ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU

DEFINIŢIE: Atributele sunt proprietăţi reale ale fiinţei dumnezeieşti, prin care Dumnezeu se
manifestă şi ni Se face cunoscut, pe măsura posibilităţilor omeneşti de cunoaştere, în lucrările divine,
anume: creaţie, providenţă, mântuire, sfinţire, judecată.

ORIGINEA DIVINO-UMANĂ A ATRIBUTELOR DUMNEZEIEŞTI:

Atributele dumnezeieşti au o origine divină întrucât sunt atribute care privesc Fiinţa lui
Dumnezeu, şi au o origine umană întrucât le numim folosind numele unor atribute omeneşti. Noi putem
folosi atribute omeneşti pentru a vorbi despre însuşirile dumnezeieşti întrucât omul este creat după
chipul lui Dumnezeu. Însă, lui Dumnezeu nu-i putem atribui decât însuşirile bune, şi pe acestea în gradul
cel mai desăvârşit.

ÎMPĂRŢIREA ATRIBUTELOR DUMNEZEIEŞTI:

Atributele dumnezeieşti se împart în: atribute naturale sau fizice, atribute intelectuale şi atribute
morale.
ATRIBUTELE NATURALE

1. Aseitatea (din latinescul a se = de la sine) este atributul prin care se afirmă că Dumnezeu există
de la Sine şi prin Sine, El nu este cauzat de nimeni şi de nimic în existenţa Sa. Dumnezeu condiţionează
existenţa celor văzute şi nevăzute şi are în Sine totul pentru a exista, inclusiv cauza propriei Sale
existenţe.
Temeiuri biblice:
„Eu sunt Cel ce sunt… Cel ce este (Iahve=Cel ce este, Acesta este numele Meu pe veci”(Ieş 3,14)
„Eu sunt Alfa şi Omega, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul… ” (Apoc 1,8)
„De la El (Dumnezeu), prin El şi întru El sunt toate” (Rom 11,36)
Temeiuri patristice:
„Dintre toate numele care I se dau lui Dumnezeu, cel mai corespunzător pare să fie <Cel ce este>,
pentru că el cuprinde întreaga existenţă, ca o mare nemărginită, nesfârşită. (Sf. Ioan Damaschin)

2. Spiritualitatea este însuşirea lui Dumnezeu de a fi duh, spirit, deci nevăzut, simplu 1, imaterial,
prin analogie cu sufletul omenesc, dar depăşind toate mărginirile acestuia.
Spiritualitatea este uşor de afirmat2, dar este mai greu de experimentat, cu toate că „Dumnezeu nu este
departe de fiecare dintre noi; căci în El avem viaţă, în El ne mişcăm şi suntem” (FAp 17,27)
Temeiuri biblice:
1
simplu=necompus
2
pentru că spiritul este obiectul credinţei religioase
„Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui, se cade să I se închine în duh şi adevăr” (In 4,24)
„Duh este Domnul şi acolo unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Cor 3,17)

3. Atotprezenţa (sau omniprezenţa) este atributul prin care se exprimă prezenţa lui Dumnezeu
peste tot în cele mărginite, dar şi depăşirea spaţiului de către Dumnezeu. Atotprezenţa mai poate fi
definită ca infinitatea lui Dumnezeu în raport cu spaţiul, pe care îl umple, dar îl şi depăşeşte.
Temeiuri biblice:
„Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt într-ânsa, fiind Domn al cerului şi al pământului, nu
locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti.” (FAp 17,24)
„Cerul şi cerul cerurilor nu Te cuprind, Doamne.” (III Regi, 8,28)
„Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui la Cer, Tu acolo eşti;
de mă voi pogorî la iad, Tu acolo eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la
marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.” (Psalmi 138,7-9)
Atotprezenţa lui Dumnezeu este necuprinsă de mintea omenească. Totuşi, pe temeiul credinţei,
putem afirma că altfel este prezent Dumnezeu în cer, în lumea îngerilor şi altfel e pe pământ; altfel este
prezent în cei drepţi, şi altfel în cei păcătoşi; altfel este prezent în Biserică, în Sfintele Taine şi, mai ales,
în Sfânta Euharistie.

4. Veşnicia sau eternitatea este atributul prin care se afirmă independenţa lui Dumnezeu faţă de
timp. Dumnezeu nu este supus timpului, ci timpul este dependent de Dumnezeu, fiind creat de El. Putem
defini veşnicia ca infinitatea lui Dumnezeu în raport cu timpul. Dumnezeu umple timpul, pe care El l-a
creat, dar îl şi depăşeşte, fiind supratemporal.
Timpul este măsura mişcării şi a schimbării. Toate existenţele create au un început, cunosc schimbări
şi au un sfârşit. Dumnezeu, însă, nu are început, nu are sfârşit, nu se schimbă şi, prin urmare, este
supratemporal.

Temeiuri biblice:

„Mai înainte de a se naşte munţii şi de a se forma pământul şi lumea, din veşnicia veşniciilor Tu eşti
Dumnezeu… Căci înaintea ochilor Tăi mia de ani este ca ziua de ieri ce a trecut şi ca o strajă de
noapte.” (Ps 89,2,4)
„O singură zi înaintea Domnului este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi.” (2 Pt 3,8)

Temeiuri patristice:

„Veşnicia lui Dumnezeu este un prezent continuu” (Fericitul Augustin)

 5. Neschimbabilitatea (imuabilitatea) este însuşirea lui Dumnezeu care exprimă permanenţa
neîntreruptă, neschimbabilă şi veşnică a Fiinţ
6. ei şi a hotărârilor lui Dumnezeu.
Temeiuri biblice:
La Dumnezeu „nu este schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17)
„Demult Tu, Doamne, ai întemeiat pământul şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale. Acelea vor trece,
iar Tu vei rămâne; toate ca o haină se vor învechi şi ca pe un veşmânt le vei schimba şi schimbate vor fi.
Iar Tu Acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” (Ps 101,26-28)
În Sfânta Scriptură sunt unele texte în care s-ar părea că este vorba de o schimbare a hotărârilor lui
Dumnezeu. Aşa de exemplu:
- Cuvântul lui Dumnezeu către Samuel: „Îmi pare rău că am pus pe Saul rege, căci el s-a abătut
de la Mine şi cuvântul Meu nu l-a împlinit.”(I Regi 15,10)
- La Iona 3,4,10 este vorba despre o profeţie care pare că nu s-a împlinit: Patruzeci de zile mai sunt
şi Ninive va fi distrus”. Însă, cei din Ninive s-au pocăit şi „Dumnezeu a văzut faptele lor cele de
pocăinţă… şi I s-a făcut milă Domnului, iar prăpădul nu l-a mai lăsat să cadă peste ei.”
Pentru a înţelege corect aceste texte, trebuie să avem în vedere că Sfânta Scriptură foloseşte
uneori analogii cu persoana umană pentru a vorbi despre Dumnezeu. 3 Aceste exprimări se numesc
antropomorfisme. Aşa trebuie să înţelegem căinţa lui Dumnezeu sau aparentele schimbări de atitudini,
ca fiind exprimări antropomorfice.
Dumnezeu este mereu drept, dar în faţa dreptăţii Lui omul se prezintă odată vrednic de răsplată,
altă dată vrednic de pedeapsă. Exprimările antropomorfice din textele amintite se referă la nevoia de
căinţă din partea omului, sau la o schimbare de atitudine a omului, căci Dumnezeu nu Se schimbă în
hotărârile Sale:
 Dumnezeu „nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi” (II Tim 2,13)
 „Dumnezeu nu-i ca omul, ca tu să-L minţi, nici ca fiul omului, ca să-i pară rău. Oare, va zice El
şi nu va face?” (Numeri 23,19)
 „Punerile Mele la cale fiinţă vor lua şi toată voia Mea voi face.” (Isaia 46,10)

7. Atotputernicia este atributul prin care se exprimă nemărginirea (infinitatea) puterii lui Dumnezeu.
Temeiuri biblice:
„Eu sunt Dumnezeu Cel atotputernic” (Facere 17,1)
„La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1,37)
Raportul între voinţă şi putere la Dumnezeu este altul decât la om. La om voinţa este mai mare decât
puterea. La Dumnezeu puterea este în perfectă armonie cu voinţa. Omeneşte vorbind, atotputernicia Lui

3
Aşa, de pildă, I se atribuie lui Dumnezeu mâini, urechi, picioare…
urmează calea voinţei. „Dumnezeu poate face câte vrea, dar nu vrea câte poate; căci, poate pierde
lumea, dar nu vrea.” (Sf. Ioan Damaschin)
8. Unicitatea este atributul prin care se exprimă existenţa unică a lui Dumnezeu.
Din punct de vedere logic, nu se poate admite existenţa a două fiinţe divine, căci mintea nu poate
concepe două fiinţe infinite, atotputernice, atotprezente etc., deoarece acestea s-ar mărgini reciproc.
Temeiuri biblice:
„Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi Dumnezei afară de mine.” (Ieşire 20,2-3)
„Vedeţi, vedeţi dar, că Eu sunt şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine” (Deut 32,39)
„Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deut 6,4)
„Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu…” (In 17,3)
Temeiuri patristice:
„Dacă este Dumnezeu, este necesar să fie unic. Dacă nu este unic, nu este.” (Tertulian)
„Ordinea din lume şi armonia părţilor ei arată lămurit că un singur guvernator şi orânduitor este în
lume, iar nu mai mulţi; pentru că dacă ar fi mai mulţi, nu s-ar putea păstra această ordine, … căci
fiecare ar rândui după bunul său plac şi ar lupta împotriva celuilalt.” (Sf. Atanasie cel Mare)

ATRIBUTELE INTELECTUALE

1. Atotştiinţa este cunoaşterea totală şi desăvârşită a lui Dumnezeu.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este o cunoaştere desăvârşită după cuprins: adică Dumnezeu cunoaşte tot
ceea ce a existat, există, va exista, dar şi ceea ce ar putea să existe.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este o cunoaştere desăvârşită după formă: adică Dumnezeu pe toate le
cunoaşte din veci, nu în etape, ci deodată.
Temeiuri biblice:
„Dumnezeu ştie toate.” (I Ioan 3,20)
„El vede până la marginile pământului şi îmbrăţişează cu ochii tot ce se află sub ceruri.” (Iov 28,24)
„Cel ce a sădit urechea, oare nu aude? Şi Cel ce a făcut ochiul, oare nu vede?” (Ps 93,9)
Unii au înţeles greşit atotştiinţa şi raportul ei cu libertatea omului. Astfel – spun ei – dacă Dumnezeu
ştie toate, chiar şi cele viitoare, care nu se pot petrece altfel decât aşa cum le ştie Dumnezeu, înseamnă că
omul nu mai este liber în actele sale. Dacă nu este liber, atunci nici nu este responsabil pentru ele. Mai
mult, s-ar ajunge la concluzia că Dumnezeu este autorul răului.
DAR:
- Cunoaşterea mai dinainte a unui lucru nu este şi cauza lucrului (medicul poate ştii mai dinainte că
cineva se va îmbolnăvi sau chiar va muri, dar prin aceasta nu este el cauza bolii sau a morţii)
- Cât priveşte faptele noastre, nu le facem pentru că le ştie Dumnezeu, ci Dumnezeu le ştie fiindcă
le vom face
- Libertatea este un dar al lui Dumnezeu, deci este exclus ca Dumnezeu să nu o respecte omului
- Cauza răului nu este Dumnezeu, ci folosirea greşită a libertăţii de către om.
 2. Atotînţelepciunea este atributul prin care Dumnezeu cunoaşte cele mai bune mijloace în vederea
atingerii celor mai bune scopuri.
Temeiuri biblice:
„Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea Sa şi cu priceperea Sa a întins
cerurile.” (Ieremia 10,12)
„Dumnezeu a făcut cerurile cu înţelepciune” (Psalm 135,5)
„Întru înţelepciunea lui Dumnezeu bine a voit Domnul să mântuiască pe cei credincioşi.”(I Cor 1,20)
„Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, Toate cu înţelepciune le-ai făcut.” (Psalm 123,24)
„O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de nepătrunse judecăţile
Lui” (Rom 11,33)

ATRIBUTELE MORALE

1. Libertatea absolută este însuşirea lui Dumnezeu de a fi de a se determina exclusiv de la Sine în

tot ceea ce cugetă, voieşte sau lucrează.
Temeiuri biblice:
Dumnezeu toate le lucrează „potrivit sfatului voii Sale” (Efes 1,11)
„Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ toate câte a vrut a făcut” (Psalm 113,11)

2. Sfinţenia este acordul desăvârşit al voinţei lui Dumnezeu cu fiinţa lui, care este binele.
Sfinţenia lui Dumnezeu este sfinţenie fiinţială, în vreme ce persoanele umane se sfinţesc prin
participare la sfinţenia divină.
Temeiuri biblice:
„Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt.” (Levitic 11,4)
„Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5,48)

3. Iubirea este atributul prin care Dumnezeu îşi revarsă bunătatea Sa asupra creaturilor.
Iubirea se manifestă între persoane. Iubirea desăvârşită este cea din comuniunea intratrinitară,
dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Dumnezeu fiind însăşi iubirea: „Dumnezeu este iubire.”(I Ioan 5,8)
Faţă de oameni, între care nimeni nu este fără păcat, iubirea se manifestă în diferite forme şi
poartă diferite numiri: dar, milostivire, milă, răbdare, îndurare, blândeţe etc. În special celor care aleg
calea credinţei adevărate, Dumnezeu le împărtăşeşte bunuri spirituale deosebite, care îi duc la mântuire şi
la fericire: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit
poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.” (Ioan 15,10)
 4. Dreptatea lui Dumnezeu are două înţelesuri: dreptatea ca sfinţenie, şi dreptatea în sens juridic,
adică voinţa permanentă şi neabătută de a da fiecăruia ce i se cuvine.
Ca şi creator al legii morale, Dumnezeu îşi manifestă sfinţenia, iar ca şi păzitor al legii morale,
Dumnezeu îşi manifestă dreptatea Sa. Dreptatea lui Dumnezeu are două forme de manifestare: ca
răsplată şi ca pedeapsă.
Temeiuri biblice:
„Dumnezeu este judecător drept şi tare” (Psalm 7,12)
Dumnezeu este nepărtinitor, el „nu caută la faţa omului” (Romani 2,11)
Dumnezeu „judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia” (I Petru 1,17)

5. Veracitatea şi fidelitatea
Veracitatea (veridicitatea) este atributul prin care Dumnezeu Se arată ca împărtăşitor al adevărului
către creaturile Sale, neputând exista nimic care să-l abată de la adevăr, El Însuşi fiind Adevărul.
Fidelitatea (credincioşia) exprimă statornicia voinţei dumnezeieşti de a-şi îndeplini nestrămutat
hotărârile şi făgăduinţele.
Temeiuri biblice:
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, spune Mântuitorul (Marcu 13,31)
„Dumnezeu nu este ca omul, să mintă, nici ca fiii oamenilor, să Se schimbe. Oare, va zice El şi nu
va face? Sau grăi-va şi nu va împlini? (Numeri 23,19)