valoarea unui arbor sacru. Odată cu tăierea
acestuia, nici timpul nu mai are răbdare, iar în lumea tradiționalăva începe procesul de
destrămare.

Al doilea volum este structurat în 5 părţi . Acest volum reflectă mai bine problema
demoralizării satului, atingerea lui spre civilizația urbană. Acțiunea se concentrează
asupra a două momente istorice: reforma agrară din 1945 și transformarea “socialistă” a
agriculturii după 1949. Conflictul principal opune mentalitatea tradițională și mentalitatea
impusă, colectivistă.

Caracterizarea personajului :Ilie Moromete este personajul principal central a romanului.

El este capul familiei Moromete în jurul căruia se desfășoară întreaga acțiune a primului
volum. Este reprezentantul ţărănimii tradiționale, ale cărui valori le apără cu îndârjire.
Accentul se pune mai ales pe capacitățile intelectuale ale personajului, datorită meditățiilor
și concepțiilor sale despre viață a fost considerat de critici, țăranul filosof al literaturii
române.

Este caracterizat în mod direct ,atât de autor, cât și de celelalte personaje: dar
caracterizarea indirectă, prin faptele, acţiunile, relațiile cu celelalte personaje și felul său
de a vorbi, spun cel mai mult despre Ilie Moromete. Încă de la început este prezentat în
calitatea de cap de familie, în care autoritatea nu îi este contestată. Problema pe care o are

17
cu familia este una a comunicării și chiar dacă le vrea binele copiilor, nu le dă posibilitatea
de a-şi exprima o opinie.

O trăsătură important pe care o subliniază autorul este disimularea-elleplezes-spre

exemplu în episodul în care Moromete vrea să-l păcălească pe Jupuitu, deoarece el
reușește să scape din situații dificile prin intermediul limbajului.

Moromete nu este un ţăran obişnuit, este deosebit de personajele din lumea rurală
datorită inteligenţei, umorului, ironiei. Este un idealist aflat în contradicţie cu noile
schimbări ale societăţii, care până la urmă îl vor învinge.

În concluzie: “Moromeţii” este un roman al deruralizării satului încadrându-se în în

tematica rurală. Fiind un roman realist şi obiectiv se bazează pe naraţiune, dar alături de
această modalitate de expunere se adaugă dialogul şi monologul interior.

Criza ordinii sociale se reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii şi în criza
comunicării.

Romanul Balzacian

Enigma Otiliei de George Călinescu

Context:Romanul „Enigma Otiliei”, numit inițial „Părinții Otiliei”, a fost publicat în

anul 1838, iar acesta a pus încă de la apariția lui problema încadrării într-un curent literar.
Structura, compoziția, personajele și procedeele folosite, demonstrează că romanul este în
același timp clasic, romantic, realist și modern.

DefiniţieTrăsăturile dominante în romanul „Enigma Otiliei” sunt cele realiste, fiind

un roman obiectiv, social și citadin, care oferă cititorului o imagine amplă a societății
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Se observă influența romancierului francez
Honoré de Balzac, prin prezența anumitor elemente de realism critic balzacian: tema
romanului (alcătuirea unei imagini complete a burgheziei de la începutul secolului),
motivul moștenirii, motivul paternității, încadrarea personajelor într-o tipologie, notatarea
amănuntelor semnificative, descrieri minuțioase, tehnica detaliului.

Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternității, pentru că

fiecare dintre personaje determină într-un fel destinul orfanei Otilia, ca niște ”părinți”.
Autorul schimbă titlul și deplasează accentul de la un aspect realist, la tehnica modernă a
reflectării poliedrice prin care este realizat personajul principal. Otilia devine o enigmă
18
pentru că fiecare personaj din roman o percepe în mod diferit, nereușind să o definească în
totalitate.

Tema. Romanul descrie istoria unei familii al cărei destin este strâns legat de
moștenire. În același timp, se prezintă o imagine completă a burgheziei bucureștene de la
începutul secolului al XX-lea, care se află sub determinarea și influența valorilor materiale.
Pe acest fundal social, este urmărit procesul de formare si maturizare a lui Felix Sima,
care, înainte de a-și face o carieră trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie.

Perspectiva narativă. Fiind un roman realist și obiectiv, narațiunea se face la

persoana a III-a, care presupune un narator omniscient și omniprezent. Această formulă
narativă nu este prezentă până la capăt deoarece unele comentarii și descrieri trădează
prezența naratorului, iar pe lângă aceasta, este introdusă opinia unui personaj-martor, care
observă realitatea care îl înconjoară, reprezentat de Felix Sima. Cu ajutorul dialogului se
caracterizează personajele, oferind în același timp caracterul scenic unor secvențe narative.
Descrierea este folosită pentru a sublinia caracterul real al acțiunilor, dar și pentru
caracterizarea personajelor.

Structură și compoziție. Romanul „Enigma Otiliei” este alcătuit din douăzeci de

capitole și este construit pe două planuri narative, care prezintă istoria moștenirii și
maturizarea lui Felix. Un plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea
moștenirii lui moş Costache, un om avar, care o crește în casa lui pe Otilia Mărculescu,
fiica sa vitregă, cu intenția de a o înfiia. Sora bătrânului, Aglae Tulea, se opune adopției
Otiliei, pentru că vede în ea o concurentă pentru moștenire. Din ”clanul” Tulea mai fac
parte soțul, Simion Tulea și cei trei copii, Olimpia, Aurica și Titi. În această familie
pătrunde Stănică Rațiu pentru a obține avere ca zestre a Otiliei. El va fura banii
bătrânului, provocându-i moartea. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima
care, rămas orfan, vine la București pentru a studia medicina, locuiește la tutorele lui și
trăieşte o iubire adolescentină pentru Otilia. Planurile secundare completează imaginea
societății citadine.

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui moș
Costache, din persepectiva lui Felix - străinul din familia Giurgiuveanu - în momente
diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, „după
război”), dar și prin reluarea în final, a replicii de la început a lui mos Costache: „Aici nu
stă nimeni”.

Tipurile de personaje atestă realismul romanului, prin aceea că fiecare erou este
dominat de o trăsătură de caracter definitorie, dar Călinescu depășește clasicismul prin
faptul că le conferă în plus o dimensiune socială și una psihologică, realizând adevărate
19
caractere: Costache Giurgiuveanu este întruchiparea avarului, Stănică Rațiu este tipul
parvenitului, Aglae este „baba absolută fără cusur în rău”, Titi reprezintă tipul
retardatului, Aurica este bătrână, Felix este definit de autor ca „martor și actor”, iar
Otilia, eternul feminin enigmatic.

Felix și Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii. În general,
caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian, prin tehnica
focalizării. În caracterizarea directă, naratorul dă lămuriri despre statutul social, gradele de
rudenie, iar caracterizarea inițială se completează prin adăugarea detaliilor în
caracterizarea indirectă: fapte, gesturi, replici, vestimentație, relații dintre personaje.

Caracterizarea Otiliei se realizează și cu ajutorul tehnicilor moderne:

comportamentismul si reflectarea poliedrică (pluriperspectivism). Otilia este văzută diferit de
personajele romanului, fapt care sugerează în plan simbolic și enigma din titlu și
alcătuieste un portret complex și contradictoriu: fetița cuminte și iubitoare pentru moș
Costache, femeia capricioasă cu un temperament de artistă pentru Pascalopol, o dezmățată
și o „stricată” pentru Aglae, o fată deșteaptă cu spirit practic pentru Stănică Rațiu, o rivală
în căsătorie pentru Aurica, un amestec de copilărie și maturitate, dar și un mister pentru
Felix. Prin complexitatea și asocierea unor trăsături contradictorii, se justifică titlul
romanului deoarece Otilia rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru
Pascalopol, o enigmă.

În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian prin

prezentarea critică a unor aspecte ale societății bucureștene de la începutul sec. al XX-lea,
tema paternității și a moștenirii, structură, veridicitate si narațiunea la persoana a III-a.
Cartea depășește însă modelul realismului clasic prin spiritul critic și polemic, prin elemente
ale modernității precum ambiguitatea personajelor si tehnicile moderne de caracterizare ale
personajelor - comportamentismul și reflectarea poliedrică.

II .POEZIA

-ELEMNETE DE COMPOZIŢIE ŞI DE LIMBAJ- ÎN TEXTUL POETIC-

Poezia ( textul poetic) este considerată o artă a limbajului care utilizează la maximum
resursele limbii, presupune explorarea puterii de semnificaţie a cuvintelor, a motivelor
poetice şi a simbolurilor pentru a sugera un sentiment, o idee.

Poezia epică se remarcă prin prezenţa personajelor şi a unei acţiuni, iar principalul mod
de expunere este naraţiunea.

Poezia lirică se remarcă prin exprimarea directă a sentimentelor eului liric , cu privire la
un peisaj, la o idee poetica prin intermediul imaginilor artistice şi a figurilor de stil.

20
Poezia, ca formă de expresie poate cuprinde atât opere epice (balada, fabula, poemul) cât şi
opere lirice (pastelul ,meditaţia, elegia, idila, poezie cu forme fixă: sonet ,glossa, rondel).

Lirismul obiectiv , este forma de lirism ‘’indicat’’ în care eul liric se ascunde în spatele
unor ‘’măşti’’, sau al unor figuri lirice.

Lirismul subiectiv este lirismul confesiv , monologat, în care vocea lirică îşi exprimă în
mod direct, la persoana I trăirile şi sentimentele.

Eulu liric nu trebuie confundat cu poetul care are existenţă reală, biografică.

Rima: 1) Împerecheata: AA, BB (după ordinea versurilor)

2) Încrucişată: ABBA

3) Monorimă: AAAA

4) Rima albă: ABCD (poezia modernă, postmodernă)

1. Poezia romantică
Floarea albastră de Mihai Eminescu

Poezia ‘’Floare Albastră’’ scrisă în 1872 şi publicată în revista ’’Convorbiri literare’’

în 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinereţe, care anunţă marile
creaţii ulterioare, culminând cu’’Luceafărul’’. Creaţie romantică ’’Floare albastră’’ este
un text comlex deoarece prezintă elemente de eglogă-pasztorkoltemeny-, idilă şi meditaţie
şi poate fi considerată o poezie nucleu a romantisului eminescian.

În poezia ’’Floare albastră’’ sunt asociate într-o manieră romantică, mai multe specii
literare: poem filozofie eglogă (idilă cu dialog) şi elegie ( poezie în care sunt exprimate
sentimentele de tristeţe, regret).

Titlul este alcătuit din două cuvinte cu valoare de simbol: ’’floare ’’ reflectă frumuseţea,
gingăşia , sensibilitatea dar şi ’’efermitatea’’ , iar ’’albastră ’’reprezintă infinitul ,
cosmicul, perfecţiunea sau absolutul.

La Eminescu ’’Floarea albastră’’ nu reflectă doar absolutul ci şi eternitatea.

Motivul devine expresia iubirii, a fericirii depline, trăite în spaţiul pur şi feeric al naturii ,
dar şi al proiecţiei acestei stări de beatitudine spre etern. Cadrul natural feeric şi protector
21
pentru cuplul de îndrăgostiţi se realizează prin motive romantice frecvente în lirica
romantică eminesciană: codrul, izvoarele, prăpastia , valea nelipsind nici cele două astre:
Soarele şi Luna.

Textul, este o combinare a temelor preferate ale lui Eminescu: iubirea şi natura, căreia i
se adaugă meditaţia asupra existenţei umane.La romantici,tema iubirii apare în corelaţie
cu tema naturii, deoarece natura vibrează la stările sufleteşti ale poetului.

,,Floare albastră” aparţine acestei teme şi prezintă ipostaza iubirii paradiziace,prezentă în

ideilele eminescene din aceaşi perioadă de creaţie precum ,,Sara pe deal” sau ,,
Dorinţa”,însă depăşeşte cadrul unei idile, implicând şi tema condiţiei, omului de geniu care
aspiră la absolut.

Structură, Compoziţie :Cele 14 strofe alcătuisec patru secvenţe poetice ,distincte ca

expressie artistică,dar şi ideatică. Poezia are o compoziţie romantică fiind structurată în
jurul unei serii de opoziţii: eternitate-viaţă,masculin-feminin,vis-realitate,trecut-prezent.

Prima secvenţă (primele trei stofe) reprezintă monologul fetei şi ia forma reproşului,tânăra
folosind simbolurile eternităţii pentru a configura imaginea lumii reci a ideilor absolute.

Meditaţia bărbatului din strofa a patra constituie cea de-a doua secvenţă poetică şi conţine
reacţia îndrăgostitului la reproşurile fetei.

Secvenţa a treia,care conţine strofele V-Xll,este cea mai amplă şi continuă monologul fetei
din prima secvenţă.De această dată ea adresează bărbatului chemarea la împlinirea iubirii
în spaţiul terestru, în cadrul naturii feerice.

Ultima secvenţă, poetică strofele (XIII-XIV) este a doua intervenţie a vocii lirice din strofa
a patra şi reprezintă o continuare a meditaţiei bărbatului asupra iubirii trecute pe care o
proiectează de această dată în ideal.

Ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane (masculin-
feminin),sau portrete spirituale (geniul, făptura terestă),care se asociază celor două
lumi.Lirismul subiectiv se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eu lui liric–
verbe şi pronume la persoana l singular: ,,eu am râs”

Expresivitatea are surse multiple în plan morfologic ,lexical, stilistic şi prozodic.

La nivel morfologic verbele la prezentul etern redau lumea ideilor sau veşnicia
naturii,verbele la viitor dau monologul fetei,proiectează aspiraţia spre iubire,iar verbele la
trecut din meditaţia bărbatului redau reflecţia şi distanţarea temporală .

22
Figurile de stil şi imaginile artistice sunt numeroase : epitetul (,,trestia cea
lină”),personificarea (,, izvoare plâng în vale”),metafora (,,râuri în soare”),simbolul
(,,floare albă).

Muzicalitatea tristă a poemului este dată de elementele prozodice: rima îmbrăţişată,ritmul

trohaic, măsura versurilor de 7-8 silabe.

(În opinia mea)În creaţia eminesceană albastrul este culoarea infinitului, a idealului ,iar
floarea simbolizează viaţa, iubirea. Repetiţia penultimului vers (,,Floare albastră! floare
albastră”) şi versul final : ,,Totuşi este trist în lume” exprimă nostalgia după iubire ,ca
mister al vieţii.

În concluzie , poezia ,, Floare albastră ” reprezintă o capodoperă a creaţiei

eminescene din etapa de tinereţe, care anticipează marile teme şi idei poetice ,dezvoltate
mai târziu în poemul-sinteză ,,Luceafărul ”.

Simbolismul
Subiecte posibile: -Simbolismul românesc

Universul liric al unui poet simbolist studiat

Eseu argumentative în care să se demonstreze apartenenţa la symbolism a unui poet

studiat

Introducere

Simbolismul este un current literar, care a apărut în Franţa ca reacţie împotriva

romantismului. Simboliştii refuză sentimentalismul şi teatralitatea romanticilor.
Programul esthetic al simbolismului a fost formulat de poetul Jean Moreas în cea mai
important revistă literară parisiană: ,,Le Figaro litteraire”.

Cuprins

Simbolismul pune bazele literaraturii moderne printr-o nouă viziune asupra relităţii şi
printr-o nouă estetică.

Simbolismul s-a manifestat numai în poezie, care are ca Hinterland –hatter- oraşul,
metropola, care este depersonalizată.Caracterisicile poeziei simbolice:

-deliricizarea, adică eul liric transmite anumite stări: angoasa-megmagzarazhatatlan

szomorusag-, anxietatea,Frica, nevroza, delirul;

-depoetizarea , adică o maximă economie a figurilor de stil

23
- se folosesc mijloace artistice specific literaturii modern:simbolul, sugestia, corespondenţa;

-Se introduce (Baudelaire) conceptual de estetică a urâtului prin: stări negative, macabre-
felelmetes-;

- se acordă mare importanţă muzicalităţii versurilor , care se realizează prin refren,

aliteraţie

Simbolismul românesc a fost studiat de Alexandru Macedonski, articolul,,Despre

poezie” a apărut în revista ,,Literatorul”.

Din punct de vedere artistic, simbolismul românesc a fost sincron cu cel european, cei mai
importanţi fiind : George Bacovia, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu.

Dintre acestea cel mai reprezentativ este George Bacovia. Lirica lui conţine toate
particularităţile simbolismului European, dar şi trăsături originale.

La Bacovia apare: -motivul citadin –apare provinciacu efect depersonalizator

-Lirica lui conţine o natură artificială

-surprinde natura în momentele în care provoacă tristeţe, în timpul unei

toamne ploioase cu copaci desfrunziţi

- un simbolism cromatic, cele mai frecvente culori fiind violetul(symbol al

morţii şi angoasei), galbenul (symbol al bolii), negrul, griul(singurătate, eşec,
monotonie existenţială)

- originalitatea în planul prozodiei : poeziile sunt scurte, construite din două,

patru catrene, măsură variabilă, sugerând monotonie existenţială. Titlurile sunt
alcătuite dintr-un singur substantive, sugerând lipsa de speranţă.

2. Poezia simbolistă
Plumb-George Bacovia
Poezia simbolistă Plumb de G. Bacovia deschide volumul cu acelaşi titlu, apărut în
1916 definindu-l în totalitate.

Definiţie:Apartenenţa poetului la simbolism a fost demonstrată printr-o serie de argumente

tematice cum ar fi: motivul singurătăţii apăsătoare, sentimentul inadaptării, producând
izolarea ,înstrăinarea şi dorinţa de evadare, prin argumente stilistice (sinteza simbolurile
obsedante) şi prin intertextualitate.
24
 Textul poetic se înscrie în estetica simbolistă prin tema şi motive cum ar fi: motivul
solitudinii al toamnei, al ploii prin ambiguitatea şi muzicalitatea internă a versurilor, şi
comunicarea unei stări de criza, de apăsare şi dezolare. Dramatismul este sugerat prin
corespondenţa ce se stabileşte între materie şi spirit.

Poezia este o elegie, deoarece exprimă sentimentul de tristeţe şi spaima de moarte, sub
forma monologului liric al unui "eu" fantomatic.

Titlul poeziei reprodus şi în titlul volumului care îl conţine, are valoare emblematică, fiind
reprezentativ pentru creaţia bacoviană. Utilizat în alchimie, în magie, plumbul este însoţit
în text de multe semnificaţii.El sugerează în acelaşi timp degradarea, mineralizarea,
singurătatea.

Tema poeziei o constituie condiţia poetului izolat într-o societate lipsită de aspiraţii. Supra
tema ideatică dar şi muzicală a poeziei este cea de moarte. Atmosfera sumbră,
decepţionistă şi clişeele simboliste bacoviene precum dezolarea, pustiul, senzaţia de
apăsare, i se subordonează.

Motivele lirice, cu valoare de simbol aparţin câmpului semantic al morţii: plumbul,

cimitirul, sicriile, cavoul, vântul, frigul şi configurează decorul funerar.

Ele se asociază cu stări sufleteşti confuze, care constituie obiectul poeziei simboliste: spaima
de moarte, deprimarea, tragicul existenţial.

Cele două secvenţe poetice ale poeziei, aflate în opoziţie, alcătuiesc un monolog tragic în
care se pot citi reacţiile eului în faţa agresiunilor interioare(frigul, vântul), dar şi neliniştea
interioară.

Formula metrică simplă, măsura de 10 silabeşi rima îmbrăţişată accentuează tonalitatea

elegiacă a versurilor.

Realul se reduce la elementele ce trimit la moarte direct sau indirect(plumb). Căderea în

agonie a întregului univers este simbolizată de frângerea zborului (aripi de plumb), care
devine un zbor în jos.Moartea nu se manifestă doar în plan exterior ci şi în acela interior al
eului poetic, simbolizând vidul sufletesc.

Temă: Dispariţia fiinţei iubite sau a sentimentului justifică prezenţa temei solitudinii.
Imaginarul poetic utilizează numeroase figure de stil, de sunet, de construcşţie, semantice:
aliteraţii, personificări, epitete.

Structură, compoziţie: În strofa întâi este descrisă lumea exterioră prin termeni din
câmpul lexico-semantic al morţii şi se conturează apăsător, sufocant, izolat, mohorât.

25
În strofa a II.-a plumbul acoperă şi lumea interioară, tragicul existenţial este semnat de
moartea iubirii. Metafora:"Aripile plumb" sugereaza imposibilitatea salvării.

La nivelul fonetic se observă prezenţa consoanelor dure (p, b, s, ş), dar şi a vocalelor închise
(ă, o,u), care sunt mai frecvente decât cele deschise, iar acest lucru imprimă versurilor o
muzicalitate stranie, terifiantă.

La nivel morfologic, menținerea aceluiași regim verbal, imperfectul, creează impresia de

mobilitate, de stagnare a timpului într-un moment nefast pentru fință. Paralelismul
sintactic cu ajutorul căruia sunt puse în evidență o serie de asociații (sicriu-omor, coroane
de plumb, aripi de plumb) ilustrează caracterul perfect geometrie al acestei poezii în care
figura dominantă este repetiția.

În opinia mea poezia bacoviană se situează între simbolism și modernitate. Poetul

apelează la tehnicile simboliste pentru a exprima tema solitudinii și o viziune tragică despre
lume, viziunea descompunerii universale.

Concluzie:Prin muzicalitate, atmosferă, folosirea sugestiei și a simbolului, prin

prezentarea stărilor sufletești de angoasă-de moaret-, de singurătate, de vid sufletesc,
poezia „Plumb„ se încadrează în estetica simbolistă.

3.) POEZIA INTERBELICĂ

-Modernismul interbelic-

Testament

de Tudor Arghezi
Tudor Arghezi (1880-1967) a fost un poet prozator și publicist. În anul 1927 îi apare
volumul de poezii „ Cuvinte potrivite„ , care constituie unul dintre cele mai importante
momente pentru poezia interbelică. Poezia „Testament„ este așezată în fruntea primului
volum arghezian, iar aceasta face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii
române.

Definiţie „Testament„ este o artă poetică deoarece autorul își exprimă propriile
convingeri despre artă literară, menirea literaturii, menirea artistului.

„Testament„ este o artă poetică modernă pentru că în cadrul ei apare o

problematică specifică liricii moderne: orice categorie se poate transforma în contrariul
său : materialul în spiritual; urâtul în frumos ;nepoeticul în poetic. Prin transformare și
sintetizare, „ realitatea„ se schimbă, iar urâtul devine obiect estetic.

Titlul și tema poeziei au ca obiect moștenirea spirituală pe care poetul o lasă

26
urmașilor în continuitatea unei tradiţii al cărei transmițător și mediator se proclamă.

Tema poeziei este creţia literară în ipostaza de meşteşug, creație lăsată ca moștenire
unui fiu spiritual.

Titlul are două semnificații în primul rând sens denotativ de act juridic, și în al
doilea rând sensul conotativ care se referă la creația argheziană, cartea este o moștenire
spirituală lăsată de poet urmașilor.

Arta poetică „Testament„ ilustrează viziunea lui Arghezi asupra lumii, atitudinea sa
de poet responsabil în fața urmaşilor cititori, responsabil pentru mesajul și valoarea
estetică a operei sale.

Structură: Textul poetic este structurat în cinci strofe cu număr inegal de versuri
grupate în trei secvențe poetice.

Prima secvență(strofele I,II) sugererază legătura dintre generații: străbuni, poet și

cititori, urmași.

A doua secvență(strofele III,IV) redă rolul etic, estetic și social al poeziei.

A treia secvență (ultima stofă) reprezintă contopirea dintre har și trudă în poezie.
Simetria textului este dată de cuvântului cheie”carte”, și de sinonimele sale în cele trei
secvenţe poetice.

Versificația este tradițională și modernă deopotrivă. Tradiționalul ține de rima

împerecheată, iar modernitatea de strofele inegale cu metrică și ritm variabile, care nu
urmăresc planul metric și gândirea poetică.

La nivel fonetic se poate observa predominanța vocalelor „ă,â” în prima strofă și în

a treia poate impune un ton hotărât, fiind strofe ale afirmațiilor testamentare, respectiv ale
afirmării contribției străbunilor și evocării destinului lor nefast, dar asumat de poet.

Caracteristicile limbajului poetic arghezian sunt înnoirile lexicale șocante,

materialitatea imaginilor artistice, fantezie metaforică, prezența epitetului rar-„seară
răzvrătită”-, a oximoronului.

Finalul textului rămâne esențial pentru înțelegerea crezului artistic arghezian: poezia este o
îmbinare între slova de foc (cuvânt spontan, sensibilitate, inspirație, har) și slova făurită
(expresia meșteșugită căutată). Ultimele versuri definesc condiția creatorului. Robul
(poetul) scrie cartea pe care o va parcurge Domnul (cititorul), fără a ști că ea nu-l
reprezintă doar pe poet, ci și pe cei dinaintea sa.

27
 În opinia mea, opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică
modernă, în care poetul este prezentat ca un născocitor meșteșugar al cuvintelor, poezia
presupunând truda creatorului. Pe de altă parte, creația artistică este atât produsul
inspirației divine, cât și a tehnicii poetice.

În concluzie, arta poetică „Testament” de Tudor Arghezi este un mic tratat de

estetică, în care autorul își prezintă concepția cu privire la procesul poetic, la creație, la
funcția poeziei și la condiția creatorului.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

De Lucian Blaga

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga, publicată în

deschiderea primului său volum, „Poemele lumii” (1919), face parte din seria artelor
poetice moderne ale literaturii române interbelice alături de „Testament” de Tudor
Arghezi și „Joc secund” de Ion Pilat.

Definiţie :Este o artă poetică deoarece autorul își exprimă aici,prin mijloace
artistice, concepția despre poezie (teme, modalități de creație și de expresie) și despre rolul
poetului, raportul acestuia cu lumea din perspectiva unei estetici moderne. De asemenea
este o meditație filozofică și o confesiune elegiacă pe tema cunoașterii.

Poezia aparține modernismului prin: influențele expresioniste, intelectualizarea

emoției, noutatea metaforei, înnoirea prozodiei (versul liber).-vershangzas, verstan

Titlul poeziei include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică

ideea cunoaşterii luciferice. Titlul conține o metaforă revelatorie („corola de minuni a
lumii”) și exprimă atitudinea poetului izvorâtă din iubire şi de protejare a misterului.
Primul cuvânt, pronumele „eu” reluat e cinci ori în poezie, evidențiază rolul eului liric, de
centru creator al propriului univers poetic. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă
refuzul cunoașterii de tip rațional și opţiunea pentru cunoașterea (luciferică) poetică. Rolul
poetului este de a adânci taina, care ține de o privilegiere a misterului, specific blagiană.

Tema poeziei este cunoașterea, desemnată de metafora „lumina”, dar și atitudinea

poetică în fața marilor taine ale Universului. Tema poeziei este reprezentată de afirmarea
superiorității poetice , mediate de forța integratoare a iubirii ceea ce poate fi identificată ca
o constantă a liricii blagiene.)

Poezia este structurată pe două planuri:cel al eului liric și al celorlalți. Aceste două
planuri se află în relații de apoziție, iar criteriul de contrastare îl reprezintă atitudinea în
28
fața cunoșterii esenței ce subzistă în ordinea lumii.

Cele două motive poetice sunt misterul și lumina ,motiv central în poezie și metaforă
emblematică pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, având o dublă semnificație
cunoașterea și iubirea.

Structură: Poezia cupride trei secvențe lirice (versurile 1-5;6-18;19-20). Prima secvență
exprimă refuzul cunoașterii logice, enumeraţia de metafore desemnează temele
poeziei:”flori” -viața, ”ochii” -cunoașterea, ”buze” -iubirea ”morminte” -tema morţii.

A două secvență se construiește pe baza unor relații de opoziție: eu-altă, ”lumina

mea” - ”lumina altora” ,ca o antiteză între cele două tipuri de cunoștere,paradiziacă și
luciferică.

Ultimele două versuri ale poeziei, a treia secvență, au rol concluziv.

Versificația este una modernă specific blagiană. Versul liber, ritmul interior al
mișcării, spiritul fascinat de mister, sunt elemente ce marchează acest apect.

Caracteristici ale limbajului poetic blagian sunt: repetarea cuvântului- cheie ”eu”-
subliniază definirea relației creator-lume, intelectualizarea emoției,tehnica poetică
modernistă:comparația amplă, înnoirea metaforei și ambiguitatea.-ketertelmuseg-

Înnoirele prozodice moderniste sunt :versul liber, și ingombamentuise continuarea

ideii poetie în versul următor,marcată prin scrierea cu literă mică la început de vers.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere( cu metrică variabilă) al căror ritm interior
redă fluxul ideilor poetice şi frenezia sentimentelor.

În opinia me concepția despre poezie a lui Lucian Blaga se circumscrie problematicii

cunoașterii. Rolul poetului este aia de a spori misteriul lumii prin creație.

În concluzie, arta poetică ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”de Lucian Blaga
aparține modernismului printr-o serie de particularităţi de structură şi de
expresivitate:viziunea asupra lumii,intelectualizarea emoţiei, influențele expresioniste,
noutatea metaforei, tehnică poetică, înnoirile prozodice.

III DRAMATURGIA

1) COMEDIA

Este o specie genului dramatic cu un subiect și un conflict cu care se satirizează

realități sociale,tipuri umane sau care prezintă situații amuzante, comice, având un

29
deznodământ fericit și un sens moralizator.

În comedie elementul central este reprezentat de categoria estetică a comicului.

Resursele comicului se găsesc în acțiunile, limbajul, numele sau gesturile personajelor.

O scrisoare pierdută
de Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale este un dramaturg realist şi clasic deopotrivă. Atenţia acordată
artei scenice şi dialogului, unitatea caracteriologică a personajelor sunt de esenţă clasică.
Tipologiile create, observarea directă, lucidă a societăţii româneşti, ironizarea vieţii
constituţionale şi a moravurilor administrative sunt de factură realistă.

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare pierdută”de Ion Luca

Caragiale este a treia piesă dintre cele patru scrise de autor. Această capodoperă a
literaturii române este o comedie de moravuri în care sunt satirizate-kigunyol- aspecte ale
societăţii contemporane autorului. Comedia este inspirată din alegerile electorale din 1883.

Comedia este o specie a genului dramatic care stârneşte râsul prin surprinderea
unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu final fericit.
Personajele comediei aparţin unor tipologii clasice, sursa principală a comicului fiind
contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia, şi
diferite tipuri de comic: de moravuri, de situaţie, de caracter, de limbaj şi de nume.!

Fiind un text dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind
intervenţiile directe ale autorului în piesă (lista cu „Persoanele…” de la începutul piesei),
compoziţia în patru acte alcătuite din scene şi replici, dialogul şi monologul ca moduri de
expunere, limitarea acţiunii în timp şi spaţiu.

Comedia înfăţişează aspecte din viaţa politică precum lupta pentru putere în
contextul alegerilor pentru Cameră, şantajul, falsificarea listelor electorale, şi aspecte din
viaţa de familie (triunghiul conjugal Zoe -Trahanache -Tipătescu) a unor politicieni
corupţi.

Titlul pune în evidenţă intriga şi contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă. În „O

scrisoare pierdută” biletul de dragoste trimis de Tipătescu Zoei : este un adevărat
personaj. Scrisoarea devine un obiect însufleţit, ce trece din mână în mână generând şi
întreţinând intriga, contribuind la menţinerea tensiunii dramatice. Prin dispariţiile
repetate şi eforturile personajelor de a o recupera, ea se transformă în sursă importantă a
comicului.

30
 Scrisoarea provoacă toate răsturnăturile de situaţie, ea determinând ritmul
accelerat al evenimentelor, constituind un instrument tipic în împrăjurări tipice.

În actul I, pierderea scrisorii s-a produs înainte de începerea comediei, astfel că

expoziţiunea şi intriga se reconstitue din replicile personajelor. Scena iniţială prezintă
personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Caţavencu Răcnetul
Carpaţilor şi numără steagurile. Venirea lui Trahanache cu vestea deţinerii scrisorii de
amor de către adversarul lor politic declanşează conflictul principal.

Actul II începe cu numărarea voturilor, cu o zi înainte alegerilor. Se declanşează

conflictul secundar, teama grupului Farfuridi- Brânzovenescu de trădarea prefectului şi
încercările amorezilor Tipătescu şi Zoe Trahanache de a smulge scrisoarea şantajistului.

În actul III, în sala mare primăriei candidaţii Farfurdi şi Caţavencu îşi susţin
discursurile electorale. Punctul culminant este ameninţarea candidatului Agamemnon
Dandanache urmată de o încăierare, în care Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită
apoi pentru a doua oară de cetăţeanul turmentat, care o va duce destinatarei în actul
următor.

Actul IV, deznodământul aduce rezolvarea conflictului iniţial, pentru că scrisoarea

ajunge la Zoe, iar Caţavencu se supune condiţiilor ei: Intervine un alt personaj,
Dandanache care îi întrece prin necinste pe candidaţii provinciali. Propulsarea lui politică
este cauzată de o poveste asemănătoare: şi el găsise o scrisoare compromiţătoare şi se
folosise de şantaj.

În deznodământ Dandanache este ales în unanimitate, după voinţa celor de la Centru şi cu

sprijinul lui Trahanache , iar la festivitatea condusă de Caţavencu, adversarii se împacă.
Caracterizarea personajelor…..

I. L. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura
română.Personajele acţionează stereotip , simplist, ca nişte marionete, fără a evolua pe
parcursul acţiunii (persoane plate).

Limbajul personajelor este principala modalitate de individualizare a caracterelor

clasice.Formele greşite ale cuvintelor, erorile de exprimare, ticurile verbale denotă
incultura, parvenismulsau prostia personajelor.

În concluzie, comedia „O scrisoare pierdută”de Ion Luca Caragiale este o comedie

totală, cu variate surse ale comicului. Lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o
galerie de personaje care acţionează după principiul „ Scopul scuză mijloacele”.

31