Începuturile istoriografiei în Ţările Române realiza abia la 1525, sub domnia lui Radu de la
(sec. XV-XVII) Afumaţi (1522-1529). Astfel, prima cronică a Ţării
În secolul al XV-lea românesc, scrisul istoric nu a
luat doar forma unor ansambluri narative (cronici,
letopiseţe), ci şi forma unor însemnări concise ale
evenimentelor însemnate. Acestea erau adunate de
călugării marilor mănăstiri, care au dat astfel naştere
primelor liste de domnitori (anale).
Cultura scrisă în general şi cea istorică în
particular a fost produsă în mai multe centre
monastice. Dar, un rol însemnat l-au jucat şi curţile
voievodale din cele două ţări extra-carpatice.
Organizarea cancelariilor, împreună cu redactarea
actelor şi a corespondenţei oficiale de către
cărturari/intelectuali specializaţi (logofeţi, pisari,
uricari), au creat contextul cultural favorabil
iniţiativelor laice în domeniul istoriografiei medievale.
Începând cu a doua jumătate a veacului al XV-lea
şi continuând cu veacul al XVI-lea, în Ţările Române
şi-au făcut apariţia cronicile de curte, care trebuiau să
justifice politica de consolidare a autorităţii centrale.
Autorii lor sunt clerici sau logofeţi din cancelaria
domnească. Mai mult, scrisul istoric începe să fie
manipulat în funcţie de nevoi şi interese conjuncturale.
În Ţara Românească, prima încercare de realizare
a unei cronici ar data din vremea lui Mihnea cel Rău
(1508-1509), iar după alţii acest lucru s-ar fi putut
Româneşti (1525) este formată din: Viaţa sfântului Nifon
patriarhul Constantinopolului, redactată între 1517 şi
1521 de Gavriil Protul (Protos – conducătorul
mănăstirilor de la Athos), la care se adaugă cronicile
domniilor lui Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel
Tânăr şi Neagoe Basarab.
Viaţa patriarhului Nifon este un panageric (lucrare
despre viaţa şi faptele unui sfânt) plin de tirade
moralizatoare, de expresii şi figuri poetice, care-i dau
un caracter literar evident.
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Theodosie, lucrare păstrată parţial într-un manuscris
slavon, descoperit la Sofia, într-un manuscris grecesc
şi în mai multe manuscrise româneşti de sec. XVII.
Scrise în mai mulţi ani şi terminate în jurul anului
1520, Învăţăturile au analogii în literatura bizantină
(Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon,
De administrando Imperio a împăratului lui Constantin
Porphyrogenetul). În totalitatea lor, Învăţăturile
alcătuiesc un “manual de educaţie morală şi
politică”menit a servi unui viitor domn, Theodosie.
În Moldova, prima cronică care avea să
consemneze faptele din trecut de la începuturile statale
(1359) până la zi (1506), a fost redactată sub domnia lui
Bogdan al III-lea ea fiind cunoscută sub numele de
Cronica de la Bistriţa. Ea cuprinde trei părţi diferite,
puse însă cap la cap: prima, datând din a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, conţine vechi anale şi
pomelnice domneşti; a doua reprezintă o cronică a
domniei lui Alexandru cel Bun sau Pomelnicul de la
Bistriţa, la care se adaugă analele urmaşilor săi; a treia
reprezintă o cronică a domniei lui Ştefan cel Mare
(1457-1499), cu o scurtă continuare până la 1506.
O altă cronică domnească este Cronica de la Putna,
care prezintă evenimentele petrecute între anii 1359 şi
1526. aceasta a fost împărţită de istoricul Ioan Bogdan
în două părţi distincte: Cronica de la începutul Moldovei
până la Petru Aron (1456) şi Analele de la suirea pe scaun a
lui Ştefan cel Mare până la moartea lui Petru, fiul lui
Bogdan cel Orb (1526).
Alături de aceste cronici mai putem aminti:
Cronica moldo-polonă a lui Nicolae Brzeski (1566), de fapt
o traducere în limba polonă a Cronicii de la Putna, care
prezintă evenimentele principale din istoria Moldovei
de la 1359 până la 1565, apoi Cronica anonimă a
Moldovei sau Scurtă povestire despre domnii Moldovei, de
unde s-au început Ţara Moldovenească, care prezintă
evenimentele importante din istoria Moldovei de la
domnia lui Bogdan I până la începutul domniei lui
Bogdan al III-lea (1359-1504).
În veacul al XVI-lea au fost redactate alte trei
cronici însemnate: Cronica lui Macarie, egumen la
mănăstirea Neamţ, care tratează evenimentele
petrecute între 1504 şi 1551, Cronica lui Eftimie,
egumenul mănăstirii Căpriana, care prezintă
evenimentele petrecute între 1551 şi 1564 şi Cronica lui
Azarie care tratează evenimentele importante petrecute
în Moldova între anii 1564-1574.
Revenind la Ţara Românească, pentru veacul al
XVI-lea, istoria acesteia este cuprinsă într-un letopiseţ
slavon, care merge de la 1495 până la 1593.
neîndoielnic, nu avem de-a face cu un singur autor, ci
cu mai mulţi. Ţinând cont de atitudinea politică a
autorilor, se pot distinge două părţi ale acestei cronici:
prima parte, de la 1495 (începutul domniei lui Radu
cel Mare) la 1545 (sfârşitul domniei lui Radu Paisie),
trădează o atitudine favorabilă facţiunii boierilor
Craioveşti. Cea de-a doua, care înşiră fapte şi
evenimente de la 1545 (venirea lui Mircea Ciobanul la
domnie) şi până la 1593 (venirea lui Mihai Viteazul la
domnie), trădează poziţia unei facţiuni boiereşti, care,
în plan extern, se împăcase cu exploatarea şi dominaţia
otomană, cu preţul ruinării şi aservirii poporului, iar
în plan intern căuta să acapareze întreaga putere,
plasându-se în antiteză cu nişte domni tirani,
autoritari, precum Mircea Ciobanul, Alexandru Mircea
sau Mihnea al II-lea.
Cronica anonimă a lui Mihai Viteazul, expune
evenimentele petrecute în timpul domniei acestuia de
la 1593 până la 1600 (cucerirea Moldovei). Autorul
acestei cronici a fost un boier, un apropiat al
domnului.
Cronica domniei lui Mihai Viteazul sau Letopiseţul lui
Teodosie Rudeanu, reprezintă cronica oficială, de curte,
ea fiind scisă sub directa supraveghere a domnului.
Este o cronică scrisă în limba română, ea fiind preluată
şi dezvoltată în Cronica lui Baltazar Walther. Caracterul
ei oficial se vede din folosirea ei ca instrument
diplomatic: pasaje întregi din aceasta se regăsesc în
notaţiile istorice ale diplomatului Petre Grigorovici,
aflat în slujba lui Mihai Viteazul, precum şi în raportul
diplomatic adresat ducelui de Toscana.
Cronica Buzeştilor, este o cronică scrisă în limba
română, într-o forma arhaică şi independentă de vreo
influenţă slavonă, de boieri sau în numele unor boieri
care au colaborat cu Mihai Viteazul: boierii Buzeşti. Ea
îl laudă în general pe domn, dar uneori îl şi critică.
Cronica se opreşte la momentul 1600.
Vitejiile lui Mihai Voievod, reprezintă un poem
grecesc redactat de vistiernicul Stavrinos, care umple
cumva golul lăsat de celelalte cronici interne, el
referindu-se la perioada cuprinsă între cucerirea
Moldovei şi moartea tragică a voievodului (1601).
Poemul lui Stavrinos a fost redactat pe la 1602 în
Transilvania, a fost tipărit apoi la Veneţia (cea mai
veche ediţie cunoscută fiind cea din 1638).
Poemul lui Stavronos a fost continuat de cronica
grecească a lui Matei al Mirelor, o istorie a Ţării
Româneşti şi în parte a Moldovei de la moartea lui
Mihai Viteazul şi până la uciderea lui Lupu
Mehedinţeanu (1618).
Toate aceste cronici, au fost adunate şi însăilate
sub domnia lui Matei Basarab, într-o Istorie a Ţării
Româneşti, prima istorie a ţării, o cronică a marii
boierimi, strâns unite în jurul domnului, principalul ei
exponent. Ea a fost continuată sub urmaşii lui Matei
Basarab, până la momentul 1663, când este ucis
postelnicul Constantin Cantacuzino.
Între 1663 şi 1688, s-au alcătuit două cronici, care
prezintă fiecare punctul de vedere al facţiunilor
boiereşti: Letopiseţul Cantacuzinesc şi Cronica Bălenilor.
Prima lucrare, LetopiseţulCcantacuzinesc, a fost
redactată după 1663, după opinia lui Nicolae Iorga de
Stoica Ludescu logofătul, care era “slugă bătrână” a
Cantacuzinilor, aşadar un mic boier, care le redacta
actele de familie.
Cronica Bălenilor a fost alcătuită în vremea lui
Şerban Cantacuzino (1678-1688) de un mic boier din
clientela şefilor acestei faccţiuni (Băleanu şi
Leurdeanu), care-şi păstrează anonimatul. Atribuirea
ei unui mare boier, cum a fost Constantin Filipescu sau
cronicarului de mai târziu al lui Nicolae Mavrocordat,
Radu Popescu, nu se potriveşte nici cu datele
cronologice, nici cu spiritul cronicii.
Umanismul în Ţările Române
Primele semne ale umanismului românesc s-au
anunţat încă de la sfârşitul veacului al XVI-lea în
câteva scrisori ale unor boieri munteni şi în cronicile
muntene din epoca lui Mihai Viteazul.
 Principalul gen istoriografic rămâne cronica sau
letopiseţul, însă conţinutul şi forma acestuia sunt
diferite de cele ale sec. XV-XVI. Discursul istoric nu
mai este unul oficial, de curte, ci este structurat în
funcţie de interesele categoriei sociale din care făcea
parte cronicarul.
În Moldova, umanismul a pătruns pe filiera
polonă, iar în Ţara Românească pe filiera
maghiară/transilvană, dar mai cu seamă pe filiera
italiană şi constantinopolitană.
Reprezentanţii umanismului românesc susţin în
operele lor idei fundamentale ale culturii româneşti
premoderne: originea latină a poporului român şi a
limbii române; continuitatea românilor în spaţiul
românesc; unitatea românilor în spaţiul românesc;
forţa educativă a istoriei; rolul civilizator al
tipăriturilor; luminarea culturală a românilor.
Contribuţia cronicarilor munteni şi moldoveni la
dezvoltarea istoriei se explică astfel:
▪ pornind de la documente, cu intenţia vădită de a
restabili, adevărul istoric, cronicarii au pus bazele
istoriografiei româneşti;
▪ cronicarii transmit informaţii preţioase cu privire
la domnii şi evenimente însemnate ale istoriei
medievale, dar mai ales cu privire la etnogeneza
românească;
▪ cronicarii vorbesc despre originea latină a
românilor (ex. Constantin Cantacuzino, Grigore
Ureche, Miron Costin) şi chiar aduc argumente
ştiinţifice în această privinţă (ex. Constantin
Cantacuzino, Miron Costin). Ei contribuie astfel la
formarea conştiinţei de neam şi limbă a românilor din
Moldova, Ţara Românească şi Transilvania.
Seria marilor cronicari moldoveni se deschide cu
Grigore Ureche (1590-1647), fiul boierului Nestor
Ureche, unul din cei mai importanţi dregători de la
curtea Movileştilor. Studiile le-a făcut în Polonia, la
Lwow (Liov), între 1612-1617. Sub domnia lui Vasile
Lupu ajunge mare spătar (1634-1642), apoi vornic al
Ţării de jos (1642-1647).
Principala sa operă, Letopiseţul Ţării Moldovei de
când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa
domnilor carea scrie de la Dragoş-vodă pănă la Aron-vodă
(1359-1595), nu s-a păstrat în original, ci în variante
ulterioare, interpolate de alţi cronicari din veacul al
XVII-lea, precum Axinte Uricariul, Simion Dascălul şi
Misail Călugărul.
Principalele izvoare ale acestei cronici sunt vechile
letopiseţe româneşti scrise în slavonă, dar şi câteva
lucrări străine precum: cronica polonă a lui Bielski,
scrierile lui Martin Kromer şi cosmografia latinească a
lui Mercator.
Deşi cronica prezintă o înşiruire de date şi
evenimente din istoria Moldovei, se desprin totuşi
câteva idei fundamentale din această operă: concepţia
statului boieresc, care găseşte în persoana autorului un
apărător şi un susţinător îndârjit, el fiind influenţat,
fără îndoială, de “democraţia” nobiliară polonă; apoi,
ideea luptei antiotomane, cronicarul glorificând pe
acei domni trecuţi care s-au aflat în fruntea acestei
lupte şi în acest sens portretul legendar al lui Ştefan cel
Mare rămâne semnificativ.
În concepţia cronicarului, istoria nu era altceva
decât un îndreptar moral pentru generaţiile ce aveau
să urmeze şi care trebuiau să se călăuzească după
exemplele şi învăţămintele înaintaşilor: “Mulţi scriitori
au nevoit de au scris rândul şi povestea ţărilor, de au lăsat
izvod pe urmă, şi bune şi rele, să rămâie feciorilor şi
nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să
ferească şi să să socotescă, iar dupre cele bune să urmeze şi
să să înveţe şi să îndirepteze”.
Cel de-al doilea cronicar moldovean, Miron
Costin (1633-1691), s-a născut în familia marelui
hatman Iancu Costin şi era înrudit cu cele mai
însemnate familii boiereşti ale Moldovei (Movileştii,
Urecheştii, Cantacuzinii). Refugiat în Polonia între
1634 şi 1653 împreună cu familia, Miron Costin
studiază la colegiul iezuit de la Bar (în Podolia).
Revenit în Moldova, în 1653, Miron Costin urcă foarte
rapid treptele ierarhice de la sluger (1657) la mare
logofăt (1675). Implicat în complotul condus de vărul
său Velicico, împotriva domnitorului Constantin
Cantemir, cronicarul a fost decapitat (1691). Prima sa
operă, De neamul moldovenilor, este prima lucrare din
istoriografia românească care îşi propune să prezinte
procesul de formare a poporului român. Cea de-a
doua operă, Letopiseţul Ţării Moldovei, care continuă
cronica lui Grigore Ureche, merge pe firul
evenimentelor petrecute în Moldove între anii 1595 şi
1661, adică de la urcarea lui Ieremia Movilă pe tron şi
până la domnia lui Dabija-vodă. Cea de-a treia lucrare,
Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei (1677), scrisă în
limba polonă, este o mică enciclopedie istorică şi
geografică elaborată în scopul de a suscita interesul
Poloniei pentru soarta extrem de grea a acestor ţări. În
anul 1684, aflându-se în Polonia, Miron Costin scrie
Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara
Muntenească.
Miron Costin considera că istoria este o ştiinţă, un
mijloc eficace de educare a generaţiilor viitoare: “…
letopiseţele nu suntu numai să le citească omul, să ştie ce au
fostu în vremi trecute, ci mai multu să hie de învăţătură, ce
ieste bine şi ce ieste rău şi de ce-i să să ferească şi ce va urma
hiecine…”. Miron Costin este primul care scrie în spirit
critic şi primul care îşi asumă cele scrise: “Eu voi da
seama de ale mele, câte scriu”.
Fiul său, Nicolae Costin (1660-1742) avea să-i
calce pe urme, el scriind Letopiseţul Ţării Moldovei de la
zidirea lumii până la 1601 şi Letopiseţul Ţării Moldovei de
la 1709-1711, la baza cărora au stat mai multe lucrări
polone, maghiare şi greceşti.
Un alt cronicar moldovean, extrem de interesant,
a fost Nicolae Milescu (1636-1708), originar dintr-o
familie grecească românizată. Acesta, spre deosebire
de ceilalţi cronicari moldoveni, a studiat la
Constantinopol. Ştia mai multe limbi (greacă, turcă,
latină, slavă). De la simplu grămătic în vremea lui
Gheorghe Ştefan, acesta ajunge mare spătar sub
Gheorghe Ghica. A lăsat în urmă o admirabilă lucrare
despre China şi Orient (Jurnal de călătorie în China),
rezultat al călătoriei începute în 1675 în slujba
Moscovei.
Ion Neculce (1672-1745) ajuns mare hatman în
timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, a fost, probabil,
cel mai interesant cronicar, pentru că acesta, spre
deosebire de înaintaşii săi, a fost un autodidact într-ale
istoriei. N-a urmat nici o şcoală din ţară sau de peste
hotare, învăţând cu un dascăl de casă, apoi
completându-şi singur bagajul de cunoştinţe, în urma
călătoriilor făcute prin Ţara Românească, Polonia,
Rusia şi Imperiul Otoman şi a contactelor permanente
avute cu mari cărturari precum stolnicul Constantin
Cantacuzino sau eruditul domn Dimitrie Cantemir. A
scris O samă de cuvinte şi Letopiseţul Ţării Moldovei de la
Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat (1661-1743). Ca şi predecesorii săi, Ion
Neculce a fost pătruns de utilitatea istoriei şi valoarea
ei etică. În finalul Predosloviei sale scria următoarele:
“Deci, fraţilor cetitorilor, cu cât veţi îndemna a ceti pre
acest letopisăţu mai mult, cu atâta veţi şti a vă feri de
primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a darea răspunsuri la sfaturi
ori de taină, ori de oştire, ori de voroave, la domni şi la
noroade de cinste”.