ÎNDUMNEZEIREA

Îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de

Dumnezeu. Termenul de îndumnezeire are un sens larg şi unul restrâns, strict.

 Păcatul a ştirbit şi a înlănţuit, ca într-o vrajă rea, în mare măsură, puterile firii
omeneşti. Dacă această stare în care a aruncat păcatul firea omenească este o stare
contrară firii, am putea spune că prima treaptă la care se ridică ea prin refacere este
aceea de natură adevarată. Totuşi, nu se poate distinge o stare de natură pură,
întrucât chiar ridicarea naturii la starea aceasta nu se poate realiza prin puterile ei, în
sensul că s-ar scutura singură din somnul lor şi ar rămâne numai la ele, ci numai prn
colaborarea cu puterile dumnezeieşti se ridică şi rămâne în această stare.

Îndumnezeirea în sens larg începe de la Botez şi se întinde de-a lungul

întregului urcuş spiritual al omului, în care sunt active şi puterile lui, adică de-a
lungul purificării de patimi, al dobândirii virtuţilor şi al iluminării. Omul duce, de când
a fost sădit în el germenele vieţii celei noi, adică de la Botez ,pe de-o parte, o viaţă supranaturală, dar pe
de alta, încă şi una subnaturală. Acest urcu; spiritual, numit „îndumnezeire“ coincide cu
procesul dezvoltării puterilor umane până la limita dezvoltării lor, sau cu deplina
realizare a naturii omeneşti, dar şi cu depăşirea lor nesfârşită prin har.
 Pentru justificarea acestei afirmaţii am puta aduce pilda îndumnezeirii
omenităţii lui Iisus Hristos, care începe prin Înviere când, conform Sfântului
Grigorie de Nyssa, însuşirile şi lucrările naturii umane sunt covârşite de atributele
şi lucrările dumnezeirii. Aceasta se desăvârşeşte în înălţarea lui Iisus ls Cer, ca
om. Ea a făcut posibilă şi îndumnezeirea noastră personală, înţeleasă la fel ca în
cazul Mântuitorului. Natura umană a devenit nemuritoare in Cel nemuritor, lumină în Lumină,
nestricăcioasă în Cel nestricăcios.
∞Căci îndumnezeirea nu se opreşte niciodată, ci ea continuă şi dincolo de limita
ultimă a puterilor umane, dincolo de marginile naturii sale, la infinit.∞
Aceasta din urmă este îndumnezeirea în sens restrâns. Dar cum harul produce
în om, chiar în cursul urcuşului menţionat, şi efecte care depăşesc limita naturii
pure, acesta e un motiv şi mai important pentru care nu se poate refuza numele de
îndumnezeire nici urcuşului spiritual al omului dinainte de atingerea limitelor
ultime ale puterilor sale naturale.
Aceste două feluri de îndumnezeire se deosebesc, dar între ele există totuşi o
continuitate, ca între două etape ale aceluiaşi urcuş, dşi pentru trecerea de la
prima etapă la a doua e necesa un salt, întrucât în prima lucrează omul, dar în a
doua, dar în a doua numai Dumnezeu.
 Încetarea activităţii naturale a puterilor spirituale ale omului nu
înseamnă o oprire totală a oricărei activităţi şi a oricărei dezvoltări a lor. Ele
continuă să lucreze, dar nu prin faptul că ar mai putea pune la contribuţie resursele
lor naturale, ci exclusiv prin faptul primirii energiei dumnezeieşti. Într-un fel, omul
rămâne activ, dar ca primitor al puterilor mereu sporite a lui Dumnezeu. În acest
punct, natura umană a ajuns la limita dezvoltării ei după fire, a ajuns la limita ei ca
izvor de putere şi activitate, dar nu şi ca potenţă receptivă.
Faptul că însăşi sporirea fără sfârşit, îndunezeirea, are ca bază şi o potenţă
receptivă sădită în firea omului, e exprimată în Răsăsrit prin doctrina că omul e făcut
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Prin păcat nu s-a pierdut chipul, ci numai s-a oprit procesul asemănării cu
Dumnezeu. Acesta, preluat în Hristos, nu va mai avea sfârşit. Omul devine tot mai
asemenea cu Dumnezeu, se uneşte tot mai deplin cu El, fără să se identifice cu
Acesta.
Această dezvoltare a naturii, fie şi numai ca receptivitate e un nou motiv
pentru care între îndumnezeirea din prima etapă şi a doua nu este o întrerupere. Dar
îndumnezeirea în sens strâns, ca ieşire din legile naturii, aparţine de abia veacului viitor. În
timpul vieţii de aici ea e numai anticipată în clipe scurte ca arvună.
Îndumnezeirea în sens strict ne arată într-o formă mai clară ce este propriu-zis
îndumnezeirea. Sfinţii Părinţi spun că prin îndumnezeire încetează lucrările naturii
umane fiind înlocuite cu lucrări dumnezeieşti, atributele naturale fiind copleşite de
slava dumnezeiască.

Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Sufletul devine dumnezeu

odihnindu-se, prin participare la harul dumnezeiesc, de toate lucrările sale mintale şi
sensibile şi odihnind deodată cu sine toate lucrările naturale ale trupului, care se
îndumnezeieşte împreună cu sufletul, aşa încât atunci se va arăta numai Dumnezeu,
atât prin suflet, cât şi prin trup, atributele naturale fiind biruite de prisosinţa slavei.

Sfântul Grigorie Palama spune că atunci când Dumnezeu se face vizibil

sfinţilor în lumină încetează orice putere de cunoaştere, Dumnezeu unindu-Se cu ei
ca şi cu nişte dumnezei. Prin participarea la Cel desăvârşit se transformă şi ei…
opresc orice lucrare a sufletului şi a trupului aşa încât nu mai apare şi nu mai
priveşte decât Acela prin ei ”.

Sfinţii Părinţi consideră îndumnezeirea fiind o ridicare a naturii umane

din graniţele ei. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „numai harului
dumnezeiesc îi este propriu să dăruiască făpturilor îndumnezeirea proporţional cu
treapta lor, luminând natura cu lumina cea mai presus de fire şi ridicându-o, prin
prisosinţa slavei, deasupra graniţelor ei”.
Desigur, privită în sine, natura umană nu se face una cu dumnezeirea, după
fiinţă. Dar, împreună cu dumnezeirea, „se preface şi ea în dumnezeire“, „nu mai
rămâne în graniţele şi atributele ei“ spune Sfântul Grigorie de Nyssa.
Sfântul Ioan Damaschin explică:”Nu spunem ca trupul Domnului S-a
îndumnezeit în virtutea unei schimbări sau amestecări a firii, ci prin întrepătrunderea
firilor în chipul în care vorbim de înroşirea fierului prin foc. ” Prin faptul că
Cuvântul trup S-a făcut, El n-a ieşit din graniţle dumnezeirii Sale; tot aşa nici trupul,
pentru că s-a îndumnezeit, nu şi-a schimbat firea sau însuşirile lui fireşti. Trupul
Domnului s- a îmbogăţit cu lucrările dumnezeieşti în virtutea unirii cu Cuvântul,
Cuvântul arătându-şi prin el propria energie, aşa cum fierul înroşit în foc arde nu
pentru că posedă această energie, ci din pricina unirii sale cu focul.
Cum conciliem, însă, afirmaţia Sfântul Grigorie de Nyssa, că îndumnezeirea a
scos firea omenească din graniţele ei , cu cea a Sfântul Ioan Damaschin, că n-a scos-
o? Chiar Sfântul Ioan Damaschin spune că firea omenească nu s-a schimbat, dar în
sensul că nu a devenit ea însăşi izvorul atributelor şi lucrărilor divine şi, în sensul
acesta, nu a ieşit din graniţele ei. Dar dacă înţelegem că această lucrare e mai presus
de posibilităţile naturii umane, atunci putem spune că, practic, funcţional, se
manifestă dincolo de graniţele ei naturale. Aşa cum fierul înroşit nu arde prin sine,
nu şi-a schimbat natura sa în foc, dar, întrucât arde, el se află funcţional în afara
graniţelor puterilor sale.
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon şi cel de-al VI-lea de la Constantinopol
au definit că în Persoana lui Iisus cele două firi şi lucrări s-au unit „fără amestecare
(contopire) şi fără schimbare”. Catolicismul aduce adeseori doctrinei răsăritene a
îndumnezeirii reproşul de monofizism. Dar toţi Părinţii Bisericii noastre accentuează
că natura omului rămâne neschimbată, nu devine ea însăşi izvorul energiilor divine,
rămâne numai un mediu care le reflectă.
Catolicismul nu poate înţelege doctrina despre îndumnezeire, întrucât nu
cunoaşte deosebirea între fiinţa şi energiile divine. Pentru el natura umană nu s-ar
putea îndumnezei decât unindu-se cu fiinţa divină, ceea ce e inadmisibil. Astfel,
catolicismul menţine pe om într-o existenţă net separată de tot ceea ce este
dumnezeiesc. Însă în Ortodoxie, natura omului unit cu energiile divine devine mediu
de manifestare a acestor energii, ea însă rămânând neştirbită, aşa cum căldura şi
lumina soarelui pătrund în atâtea medii fără să le anuleze şi fără să le identifice cu
focarul solar.
• Sf. Maxim Mărturisitorul şi Sf. Grirgorie Palama folosesc termenul de
„copleşire” şi-l referă la toate lucrările şi atributele omeneşti. După ei, „tot ce e
Dumnezeu, e şi cel îndumnezeit prin har (trupul), afară de identitatea după fiinţă”.
 Dar această „copleşire” nu înseamnă că omul devine insensibil; el trăieşte
noua sa stare de „dumnezeu după har” conştient de creaturalul său după fire. Astfel,
el experiază în sine puteri dumnezeieşti, dar cu uimirea celui ce-ţi dă seama că nu
provin din sine. El e ca Dumnezeu, ba chiar dumnezeu, dar nu Dumnezeu, ci e
„dumnezeu prin participare”.
Iată cum descrie Sf. Simeon Noul Teolog îndumnezeirea omului:
„Ca om, ştiu că nu văd nimic din cele dumnezeieşti şi sunt cu totul
despărţit de ele, dar prin înfiere mă văd făcut dumnezeu şi sunt părtaş al celor
neatinse. Ca om, nu am nimic din cele înalte şi dumnezeieşti, dar ca miluit de
bunătatea Lui am pe Hristos, binefăcătorul tuturor. Căci în lumina lui Hristos –
lumina Duhului – văd ce văd”.

 Împărăţia Cerurilor este o lume infinită, de infinite trepte şi reliefuri de

viaţă spirituală. Omul asimilează tot mai mut din energiile divine fără ca această
asimilare să se termine vreodată, întrucât niciodată nu-şi va asimila niciodată
izvorul lor, adică fiinţa divină, nici măcar energiile divine nu le primim vreodată
în totalitatea lor, pentru că ele nu încetează de a se arăta în noi şi în noi proporţii.
Întruparea Cuvântului i-a dat omului posibilitatea să vadă în faţa de om a
Logosului concentrate toate energiile divine. Astfel îndumnezeirea finală va
consta în contemplarea energiilor divine iradiate în faţa lui Hristos: „Şi vor vedea
faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apoc. 22,4).

Aşa vor fi toţi în Dumnezeu şi vor vedea toate în Dumnezeu sau Dumnezeu va
fin în toate şi-L vom vedea în toate. Aceasta este perspectiva eternă a
îndumnezeirii