1.1.

Introducere în studiile muzeale

1.1.1. Obiectul și definiția muzeologiei

Definiție și etimologie. Originea și sensul conceptului de muzeologie este legat inițial de

„studiul/știința muzeului”. Acesta este motivul pentru care înainte de a analiza definiția
istorică și sensurile actuale ale muzeului ne vom apleca asupra direcțiilor de interpretare a
conceptului de muzeologie, așa cum era el definit în anii 50 ai secolului al XX-lea.

Astăzi, specialiștii în muzeologie propun mai multe direcții de definire a conceptului de

muzeologie. Varianta cea mai acceptată de comunitatea profesională pentru termenul de
muzeologie este știința oricărei informații legate de muzee, și ca atare catalogat drept
„muzeal”. Astfel, în taxonomia profesională se poate vorbi de secțiunea „muzeologică” a unei
biblioteci (publice sau muzeale), probleme „muzeologice” etc. Termenul este folosit în acest
sens în spațiul anglo-saxon, diferit de cel de inspirație franceză, cunoscut fiind faptul că
școala muzeală franceză folosește termenul general de „curator/conservator” în locul celui de
muzeograf. Ca urmare, în spațiul vorbitor de limbă franceză se folosește termenul de
„muzeologist” pentru toți angajații de specialitate ai unui muzeu, și în mod particular celor
însărcinați cu proiectarea unui muzeu nou sau realizatorii unei expoziții noi. Între specialiștii
contemporani nu este cea mai recomandată interpretare.

În spațiul universitar vest-european este mai apropiat de sensul etimologic al termenului, și

are înțelesul de studii muzeale. Definiția cea mai acceptată de această a doua școală de
gândire îi aparține lui Georges Henri Rivière: „Muzeologie: o știință aplicată, știința
muzeului. Muzeologia studiază istoria, rolul său în societate, formele specifice de cercetare și
conservare fizică, activități și diseminare, organizare și funcționare, arhitectură nouă sau
muzealizată, situri moștenite ori identificate (alese), tipologia și deontologia sa (ale muzeului
- n.n.)”. În unele feluri muzeologia poate fi diferită de muzeografie, care se poate referi mai
degrabă la practicile asociate muzeologiei. Mediul universitar nord-atlantic este reticent la
recunoașterea de „științe noi” și favorizează de aceea, mai degrabă, termenul de studii
muzeale, în mod particular în Marea Britanie este folosit mai rar termenul de muzeologie. În
general termenul de muzeologie este mai rar folosit de cei care lucrează în sistem, și mai
degrabă este uzitat de cei care analizează muzeul din afara acestuia. Începând cu anii 60 ai
secolului trecut, spațiul european vorbitor de limbi romanice a început să folosească mai
degrabă termenul de muzeologie decât cel de muzeografie.

Începând cu anii 60 ai secolului XX, muzeologia a devenit un domeniu de cercetare științific

în Europa Centrală și de Est și chiar o disciplină independentă. Viziunea acestei școli de
gândire prezenta muzeologia ca studiu al relațiilor specifice între om și realitate, în care
muzeele reprezentau doar una dintre posibilele interacțiuni. Această abordare a fost criticată
pentru pretenția că muzeologia acoperă exhaustiv domeniul patrimoniului. Deși obiectul
muzeologiei nu îl mai reprezenta doar muzeul, acesta era totuși o invenție târzie la scara
istoriei umanității. Astfel, conceptul „relației specifice a omului cu realitatea” (uneori
prezentată și muzealitate), a fost definită treptat. Definiția școlii de la Brno dată muzeologiei
era știința care „studiază relațiile specifice ale omului cu realitatea, constând în colectarea și
conservarea voluntară și sistematică a obiectelor tridimensionale neînsuflețite, materiale și
mobile care documentau dezvoltarea naturii și a societății.” Cu toate acestea, treptat s-a
renunțat la ideea tratării muzeologiei ca știință, azi acceptându-se că nici obiectul de studiu,
nici metodele de cercetare nu corespund cu adevărat criteriilor epistemologice ale abordării
științifice.

„Noua muzeologie”, apărută în Franța anilor 80 din secolul trecut, a influențat puternic
muzeele și specialiștii acestora. Această viziune accentua rolul social al muzeelor și
caracterul lor interdisciplinar, alături de noile sale mijloace de expresie și comunicare. Noua
muzeologie era în mod particular interesată de deschiderea de noi muzee, contrastante față de
muzeele clasice, care aveau în centrul interesului lor colecția. Astfel, noile muzee erau
ecomuzee, muzee sociale, centre științifice și culturale, în general vizând valorificarea
moștenirii culturale locale, menite să contribuie la dezvoltarea comunității.

Ultima definiție a muzeologiei le include oarecum pe toate cele enumerate anterior, în sensul
în care aceasta acoperă un câmp al cunoașterii mai larg, încorporând toate eforturile de
teoretizare și gândirea critică din domeniul muzeal. Astfel, muzeologia poate fi definită ca
relația specifică dintre om și realitate, care este exprimată prin documentarea prin orice este
real și poate fi fi perceput prin contact senzorial direct. Această definiție nu respinge din
principiu nicio formă de muzeu, de la cele clasice/istorice la cele ultramoderne/tehnologizate.
Muzeologia are preocupări într-un domeniu care este deschis oricărui experiment din
domeniul muzeal. Domeniul muzeal poate fi de aceea cercetat din două perspective: unul
specific funcțiilor principale ale muzeului (cercetare, colectare, valorificare și protejare,
comunicare) și unul ghidat pe axa timpului

În încheiere, literatura de specialitate reține definiția oferită de Bernard Deloche:

„Muzeologia este filosofia domeniului muzeal și are două obiective: servește ca o meta-teorie
pentru știința documentării concrete intuitive și furnizează principii etice directoare pentru
toate instituțiile responsabile cu administrarea funcției documentării concrete intuitive”.

Temă de dezbatere pentru activitate practică: dezbateți cu argumente pro/contra pentru care
definiție optați.

1.1.2. Definiția muzeului

Etimologia cuvântului este mouseion, adică templul muzelor în limba greacă. Muzele din
mitologia grecească erau zeițele inspiraționale ale literaturii, științelor și artelor (poezie epică,
istorie, muzică, poezie de dragoste, tragedie, imnuri, dans, comedie și astronomie).
Muzeul poate însemna instituția, organizația sau locul desemnat să selecteze, studieze și
expună mărturii materiale și imateriale ale omului și mediului său înconjurător. Funcțiile
muzeului au variat de la o perioadă istorică la alta. Conținuturile s-au diversificat, la fel și
misiunea, modurile de operare și managementul.
Definiția Consiliului Internațional al Muzeelor, ICOM, este din anul 2007 următoarea:
„Muzeul este o instituție non-profit, permanentă, aflată în serviciul societății și al dezvoltării
acesteia, deschisă către public, care colecționează, conservă, cercetează, comunică și expune
moștenirea materială și imaterială a umanității și a mediului acesteia, cu scopul educării,
studierii și delectării”.

Această definiție venea să o modifice pe cea anterioară, din anul 1974, prin mutarea
accentului de pe cercetare, ca urmare a întăririi și răspândirii viziunii anglo-saxone din
domeniu. Școala de gândire franceză punea accentul mai degrabă pe cercetare, percepută
drept forța directoare din muzeu.

Legea specială a muzeelor din România (311/2003) ne oferă o altă definiție: „muzeu -
instituţia de cultură, de drept public sau de drept privat, fără scop lucrativ, aflată în serviciul
societăţii, care colecţionează, conservă, cercetează, restaurează, comunică şi expune, în
scopul cunoaşterii, educării şi recreerii, mărturii materiale şi spirituale ale existenţei şi
evoluţiei comunităţilor umane, precum şi ale mediului înconjurător”.

Temă de dezbatere pentru activitate practică: dezbateți cu argumente pro/contra pentru care
definiție optați.

Literatura de specialitate contestă influența ICOM în definirea prea restrictivă a muzeului, cu

exemplul concret al limitării recunoașterii muzeului doar ca instituție non-profit, sau cu
menționarea explicită și repetată a funcțiilor sale specifice. Altă definiție propune descrierea
muzeului drept „instituție muzeologică permanentă, care protejează colecții cu dovezi fizice
și generează cunoaștere despre ele”. Unii au spus că este „un loc unde lucruri și valori legate
de acestea sunt conservate, studiate și comunicate, ca și simbolurile care interpretează
realități absente” sau chiar „loc în care are loc muzealizare”. Muzeul a mai fost descris și ca
„loc al memoriei” sau „fenomen care cuprinde instituții, locuri sau teritorii diferite,
experiențe și chiar spații intangibile”.

În alt sens, muzeul este perceput ca un instrument proiectat de om cu scopul arhivării,

înțelegerii și transmiterii mai departe a moștenirii culturale. Judith Spielbauer definea
muzeele drept instrumente menite să adăpostească „o percepție individuală a interdependenței
lumilor socială, estetică și naturală, în care trăiește și el, prin furnizarea de informații și
experiențe, precum și cunoștințe despre sine în afara contextului mai larg”. O altă definiție
dematerializează muzeul, care poate deveni „o funcție specifică care poate sau nu să fie
îndeplinită în cadrul unei instituții, și are ca obiectiv să asigure, printr-o experiență senzorială,
păstrarea și transmiterea mai departe a culturii percepute drept corpul integral al achizițiilor
umanității realizate în afara a ceea ce îl face, din punct de vedere genetic, om”. În general
aceste definiții „instrumentalizate” sunt atribuite muzeelor virtuale.

1.1.3. Muzeografia și preocupările din domeniu

Termenul de muzeografie a apărut prima dată în secolul al XVIII-lea și este mai vechi decât
cel de muzeologie. Poate avea mai multe înțelesuri, așa cum au arătat mai mulți specialiști ai
domeniului. În mod curent, muzeografia este partea practică sau aplicată a muzeologiei, și
descrie tehnicile care s-au dezvoltat în timp pentru a îndeplini operațiunile muzeale specifice,
precum planificarea și amenajarea spațiilor, conservarea, restaurarea, protejarea și expunerea
patrimoniului. În contrast cu muzeologia, termenul de muzeografie este uzitat pentru
identificarea activităților practice din muzeu. Termenul este folosit îndeosebi în spațiul
francofon, foarte rar în cel anglo-saxon, unde se preferă termenul de practică muzeală.
Specialiștii Europei Centrale și de Est mai folosesc și termenul de muzeologie aplicată, mai
precis aplicarea practică de tehnici rezultate din cercetările muzeologiei, o știință în continuă
dezvoltare.

În Franța se folosește termenul de muzeografie pentru a identifica arta sau tehnica realizării
de expoziții. S-a propus într-o anumită perioadă și folosirea termenului de expografie, în
sensul tehnicilor folosite în expoziții, fie ele în cadrul muzeului sau în afara acestuia. Ceea ce
se numește în general „program muzeografic” acoperă definirea conținuturilor și nevoilor
specifice, precum și legăturile funcționale între spațiile expoziționale și alte spații ale
muzeului. Aceasta nu înseamnă că muzeografia este definită doar de ceea ce vede vizitatorul.
Muzeografii (designeri de muzee sau expoziții), precum și ceilalți angajați ai muzeului (mai
ales în muzeele cu personal puțin numeros) trebuie să aibă în vedere și programul științific de
cercetare și managementul colecției, și să expună patrimoniul selectat într-o manieră
adecvată. Trebuie să cunoască metode de conservare și cum să descrie patrimoniul. Ei
creează scenariul pentru conținuturile culturale și propun formele de comunicare, inclusiv
multi-media, menite să ducă la înțelegere. Ei sunt preocupați de nevoile publicului și folosesc
cele mai bune metode de transmitere a informației către public. Rolul lor este cel de
coordonare a personalului științific și tehnic care lucrează în muzeu, uneori arbitrând sau
mediind viziuni diferite.

Muzeografia este diferită de scenografie, care este definită ca tehnici necesare pentru
instalarea și amenajarea spațiilor expoziționale. Unele componente ale scenografiei și
designului de interior sunt părți ale muzeografiei, dar aceasta din urmă se referă obligatoriu și
la public, mesaj și protejarea patrimoniului. Aceste aspecte transformă muzeografii într-o
categorie profesională aflată între curatori, arhitecți și public. Rolurile lor variază, și pot fi
reunite toate în muzeografi atunci când lipsesc celelalte categorii de personal. Rolul
muzeografului este de aceea în continuă schimbare.

Oficial, și prin etimologie, muzeografia se referă la descrierea conținuturilor muzeului. Așa

cum bibliografia este o parte importantă a cercetării științifice, muzeografia este concepută ca
o modalitate de documentare a resurselor privitoare la patrimoniu, pentru a ușura cercetarea
sa sistematică. Acest sens a apărut în secolul al XIX-lea și a supraviețuit astăzi în unele zone,
precum Rusia.

1.1.4. Specificul, rolul social al muzeelor

Rolul și locul muzeului în societate derivă din definiția muzeului. Elementele cheie sunt date
de protejarea și transmiterea mai departe a moștenirii culturale materiale și imateriale a
umanității, în scopul educației și divertismentului.

Patrimoniu cultural versus moștenire culturală. În dreptul roman, termenul patrimonium

desemna toate bunurile primite la succesiune, bunuri care sunt moștenite conform legii de
către copii de la tată și mamă. Această moștenire era diferită de bunurile dobândite după
căsătorie. Leibniz, în secolul al XVII-lea, folosește pentru prima oară termenul de „moștenire
culturală”, care este apoi intens folosit în timpul Revoluției Franceze din 1789. Termenul de
heritage a fost consacrat în spațiul anglo-saxon în anii 50 din secolul al XX-lea. În spațiul
italian s-a renunțat la folosirea termenului patrimoniu, care a fost înlocuit de beni culturali.
Ideea de moștenire culturală este însă strâns legată de pierderile masive cauzate de Revoluția
Franceză, care a dus la apariția celebrei butade că „Moștenirea poate fi recunoscută prin
faptul că pierderea ei înseamnă un sacrificiu și conservarea acesteia presupune, de asemenea,
un sacrificiu”.
Patrimoniul cultural este la fel de important atunci când ne referim la materialitatea sau
imaterialitatea sa. Ideea de „bunuri” fizice care pot fi transmise în cadrul moștenirii, așa cum
era ea definită de spațiul nord-atlantic, a fost completată în mod fericit cu aportul viziunii
asiatice asupra ideii de moștenire, care presupune ideea de transmitere între persoane a
moștenirii. Așa a apărut conceptul de „tezaure umane vii”, care deja puteau transmite
cunoștințe despre muzică, dans, jocuri, ritualuri de o valoare inestimabilă în comunitățile
respective.
Unul din rolurile muzeului poate fi cel pe care l-au avut în „mileniul întunecat” mânăstirile
Europei Occidentale, care au salvat moștenirea antichității greco-romane, realizare ce a
permis apariția fenomenului revoluționar al Renașterii.

Educație formală, nonformală și informală. Din punctul de vedere al educației s-a

consacrat triada căilor prin care un om acumulează informații de-a lungul vieții sale. În prima
parte este timpul educației formale, instituționalizate. Aceasta este intenționată, sistematică și
supusă evaluării, se realizează cu profesioniști acceptați juridic și statal. Creșa, grădinița,
școala, liceul, facultatea și studiile post-universitare sunt borne ale educației formale.
Bineînțeles, educația nonformală se petrece în afara școlii, dar are în continuare același
caracter sistematic. Este complementară educației formale, de ea beneficiază orice persoană,
indiferent de vârstă și se leagă de mijloacele de divertisment, petrecerea timpului liber în mod
constructiv sau de odihna activă. Muzeul este alături de bibliotecă, arhivă, teatru,
așezămintele culturale, centrele comerciale, cinema, televiziune, internet, sursă de educație
non-formală. Educația informală are caracter incidental, neintenționat, eterogen și difuz, dar
permite totuși omului să acumuleze informații necesare pentru supraviețuire, orientare în
mediul social. De multe ori, însă, familia și anturajul sunt singurele „instituții” care educă o
parte a societății noastre, motiv pentru care locul și rolul muzeelor trebuie să devină din ce în
ce mai central.

Edutainment. Pe termen mediu și lung, muzeelor vor fi obligate să îmbine armonios

protejarea moștenirii culturale cu transmiterea ei mai departe către generațiile viitoare prin
intermediul educației și divertismentului. Divertismentul educațional, cum mai este el numit,
este un mediu proiectat să educe prin intermediul distracției. Pentru a nu crede că muzeele
sunt singurele „condamnate” să facă „compromisuri” subliniem că universități, corporații,
guverne și alte organizații din întreaga lume diseminează informație prin intermediul
televiziunii, radioului, jocurilor sau internetului, pentru a influența opiniile și
comportamentele receptorilor. Poate cel mai celebru exemplu în acest sens este programul de
calculator Powerpoint, care apelează la efecte vizuale de captare a atenției pentru a livra
informații (uneori) plictisitoare.

1.1.5. Profiluri, clasificări și tipologii muzeale

În funcție de diferite criterii, putem avea diferite tipuri de muzee. Mărimea colecției deținute
ne poate indica tipul de muzeu. Ierarhizarea este impusă de ordinul 2035/2000, art. 5, care
indică faptul că pentru un număr de sub 100.000 bunuri culturale deținute se face inventar
odată la 3 ani, pentru 100.000-250.000 bunuri culturale la 4 ani, pentru 250.000-500.000
bunuri culturale la 5 ani și peste 500.000 la 7 ani.
Importanța muzeului, recunoscută prin procedura de acreditare a muzeului, poate duce la
clasificarea acestuia ca fiind național, regional, județean sau local. Subordonarea muzeului
unei autorități superioare ne indică muzeele care depind de un minister sau de o unitate
administrativ teritorială (Consiliu Județean, primărie). Finanțarea duce la apariția de muzee
publice sau private.
Poate cea mai importantă clasificare muzeală este cea dată de tematică. Aceasta duce la
apariția de muzee de arhitectură, arheologie, artă, biografice (case memoriale), automobile,
ale copilăriei, designului, enciclopedice (mixte), etnografice, istorie, maritime, medicină,
memoriale, militare, științe naturale, aer liber, științe și tehnologie, universitare, virtuale,
zoologice/botanice etc. Diversitatea societății umane va duce permanent la apariția de noi
tipuri de muzee.

1.1.6. Structura muzeului

Muzeul are o serie de părți componente, care îl fac asemănător dar îl și diferențiază de
celelalte organizații specializate în protejarea și valorificarea patrimoniului cultural. La triada
clasică anglo-saxonă LMA (libraries, museums, archives) în spațiul românesc se mai adaugă
și așezămintele culturale.

Din punctul de vedere al resurselor materiale, și mai precis al infrastructurii, muzeele au în

mod ideal, dar nu exhaustiv, componentele clasice ale terenului, imobilului (unul sau mai
multe), depozite, laboratoare, birouri, biblioteci, arhive, săli de expoziții (permanente și
temporare), săli de educație muzeale, săli de conferințe, săli de proiecție/cinema, magazin de
suveniruri, spații de socializare, spații de alimentație publică (cafeteria), spațiu de primire a
vizitatorilor, punct de informare pentru vizitatori (helpdesk), spații sanitare (WC) etc. Din
punct de vedere al funcțiilor muzeului acestea pot fi structurate mai ușor, având în vedere
conservarea, cercetarea și valorificarea patrimoniului cultural către public. În muzeele mai
mici nu există simultan toate aceste spații, dar trebuie făcute eforturi permanente pentru a
avea cât mai multe dintre acestea, în vederea asigurării funcționării corecte a muzeului.

1.1.7. Personalul muzeelor

În mod tradițional, categoriile de personal din instituțiile publice din România sunt
reglementate prin legea salarizării unitare a personalului bugetar. Ultima variantă a acestei
legi (153/2017) structurează din punct de vedere ierarhic funcțiile de conducere și cele de
execuție din muzee.

Conducerea muzeelor este exercitată de către manager (director general/adjunct/economic),

contabil șef, inginer șef, șef serviciu, șef secție, șef birou, șef laborator, șef oficiu, șef atelier.
Funcțiile de execuție urmează aceeași structură a funcțiilor muzeului și menționează pozițiile
de muzeograf, restaurator, conservator, bibliograf, arheolog, arhitect, istoric, curator,
designer, taxidermist, fotograf, desenator artistic, educator muzeal, arhivist.
Diversificarea masivă a muzeelor din ultimii ani a dus la recunoașterea unor noi categorii de
personal, precum cele de biolog, fizician, chimist, sociolog, psiholog, topograf,
documentarist, grafician, trezorier, redactor, tehnoredactor, gestionar custode, operator video.
În plan administrativ există supraveghetor muzeu, controlor bilete, garderobier. Excepțiile de
la categoriile de personal din lege sunt date de personalul contabil (economist, referent,
administrator, muncitor etc.), care se regăsesc în anexele personalului general din instituțiile
publice.
Cea mai celebră categorie de personal care nu se regăsește în legea salarizării unitare la
categoria muzee, ci la categoria universități, este cea a cercetătorului. Statutul cercetătorului
de muzeu este în continuare un subiect de dispută între diferite școli de gândire. În mod cert
însă există cercetători în multe muzee din România, dar statutul lor este recunoscut public
doar prin concurs organizat conform legislației din domeniul educației și cercetării, nu cel
special al muzeelor.
Dacă până de curând specialistul cel mai important din muzeu era muzeograful, standardul
ocupațional specific a fost fracționat în trei, prin diferențierea muzeografului de curator și
specialistul în educație muzeală. Muzeograful reunește simultan mai multe competențe în
muzeele mai mici, cu personal restrâns, în vreme ce în muzeele cu structură de personal
completă pot exista specialiști doar în organizarea de expoziții (curatori) sau în educația
muzeală (educatori).

1.1.8. Codul etic ICOM al muzeelor

Etica reprezintă filosofia filosofiei, în sensul în care identifică valorile care ghidează
comportamentul uman public și privat. Etica se diferențiază de moralitate prin alegerea
proprie a valorilor care ghideaza respectivul comportament, nu este impusă de un set anumit
de reguli. Etica este importantă pentru muzee deoarece acestea constituie un fenomen care
există ca urmare a unei convenții sociale, oamenii agreând că e bine să existe instituții
depozitare ale moștenirii comune.
Codul etic ICOM adoptat în anul 2004 este un exemplu de cum este concluzionată o discuție
între profesioniștii muzeului, discuție menită să identifice valorile de bază și principiile pe
care se bazează munca în muzeu. În spațiul francez și spaniol se folosește termenul
deontologie în locul eticii, care este preferat în spațiul anglo-saxon.

Pentru a se obține o dezvoltare armonioasă a unei instituții muzeale au fost identificate o serie
de măsuri de bază:
- muzeele au grijă de protejarea, documentarea și promovarea moștenirii naturale și
culturale a umanității (pentru deschiderea cărora sunt necesare resurse instituționale,
materiale și financiare)
- muzeele dețin colecții în custodie în interesul și beneficiul societății și al dezvoltării
acesteia (problema achizițiilor și deaccesionării colecțiilor)
- muzeele dețin informații primare pentru a dezvolta cunoaștere și în viitor (deontologia
cercetării)
- muzeele oferă oportunități pentru aprecierea, înțelegerea și managementul moștenirii
naturale și culturale (deontologia expunerii)
- muzeele deține resurse care oferă oportunități pentru alte servicii și beneficii pentru
public (probleme de expertiză)
- muzeele lucrează în strânsă colaborare cu comunitățile din care provin colecțiile
precum și cu cele pe care le deservesc (problema proprietății culturale)
- muzeele operează într-o manieră legală (respect pentru statul de drept)
- muzeele operează într-o manieră profesională (conduită profesională și conflicte de
interese)

1.4.2. Muzeul și comunitatea (muzeul ca factor de identitate, coeziune comunitară,

dezvoltare culturală, turistică și regenerare economică)

Încă din anul 1974, odată cu declarația de la Santiago de Chile, muzeul a fost descris de
ICOM ca fiind o instituție „în serviciul societății și dezvoltării ei”. Această formulă a fost
influențată de apariția expresiei „țară în curs de dezvoltare”, prin care se înțelegea un stat
aflat între țările vestice și estice ale lumii. Pentru acestea s-a considerat că muzeele pot deveni
factor de dezvoltare a societății, alături de cultură, turism și economie.

Societatea poate fi definită ca o comunitate structurată prin instituții. Comunitatea, spre

deosebire de societate, este un grup de oameni care locuiesc în aceeași colectivitate sau se
asociază și au un set de valori comune (limba, religia, obiceiurile etc.) fără a avea în mod
necesar structuri instituționale. Diferența între cele două este dată de obicei de dimensiunea
asumată, cea a societății fiind mai mare decât a comunității.

Termenul de comunitate nu are sinonim în spațiul francofon, fiind definit în cel anglo-saxon
ca „o colecție de constituenți sau stakeholderi precum 1) audiențele, 2) intelectualii, 3) alți
interpreți către public - presa, 4) furnizorii de programe - grupuri de artă, 5) depozitarii -
biblioteci, muzee” (conform definiției Asociației Americane a Muzeelor).
Există două tipuri de muzee care se îndreaptă exclusiv spre comunitate, muzeele sociale și
muzeele comunitare. De obicei muzeele etnografice locale sau cele din localități mai mici
(unde sunt singurul operator cultural) au strânse legături în comunitate. Acestea pot fi
conduse diferit față de muzeele clasice. Astfel, „muzeele sociale includ muzee cu aceleași
obiective: să studieze evoluția umanității în cadrul componentelor sale sociale și istorice, să
transmită mai departe stadiul actual, punctele de referință, pentru înțelegerea diversității
culturilor și societăților”. Mai mult, muzeele pot aborda subiecte recente sau critice (delicate)
precum epidemiile/pandemiile, criza emigrației, problema încălzirii globale/ecologia etc.

Muzeele comunitare, care pot fi parte a muzeelor sociale, sunt legate mai direct de grupul
social, cultural, profesional sau geografic pe care îl reprezintă și pe care se presupune că îl și
susțin. Deși ar trebui administrate în mod profesionist, de multe ori se bazează doar pe
inițiativa și generozitatea locale. Problema care este adresată de aceste muzee are legătură
directă cu funcționarea și identitatea acestei comunități (muzeele vecinătăților sau
ecomuzeele).

1.4.3. Orientarea către public. Comunicarea, cercetarea și dezvoltarea audienței

Muzeele sunt instituții orientate către public. Acest concept are două înțelesuri în literatura de
specialitate. Unul se referă la relația legală între muzeu și publicul din zona în care
funcționează. Astfel, muzeul este proprietatea publicului pe care îl deservește; el este
administrat prin delegare către management. Acest sistem este mai prezent în țările latine,
care finanțează din bugetul public muzeele. Patrimoniul deținut de acestea are de aceea un
caracter imuabil. Ele se supun regulilor serviciului public (de exemplu au program fix de
operare, trebuie să își adapteze oferta cerințelor publicului, oferă acces egal tuturor
cetățenilor, asigură transparență în modul de lucru), adică sunt deschise și aparțin tuturor,
fiind în serviciul și pentru dezvoltarea societății. În legislația anglo-saxonă înțelesul
termenului este mai puțin de serviciu public și mai degrabă de încredere publică, prin care cei
încredințați/însărcinați cu administrarea muzeelor, organizate de obicei ca întreprinderi
private cu statut de organizație non-profit, se orientează către un anumit public. Beneficiarul
acestor muzee este în sens mai larg comunitatea, nu neapărat publicul. Acesta este motivul
pentru care în general muzeele sunt percepute ca fiind de interes public, dacă nu chiar ca
instituții publice, astfel încât și muzeele private încearcă să respecte multe din regulile
aparent restrictive, precum definițiile și etica ICOM, care invocă idealismul principiului non-
profit.

A doua interpretare oferită de specialiștii în muzeologie vizează beneficiarii sau publicul

muzeului. Aceștia pot fi efectiv doar vizitatorii sau beneficiarii serviciilor muzeului sau
întreaga populație din zona în care activează muzeul. Publicul este central în majoritatea
definițiilor muzeului: „instituție în serviciul societății”, „muzeul este deschis publicului”,
„colecție de exponate care prezintă interes public”, activitățile muzeului sunt „destinate
cunoașterii, educării și delectării publicului”, muzeul este o „instituție care deține și folosește
obiecte materiale, le conservă și le expune publicului după un program regulat de deschidere”
etc.
Trebuie înțeles că muzeele s-au deschis gradual către public, ele fiind inițial spații de formare
pentru viitori artiști, centre de informare pentru specialiști, un public elevat și educat.
Mutarea accentului către publicul larg a dus la apariția unui spectru mult mai larg de categorii
de beneficiari ai ofertei muzeale: oameni, public larg, non-public, public distant, persoane cu
dizabilități sau defavorizate; utilizatori, vizitatori, observatori, spectatori, consumatori,
audiențe etc. Oricum s-ar intitula, publicul este în nucleul tuturor operațiunilor unui muzeu.
Această schimbare de optică s-a consacrat în anii 80 ai secolului trecut în afara României,
după 2000 în țara noastră. Schimbarea de mentalitate a însemnat că muzeele au devenit
preocupate permanent de nevoile și așteptările vizitatorilor. La acest fenomen s-a adăugat
„trendul comercial al muzeelor”, neînsemnând că cele două sunt prezente simultan.

Comunicarea (C) reprezintă transmitere de informație de la emițător (E) la receptor (R), sau
modelul

E ↔C↔R

Această formulă este prezentă în orice muzeu, dar comunicarea nu este întotdeauna bilaterală,
și aduci rămâne doar transmitere (de informație). Muzeele realizează această comunicare în
mod tradițional prin intermediul valorificării rezultatelor cercetării științifice (cataloage,
articole, conferințe, expoziții temporare) și al informațiilor însoțitoare din expoziția
permanentă (etichete, panouri, ecrane etc.).

Sub influența celebrei definiții a muzeului menționată anterior, muzeele s-au concentrat până
în secolul XX pe conservarea moștenirii culturale și expunerea unor părți din colecțiile
deținute. Cercetarea publicului sau a audienței a fost realizată târziu, în ultimele decenii, și a
arătat că mesajul și comunicarea muzeelor trebuie schimbate.
În general, comunicarea muzeală este unilaterală, motiv pentru care a dus la pasivitatea
publicului. De obicei, cu excepția vizitei ghidate, nu există comunicare verbală, și vizitatorul
nici nu se limitează la citirea unui text, fiind mai degrabă o comunicare senzorială: „Muzeul,
ca sistem de comunicare, depinde de limbajul non-verbal al obiectelor și fenomenelor
observabile. Este în primul rând un limbaj vizual, și uneori un limbaj auditiv sau tactil.
Puterea sa de comunicare este atât de intensă încât folosirea sa etică ar trebui să fie o
preocupare primordială a lucrătorului din muzeu”. (Atenție la problema manipulării și rolului
de propagandă al muzeului în statele dictatoriale!)
Comunicarea publică a devenit forța directoare a multor muzee mari din toată lumea, folosind
și mijloacele specifice unui muzeu dar și cele ale altor organizații. Multe muzee au astăzi
departamente de relații cu publicurile sau departamente pentru programe publice. Muzeele
investesc energie și resurse în comunicarea prin intermediul paginilor de internet, expozițiilor
și cataloagelor online, rețelelor sociale.
Criza prezentului și viitorului muzeului este dată de dificultatea alegerii între transmitere de
informație și comunicare, care duce la absența sau slaba participare a publicului. Se poate
renunța la „lecția de istorie” dar asta nu va face muzeul interactiv. Muzeele în care s-a
abordat interactivitatea prin intermediul tehnologiei le-a dus mai aproape de parcuri de
distracție, care dezvoltă programe exclusiv pentru amuzamentul publicului.

Muzeele, prin muzeografii lor, sunt obligate să își cunoască publicul. Diversitatea acestuia,
uneori extremă, influențează succesul unui proiect muzeal. Planificarea muzeală trebuie să
aibă în vedere publicul țintă. Un text academic nu va putea fi citit de un copil. Un turist
maghiar nu va înțelege texte scrise în limba română. Un grup va sta 20 minute în muzeu, un
vizitator interesat va sta ore. Pentru a pregăti viitoare evenimente se recomandă segmentarea
publicului țintă. Cel mai la îndemână model este segmentarea de piață Kotler:
- segmentare geografică (țara, locul de origine)
- segmentare demografică (vârstă, sex, educație)
- segmentare psihografică (clasă socială, stil de viață, personalitate)
- segmentare organizațională (legătura organizațională cu muzeul)

1.4.4. Muzeul antreprenorial (muzee și galerii antreprenoriale, muzeul ca mall cultural,

muzeul forum)

Conform definiției, antreprenorul este persoana care conduce o antrepriză sau o întreprindere.
Acest concept vine din zona economiei libere, fiind deci în aparentă contradicție cu definirea
muzeului ca o organizație non-profit. Cu toate acestea, elementele care definesc
antreprenoriatul sunt dezirabile în administrarea unei colecții sau a unui muzeu, de aceea
trebuie cunoscute de orice muzeograf.

Un bun antreprenor trebuie să se pregătească pentru viitor (să aibă viziune), să fie dispus să
schimbe centrul interesului dintr-un muzeu, să se ridice la așteptările publicului, să se bazeze
pe date științifice (cercetări, statistici), să își împărtășească viziunea, să construiască o
comunitate, să nu îi fie frică de schimbări abrupte (chiar să renunțe la o parte din vechea
audiență), să echilibreze balanța veniturilor și a cheltuielilor, să folosească spațiile muzeului
în feluri diferite de cele tradiționale, să își asume riscuri și să accepte eșecul (nu există doar
rețete, e nevoie de experiment și de învățare, chiar și din greșeli).

Temă de discuție: identificați muzee care au schimbat mesajul sau audiența obișnuite.

1.4.5. Eco muzeul și noile teorii în muzeologie

Ecomuzeul reprezenta, în înțelesul original, o instituție muzeală care participa la dezvoltarea

unei comunități, prin combinarea conservării, expunerii și explicării moștenirii culturale și
naturale, deținute de aceasta. Ecomuzeul putea fi de aceea un mediu în care să trăiești și să
muncești într-un teritoriu dat, și să realizezi cercetarea asociată acestuia.

Definiția complexă oferită acestui concept inovator spunea că „Ecomuzeul dintr-un teritoriu
dat exprimă relațiile dintre om și natură, în timp și spațiu. Este compus din proprietăți de
interes științific și cultural recunoscut, reprezentativ pentru comunitatea pe care o deservește:
monumente naturale imuabile, spații naturale sălbatice, spații naturale ocupate de om;
monumente artificiale imuabile, bunuri mobile, bunuri înlocuibile. Include un centru
administrativ, un cartier general al structurilor majore: recepție, cercetare, conservare,
expunere, activități culturale, administrație, în mod particular unul sau mai multe laboratoare
de teren, laboratoare de conservare, spații de socializare, ateliere socio-culturale, acomodare
etc.; poteci și puncte de observare pentru explorarea teritoriului, elemente diferite de
arhitectură, arheologie și geologie… indicate și explicate pe înțelesul tuturor”

În România avem un singur exemplu care se apropie într-o măsură incompletă de acest
concept complex, Muzeul ASTRA din Sibiu.

1.4.6. Muzeul și noile tehnologii

Odată cu dezvoltarea tehnologiei informației și a computerelor am intrat într-o nouă etapă de

dezvoltare a muzeelor. Folosirea conceptului de cyber museum este făcută uneori în asociere
cu cel de virtual museum, și este în continuă expansiune. Această noțiune mai este definită și
„colecție de obiecte digitale aflate într-o conexiune logică, cu varietate mare de exprimări
media, care prin natura conectivității și multi-accesibilității sale duce la apariția de metode de
comunicare și interacțiune cu publicul care le transcend pe cele tradiționale; nu are un spațiu
propriu-zis; obiectele și informațiile legate de ele pot fi împărtășite în întreaga lume”.

Dezbaterea intensă și de actualitate privitoare la virtual versus real trebuie să aibă în vedere
că cele două nu se exclud prin definiție în cadrul muzeului. Una din interpretările date de
literatura de specialitate propune perceperea muzeului virtual ca muzeu realizabil, sau toate
soluțiile realizabile aplicate problemelor soluționate în muzeele tradiționale. Astfel, un muzeu
virtual mai poate fi definit și „concept care identifică global domeniile câmpului muzeal, sau
altfel spus, efectele procesului de decontextualizare/recontextualizare; o colecție de substitute
poate fi un muzeu virtual la fel ca o bază de date computerizate; este muzeul în teatrul de
operațiuni exterior”. Deci muzeul virtual poate fi un pachet de soluții care poate fi aplicat
problemelor muzeului, și care include cyber-muzeul fără să se limiteze la acesta.

Temă practică: identificați exemple de muzee virtuale și analizați modul de

interpretare/aplicare a viziunii asupra conceptului de muzeu virtual.

3.1. Dezvoltarea patrimoniului muzeal

3.1.1. Identificarea caracteristicilor elementelor componente colecțiilor

În general, o colecție poate fi definită ca un set de obiecte materiale sau intangibile (lucrări,
artefacte, specimene, documente de arhivă, mărturii) care individual sau în grup sunt
constituite, clasificate, selectate și conservate într-un loc sigur și expuse de obicei unei
audiențe mai mari sau mai mici, în funcție de caracterul public sau privat.
Conform legislației românești (legea 311/2003), colecția o reprezintă „ansamblul de bunuri
culturale și naturale, constituit în mod sistematic și coerent de către persoane fizice sau
persoane juridice de drept public ori de drept privat”.
Pentru a putea constitui o colecție, setul de obiecte sau bunuri culturale trebuie să formeze un
întreg, relativ coerent și folositor. Trebuie avut grijă la diferența între colecții și fonduri, un
termen folosit în arhivistică și care înseamnă o colecție formată dintr-o singură sursă, prin
care diferă de colecția de muzeu prin natura sa, și anume „documente adunate automat, create
și acumulate și folosite de o singură persoană fizică sau o instituție în activitățile și funcțiile
sale”. În cazul fondurilor arhivistice nu există, de asemenea, selecție sau intenție de a
constitui un întreg.

Colecția face parte din nucleul activităților unui muzeu. Conform Codului Etic ICOM,
„muzeele au datoria să achiziționeze, să protejeze și să promoveze colecțiile lor ca o
contribuție la salvarea moștenirii naturale, culturale și științifice”. Astfel, muzeele se
construiesc dinspre colecție spre exterior. Recent, au apărut muzee fără colecție sau al căror
colecție nu mai este nucleul activităților publice sau științifice.

Colecțiile pot fi descrise prin diferite chei de interpretare. Trei asemenea definiții vor fi
prezentate aici, influențate de natura instituțională sau de materialitatea/imaterialitatea
colecției.
O primă viziune este reprezentată de definirea colecției ca fiind simultan și sursa și scopul
activităților muzeului, ca instituție. Astfel, colecțiile sunt „obiectele strânse dintr-un muzeu,
achiziționate și protejate pentru valoarea lor potențială ca exemplu, material de referință, sau
ca obiecte cu importanță estetică sau educațională”. Există apoi situația în care fenomenul
muzeal reprezintă instituționalizarea unei colecții private.
Deși muzeografii sau muzeul nu sunt colecționari, colecționarii au avut întotdeauna strânse
relații cu curatorii, realizatorii de expoziții. De aceea e important ca muzeele să aibă o politică
oficială de achiziții de patrimoniu. Din perspectiva colecției private care urmează să fie
instituționalizată, aceasta este concomitent și sursa și scopul programului științific. Este, de
obicei, cazul donațiilor pentru înființarea unei case memoriale.
Legătura dintre muzeu și colecție este evidentă și dacă ne raportăm la faptul că obiectele din
muzeu sunt mereu parte a unui sistem pe categorii, specificitate care definește și colecția.
Sistemul constă în general în existența unui inventar scris, cerință minimală în orice muzeu,
care permite apoi adoptarea unui sistem de clasificare menit să permită identificarea rapidă a
oricărui obiect în depozit sau expoziție. În acest sens, este foarte valoroasă taxonomia (știința
clasificării organismelor vii fiind importată din biologie). Sistemele moderne de clasificare au
fost influențate decisiv de tehnologia informației (vezi DOCPAT), dar documentarea
colecțiilor rămâne o activitate vitală, bazată pe cunoștințe specifice și riguroase.
Sistematizarea duce la apariția unui glosar de termeni care descriu relațiile dintre diferitele
categorii de obiecte.

Colecția, fie ea privată sau muzealizată, poate fi percepută și din perspectiva materialității
bunurilor care o compun. Astfel, colecția poate fi definită și ca loc în care sunt adăpostite
bunurile culturele. Krysztof Pomian definea colecția drept „orice grup de obiecte naturale sau
artificiale care sunt adăpostite temporar sau definitiv în afara circuitului activităților
economice, fiind subiectul protecției speciale într-un spațiu închis proiectat pentru acest scop,
și expuse pentru vizualizare”. Această interpretare este orientată spre simbolistica
reprezentată de obiecte care nu mai sunt în uz și sunt doar purtătoare de înțeles, semnificație.

Cea mai recentă interpretare este influențată de includerea patrimoniului imaterial. Colecțiile
intangibile (cunoștințe tradiționale, ritualuri și mituri etnologice, gesturi efemere sau arta
contemporană performativă) a dus la apariția unui sistem nou de achiziții. Compoziția
materială a obiectelor devine astfel secundară iar documentarea acestora devine primordială.
Aceasta nu mai este doar parte a cercetării ci și a comunicării către public. Colecțiile muzeale
au fost întodeauna relevante doar în contextul documentării aferente (cercetări arheologice,
etnologice etc.). Astfel, această definiție, care este și cea mai largă, include colecțiile de
obiecte achiziționate/colectate în timp (colecțiile private), colecțiile tradiționale muzeale, dar
și colecțiile de istorii orale, memorii sau experimente științifice. Acestea reprezintă și
acumulări de obiecte, cu păstrarea individualității fiecăruia, construite intenționat, după o
anumită logică.

3.1.2. Stabilirea priorităților legate de dezvoltarea colecțiilor

Patrimoniul cultural național, conform legii patrimoniului cultural național mobil, cuprinde
„ansamblul bunurilor identificate ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra
acestora, care reprezintă o mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și
tradițiilor aflate în continuă evoluție; cuprinde toate elementele rezultate din interacțiunea,
de-a lungul timpului, între factorii umani și cei naturali”.
Patrimoniul muzeal, așa cum este el definit de legea muzeelor, este „alcătuit din totalitatea
bunurilor, a drepturilor și obligațiilor cu caracter patrimonial ale muzeului sau, după caz, ale
colecțiilor publice, asupra unor bunuri aflate în proprietate publică și/sau privată.”

Obiectele sau bunurile culturale deținute de un muzeu în colecția/colecțiile sale se mai

numesc și obiecte muzeale sau musealia. Din punct de vedere filosofic, un obiect nu este în
sine o formă a realității, ci un produs sau un rezultat al activității unui subiect. Acesta din
urmă îl tratează în mod diferit de persoana sa. Această viziune este una specifică în cultura
occidentală. Astfel, obiectul este diferit de lucru, care este folosit în continuare de subiect
pentru a obține un obiect (instrumentul/lucrul prin care omul/subiectul obține
produsul/obiectul). Obiectul de muzeu este un lucru/obiect care este parte a procesului de
muzealizare. Muzeul devine astfel locul în care lucrurile devin obiecte.
Perspectiva occidentală asupra obiectului s-a impus în antropologie și ca urmare a
desprinderii culturilor din acest spațiu mai devreme decât în altele de animism, de însuflețirea
ritualică a obiectelor. Astfel, obiectul devine abstract și neînsuflețit, închis în el însuși, așa
cum se evidențiază prin seria de obiecte care o constituie o colecție muzeală.

Prin activitățile lor de achiziții, cercetări, protejare și comunicare, muzeele reprezintă una
dintre cele mai importante autorități în „producția” de obiecte („… a devenit obiect de
muzeu”). Obiectul de muzeu este făcut să fie văzut, cu toate conotațiile sale implicite, pentru
a provoca emoție, delectare, învățare. Expunerea în muzeu transformă lucrul în obiect.
Muzeografii, fie ei istorici, naturaliști sau etnografi, selectează obiectele cu potențial de
mărturie/dovadă, care poartă o informație reprezentativă pentru ecosistem sau cultura propuse
pentru protejare. Musealia poate reprezenta în acest caz „obiecte mobile originale care sunt o
dovadă irefutabilă pentru dezvoltarea naturii și societății”. Bogăția de informații pe care le
poartă trebuie să le confere statutul de „obiecte martor”. Alți specialiști au propus conceptul
de „obiecte simbol”, care uneori pot fi reprezentative pentru o întreagă cultură sau epocă.
Procesul sistematic de transformare a lucrurilor în obiecte muzeale permite studierea acestora
mai bine în muzeu decât în contextul lor original, dar poate duce și la fetișizare. Obiectele
specifice ritualurilor (măști, costume, obiecte de rit) odată extrase din mediul real își schimbă
statutul original, prin mutarea în mediul imaginar al muzeului. Acestea nu mai pot fi atinse.
Sunt decontextualizate și nu mai servesc scopurilor inițiale, devin doar purtătoare de
semnificație sau „semiofore” (semio = semn/simbol fora = corp/structură)

Expozițiile reflectă alegerea obiectelor demne de muzealizare. Semiologii au mai spus că

obiectele muzeale sunt mai puțin „lucruri” cât „ființe ale limbajului”, demne de protejare și
expunere, și care sunt suport al practicilor sociale (colectare, catalogare, expunere). Obiectele
devin astfel semnele unui limbaj atunci când sunt folosite în expoziții. Ele însă nu mai sunt
doar semne în sens de litere ale unui alfabet, fiind purtătoare de mesaje multiple (formă,
culoare, textură, miros, semnificație istorică sau inducere de sentiment - plăcere/nostalgie
etc.). De aici vine și puterea și fascinația „obiectului de muzeu”, care are o prezență autentică
prin ceea ce este, nu ca model, imagine sau reprezentare a altceva” (original vs. copie). Între
vizitator și obiect există o relație intuitivă, sentimentală sau estetică (obiect istoric sau de
artă). Exponatul poate fi un obiect real sau orice poate fi expus (sunet, imagine, hologramă,
reproducere, instalație sau model conceptual).

Conflictul dintre original și substitut este subiect de eternă dezbatere profesională. Trecând
peste istoricul formării muzeelor (asupra căruia se va reveni detaliat în acest manual), multe
muzee de azi nu mai expun (doar) obiecte originale. Pleiada de muzee virtuale, tehnologice,
de figuri de ceară, gravuri, modele științifice/machete, stau dovadă a evoluției percepției
publice asupra „obiectului de muzeu”.
Atragem atenția asupra diferenței de nuanță între substitut și copie. Substitutul poate fi
înlocuitorul originalului fără să fie copie, precum în cazul unei fotografii sau a unui film, sau
un model la scară/machetă. Substitutul pornește de la ideea originală și nu duce la apariția
unei reproduceri a originalului în dimensiuni, formă, culoare și culoare. Chestiunea
autenticității a fost inițiată în muzeele de artă, în legătură cu capodopere foarte valoroase.
Asta nu împiedică însă apariția de muzee cu colecții formate doar din substitute. Cu
respectarea eticii profesionale (marcarea copiei ca atare) pot coexista mai multe tipuri de
muzee și obiecte muzeale. Dar nu trebuie uitat niciodată că un obiect de muzeu este doar un
lucru supus procesului de muzealizare.

Analizați butada „A tiger in a museum is a tiger in a museum, not a tiger!” (Kenneth

Hudson)
Nu în ultimul rând trebuie avut în vedere relativismul interpretării obiectului muzeal, în
funcție de școala de gândire și epoca istorică în care se face aceasta. Jacques Hainard a
rezumat această schimbare astfel: „Obiectul nu este adevărul a nimic. Prima dată este
polifuncțional, apoi polisemic, are sens doar atunci când este pus în context”.

3.1.3. Analizarea ofertelor de bunuri culturale

Conform legii, bunurile culturale pot face obiectul unei tranzacții economice, după cum
urmează: „Bunurile culturale mobile, proprietate a persoanelor fizice sau juridice de drept
privat, clasate în tezaur, pot face obiectul unei vânzări publice numai în condițiile exercitării
dreptului de preempțiune de către statul român, prin Ministerul Culturii”. (legea 182/2000,
art. 36, alin. 1)
Prin extensie, muzeele publice din România, beneficiază de acest drept de preempțiune în
achiziția de bunuri culturale clasate sau susceptibile de a fi clasate în patrimoniul cultural
național, la categoria tezaur sau fond. „Valoarea de achiziționare este cea negociată cu
vânzătorul sau cu operatorul economic autorizat ori cea rezultată din licitația publică” (legea
182/2000, art. 36, alin 3.).
Valoarea bunurilor descoperite întâmplător sau oferite spre achiziție este stabilită de „experții
acreditați ai serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii sau, după caz, de alți
experți acreditați” (legea 182/2000, art. 49, alin. 5).
La nivelul muzeelor sunt înființate sau ar trebui să existe „comisii de evaluare și/sau comisii
de achiziții de bunuri culturale”. Membrii acestor comisii trebuie să fie specialiști sau experți
ai muzeului (sau din afara acestuia). Aceștia „sunt numiți, prin decizie, de directorul general”
(legea 311/2003, art. 29, alin. 1 și 2).
Codul Etic ICOM recomandă ca această evaluare să fie realizată de experți din afara propriei
instituții, pentru a evita conflictul de interese evident. În practica instituțională curentă din
România această opțiune este foarte costisitore și nepractică, cu rezultatele cunoscute.
În analizarea ofertelor de donații sau achiziții de bunuri culturale se recomandă adoptarea de
proceduri interne de achiziții, cu stabilirea de criterii legale, cutumiare sau proprii, care să
recomande dezvoltarea colecțiilor proprii. Asupra acestor criterii se va mai reveni în acest
manual.

3.1.4. Colectarea în teren

Practica de colectare în teren a viitoarelor bunuri culturale muzeale este strâns legată de
cercetarea de muzeu. Așa cum arătam anterior și se va mai relua în acest manual, cercetarea
este una din funcțiile vitale ale muzeului, alături de constituirea colecțiilor, conservare,
valorificare prin educație și divertisment.
Odată cu mutarea accentului de pe expozițiile permanente spre expozițiile temporare sau
tematice, cercetarea de muzeu a devenit una mult mai aplicată, de pregătire a acestora.
Cercetarea de muzeu este clasificată în mod convențional în patru categorii. Prima, și cea mai
importantă, este evidența directă a activităților tradiționale de muzeu, se bazează pe colecțiile
acestuia, și se adresează disciplinelor aflate în legătură cu colecțiile (de istoria artei, istorie,
etnografie, științe naturale etc.). Construirea unui sistem de clasificare, necesar pentru
cercetarea și valorificarea unei colecții, a dus la apariția taxonomiei în muzeele de științe
naturale, în primă instanță. Ulterior s-a extins acest proces și în muzeele de istorie,
arheologie, artă etc.

Un alt tip de cercetare a implicat științe și discipline exterioare muzeului (fizică, chimie,
științele comunicării), necesare dezvoltării de instrumente pentru practica sau tehnica
muzeală: materiale și standarde de conservare, studii de restaurare, sondarea publicului,
metode de management s.a.
Scopul cercetării muzeale mai poate fi și unul cu caracter etic, de tip muzeologic, orientat
spre interior. Aceasta poate avea cu urmare redefinirea misiunii, operațiunilor de muzeu.
Aceasta implică filosofia sau istoria, sau muzeologia în sens filosofic.
Nu în ultimul rând, cercetarea muzeală mai poate fi în legătură cu toate ideile critice legate de
tot ce înseamnă muzeal, rezultând în analiza muzeului ca instituție, în mod particular în
aspectele sale legate de comunicare către public și patrimoniu. De această dată accentul este
pus pe istorie, antropologie, sociologie și lingvistică.

După cum se poate constata în realitatea muzeală românească, termenul de cercetare este
folosit în alt sens. Astfel, muzeele s-au transformat uneori în veritabile institute de cercetare
aflate în completarea sau în concurență cu institutele de cercetare ale mediului academic și
universitar național. Muzeele au devenit cele care derulează veritabile campanii de cercetări
de teren arheologice, etnografice sau biologice/naturaliste. În acest sens, colecțiile muzeale
românești se dezvoltă anual, uneori necontrolat (criza depozitării patrimoniului nou) și cu
serioase semne de întrebare privitoare la legătura dintre patrimoniul nou și colecțiile inițiale
proprii. În acest caz, singurul etalon aflat la îndemână este același Cod Etic ICOM, ultimul
instrument care mai poate oferi un filtru critic la dezvoltarea unei colecții prin colectarea în
teren. La aceasta mai trebuie să adăugăm și evidentele aspecte practice, ale costurilor anuale
și crescătoare de prelevare din teren, de gestionare/administrare ulterioară colectării,
existența/inexistența legăturii cu activitățile proprii (pe care ar trebui să le susțină, nu să le
lase fără resurse).
Dacă în cazul altor țări legislația, bunul simț și nivelul de dezvoltare socială și economică,
protejează patrimoniul cultural, în acest moment muzeele din România duc o luptă inegală de
salvgardare a moștenirii noastre culturale și naturale. Sub presiunea braconierilor de comori
(numiți eufemistic „detectoriști”) și a traficului legal și ilegal cu bunuri culturale clasate sau
susceptibile de a fi clasate în patrimoniul cultural național, muzeele sunt nevoite să salveze
valorile ce mai poate fi salvate, pentru a putea fi transmise generațiilor viitoare.

3.1.5. Criterii de selecție

Conform legii, primele criterii de selecție pentru patrimoniul cultural național sunt date de
faptul că obiectele aceste sunt „mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și
tradițiilor aflate în continuă evoluție”. La întrebarea ce reprezintă „valoarea”, aflăm că
aceasta poate fi „istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și
tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și
epigrafică” (legea 182/2000).
Din punct de vedere tipologic, bunurile care constituie patrimoniul cultural național mobil pot
fi bunuri arheologice și istorico-documentare, de artă, de etnografie, de științe naturale, de
știință și tehnică, cu subcategoriile aferente.
Din punct de vedere al vechimii, unicității și rarității, aceleași bunuri pot fi clasate în
categoriile tezaur și fond, la care putem adăuga și categoria nemenționată de lege a bunurilor
muzeale nesusceptibile de a fi clasate în patrimoniul cultural național, dar nici nu pot fi
deaccesionate. Muzeele, spre deosebire de biblioteci, nu au practica selecției negative
periodice. Casarea bunurilor muzeale este teoretic permisă de lege, dar relativă.
Legea specială a muzeelor (311/2003) menționează cele 4 categorii majore de bunuri
deținute: bunuri imobile, situri/rezervații, bunuri culturale mobile clasate în PCN și „alte
bunuri” care au rol documentar și pot fi folosite în cadrul expozițiilor.
Conform HG 886/2008 există și criterii specifice de clasare în PCN:
a) valoarea istorică și documentară
b) valoarea memorială
c) autenticitatea
d) autorul, atelierul, școala
e) calitatea formală
Alte criterii generale de clasare în PCN sunt vechimea, frecvența sau starea de conservare.
Toate acestea enumerate mai sus, dar și altele (induse de evoluția societății și a cadrului
legislativ) pot fi criterii de selecție a bunurilor culturale deținute de muzee.

3.1.8. Analiza SWOT a colecției muzeale (structura)

Analiza SWOT sau matricea SWOT este un acronim al cuvintelor din limba engleză
strengths, weaknesses, opportunities și threats, și reprezintă o metodă structurată de
planificare care evaluează cele patru elemente, adică puncte tari, puncte slabe, amenințări și
oportunități pentru o organizație, proiect sau afacere. În cazul nostru acest instrument va fi
folosit pentru analizarea unei colecții. Această analiză implică specificarea obiectivelor
respectivei colecții și a factorilor interni și externi care sunt favorabili sau nefavorabili pentru
obținerea acelor obiective. Deși unii autori atribuie acest instrument de evaluare lui Albert
Humphrey, de la Stanford Research Institute, acesta nu a revendicat niciodată paternitatea
acestei idei. Un plan de management al colecției bazat pe analiza SWOT poate cuprinde:
- fixarea obiectivelor,
- evaluarea mediului intern și extern (SWOT),
- analiza strategiilor existente,
- definirea elementelor strategice - factori cheie,
- dezvoltarea de strategii noi sau revizuirea celor existente,
- stabilirea factorilor cheie de succes,
- pregătirea planurilor operaționale,
- monitorizarea rezultatelor.

Pentru a ușura activitatea de analizare a colecției proprii prin intermediul SWOT, alăturăm un
set de întrebări cheie, fără să fie însă pretenția de a fi exhaustive:
Care este misiunea organizației? vs. Care este misiunea colecției?
Declarația specifică folosită pentru a comunica scopul organizației. De ce există aceasta?
Care sunt obiectivul general și specifice ale colecției?
Obiectivul general este o declarație despre trendul general, direcția activității specifice. Este
răspunsul la întrebarea care este rezultatul atins în timp și cu resursele existente.
Obiectivele specifice sunt declarații despre comportamentele observabile ale direcțiilor
strategice, derivate din funcțiile muzeului.

Puncte tari
- care sunt atuurile/elementele cele mai valoroase?
- care dintre aceste sunt cele mai puternice?
- ce o face mai bună decât alte colecții, locale sau regionale? este cunoscută colecția pe
plan local, regional? promovarea este eficientă?
- care sunt activitățile pe care le faceți mai bine? Conservare, cercetare, valorificare
(educație, delectare)? există resurse speciale disponibile?
- aveți o bază puternică de beneficiari? Vizitatori (plătitori/gratuiți)? localnici, turiști?
Elevi, adulți? Spectatori, clienți ai produselor și serviciilor cultural-artistice?
- care este aspectul unic, personal, al colecției?
- cât de competenți, valoroși sunt membrii echipei de specialiști? există „vedete” ale
cercetării, protejării, valorificării patrimoniului?
- care sunt aspectele apreciate de beneficiarii colecției?
- care este experiența anterioară în managementul colecției?
- care sunt avantajele colecției față de concurență, competiție? Valoare, importanță,
acces, localizare, preț?
- care este cea mai valoroasă componentă: colecția (patrimoniul), infrastructura,
specialiștii, activitățile, beneficiarii?
- sunt folosite tehnologiile cele mai noi în gestionarea colecției?

Puncte slabe
- este bine organizată colecția? necesită reorganizare în subcolecții?
- care sunt ariile care necesită îmbunătățire? Conservare, cercetare (evidență),
valorificare (educație, delectare)?
- care sunt aspectele care trebuie evitate? ce nu facem bine?
- care sunt ariile în care colecțiile concurente sunt avantajate față de colecția proprie?
- există lipsuri în cunoștințele acumulate și folosite în activitatea de specialitate?
- sunt specialiștii insuficient de calificați/competenți? la ce nu avem competență,
expertiză proprie?
- există resurse financiare necesare activității de management a colecției?
- este baza de beneficiari insuficientă? există nemulțumiri ale beneficiarilor?
- vă bazați cu precădere pe un singur tip de beneficiari?
- există insuficiente beneficii materiale ca urmare a administrării colecției?
- este competiția foarte avansată față de noi? (de ce?)
- unde consumăm resurse inutil/ineficient și pot fi acestea reorientate? care sunt cele
mai mari cheltuieli legale de administrarea colecției?
 - care este cea mai deficientă componentă: colecția (patrimoniul), specialiștii,
activitățile, beneficiarii?
- există cauze naturale sau climatice care influențează negativ activitatea de specialitate
și nu sunt rezolvate?

Oportunități
- care sunt schimbările externe cauzate de oportunități?
- care sunt tendințele actuale și recurente ale societății, aflate în concordanță cu
misiunea și punctele tari ale colecției?
- ne vor afecta aceste tendințe în mod pozitiv?
- cine ar putea să ne sprijine în activitatea de administrare a colecției și cum?
- putem profita în mod realist de contextul economic local?
- ce anume pare să funcționeze bine în comunitate și ar putea să vă fie de folos în
activitatea proprie, de specialitate?
- ce anume lipsește din economia petrecerii timpului liber?
- putem furniza acele servicii care lipsesc de pe piață?
- există eșecuri ale concurenței în satisfacerea așteptărilor beneficiarilor?
- dacă da, putem să preluăm acești beneficiari?
- există cauze naturale sau climatice care ne oferă un avantaj competitiv?
- ne ajută identitatea proprie (brandul) în atragerea de resurse materiale/financiare?
- cum tratează concurența probleme similare? care sunt cele mai bune practici în
domeniu? putem să preluăm metodele?
- care sunt resursele aflate la dispoziție pentru cercetare și dezvoltare?
- care este atitudinea autorităților locale și naționale față de sprijinirea protejării
patrimoniului?

Amenințări
- care sunt tendințele negative ale actualei economii de petrecere a timpului liber?
- există potențiali competitori care ne pot concura în viitor? ce anume face competiția și
ar putea să ne afecteze în prezent și/sau viitor?
- este recunoașterea publică a concurenței mai bună decât a noastră? De ce?
- tehnologia folosită de concurență este superioară?
- există amenințări grave financiare, de resurse umane sau de tehnologie?
- care sunt obstacolele actuale îndreptate împotriva îndeplinirii misiunii proprii?
- cine sau ce ar putea să vă creeze probleme în viitor și în ce mod?
- există elemente care pot genera litigii procesuale?
- specialiștii cheie și personalul vital sunt mulțumiți de condițiile de muncă, inclusiv
financiar?
- se constată modificări ale obiceiurilor de consum cultural ale beneficiarilor?
- legislația guvernamentală sau locală vă afectează?
- care sunt șansele ca motive naturale să vă afecteze activitatea?
- instabilitatea politică vă afectează?

3.10. Managementul și administrarea muzeelor

3.10.4. Managementul muzeal

Datorită faptului că muzeele sunt încredințate cu protejarea și transmiterea mai departe a celei
mai valoroase moșteniri sociale, moștenirea culturală și naturală, managementul instituției
subvenționate din bani publici trebuie să fie ireproșabil. Funcționând în structura publică a
statului, muzeul se supune legislației de management aplicabil oricărei instituții de acest tip.
Pornind de la legislația specială (legea muzeelor, legea patrimoniului), continuând prin
legislația managementului instituțiilor publice sau legislația contabilității și a gestiunii,
personalul muzeal adaugă și sisteme operaționale proprii menite să ducă la îndeplinirea
misiunii organizaționale (evidență de specialitate, proceduri specifice de lucru).
Primii însărcinați să realizeze managementul muzeal sunt directorii sau managerii. Aceștia
trebuie să aibă calități de lider, viziune și să fie buni îndrumători ai activității din organizație.
Termenul de management mai este interpretat și în sens mai larg, drept întreg personalul
implicat în protejarea și valorificarea patrimoniului. În Marea Britanie mai mult de 30% din
angajații sunt încadrați la categoria „responsabili cu managementul” iar majoritatea acestora
sunt absolvenți ai cursurilor de management.
Directorii sau managerii de muzeu sunt fie numiți fie angajați prin concurs. În general se
merge pe formula angajării de manageri prin concurs, cu proiect de management, mandat
limitat la 3-5 ani. Muzeele de protocol (Muzeul Național Cotroceni) sau muzeele private au
directori numiți. Deși sunt numiți manageri, aceștia nu beneficiază de instrumentele specifice
de management: recompensă/sancțiune, recrutare și remunerare de personal, decizii
financiare de tip economie concurențială, folosire discreționară a resurselor etc. Raza de
acțiune a „managerului” este încorsetată de legislația protecționistă bugetară.
Una dintre cele mai importante sarcini ale managementului muzeal este cea de construire a
unei echipe, calificată și cu voința necesare îndeplinirii misiunii organizației. Asupra acestei
priorități vom reveni ulterior.
Muzeul modern trebuie să ofere informație, să fie profesionist, sistematic în protejarea
colecției, plăcut, activ social. De aici rezultă nevoia permanentă de modernizare a
managementului muzeal, care trebuie să folosească cele mai bune exemple de „bună practică”
din domeniul propple de „bună practică” din domeniul propriu, respectiv să „împrumute”
cele mai noi metode din mediul privat. Elemente cheie de management sunt:
- selecția de personal calificat și dedicat
- identificarea corectă a misiunii și obiectivelor muzeului
- alegerea căii de urmat în realizarea obiectivelor
- gestionarea relațiilor dintre angajați și celelalte elemente ale muzeului
Structura de management este similară în majoritatea muzeelor din lume. Structura de tip
piramidal are în vârful ei unitatea administrativ teritorială sau proprietarul, care mandatează
un manager/director să gestioneze resursele umane pe minim 2 direcții:
administrativ/operațional și curatoriat. Structura de personal sau organigrama are un rol foarte
important în stabilirea liniilor de comunicare din interiorul organizației, pe verticală și pe
orizontală. Aceasta este reprezentativă pentru atitudinea organizației față de misiunea proprie
(orientată spre administrativ sau curatoriat, echilibrată etc.) Se mai numește și structură
ierarhică. În alte țări există și structură orizontală, care permite accesul mai multor persoane
din organizație direct la manager. Un alt tip de structură de management este cea de tip
matrix, în care unele poziții au autoritate și pe orizontală și pe verticală (proiecte cu finanțare
nerambursabilă, proiecte de cercetare).
Managerul este consiliat în activitatea sa de organisme colegiale sau colective de conducere.
Indiferent de denumirile lor, unul este consiliul de administrație (cu rol executiv) și celălalt
este consiliul științific (cu rol consultativ). Numărul, proveniența, rolul și modul de numire al
membrilor diferă de la țară la țară, și în interiorul României.
Stiluri de management: managerul „solo” vs. managerul „lider al echipei”
O atenție deosebită trebuie acordată declarației despre misiunea muzeului. Descrierea corectă
a misiunii ușurează procesul și activitățile de management muzeal. Aceasta trebuie definită
prin depășirea limitării la patrimoniul deținut. Aceasta trebuie să fie simplă, dar să răspundă
la cerințe precum: ce face muzeul? cum operează? cum colectează? unde operează? unde
colectează și de ce?
Această declarație trebuie revizuită regulat și actualizată, pentru a permite generarea de
politici/proceduri proprii de activitate. Aceste politici trebuie să se adreseze chestiunilor de
etică/deontologie profesională, dezvoltării și alocării de resurse, proceduri de lucru pentru
chestiuni operaționale. Principiul director în activitatea de emitere de politici este cel al
„subsidiarității”, prin care care se încurajează delegarea responsabilității și luărilor de decizii
până la cel mai scăzut nivel din organizație. Se încurajează astfel implicarea întregului
personal în redactarea și implementarea de politici proprii organizației muzeale.

3.10.6. Managementul financiar

Legislația care guvernează activitatea financiară este unitară la nivelul întregii administrații
publice, și constă în principal în legea specială a contabilității și gestiunii, și legea bugetului
anual. România nu practică sistemul bugetar multianual, motiv pentru care eventualul
excedent financiar al instituțiilor nu se reportează de la un an calendaristic la următorul.
Aceasta duce la lipsă de predictibilitate pe termen mediu și lung, respectiv la limitarea
proiecțiilor bugetare pe termen scurt și mediu, anual.
Managementul financiar constă în principal în construcția bugetului de venituri și cheltuieli
(BVC), execuția fondurilor alocate și planificare bugetară. Există linii directoare majore fixe
(salarii, utilități, cheltuieli de funcționare) și decizie la latitudinea managementului (investiții,
activități specifice).
Deși s-a încetățenit ideea eronată că managementul financiar este în responsabilitatea
exclusivă a managerului și departamentului contabil-financiar, în realitate întreg personalul
este implicat și răspunde pentru activitățile respective.
Bugetul anual de venituri și cheltuieli este instrumentul de management care transpune în
termeni financiari proiectul de management format din cuvinte. Ideal ar trebui să existe o
balanță între venituri și cheltuieli, în realitate, în majoritatea muzeelor din România, și în
multe din lume, veniturile sunt mai mici decât cheltuielile.
Veniturile muzeului se compun din venituri proprii și subvenție/alocație publică. Pornind de
la definiția muzeului ca fiind organizație „non-profit” (sau cu scop non-lucrativ), excedentul
financiar obținut din activitățile proprii este refolosit exclusiv în sprijinul organizației, și nu
este redistribuit sub formă de dividende. Există însă și practica interpretării acestor venituri
financiare ca reprezentând venituri proprii ale statului/autorității/proprietarului, caz în care
autonomia în aceste muzee este limitată.
Bugetul anual reprezintă o declarație de intenții inițiale, niciodată nu se încheie conform
previziunii. De aceea se operează cu termeni precum buget inițial, execuție (lunară,
trimestrială, semestrială) și bilanț anual/final. Execuția este instrument de monitorizare a
încadrării în limitele bugetare, și reprezintă și un sistem de control al autorității superioare
asupra managementului muzeului.
Bugetul trebuie reevaluat lunar, în funcție de venituri/subvenție și cheltuieli, pentru că
previziunile inițiale nu au acuratețe de 100%. Inevitabil intervin și factori externi obiectivi
(creșteri de prețuri, devalorizarea monedei național, fluctuații de curs valutar, creșteri
necontrolate de salarii etc.)
Reguli pentru planificarea bugetară:
- proiecțiile trebuie să fie specifice
- proiecțiile nu trebuie să fie prea optimiste
- bugetul trebuie să fie realist
- trebuie stabilit bugetul intern minim
- trebuie făcută diferență între cheltuieli fixe (salarii, funcționare) și programe culturale
- nu subestimați depășirile de cheltuieli

3.10.7. Managementul de personal

Unul dintre cele mai importante obiective imediate ale managerului este construirea și
menținerea lucrului în echipă. Acesta ajută la îndeplinirea viziunii de management, la
realizarea unui climat/mediu de muncă adecvat, care să ducă la creșterea eficienței și la
atingerea obiectivelor propuse. Responsabilitatea păstrării acestui climat revine tuturor.
Acesta asigură comunicare internă și evitarea neînțelegerilor.
Personalul și managementul acestuia reprezintă cheia eficacității muzeului. Oamenii
reprezintă cea mai importantă resursă, alături de resursele materiale, financiare și de timp.
Legislația națională care guvernează gestionarea resursei umane constă în principal în Codul
Muncii, respectiv în legea salarizării unitare a personalului bugetar. Dacă din codul muncii
aflăm drepturile și obligațiile generale ale angajaților și angajatorilor, legea salarizării unitare
indică cele mai reprezentative categorii de personal ale muzeului (vezi și mai sus, cap.
„Personalul muzeelor”).
Departamentele sau responsabilii de resurse umane din orice muzeu sunt gestionarii
informațiilor despre angajați, respectiv cei garantează tratamentul corect dar și implicarea
angajaților, formarea și perfecționarea lor profesională.
ICOM și grupurile sale de lucru au structurat categoriile de personal specifice unui muzeu,
care nu se regăsesc însă în totalitate în muzeele românești:
- directori sau șefi ai muzeelor
- curatori ai diverselor colecții muzeale
- conservatori-restauratori și alt personal tehnic
- registratori, referenți documente de evidență
- educatori muzeali
- cercetători muzeali
- arhitecți, designeri și interpreți
- personal în expoziții
- specialiști în tehnologia informației/multimedia
 - bibliotecari, arhiviști, documentariști
- specialiști în securitate
- personal general și specializat administrativ, financiar, juridic, resurse umane
- relații publice, marketing și alte activități comerciale
- personal de training/formare profesională

Pentru a se asigura că un muzeu funcționează bine din punct de vedere al managementului

resursei umane, trebuie să fie cunoscute următoarele:
- o direcție și un scop comune, împărtășite
- posturi bine definite
- personal tratat echitabil, nediscriminatoriu, și cu recunoașterea și aprecierea meritelor
- un stil participativ de management
- tot personalul să fie informat cu privire la program și evenimente
- fiecare angajat trebuie să se simtă ca membru valoros al echipei
- locuri de muncă bine proiectate și cu facilități
- o înțelegere împărtășită a rolurilor în organizație
- toată lumea să fie formată profesional pentru postul ocupat
- oportunități corecte de promovare
- lideri și șefi care demonstrează implicare și sprijin
- personal implicat în schimbarea planurilor de la început
- oportunități pentru personal să își folosească cunoștințele
- oportunități pentru personal să contribuie cu idei

Documentele care guvernează relația între angajați și angajatori sunt contractul individual de
muncă, contractul colectiv de muncă (pe instituție/pe ramură), fișa postului, evaluarea anuală.
Contractul individual de muncă și fișa postului au început să fie standardizate la nivel
național, cuprind în general aceleași elemente.
Recrutarea de personal nou trebuie făcută în funcție de necesitățile posturilor, așa cum sunt
ele descrise în fișa postului. Concursurile se organizează în instituțiile publice conform
legislației în vigoare și procedurilor și reglementărilor interne. Recompensarea și
sancționarea personalului sunt de asemenea descrise în Codul Muncii, respectiv în
reglementările și procedurile proprii, interne, cu respectarea legislației în vigoare.

Bibliografie:
André Desvallées, François Mairesse, Key Concepts of Museology, Armand Colin, 2010
ICOM Code of Ethics for Museums, 2004
Running a Museum: A Practical Handbook, ICOM, 2004
Legea Muzeelor și Colecțiilor, 311/2003
Legea patrimoniului cultural național mobil, 182/2000