Sign In Sign-Up

IMPACTUL PSIHOLOGIC AL SUFERINTELOR TERMINALE SI SERVICIILE DE INGRIJIRI

PALIATIVE

Pagina principala

Despre noi

Actiuni generale

Noutati

Programe sociale

Capele si Biserici in Institutii

Actiuni parohiale

Proiecte

Ingrijiri paliative

Pagina de contact

Sponsori
Alte site-uri

Pagina vizitatorilor

Lucrare de disertatie sustinuta de Mihnea Cornel Susan la Universitatea Bucuresti, Facultatea de

Sociologie si Asistenta Sociala, Modulul Managementul Serviciilor Sociale si de Sanatate, anul 2004.

Introducere

Exista un moment in viata fiecarui om, cand trupul slabit fiind, lasa loc sufletului si puterilor sale a se
manifesta, indrumand omul spre o noua treapta a existentei sale, cea in viata de dincolo. Pentru cei care
traiesc experienta cultivarii valorii sufletului inca din timpul cand trupul este in putere, trecerea este mai
usoara, pentru ceilalti, ajutorul venit de la liderul spiritual si semeni este esential.

Multi barbati, femei sau tineri care sufera de cancer sau alte boli incurabile pot trai o viata productiva si
independenta, atat in perioada in care se afla sub tratament cat si dupa aceea. Cu toate acestea, cazul
bolnavilor incurabili si in particular al celor aflati in stari terminale este cazul persoanelor care traiesc
profunde stari emotionale si de stres. Frica de moarte, schimbarile la nivelul imaginii si a stimei de sine,
intreruperea planurilor vietii, schimbarile de rol social si a stilului de viata, sunt aspecte care pot crea
stari puternice de disconfort psihologic iar in lipsa unei atente supravegheri spirituale, depresii. Daca in
faza de debut a bolii, prognosticul este de multe ori favorabil si dezechilibrul moral usor de restabilit, in
fazele acute este nevoie de o echipa bine pregatita care sa ofere o alternativa si solutii la framantarile
complexe ale celui in suferinta.
Totusi, nu toate persoanele cu afectiuni incurabile sunt afectate de depresie. Depresia poate premerge
aparitia unei suferinte sau se poate dezvolta dupa ce o boala este identificata, putand influenta cursul
bolii si abilitatea persoanei de a participa la tratament. Vorbim deseori de tristete si deznadejde.

,, In afara de ceea ce arata cuvantul in sine, tristetea apare ca o stare de suflet caracterizata prin lipsa de
indrazneala, slabiciune, greutate si durere psihica, deznadejde, stramtoare, apasarea inimii, disperare
dureroasa, insotita adesea de neliniste si de spaima."[1] ,, Patima tristetii poate lua forma extrema a
deznadejdii, care este una din manifestarile ei cele mai grave, ea putand duce chiar la moartea
omului."[2]

,, Pe langa faptul ca naste deznadejdea si relele ei urmari, daca este lasata

sa se dezvolte, inca de la primele ei manifestari patima tristetii poate produce atitudini patimase,
facandu-l pe om morocanos, rau, ranchiunos, plin de amaraciune, pizmas, lipsit de rabdare. In felul
acesta relatia omului cu semenul este profund tulburata."[3]

O astfel de stare este comuna multor persoane aflate in suferinta, deznadejdea fiind dusmanul echipei
interprofesionale care se ocupa de bolnavul terminal si care afecteaza deopotriva si relatia cu apropiatii
( familia, rudele si prietenii). Depresia si alti factori psihosociali precum grija de a nu fi o povara pe
umerii celorlalti si lipsa sperantei, sunt factori care incurajeaza bolnavul spre o atitudine pro – suicidala
asistata.

Aceasta atitudine asupra vietii, care nu sugereaza altceva decat tabloul unui depresiv, a fost considerata
de specialisti mult timp ,, normala “ in cazul bolnavilor terminali. Studii au aratat insa ca numai un
procent de 17 % din pacientii aflati in ultimele 28 de zile de viata se confrunta cu un episod depresiv
clinic.

O a doua supozitie falsa a fost aceea ca o persoana care sufera de depresie in ultimele saptamani sau
luni de viata, nu mai poate face subiectul unui tratament eficient. Desigur, specialistul are de-a face cu
un interval redus de timp pentru a ajunge la rezultatul dorit dar folosind tipuri noi de antidepresive si
psiho-stimulente intr-un tratament sustinut, se pot obtine rezultate optime. Cu toate
acestea, ,,rugaciunea este leacul cel mai puternic impotriva tristetii, oricare ar fi pricina ei. Rugaciunea
este izgonire a tristetii si a mahnirii invata Avva Nil."[4] Mai mult decat aceasta, ,, Sf. Grigorie Teologul
invinuieste pe cei care cauta vindecarea lor prin luarea de leacuri. Desigur, cand este vorba de boala
nervilor, putem sa luam leacuri sa ajutam trupul dar nu putem sa luam leacuri ca sa vindecam boala
mintii. Care leac material poate sa aduca in sufletul nostru Duhul Sfant? Singurul leac salvator este harul
lui Hristos".[5] De aceea, tratamentele cu antidepresive si psiho-stimulente nu trebuiesc inlaturate dar
trebuiesc privite cu rezerva necesara, singurul si unicul remediu la suferintei psihologice legate de
moarte fiind acceptarea acesteia prin impacarea cu Dumnezeu si cu lumea si primirea Lui Hristos prin
Sfintele Taine ale Bisericii. Tratamentele conventionale pot duce la o mintire de sine, la adormirea
constiintei si la pierderea sufletului, trecerea catre dincolo facandu-se in semiconstienta, fara limpezime
si trezvie spirituala. Nu trebuie insa neluata in seama suferinta fizica, care cu tot rolul ei asumat de
pocainta poate duce la o pierdere a puterilor ce trebuiesc canalizate in aceste ultime clipe spre
rugaciune.

Eutanasia a aparut ca raspuns la neputinta sau dezinteresul in a oferii bolnavilor in stari terminale
ingrijiri optime. Chiar daca nu mai exista nici un tratament disponibil in oprirea progresului bolii, ramane
intotdeauna posibilitatea unei ingrijiri si a unui bun control al simptomelor.

Acest tip de slujire, recunoscuta sub numele de ,, ingrijire paliativa", include un spectru larg de ingrijiri,
de asistenta medicala, psihologica, sociala, culturala si indeosebi spirituala. Ingrijirile paliative nu se
adreseaza in particular cazurilor terminale, ele sunt initiate atunci cand bolnavul prezinta o
simptomatologie activa, progresiva sau avansata a bolii si nu se renunta la ele atat timp cat tratamentele
alternative pentru acea afectiune au fost epuizate. O abordare holistica, incorporand aceste aspecte
largite de ingrijire sunt o buna practica medicala iar pentru ingrijirile paliative aceasta este esentiala.

Echipa medicala trebuie sa fie completata de un preot, aceasta datorita complexitatii problemelor legate
de trecut, prezent si viitor sau insasi de trairea religioasa cu care bolnavul se confrunta. ,, Preotia nu este
o slujba oarecare. Si slujirea propriuzisa a Tainelor este integrata indrumarii terapeutice. Preotul nu are
numai misiunea de a sluji, ci si una terapeutica. Aceasta misiune a lui este in esenta vegherea
sufletelor."[6]

Preotul prin harul sau, are puterea de a lega si a dezlega pacatele dar si de a tamadui trupurile. Daca
puterea de a ierta pacatele si a savarsirii Sfintelor Taine este data tuturor preotilor prin Harul Duhului
Sfant, puterea tamaduirii este strans legata de viata fiecarui preot slujitor in parte.

,, Lucrarea terapeutica a preotilor este destul de anevoioasa si obositoare. De vreme ce este o lucrare
atat de anevoioasa si primejdioasa, inseamna ca trebuie sa fie asumata si pregatirea respectiva. Nu
poate cineva, fara sa aiba harisma si experienta corespunzatoare sa-si asume aceasta mare lucrare.
Trebuie sa fie el insusi condus si astfel sa urce in puterea lui sa conduca, adica sa pastoreasca turma si sa
conduca sufletele."[7]

Nu este de neluat in seama traditia crestina a ingrijirilor persoanelor in suferinta, primul spital
fiind infiintat in anul 378 de catre Biserica, in tara noastra existand de asemenea o bogata traditie in
acest sens incepand cu secolul XIII prin infiintarea primelor bolnitele spital ale manastirilor Putna,
Bistrita-Valcea, Cozia, Arges (sec XVI); bolnitele spital ale manastirilor Dragomirna (1619), Sadova (1692),
Hurezi (1696); Sf. Spiridon Iasi (1757), Precista Mare – Roman (1787); spitalul de boli mentale al
manastirii Neamt ( sfarsitul secolului XVIII) etc. Este de mentionat faptul ca unitatile bisericesti au fost,
pana la jumatatea secolului al XIX-lea, singurele institutii din Tarile Romane care au desfasurat activitati
in domeniul medico-caritativ.

Depresia si intelegerea ei medicala si crestin ortodoxa.

,,Depresia este o afectiune medicala care afecteaza gandurile, sentimentele si abilitatea de a functiona
normal in viata de zi cu zi. Depresia poate debuta la orice varsta si rezulta dintr-o proasta functionare a
creierului. Cauzele depresiei sunt in general subiectul unor cercetari amanuntite. O interactiune dintre
predispozitia genetica si evenimente din viata pot sa determine nivelul de risc personal. Episoadele
depresiei pot fi cauzate de stres, evenimente dificile din viata, efecte secundare ale medicatiei sau alti
factori de mediu. Oricare ar fi originile, depresia poate limita energia necesara pentru ca bolnavul sa se
concentreze pe tratamentul unor alte afectiuni precum cancerul."[8]
 In acceptiune teologica, suferinta si durerea sunt parte a vietii noastre ca raspuns si participare la
Patimile lui Hristos.

,, Multi psihologi astazi cred ca sanatatea psihologica a omului consta in faptul ca omul sa nu aibe
conflicte psihologice interioare, ci sa dispuna de un echilibru psihologic. Cu cate mai putine conflicte
psihologice are cu atat este mai sanatos. Dar chestiunea sanatatii nu consta numai in punctul acesta.
Desigur, vor exista si conflicte psihologice intr-unul care nu dispune de sanatate sufleteasca, dar
problema nu se afla acolo; este mai adanca si mai substantiala. Deoarece omul este fiinta rationala,
adica este creat dupa chipul Cuvantului(Logosului), a celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, de aceea
sanatatea spirituala consta in faptul de a fi in relatie cu acest chip, adica cu Hristos. Atunci exista si
sanatatea spirituala."[9]

,, Psihologia contemporana considera ca boala conflictul interior sau chiar trairile ascunse,
experientele traumatice care se afla in subconstient. Insa Sfintii Parinti invata ca boala nu este o simpla
traire ascunsa care creeaza conflicte interioare ci deteriorarea puterilor sufletului, in principal moartea si
intunericul mintii. Mintea nu vede pe Dumnezeu, nu are comuniune cu Dumnezeu si, imbolnavindu-se
creeaza toate starile bolnavicioase".[10]

Astfel putem concluziona ca din punct de vedere crestin, depresia nu este altceva decat instrainarea de
Hristos care are ca rezultat deteriorarea puterilor sufletesti si mentale si ca urmare a relatiei cu semenii.

Teologia priveste suferinta, incercarile si durerea din viata omului, ca nastere spre Hristos si
deschidere catre o noua lume cu conditia ca toate aceste experiente sa fie traite cu responsabilitatea
necesara si in lumina Traditiei Ortodoxe. In Biserica facem o distinctie intre suferinta si tristetea
lumeasca si tristetea dupa Dumnezeu, pentru ca exista in adancul sufletului fiecarui om un dor de starea
primordiala, in care acesta traia o relatie directa cu Creatorul si o tristete a pierderii acestei legaturi care
este substituita actualmente de dorinta de a poseda si tristetea rezultata din dobandirea sau pierderea
posesiei. ,, Una este suferinta si alta tristetea, una suferinta exterioara si alta deprimarea interioara.
Tristetea si deprimarea care ne stapaneste de multe ori este substitutul tristetii dupa Dumnezeu, adica
al pocaintei. Suntem chinuiti astazi nu atat pentru ca avem incercari mari sau mici, ci pentru ca nu avem
pocainta. Suntem dominati de simtul autarhiei. Din aceasta se nasc multe boli sufletesti si chiar chinuri
trupesti. Sa avem totdeauna in minte cuvantul apostolic: << In toate patimind necaz, dar nefiind striviti,
lipsiti fiind, dar nu deznadajduiti, prigoniti fiind, dar nu parasiti, doborati dar nu nimiciti (II Cor.4, 8-9)>>.
"[11]
 Depresia se manifesta in multiple forme si este de diferite grade. In manualul oficial de diagnostic
si tratament pentru suferinte psihiatrice DSM-III-R, depresiile sunt catalogate ca fiind majore, cronice si
tulburarile de adaptare cu stari depresive trecatoare.

Depresia majora

Depresia majora este una din formele cele mai grave. Multi oameni care sufera o depresie majora nu
mai pot continua sa aiba o viata normala. Tratamentele sunt medicamentoase, psihoterapeutice si,
in cazuri extreme cu electrosocuri.

Diagnosticarea se face prin verificarea unui set de simptome care au fost

prezente cel putin de cinci ori in timpul a doua saptamani de observatie si care reprezinta o schimbare
fata de functionarea anterioara; cel putin una din simptome fiind fie stare depresiva sau pierderea
interesului sau a placerii fara insa a fi incluse insa acele simptome care sunt cauzate de conditia psihica,
de stare - deliruri, halucinatii sau incoerenta.

Simptome sunt:

A. stare depresiva, in cea mai mare parte a zilei, aproape toata ziua, asa cum reiese dintr-o observatie
personala sau a altor persoane;

B. interes marcat scazut sau lipsa placerii in toate sau aproape toate activitatile, in cea mai mare parte a
zilei, aproape in fiecare zi dupa cum reiese din declaratia personala sau observatia altor persoane asupra
apatiei;
C. scaderea sau cresterea semnificativa a greutatii fara o dieta speciala (mai mult de 5% din greutatea
corporala intr-o luna), sau cresteri si descresteri ale apetitului aproape in fiecare zi;

D. insomnie sau hipersomnie aproape in fiecare zi;

E. agitatie psihomotorie sau incetinire in actiuni aproape in fiecare zi care poate fi observata de altii. Nu
apare deseori ca o stare resimtita de persoana in cauza;

F. oboseala sau pierderea energiei aproape in fiecare zi;

G. sentimente de inutilitate sau de vina excesiva sau nejustificata, care pot fi cauza a delirurilor, si se
manifesta aproape in fiecare zi (nu numai referitoare la vina de a fi bolnav sau repros personal);

H. abilitate diminuata de a gandi sau a se concentra, sau indecizie aproape zilnica care poate fi observata
personal sau de altii;

I. ganduri repetitive despre moarte (nu numai frica de moarte), idei suicidale repetitive fara un plan
anume, o incercare de sinucidere sau un plan specific pentru comiterea sinuciderii.

Nu poate fi stabilit faptul ca o cauza organica poate cauza sau mentine tulburarea. Tulburarea nu trebuie
confundata cu reactia normala la moartea unei persoane dragi. In orice perioada a tulburarii pot exista
deliruri sau halucinatii timp de pana la doua saptamani in absenta unor stari simptomatice importante;
(inainte ca simptomele de stare sa se fi dezvoltat sau dupa ce s-au remis).

Distimia:

Este depresia usoara, cronica care dureaza timp de doi sau mai multi ani. Cei mai multi oameni cu astfel
de tulburari continua sa mearga la lucru sau la scoala dar cel mai adesea mecanic. Aceste persoane pot
sa nu isi dea seama ca sunt depresivi. Psihoterapia, sub intelesul ei profund de terapie a sufletului, sau in
cazuri mai speciale medicatia, pot ajuta.

Criteriile de diagnostic sunt:

A. Starea depresiva (sau de iritabilitate pentru copii si adolescenti) in cea mai mare parte a zilei, mai
multe zile pe saptamana decat atunci cand se comporta normal, asa cum se indica sau prin observatia
personala sau a altora, pentru cel putin doi ani ( un an in cazul copiilor sau adolescentilor).

B. Prezenta, in timpul depresiei a cel putin doua din urmatoarele manifestari:

1. scaderea apetitului sau cresterea excesiva a alimentarii;

2. insomnie sau hipersomnie;

3. scaderea energiei sau oboseala;

4. scaderea stimei de sine;

5. scaderea concentrarii sau dificultati in luarea deciziilor;

6. sentimentul deznadejdii.

C. In timpul unei perioade de doi ani (un an pentru copii si adolescenti) de tulburari, simptomele de la A
nu se vor succeda pentru mai mult de doua luni odata.
D. Nu trebuie sa existe nici un fel de evidente cu privire la vreun episod depresiv major in perioada
primilor doi ani de tulburare (un an pentru copii si adolescenti).

E. Nu trebuie sa fi existat un episod maniacal sau hipomaniacal de netagaduit.

F. Nu trebuie sa fi survenit pe fondul unei tulburari cronice psihotice, precum schizofrenie sau alte
tulburari halucinatorii.

G. Nu poate fi diagnosticata daca exista un factor organic cauzator sau sustinator al tulburarii ca de
exemplu administrarea prelungita a unui medicament antihipertensiv.

Stari depresive cu tulburari de adaptare:

Acesta este un tip al depresiei care rezulta atunci cand o persoana intampina o experienta negativa
resimtita puternic care ii cauzeaza o stare depresiva. De exemplu pierderea locului de munca. In general
scade cu timpul si odata ce persoana trece peste evenimentele petrecute.

Criterii de diagnostic sunt:

A. Reactia la unul sau mai multi factori de stres psiho-sociali identificabili, care survine in maximum trei
luni de la evenimentul cauzator.

B. Reactiile personale ca ghid al afectiunii sunt:

1. deteriorarea functiunilor ocupationale, inclusiv scoala, sau a activitatilor zilnice si a relatiilor cu ceilalti;

2. reactii amplificate la factorii de stres fata de reactiile asteptate;

C. Afectiunea nu este caracterizata numai de exemplificarea unui model de reactie exagerata la stres
sau o exagerare a uneia dintre tulburarile mentale descrise in DSM;

D. Problemele de adaptare persista nu mai mult de sase luni;

E. Afectiunea nu indeplineste criteriile de incluziune in tulburarile mentale.

Este important a fi cunoscute aceste aspecte in activitatea unor asezaminte de ingrijire terminala, atat
din prisma bolnavilor cat si a personalului, riscul de burn-out din partea acestuia din urma fiind foarte
mare, rolul preotului ca terapeut al sufletelor, cunoscator al suferintelor umane si totodata ne-strain de
modul de diagnosticare medical fiind esential in mentinerea moralului echipei si identificarea oricarei
tendinte depresive la aceasta in timp util.

Depresia la bolnavii terminali

 Conform datelor preluate de pe site-ul Institutului National de Sanatate Mentala din Statele
Unite, in urma cercetarilor facute in ultimii 20 de ani in ceea ce priveste creierul, depresia trece de multe
ori nediagnosticata si netratata. In timp ce studiile indica faptul ca aproximativ 25% din persoanele cu
cancer sufera de depresie, numai doua procente din acestia primesc medicatie antidepresiva.
Persoanele cu cancer, familiile si prietenii si chiar medicii si oncologii pot interpreta in mod eronat
semnele de atentionare ale debutului unui depresii, luandu-le drept fenomene normale care insotesc
aparitia bolii. Simptomele depresiei se pot suprapune celor care insotesc cancerul sau alte suferinte
psihice.

Dar facand cercetari asupra creierului cum am putea descoperii cauzele suferintei care se afla de fapt in
suflet. Este adevarat ca mintea, creierul vor functiona anormal atunci cand sufletul este tulburat dar prin
medicatie si psihoterapie fara constiinta de Dumnezeu nu vom birui decat efectele tulburarilor sufletesti
cu riscul de a amorti si infrange sufletul.

De cele mai multe ori este luat drept garantat faptul ca un diagnostic de cancer sau alta suferinta
terminala va aduce cu sine depresia care este o manifestare normala care insoteste boala si care nu
poate fi usurata. Toate aceste presupuneri nu pot fi luate in considerare de un psihoterapeut crestin. Un
bun profesionist poate identifica si recunoaste simptomele depresiei si cere lamuriri asupra duratei,
severitatii, diagnozei si sugera tratamentul potrivit. Tratamentul depresiei poate ajuta oamenii sa se
simta mai bine si sa se descurce mai bine in procesul de tratare a cancerului sau chiar in fazele terminale
ale sale. Totodata, usurarea starii depresive va prelungi si durata si calitatea vietii bolnavului. In acest
sens, un rol important il au grupurile de suport formate din personalul medical, familie, prieteni si preot.

In general, bolnavul depresiv tinde sa se inchida in sine, fapt cere duce la agravarea bolii. Acestia trebuie
sa-si descopere gandurile duhovnicilor cu care sa aiba convorbiri de unde pot primi cuvant de
mangaiere. Sfantul Ioan Gura de Aur arata puterea tamaduitoare a cuvantului duhovnicesc pentru cei
care sufera de intristare:,, Iti voi da leacul cuvantului mangaietor pana ce rana tristetii ti se va inchide cu
totul. De vreme ce doctorii ingrijesc ranile trupului pana cand se stinge toata durerea, oare nu tot asa
trebuie sa facem si cand este vorba de suferinta sufletului? Tristetea este o rana a sufletului care trebuie
spalata cu apa binefacatoare a cuvantului plin de blandete." [12]

Asemenea tuturor patimilor, depresia ,, intuneca sufletul si orbeste mintea, tulburandu-i puterea de
judecata. Unul dintre efectele ei specifice este ingreunarea sufletului. Omul este prin ea cu totul lipsit de
putere, devine delasator, las, paralizandu-i orice lucrare. Mai ales acest din urma efect este deosebit de
grav pentru ca il lipseste pe om de dinamismul necesar in lucrarea celor duhovnicesti, il fac sa piarda
rolul eforturilor sale ascetice, rapindu-i rugaciunea."[13]
Este un fapt in unanimitate acceptat ca fiecare fiinta umana, religioasa sau nu, poseda spiritualitate.
Spiritualitatea se caracterizeaza prin gasirea unui scop si a rostului vietii incuband cunoasterea, relatiile
cu semenii, precum si toate evenimentele si actiunile ce decurg din acestea. Ea este traita in mod unic
de fiecare persoana, chiar daca poate fi fundamentata pe principii sau traditii comune, fiind influentata
de diferite evenimente din viata. Prin spiritualitate intelegem esenta atitudinilor individuale, a valorilor,
credintelor si actiunilor oamenilor care se raporteaza la divinitate si o abordam in general ca un mod de
manifestare a unei religii.

Ce intelegem prin suferinta spirituala sau existentiala?

,, In societatea foarte agitata de astazi nu exista om care sa nu intampine suferinta in viata lui, sa nu
incerce paharul amar al durerilor. Vedem oameni indurerati, necajiti, chinuiti, cazuti la pamant de multa
greutate a suferintei. Si nu numai fetele oamenilor sunt invinse, ci indeosebi inimile lor. Sunt chinuiti,
sufera si din aceasta suferinta sau mai degraba din reaua intampinare a suferintei, sufera de diferite boli
trupesti si sufletesti."[14]

Omul isi poate pune intrebari legate de spiritualitate si existenta ca rezultat al oricarui eveniment din
viata, dar, acestea apar in modul cel mai frecvent ca raspuns la suferinte terminale si in general in fata
mortii.

Cu toate ca religia crestina si nu numai ea vede in aceasta framantare un inceput al descoperirii si

al nasterii nadejdii in viata de dincolo, deci al luptei impotriva tristetii, trebuie sa tinem cont de realitate
care deseori prezinta evenimentul intr-o lumina destul de trista. Suferinta si moartea aduc intr-un suflet
necredincios sau putin credincios tristete si deznadejde. Astfel Parintele Profesor Doctor Dumitru
Staniloaie scria in lucrarea ,,Ascetica si Mistica Crestina": ,, Nadejdea este credinta ajunsa intr-o
faza mai progresata. Ea este o putere care da transparenta timpului, care strabate prin timp cum
credinta strabate prin spatiu si prin natura vazuta."[15] Aceasta este cauza pentru care lupta impotriva
deznadejdii incepe si continua cu rugaciunea, rugaciune care implineste credinta, credinta care naste
nadejdea, nadejde care dezleaga intrebarile si deschide inimile. ,, Deschiderea inimii coincide cu o
biruinta a nadejdii in noi. Deschiderea aceasta a inimii este o deschidere spre evidentele supralumesti.
Nadejdea este o vedere cu inima, cu partea cea mai adanca a spiritului nostru, deci este o convingere
intima, tainica."[16]

Iata deci ca drumul spre spiritual al omului in aflarea unor raspunsuri poate fi anevoios si de aceea este
considerat de unii terapeuti cauzator al suferintei psihice, deci bine de evitat in procesul ingrijirilor
terminale.

Este adevarat ca problemele spirituale si existentiale sunt o sursa importanta de suferinta clinica putand
cauza sau agrava durerea fizica si problemele psihologice sau produce angoase si alte stari neplacute dar
negarea acestora nu poate conduce la un rezultat psihologic bun. Ca orice tratament dedicat trupului,
care necesita o interventie medicala complexa si de multe ori dureroasa pentru obtinerea vindecarii,
tratamentul dedicat sufletului, pentru care nu exista tranchilizante eficace (in afara neurolepticelor si a
altor medicamente psihotrope care ar putea amorti gandirea si mintea reducand si capacitatile
sufletesti), este cu atat mai dureros si trebuie asumat in dobandirea vindecarii.

Recunoasterea si abordarea profesionista a problemelor spirituale si

existentiale ale bolnavilor este o componenta importanta in oferirea unor ingrijiri paliative de calitate.

Problemele spirituale si existentiale ale bolnavilor terminali pot fi grupate ca fiind legate de
trecut, prezent si viitor. Aceasta impartire poate fi de folos preotului sau persoanelor care intra in
contact cu bolnavul, intr-o mai buna intelegere a acestuia, a nevoilor si problemelor cu care se confrunta
si in construirea pe acesti piloni, a increderii si sperantei.

Trecutul persoanei este marcat de intrebari legate de valoarea si scopul vietii in sine, a valorii
relatiilor si a implinirilor anterioare, de amintiri dureroase sau rusine si de vinovatia fata de esecuri sau
aspiratii neimplinite.

Prezentul naste sentimentul distrugerii integritatii personale, al schimbarilor fizice, psihologice si

sociale, al dependentei crescute, al schimbarii perceptiei asupra sensului vietii si al suferintei.
 Viitorul aduce gandul asupra separarii iminente de lume, al lipsei sperantei si a sensului, precum
si a altor preocupari referitoare la moarte.

Puterea credintei si problematica existentei vietii de dupa moarte sunt traite de bolnav in relatie
cu prezentul, trecutul si viitorul fiind un factor determinant de influenta in trairea celor trei realitati.

Problemele spirituale si existentiale se comporta deseori ca fiind probleme fizice sau psihologice.
Durerea sau alte simptome care nu raspund tratamentelor adecvate trebuie sa atraga atentia
specialistului asupra unei posibile suferinte spirituale sau existentiale.

Asteptarile bolnavilor cu privire la aceste probleme este traita diferentiat. Unii nu doresc sa le
abordeze, nici in prezenta preotului, nici a medicului sau a altei persoane din familie sau anturaj. Aceasta
categorie este cea mai dificil de a fi facuta cooperanta, manifestandu-si dezinteresul, suficienta de sine si
asumandu-si viitorul, de obicei in varianta cea mai sumbra. Altii, vor avea nevoia de un confesor, o
persoana dispusa sa ii asculte. Aici rolul preotului este esential si activitatea sa este mult inlesnita cauza
a deschiderii bolnavului.

Ingrijirea spirituala trebuie sa fie individualizata si sa aiba la baza cunoasterea sinelui, a interiorului sacru
al fiecarei persoane care trebuie respectat si pretuit. Aceasta cunoastere este incredintata mai usor unui
preot care stie sa respecte prin taina Sfintei Spovedanii confidentialitatea informatiilor si care poate
oferii si un raspuns framantarilor. Conform observatiilor psihologice, multi oameni accepta mai usor un
adevar, o realitate dureroasa daca aceasta este traita si de alti oameni. Acest fapt decurge nu atat dintr-
un tip de gandire egoista, cat din nevoia omului de a nu resimti atat de puternic insingurarea in suferinta
si este un substitut al trairii autentice a credintei, a relatiei cu Dumnezeu sau in mod pozitiv, poate fi
trairea in comun de o comunitate a suferintei in descoperirea rugaciunii ca si cale de comunicare cu
Dumnezeu.

Trairea religioasa este relatia intre om si Dumnezeu creata prin rugaciune, bazata pe credinta, nadejde,
dragoste, respect si dorinta de a face voia Sa, respectand valorile Bisericii si ale Sfintei Traditii intru
mantuirea sufletului si a chemarii la Indumnezeire a celor ce si-au facut trupul vas al umplerii cu Duh
Sfant.

Bolnavii care cred in Dumnezeu si au un trecut religios sunt cei care si-au pus intrebari de spre
viata si suflet si au o perceptie definita asupra suferintei. Exista riscul ca acestia sa fie totusi vulnerabili la
aflarea unui diagnostic terminal, interventia sufleteasca rapida a preotului terapeut fiind determinanta
in evolutia ulterioara psihologica a bolnavului.

In tipul de ingrijire paliativa, religiozitatea unei persoane, indiferent de gradul acesteia, va

influenta si va fi influentata de toate starile pe care aceasta le traieste in procesul de apropiere a mortii.

Este de notat faptul ca religiile, in majoritatea lor impartasesc valori apropiate legate de viata
biologica ca un tip de existenta careia ii succede un altul, de iertare a pacatelor sau a unor recompense
pentru faptele bune. Aceste aspecte impreuna cu importanta impartasirii de familie a acelorasi
convingeri religioase, pot ajuta bolnavii sa abordeze mai relaxat iminenta sfarsitului si pot ajuta familia
in oferirea unei ingrijiri de calitate persoanei in suferinta, familia insasi fiind lasata in grija divinitatii la
momentul chemarii.

De cele mai multe ori, pentru persoanele profund religioase, credinta si relatia cu Dumnezeu
creste in intensitate cu fiecare zi a apropierii despartirii de lumea materiala, in timp ce pentru ceilalti
poate insemna o autentica provocare.

Poate credinta cauza probleme celor aflati pe moarte?

Spuneam la inceputul capitolului, ca unii terapeuti considera drumul spre spiritual al omului in aflarea
unor raspunsuri, cauzator al suferintei psihice, deci bine de evitat in procesul ingrijirilor terminale.

In primul rand, credinta in Dumnezeu face despartirea sufletului de trup mai usoara si ofera un scop in
sine vietii si mortii.

In al doilea rand, credinta in Dumnezeu poate oferii raspunsuri la acele intrebari la care nu poate
raspunde altcineva.
In al treilea rand, credinta omului si puterea tamaduitoare a acelor preoti cu harul acesta pot inlatura
boala din trup, cu toate ca, datorita neputintei si a slabirii puterilor duhovnicesti, aceste fapte care erau
savarsite cu usurinta de Sfintii Apostoli si ucenicii lor din perioada primara a bisericii, astazi sunt tot mai
rare.

Este adevarat ca unii bolnavi asteapta raspuns imediat si plin de intelegere la rugaciunile lor iar atunci
cand acesta nu vine pot blama religia sau chiar pe Dumnezeul lor directionandu-si supararea si
dezamagirea impotriva personalului de ingrijire, a preotului in special.

Pentru a putea asigura confortul psihologic necesar si a evita conflicte sufletesti majore, trebuie sa se
plece de la respectul oferit fata de persoana, religia si practicile acesteia, indiferent de convingerile
personale ale terapeutului, pornindu-se de la constiinta ca ingrijirile terminale trebuie sa ajute pacientul
sa se impace cu sine, cu lumea si cu Dumnezeu, rolul preotului fiind acela de a persuada, a indruma
persoana in suferinta, in limita vointei si dorintei de participare a acesteia, respectandu-i credinta si
libertatea de alegere.

Familia si bolnavul trebuie sa fie consultati cu privire la aspecte legate de practica credintei, rugaciune,
post, Sfintele Taine, in special Sfantul Maslu si Mirungerea, tamaiere, si orice alte practici dorite sau
neacceptate de bolnav, cu constiinta ca nevoile si trairile fiecarei persoane in parte sunt individuale, cu
atat mai mult a celor ce sunt de credinte diferite.

In acest sens, trebuie facilitata la cerere vizita preotilor si a altor invatatori religiosi, pentru a oferi
sprijinul spiritual solicitat si suport.

Suferinta psihologica
Factorul determinant in cresterea suferintei psihologice este aparitia unei boli rapide si progresive, care
poate produce handicap, dependenta psihica si extenuare psihologica, stari care sunt traite de bolnav
fara speranta si posibilitatea de a schimba ceva, cu frica de durere, moarte sau mutilare, pierdere a
controlului, a locului de munca, a pozitiei sociale si a rolului in familie, a aparitiei simtamantului de
izolare, a problemelor financiare si a grijii pentru familie.

La cresterea suferintei psihologice pot contribui barierele culturale si de limba, comunicare slaba cu
echipa de suport, lipsa continuitatii in ingrijire, excluderea familiei din procesul de ingrijire precum si
aspecte religioase si spirituale sau remuscari, sentimente de vina, asteptari neimplinite, lipsa de sens,
intarzieri in tratament, lipsa rezultatului pentru mai multe tratamente sau efecte secundare ale
tratamentelor.

Negarea este cel mai intalnit mecanism de protectie si nu este anormala sau patologica oferind
bolnavilor timp pentru a se acomoda cu situatia personala.

Nivelul suferintei psihologice depinde de capacitatea personala a fiecarui bolnav de a face fata
problemelor ce deriva din afectiunea terminala si este determinat de tipul de personalitate al acestuia,
de stres, experiente asemanatoare cu cea personala traite de prieteni sau rude, pierderea recenta a unei
persoane apropiate, probleme si obligatii familiale, probleme de cuplu, o suferinta psihica cu istoric,
precum si de consumul de alcool sau alte droguri. Acesti factori impreuna cu cei sociali, precum lipsa
suportului din partea familiei si a societatii, scaderea veniturilor familiei si izolarea, alaturi de cei
culturali ce tin de traditii si obiceiuri, impreuna cu cei spirituali care pot fi reprezentati de lipsa
religiozitatii, a credintei si a oricarui sistem de valori, pot pune echipa de profesionisti in fata unei
adevarate provocari.

Tratamentul trebuie sa fie centrat pe grija, consideratie si rabdare, ascultarea nevoilor, a problemelor
bolnavului si construirea unei punti de comunicare care sa emane incredere din ambele parti si respect
fata de persoana, ridicand barierele in abordarea oricarei teme, chiar aceea a fricii fata de moarte si de
necunoscut.

Rolul societatii si in special al comunitatii este acela de a incuraja si a se implica in procesul

ingrijirilor terminale, de a afisa o atitudine pozitiva fata de acesti bolnavi, oferindu-le suportul psihologic
necesar, atat lor cat si familiilor. Biserica este chemata la aceasta lucrare, care apare sub o denumire
atat de moderna si occidentala (Hospice), dar care este proprie crestinismului, fiind experimentata de
Biserica inca din perioada primara, grija fata de cel in suferinta alaturi de rugaciune fiind una din cele
mai importante fapte ale omului in viata sa pe pamant.

Tratamentul efectiv al suferintei psihice a pacientilor cu cancer avansat poate imbunatati serios
calitatea vietii. Tehnicile de usurare a stresului, terapia cognitiva, psihoterapia si in cazurile care necesita
acut, medicatia antidepresiva, sunt tot atata tipuri de ingrijire de care pot aduce rezultate pozitive.

Grija fata de familie si a prieteni

Ingrijirea rudelor persoanei bolnave si a prietenilor acestuia sunt un factor central in oferirea unei
ingrijiri de calitate. O buna ingrijire a bolnavului ajuta si rudele acestuia dar nu trebuiesc neglijate
nevoile familiei. Rudele pot fi interesate de starea exacta a pacientului, cauza pentru care bolnavii
primesc tratamentul, daca suferinta este infectioasa sau contagioasa si daca ar putea sa ofere ingrijire
bolnavilor acasa si pentru cat timp, modul in care trebuie sa le raspunda intrebarilor legate de viata si de
moarte, in special in cazul in care acestea au incercat sa le ascunda adevarul, daca si cum sa abordeze o
eventuala urgenta care poate aparea, cand sa apeleze la medic si ce tip de sfat sa ceara, cum sa dea
medicamentele, cum sa ofere bolnavului alimentatia si bauturile potrivite, cand sa-l viziteze in spital si
cum sa discute cu prietenii si copiii bolnavului despre suferintele acestuia.

Membrii familiei sunt dornici sa discute totodata despre starea lor proprie de sanatate dar simt ca nu
pot sau ca nu este cazul sa vorbeasca despre aceasta, despre tensiunile din familie si cum ar putea sa le
reduca, despre probleme sau diferende din trecut in relatia cu bolnavul, de starea pe care o vor trai la
moartea bolnavului si aspecte care tin de viitorul lor, in special in conditiile in care familia poate deveni o
consumatoare de servicii si prestatii sociale dat fiind dezechilibrarea balantei financiare prin micsorarea
bugetului.

Un aspect important care trebuie sa faca tinta subiectelor ce vor fi abordate de medic si preot in relatia
cu familia tine de perceptia acesteia asupra ingrijirilor oferite rudelor in suferinta acasa de membrii
apropiati si viziunea familiei asupra acestei teme, cum este perceputa de ceilalti aceasta ingrijire, cum
este privita din punct de vedere religios, cum se implica prietenii sau vecinii in oferirea unui ajutor
concret (care supravegheat si indrumat poate fi eficient) sau a unor sfaturi (care de cele mai multe ori
sunt ineficiente, produc stare de tensiune si neliniste), precum si referitoare la clipa despartirii, actiuni
concrete ce tin de inmormantare, anuntarea rudelor si a prietenilor, cum sa se comporte dupa moartea
bolnavului, iar nu in ultim rand, gestionarea sentimentului de utilitate si eficienta a actiunilor
intreprinse.

Medicul si asistenta medicala trebuie sa fie informati asupra existentei unor asociatii sau institutii care
ofera ingrijiri la domiciliu si daca se poate sa coopereze cu acestea pentru indrumarea familiei, sa dea
detalii asupra tuturor datelor pe care le detin in privinta pacientului si modalitatilor de ingrijire, a
prognosticului si a evolutiei pe termen scurt si lung a bolii, si sa incurajeze bolnavul sa-si exprime pozitia
cu privire la tratament, sau a oricaror nemultumiri cu privire la actul medical, spiritual, asistenta
medicala oferita sau rezultate din implicarea familiei.

Preotul, medicul si asistentul social trebuie sa organizeze de cate ori se simte nevoia si apar tensiuni,
intalniri cu membrii apropiati ai familiei, intalniri in care familiei trebuie sa i se faca cunoscuta starea
bolnavului, a investigatiilor, tratamentului si prognosticului bolii si in care fiecare membru trebuie
incurajat in a-si exprima sentimentele, inclusiv supararea care pe langa ca nu ajuta pe nimeni, este de
cele mai multe ori transmisa involuntar si suferindului, afectandu-i ultimele zile din viata.

In tot acest proces, echipa de ingrijire trebuie sa se asigure ca rudele bolnavului primesc toata atentia si
suportul necesar, pe tot parcursul evolutiei bolii si dupa moartea acestuia, pana la restabilirea
echilibrului in familie.

Impactului depresiei asupra vietii spirituale a bolnavilor, familiei si prietenilor

 Suferinta profunda a unei persoane raspunde in vietile multor apropiati ai acesteia. Atunci cand
luam in considerare influenta cancerului asupra familiei, trebuie sa definim exact ce intelegem prin
familie. Pentru fiecare persoana, cercul persoanelor apropiate difera si se poate schimba odata cu boala,
aceasta producand schimbari importante in cadrul relatiilor interpersonale. Unele cupluri sau relatiile de
prietenie se consolideaza odata cu trairea unor situatii de criza, prin implicarea si sprijinul psiho-afectiv
oferit unul altuia. Bolnavii singuri sau care au trait toata viata mai izolati sunt in pozitia de a-si face griji
in privirea primirii unui ajutor, atunci cand vor avea nevoie de el. Este totusi o provocare pentru membri
familiei in a gasi echilibrul intre sprijinul oferit bolnavului si grija fata de ei insisi. Uneori rudele si
prietenii se departeaza de persoana sau familia direct afectata de cancer, fapt cauzat de temerile legate
de viitor si de situatia financiara care va afecta viata bolnavului si implicit a celor apropiati. Pe de alta
parte este posibil ca multe familii sa fi trait situatii de criza financiara sau alte probleme inainte de
diagnosticarea cancerului. Sotul, sotia sau prietenul apropiat al bolnavului este de obicei persoana cea
mai afectata, in special in cazul in care aceasta este principalul furnizor al ingrijirilor trupesti si sufletesti.
In timp ce unii sunt dispusi sa ofere ajutor temporar, persoanele care se ocupa zi de zi de bolnav sunt
cele care traiesc cel mai acut suferinta alaturi de acesta. Urmare acestui fapt apar disfunctii pe mai
multe planuri. Insasi decizii referitoare la rolurile stabilite in familie si schimbarea acestora pot crea stari
de confuzie si stres intr-o relatie deja afectata de griji si anxietate cu atat mai mult cu cat deseori
bolnavului de cancer ii este greu sa ceara si sa primeasca ajutor.

Copiii pot de asemenea resimti impactul creat de schimbarea rolurilor. Copiii de scoala pot gasi
dificil sa accepte atribuirea unor sarcini suplimentare ca grija fata de fratii mai mici, ajutor in gospodarie
si sa inteleaga totodata neputinta celorlalti membrii ai familiei. Adolescentii doresc sa se implice in
luarea deciziei in ceea ce priveste modul de ajutor al bolnavului dar cu totii vor trai frica ca boala va duce
la pierderea persoanei afectate, lipsa de comunicare si exprimare a sentimentelor putand crea oricand
rupturi in relatii.

Alti membrii ai familiei sau prietenii pot fi afectati de asemenea. Parintii persoanelor cu cancer
traiesc deseori un sentiment de esec profund in neputinta de a-si ajuta fiul sau fiica, indiferent de varsta
acestuia. Fratii pot trai frica pierderii celuilalt frate sau sora si isi pot face griji cu privire la datul genetic
care poate face posibila dezvoltarea unor boli similare. Alte familii, prieteni si vecini s-ar putea sa nu stie
cum sa reactioneze, ce sa spuna sau sa faca si de aceea sa prefere a se situa undeva in afara grupului de
sprijin din frica de a face un lucru nechibzuit. Prietenii de varste apropiate cu persoana bolnava de
cancer vor avea o atitudine de respingere sau vor face un efort deosebit in pastrarea relatiei, datorita
identificarii, mai mult sau mai putin constient, cu aceasta.

In tarile unde este dezvoltat un sistem de ingrijiri paliative complex, pentru combaterea efectelor
negative ale bolii asupra apropiatilor bolnavului, sunt organizate grupuri de suport pentru familii, tineri
si adolescenti, programe educationale si religioase prin care oamenii pot descoperii noi cai de a face fata
suferintei aproapelui, in discutiile despre tratament fiind implicati chiar si copiii, fapt care permite si
incurajeaza sentimentul de utilitate al fiecarui membru al familiei.

Este bine sa se spuna copilului?

Exista o temere mai mult sau mai putin intemeiata a parintelui care gandeste ca fiul sau fiica sa va suferi
mai mult daca va afla adevarul despre ruda sa apropiata. Trebuie sa se tina seama ca un copil nu are
experienta de viata a adultului si in general nu va reactiona la fel ca un adult. Pe langa aceasta, cancerul
este o suferinta nu usor de tinut ascunsa. Copiii vor putea intelege ca familia se confrunta cu o situatie
extrema insasi din atitudinea parintilor din viata de zi cu zi si vor trai o stare de anxietate mult mai
profunda daca vor duce lipsa de informatie si li se va ascunde adevarul. In plus, daca vor auzi de
suferinta parintilor lor de la altcineva, va fi afectata increderea care ar trebui sa existe intre parinti si
copii, chiar daca ascunderea adevarului este facuta cu scopul de a proteja. Comunicarea informatiilor,
intr-un mod simplu, sincer si fara sentimente de tristete sau deznadejde afisata, prin care sa inteleaga
mesajul si sa participe la viata de familie in conditiile nou date, este solutia optima in aceasta problema.
Nu trebuie sa fie ignorata varsta atunci cand se hotaraste cat si cum i se va spune. Informatia trebuie sa
fie data intr-un mod accesibil, fiind pregatit inainte pentru schimbari are s-ar putea sa apara in familie.
Viata copiilor se desfasoara in general intr-o rutina care le confera siguranta. Atunci cand neprevazutul
isi face aparitia, ei vor avea nevoie de ajutor in adaptarea la noile conditii. Copiii de varste de pana la opt
ani nu vor avea nevoie de multe informatii detaliate in timp ce, aceia mai mari sau adolescentii vor fi
preocupati sa stie mai mult, dorinta care trebuie de altfel satisfacuta.

Nu trebuie neglijata nevoia unui terapeut care sa lucreze cu ei separat atunci cand este cazul.
Decizia pe care o iau de obicei parintii in implicarea unui psihoterapeut individual in asistenta oferita
copiilor, poate fi greu de luat indeosebi pentru ca este foarte dificil ca acestia sa observe si sa distinga
reactiile,, normale " ale copilului in fata cancerului si cele care pot da de gandit. Un punct de referinta in
masurarea rezultatelor factorilor de stres asupra acestuia este acela al compararii reactiei prezente fata
de un stimul cu reactia din trecut la acelasi stimul.

Deoarece copiii adesea nu sunt in stare sa vorbeasca despre ceea ce simt, comportamentul lor ne poate
oferi informatii importante. Unii se pot retrage in sine in timp ce altii pot deveni expansivi si certareti, se
reintorc la atitudini mai copilaresti fata de cele normale la varsta lor. Este important ca terapeutul sa
cunoasca timpul de cand a aparut aceasta schimbare si cat de puternica, de semnificativa este. Poate fi
relevanta si o discutie cu medicul copilului, cu profesorii de la scoala si psihologul scolar.

Impactul asupra parintilor in varsta a bolii canceroase a copiilor

Nu este un lucru neobisnuit ca adulti care traiesc pana la varste de 80-90 ani, sa aiba copii care sufera de
cancer. In unele situatii, batranii sunt cei care se bazeaza pe copiii lor in asistenta oferita intr-o gama
larga de activitati cum ar fi aprovizionarea, transportul si aranjamentul consultatiilor la medic. Este o
dilema pentru pacientul adult daca si cat trebuie sa dezvaluie parintilor despre suferinta. In timp ce in
unele cazuri schimbul de informatii poate reduce anxietatea, in multe cazuri, in special atunci cand
parintele nu este in stare de sanatate fizica sau psihica buna, aceasta poate aduce un prejudiciu ambelor
parti. Bolnavul adult trebuie sa renunte la asistenta si implicarea parintilor in rezolvarea problemelor
personale, transferand-o catre un alt membru al familiei sau catre serviciile specializate ale comunitatii.

Impactul asupra prietenilor

Dupa un diagnostic de cancer, multi oameni se vor simti departati de lumea obisnuita, confruntandu-se
cu situatii speciale si fiind nevoiti sa ia decizii pe care prietenii nu le pot intelege intotdeauna.

Aceasta poate duce la sentimentul de instrainare, izolare, suparare si confuzie si este de obicei un motiv
pentru care oamenii cauta grupuri de suport, fiind considerate singurele locuri unde ar putea gasi
intelegere. Este adevarat ca prietenii sunt dispusi sa ofere asistenta emotionala si ajutor practic. Ei pot
insoti bolnavul la doctor si la tratament, cumparaturi si pregatirea mesei, la transportul copiilor sau
treburi casnice. Prietenii asteapta deseori indicatii referitoare la ceea ce ar putea sa faca sau cum ar
putea sa ajute si nu vor actiona de sine, nevoind sa deranjeze la momente nepotrivite.
Elaborarea unei cercetari si analiza primelor rezultate

In dorinta de a ne informa asupra cunoasterii conceptului de ingrijire paliativa in Bucuresti, a calitatii

vietii pacientului suferind de cancer, a implicarii familiei si a atitudinii psihologice a bolnavului fata de
diferite aspecte ale bolii, am pus in aplicare 16 chestionare pentru personalul medical si am aplicat
ghiduri de interviu pentru alte 16 persoane, pacienti si rude. Datorita numarului restrans al ghidurilor de
interviu, rezultatele obtinute nu pot oferi o situatie care poate fi generalizata si astfel nu pot confirma
sau infirma anumite ipoteze. Cercetarea realizata este una pilot si doreste verificarea unor instrumente
si procedee. Exista totusi unele rezultate care dau de gandit inca din acest stadiu, rezultate asupra
carora voi reveni in ultima parte a materialului.

Suferinta psihologica si intreaga problematica a calitatii vietii pacientilor aflati in stadii terminale
internati in spitalele de oncologie si interesul imbunatatirii conditiilor de viata pentru acesti pacienti
precum si crearea unor conditii de spitalizare intr-un climat familial a condus la ideea infiintarii unor
centre de ingrijiri paliative.

Conceptul de ingrijire paliativa are un fundament crestin, punandu-se accent pe slujirea aproapelui din
punct de vedere spiritual, sufletesc in momentele in care impacarea cu lumea si apropierea de
Dumnezeu depind esential de linistea trupeasca de care pacientul are nevoie.

Impactul acestui tip de ingrijiri asupra populatiei vizate este deseori negativ, generat de
impotrivirea fata de moarte, de neacceptarea acesteia. Privit ca fenomen general, presupunem
acceptarea de toti subiectii a paliatologiei, prin promovarea acesteia contribuind in fapt la cresterea
calitatii vietii pacientului.

Printr-o mai buna mediatizare si explicare a conceptului in sine, a factorilor implicati in acest tip de
slujire si prin sublinierea valorilor supreme care stau la baza ingrijirilor paliative, acestea vor deveni o
necesitate obiectiva, atat la nivelul clinicilor si spitalelor de oncologie cat si, mai ales, in centre de tip
familial de ingrijiri.

Sustinerea acestui demers depinde de implicarea personalului medical in cercetarea si documentarea

asupra fenomenului si luarea unor decizii comune de colaborare cu toti partenerii posibili precum si
formarea de personal specializat care poate lucra in domeniu, prin participarea la cursuri de pregatire
speciala.

Strategia de actiune priveste implicarea tuturor factorilor responsabili identificati de echipa de

cercetare, in analiza si promovarea conceptului de ingrijire paliativa. Primul pas este acela al informarii
asupra subiectului propus, al strangerii de date, identificarea metodelor de cercetare si stabilirea
indicatorilor in bazele standardelor de calitate a vietii pentru tipul de ingrijiri ce se doreste a fi
implementat precum si analiza relatiilor actuale intre pacient - spital de oncologie, in ceea ce priveste
oferta de servicii.

Efectul propus al actiunii este determinat de sustinerea nevoii de promovare a unor servicii de
specialitate in centre de ingrijiri specializate prin crearea pentru pacientii in stadii terminale a unei stari
de liniste precum si oferirea unor servicii si programe specifice, cu rolul de pastrare a demnitatii
bolnavului, a unei stari de echilibru sufletesc in lipsa sau ameliorarea pe cat posibil a durerii fizice. Pe
termen lung, proiectul urmareste schimbarea starii de spirit a persoanelor care sufera de boli incurabile
precum si a apartinatorilor acestora prin dezvoltarea pe scara larga a unor centre pilot de ingrijiri
paliative in spitalele din Romania. Printr-o atitudine pozitiva asupra bolii si a mentinerii optimismului
cadrelor specializate, se schimba mult atitudinea bolnavului fata de boala, acesta influentand in mod
direct atitudinea si reactia familiei bolnavului fata de suferinta si moarte.

Documentarea asupra subiectului s-a facut prin studiul literaturii de specialitate si a rapoartelor unor
institutii de profil puse la dispozitie de diferite centre de tratament din tara si strainatate. Pentru
Romania s-a studiat raportul Hospice-ului din Brasov, institutie care a fost si vizitata.

Cu privire la aplicabilitatea proiectului in Bucuresti s-a organizat o cercetare pe teren care a urmarit in
primul rand o scurta informare a subiectilor cu privire la tema pusa in discutie, urmata de un set de
intrebari care urmaresc trei planuri distincte si anume: atitudinea populatiei, in special a rudelor
bolnavilor terminal, fata de infiintarea unor astfel de asezaminte, atitudinea personalului implicat in
ingrijirea bolnavilor de cancer fata de conceptul de ingrijire paliativa si a pacientilor din spitalele de
oncologie fata de posibilitatea primirii unor ingrijiri de tip paliativ intr-un centru specializat, in climat
familial. In acest ultim caz, grupul tinta intervievat este format din bolnavii aflati in stadii terminale ale
bolii.

In studiul cercetarii calitatii vietii sunt luati in calcul, in general, indicatori care sunt adecvati unei analize
a starii de sanatate dar care uneori sunt folositi in mod eronat pentru determinarea calitatii vietii pentru
fiecare pacient. Desi conceptul de calitate a vietii este in mod larg dezbatut astazi in literatura medicala,
masurarea este facuta in diferite moduri, prin diferite metode, abordari si in functie de mai multe
componente. Printre componentele de masurare cele mai intalnite in diferite studii care au la baza
stabilirea unor standarde de calitate gasim: starea de sanatate, starea de bine, satisfactia vietii, bucuria,
nivelul intelectual, durerea, starea de rau si voma, nivelul simptomelor, oboseala, functionarea sexuala,
activitatea sociala, memoria, statutul financiar si cel al muncii. Multe studii folosesc, in mod eronat,
numai unul sau doua componente pentru a reprezenta calitatea vietii, conceptul in sine fiind mult mai
complex si necesitand, in functie de subiectul spre analiza, o abordare cat mai cuprinzatoare a
indicatorilor.

Pe de alta parte, aspecte precum starea de sanatate a bolnavului terminal determinata de suferintele
fizice multiple, handicapul motor, si altele neputinte indeosebi fizice sunt aspecte care caracterizeaza
majoritatea subiectilor. De aceea nu am ignorat aspectele clasice in determinarea calitatii vietii acestui
tip de subiect, dar urmarim indeosebi un set specific de indicatori precum controlul durerii si al
simptomelor, crearea unei stari psiho - afective pozitive la care contribuie asistenta profesionala a
echipei, a medicului, psihoterapeutului, rolul familiei in mentinerea echilibrului si al prietenilor care vor
face pentru familie despartirea mai usor de trecut, in elaborarea unui standard de calitate a vietii
specific pentru bolnavul terminal de cancer.

Unitatea de analiza a cercetarii de fata este constituita din grupurile formate de personalul medical,
pacientii si apartinatorii acestora aflati in spitalele de oncologie din Bucuresti precum si a unui esantion
aleatoriu de populatie. Unitatea de inregistrare este persoana.

In prima faza a cercetarii s-a urmarit la nivel micro, (urmand a fi extinsa dupa verificarea rezultatelor),
relatia dintre suferinta terminala / viata sociala personala, suferinta bolnavului / impactul acesteia
asupra familiei, serviciile paliative / imbunatatirea calitatii vietii.

Cercetarea foloseste ca tehnici chestionarul si interviul in determinarea si surprinderea atitudinii

si valorii pe care atat pacientii cat si personalul medical le atribuie ingrijirilor paliative. Studiul se
desfasoara pe teren, prin interactiune directa cu grupurile tinta stabilite sau prin completare individuala
pentru personalul medical si are atat o componenta comparativa cat si de studiu a atitudinii de grup.
Cercetarea are acoperire locala, responsabil de aceasta fiind o echipa formata la nivelul centrului
Universitar Bucuresti.
Informatiile obtinute sunt centralizate si analizate individual pentru fiecare grup in parte si constituie
baza de plecare in elaborarea standardelor de lucru in procesul de ingrijire bazat pe principiile calitatii.

Sursele de informare utilizate pentru culegerea datelor sunt ancheta sociologica si analiza unor studii si
documente recente elaborate de Hospice Brasov si Societatea Romana de Paliatologie si Tanatologie din
Romania.

S-au studiat trei esantioane distincte, respectiv pacientii din clinicile si spitalele de oncologie din
Bucuresti, medicii si personalul de specialitate din aceste unitati precum si persoane fizice, urmand ca in
faza a doua sa fie stabilite grupuri reprezentative de populatie din Bucuresti. Se are in vedere varsta
populatiei investigate, starea de sanatate si pregatirea.

Variabilele si indicatorii luati in calcul in cercetarea pilot pentru stabilirea normelor de calitate a vietii
sunt: starea generala de sanatate, capacitatea functionala, starea emotionala, starea de bine, satisfactia
vietii, bucuria, nivelul intelectual, durerea, starea de rau si voma, nivelul simptomelor, si urmeaza a fi
completate cu aspecte referitoare la memorie, oboseala, activitatea sociala, statutul financiar si cel al
muncii. Masurarea calitatii vietii, chiar si numai din punct de vedere medical, are componente diferite,
semnificatii si intelesuri care sunt unice pentru fiecare persoana in parte. Acest fapt face dificila
realizarea unui studiu centrat pe grup si a analizei rezultatelor.

In cercetarea de fata cautam o categorizare a componentelor variabile (capacitatea functionala, stare

emotionala, satisfactia vietii, activitate sociala, memorie, statut financiar si al muncii), in functie de
anumiti indicatori clasici (varsta, sex si educatie), urmata de investigarea cu privire la atitudinea fata de
oferirea unor ingrijiri de tip paliativ in functie de aceste componente.

Astfel, in prima faza se va analiza nivelul de satisfactie actual al pacientilor clinicilor si spitalelor de
oncologie fata de serviciile medicale oferite si fata de atitudinea generala si ambientul creat de
personalul de ingrijire.

Scopul cercetarii se reflecta in special in identificarea serviciilor ce pot fi oferite in scopul imbunatatirii
calitatii vietii, servicii care se reflecta in controlul simptomelor si al durerii pacientului, starea
emotionala, capacitatea functionala si nu in ultimul rand la satisfactia vietii. In paralel se culeg date cu
privire la atitudinea personalului medical cu privire la ingrijirile paliative (cine ar trebui sa le ofere si
unde) si practicarea sau nu a acestui tip de ingrijire in unitatile spitalicesti. O a treia componenta
urmareste atitudinea rudelor cu privire la acest subiect.

Cercetarea urmareste o categorizare a rezultatelor pe grupe si generatii de varsta, nivel de educatie si

nu in ultimul rand, stare de sanatate. Astfel, la completarea chestionarului s-a pus accent si pe aceste
variabile.

Masurarea rezultatelor se face la nivelul centrului in care va fi aplicata cercetarea. Cele trei grupuri au
fost intervievate in decursul unei saptamani, varianta finala facand subiectul unei investigatii pe o luna.

Metoda de cercetare aleasa este ancheta indirecta, prin autoadministrarea chestionarului si interviul
structurat. Ca procedeu de lucru s-a utilizat chestionarul si ghidul de interviu. Ancheta indirecta prin
autocompletare vizeaza modalitatea de strangere a datelor de la personalul medical iar ghidul de
interviu a fost si urmeaza a fi folosit pentru intervievarea pacientilor si a rudelor acestora.

Primele rezultate si concluzii

Ghidul de interviu si chestionarul au fost aplicate bolnavilor de cancer si rudelor acestora respectiv
medicilor si asistentelor medicale internate sau care lucreaza in Spitalul de Oncologie din Bucuresti.

La intrebarea ,, Care este starea dumneavoastra generala in prezent?", 10 bolnavi au raspuns buna, 5
proasta si unul foarte proasta iar 9 bolnavi au asociat starea generala cu durerea fizica, numai 2 legand-o
de starea psihologica, lipsa de afectiune si a familiei.

Totodata controlul simptomelor este in general pozitiv, 5 bolnavi din 16 resimtind dureri mari si foarte
mari. Singuratatea este resimtita de 6 persoane din 16. Aici, in viitorul ghid va fi eliminata varianta de
raspuns ,,nu stiu".
La intrebarea ,, Care va este cel mai bun confesor de la internarea in spital?", raspunsurile fiind cu
variante multiple, in 11 cazuri apare familia, in 10 cazuri medicul, in 5 cazuri asistentul medical, in 5
cazuri preotul, si in cate un caz psihologul si infirmiera. De aici reiese inca odata in plus rolul familiei si
importanta acesteia in pastrarea echilibrului, cu atat mai mult cu cat la intrebarea 6, ,,Ce va lipseste cel
mai mult de la internarea in spital?", o persoana raspunde sanatatea, 10 persoane mentioneaza familia,
rudele si afectiunea, 5 spun ca nu le lipseste nimic dar intrebarea anterioara, ,, Ce ati dor sa faceti
saptamana viitoare", toti 5 dau un raspuns legat de o activitate in familie restul vorbind despre sanatate
si una despre controlul durerii. Este totodata de mentionat ca numai o persoana vorbeste de locul de
munca, si de relatiile sociale, fapt care a condus la ideea de a introduce o intrebare noua in viitorul ghid
referitoare la acest aspect. Cu toate acestea, se pare ca datorita standardului de viata scazut din
Romania, relatiile sociale se reduc in majoritatea lor la relatii intre rude si prieteni apropiati, acestea
fiind cele care lipsesc si bolnavului. Serviciul neaducand satisfactii materiale sau spirituale nu este
resimtit ca lipsa iar viata social-culturala care nu este accesibila multor romani, nefiind creata o
dependenta, nu este considerata ca fiind o lipsa.

Conceptul de ingrijire paliativa nu este familiar decat la 3 persoane intervievate, la intrebarea ,, Ati dori
sa fiti transferat(a) intr-un centru medical de tip familial unde sa primiti ingrijire medicala, psihologica,
asistenta spirituala si medicamente impotriva durerii, alaturi de alti pacienti, de la o echipa care v-ar
ajuta sa va impliniti cat mai multe din asteptarile dumneavoastra?", raspunsurile fiind da, nu si nu stiu,
cate unul pentru fiecare din cele trei intervievati, iar din randul celorlalte 13 persoane care nu cunosc
termenul de ingrijire, 1 a raspuns da si 2 au raspuns ca nu stiu daca ar dori sa fie transferate, dar ca
astepta mai multe informatii.

Partea a doua a ghidului este impartita pe doua categorii.

1. se continua intrebarile adresate bolnavului

2. se aplica si rudelor acestuia, fara intrebarile de pana acum

Avand in vedere cercetarea restransa, a fost aplicat numai la 3 rude ale pacientilor aflati in spital.

Este de mentionat ca in afara de rudele intervievate ale bolnavilor, numai o persoana din cele 13 ramase
au mai avut prieteni sau rude internate in spitale de oncologie, situatie care poate oferi o vedere de
ansamblu numai dupa aplicarea pe un numar mai mare de subiecti a ghidului.
La intrebarea care sunt (erau) nevoile acute ale acestora pe timpul internarii, rudele au raspuns
sanatate, atentie si sprijin.

Rudele pacientilor resimt sentimentul de teama, anxietate si durere sufleteasca, pacientii tristete,
durere fizica si speranta in Dumnezeu, rolul medicului fiind considerat primordial, al preotului foarte util,
urmand cel al psihologului si asistentului medical.

Situatia se pastreaza aproape identic ca proportii si la general, pentru toate cele 16 ghiduri de interviu.

10 bolnavi ar dori sa nu cunoasca diagnosticul si timpul de viata ramas,

3 bolnavi si una din rudele bolnavului ar dori sa stie. Reformuland intrebarea referitoare la ingrijirile
terminale si transformand-o intr-o afirmatie, cele trei persoane care au raspuns cu da si nu stiu la
intrebarea daca ar dori sa fie ingrijite intr-un centru de ingrijiri specializat, considera ca ingrijirea
bolnavilor terminali trebuie sa faca subiectul ingrijirii in centre specializate de tip familial, verificandu-se
astfel optiunea lor in acest sens. 4 bolnavi considera ca ar fi mai potrivita ingrijirea la domiciliu, 9 optand
pentru spital.

Credinta in Dumnezeu este considerata de 4 bolnavi mai importanta in tratamentul cancerului decat
radio si chimioterapia, ceilalti 12 punandu-si speranta in ambele.

Rezultatele obtinute ne dau incredere in deschiderea unui asezamant de tip familial dar atrage atentia si
asupra optiunii unui grup semnificativ asupra necesitatii infiintarii unui serviciu de ingrijiri la domiciliu.

Centrul fiind unul de tip pilot, chiar o cercetate la nivel micro, poate atesta nevoia si utilitatea unui astfel
de tip de ingrijire, la o cerere mai mare de servicii in situatia de fata neputandu-se oricum face fata.

Faptul ca acest tip de ingrijiri trebuie organizat sub patronajul sau cel putin cu implicarea Bisericii, este
certificat si de raspunsurile la intrebarile legate de credinta in Dumnezeu, puterea rugaciunii si rolul
preotului, care este situat imediat dupa cel al medicului. Ne da de gandit faptul ca in spitalele de
oncologie, in discordanta cu aceasta incredere, printre confidentii pacientului nu se afla preotul decat in
doua cazuri din 16, aceasta si datorita timpului scurt care este afectat fiecarui pacient, fapt motivat de
traficul intens si numarul mare al pacientilor, situatia fiind simtitor mai buna pentru medic (10/16) si
asistenta medicala (5/16).

Chestionarul aplicat personalului medical a relevat informatii utile referitoare la practicarea

ingrijirilor paliative in spital. Daca pentru medici conceptul de paliatie este bine cunoscut, fiind bifate
ingrijirea medicala, psihologica, asistenta spirituala, controlul simptomelor si al durerii si mentinerea
starii de bine, exista unele neclaritati pentru asistentele medicale in ceea ce priveste controlul durerii.
Medicii considera ca acest tip de ingrijire se acorda si se afla in stadiu de pionierat in spital, rugati fiind
sa exemplifice modul in care se aplica, ei fac referire numai la controlul durerii, care este numai una din
cele 4-5 elemente care definesc conceptul. Parerea asistentelor medicale este impartita. O mica parte
considera ca acest tip deserviciu nu se acorda in spital, cele care raspund c da nu pot motiva raspunsul,
parerea uneia fiind similara cu a medicilor.

Medicii, aproape in totalitate considera ca ingrijirile terminale ar trebui acordate preponderent in

centre specializate sau la domiciliul bolnavilor. Situatia se prezinta la fel si pentru asistentele medicale,
existand o tendinta oarecum mai mare in a mentiona si spitalul.

Printre actorii considerati atat de medici cat si de asistentele medicale ca fiind important a fi
implicati in proces se afla asistentul medical, medicul, preotul, asistentii sociali, familia, voluntari,
psihologul. Este interesant ca o parte din medici au trecut pe primul loc rolul asistentelor in acest
proces. Proportiile se pastreaza sau chiar cresc in stabilirea rolurilor, medicii, in majoritatea lor
considerand ca au un rol secundar asistentului medical in procesul ingrijirilor paliative, acestia din urma
asumandu-si prima responsabilitate. Rolul preotului si al psihologului sunt considerate foarte utile, cu o
exceptie la asistentele medicale, psihologul fiind considerat mai putin util.

La intrebarea ,, Care credeti ca ar fi atitudinea bolnavului terminal fata de propunerea de ingrijire

intr-un centru specializat de ingrijiri paliative?", intrebare modificata si reluata spre finalul
chestionarului, prin eliminarea optiuni (propunere) si introducerea unui termen decizional (internare),
personalul medical considera ca acest fapt depinde mult de informarea pacientilor, de frica de a nu fi
parasiti de familie, de frica de moarte si considera primordiala consilierea acestora inaintea luarii unei
decizii.
 Personalul medical, in majoritatea lui ar dori sa colaboreze sau sa fie angajat intr-un centru de
ingrijiri paliative si ar recomanda ingrijirea bolnavilor terminali intr-un astfel de asezamant. In
propunerea internarii, acestia ar folosi cuvinte cheie precum alinarea suferintei trupesti si sufletesti,
prezenta familiei si alungarea singuratatii, calitate a vietii- confort, atentia personalului implicat.

Trebuie avut in vedere aspectul legat de negarea apropierii mortii, fapt aproape general pentru pacientii
in stadii terminale, noteaza majoritatea medicilor. Asistentele medicale considera ca acestia
constientizeaza si se impaca cu apropierea mortii, trecand dealtfel prin toate trei fazele, negare,
constientizare si acceptare.

In cadrul aceluiasi interval de varsta, pentru medici, exista o optiune sensibil echilibrata in ceea ce
priveste implicarea afectiva, o parte considerand ca actul de ingrijire nu trebuie sa faca subiectul
implicarii afective a personalului medical, cealalta jumatate optand pentru o atitudine profesionala si de
implicare afectiva in solutionarea suferintelor trupesti si sufletesti deopotriva ale bolnavului.

Asistentele medicale privesc in totalitate actul de ingrijire ca unul profesional si afectiv care vine
in solutionarea suferintelor trupesti si sufletesti deopotriva, aspect care ne da incredere ca inca din
aceasta faza incipienta a stabilirii unor principii de functionare a unor asezaminte specializate, exista o
experienta profunda la nivel medical in spitalele de oncologie, atat medicii cat si asistentele acordand in
limita posibilitatilor si a timpului alocat pe pacient, o asistenta medicala bazata pe principiile calitatii.

Ingrijirea bolnavilor terminali si misiunea bisericii

 ,, Vine un moment in ceea ce priveste tratamentul sfarsitului vietii cand terapia agresiva trebuie
sa lase loc doar alinarii durerii si interesului pentru intregul confort al pacientului. Aici intra in joc
diferitele programe de sanatoriu, dezvoltate si prin intermediul Bisericilor, dar si al diferitelor agentii
sociale. "[17]

Biserica Ortodoxa din Romania si-a organizat un sistem de asistenta sociala proprie inca din 1997
sub denumirea de Diaconia, reinnoind o veche vocatie, a filantropiei si caritatii. Manastirile au fost
institutiile bisericesti care dupa 1990 au reinceput activitatea de slujire, in tara fiind deschise camine
pentru batranii bolnavi cu asigurarea asistentei medicale de specialitate. Astfel pe langa maicile din
manastire, au fost primite ca personal de ajutorare tinere, si femei vaduve cu abilitati in lucrul cu
persoanele varstnice si bolnave. Sistemul actual de asistenta bisericeasca a persoanelor care se
confrunta cu probleme de natura socio-medicala s-a axat pe infiintarea unui numar mare de cantine
sociale si cabinete medicale. Mult mai putine, dar in crestere in ultimii ani sunt programele de ingrijire
oferite in institutii specializate pe problematici speciale cum ar fi caminele de batrani unde pe langa
persoanele aflate in stare de echilibru din punct de vedere medical sunt ingrijite si cazuri de camin spital,
cu grave afectiuni psiho-motorii, sau, in stadiu de pionierat, ingrijirile paliative in centre specializate, cel
mai cunoscut si bine pus la punct fiind Hospice Brasov, care pe langa programul de ingrijire in centru are
si un program de ingrijiri la domiciliu pentru bolnavii de cancer. ,, Ce cale mai buna s-ar putea gasi
pentru utilizarea extraordinarelor dar neglijatelor daruri si capacitati ale femeilor ortodoxe, decat sa li se
ofere sansa, oficial recunoscuta si binecuvantata de a-i sluji direct pe cei care sunt pe moarte?"[18]

Aceasta chemare este facuta tuturor membrilor bisericii, rolul comitetelor parohiale in
organizarea unor servicii de ingrijiri fiind esentiala. In cazul suferintelor terminale, simplist vorbind, rolul
medicului se reduce la prescrierea unor medicamente analgezice, al asistentelor la administrarea
acestora si al ingrijitoarelor la schimbarea asternutului. In 24 de ore, in cazul lipsei vizitelor rudelor sau al
prietenilor, numai cel mult o jumatate de ora este petrecuta cu bolnavul intr-un fel sau altul,
singuratatea fiind mult mai traumatizant resimtita de acesta in comparatie cu un bolnav care traieste
simptome clare ale reinsanatosirii.

De cele mai multe ori, rudele resimt rezultate negative asupra starii lor psihice cauzate de vizitele la
spital si dintr-o slabiciune care sta marturie lipsei de credinta si nadejde, reduc aceste intalniri, cu scopul
declarat de a feri copiii si pe ceilalti membrii ai familiei de durere, in realitate actionand astfel pentru a
se proteja pe sine si a facilita o despartire sufleteasca, premergatoare celei fizice.

Iata de ce consider rolul indrumatorului spiritual si a unei echipe coordonate de acesta ca fiind
esentiala in lupta cu singuratatea si deznadejdea bolnavului terminal. ,, Ingrijirea bolnavilor muribunzi
este o sarcina fundamental spirituala, una care se bazeaza pe administrarea corecta a medicamentelor,
insa e constienta si acceptata incapacitatea celor mai mute echipe medicale de a sluji pastoral, spiritual
pe cei care nu mai reactioneaza la incercarile facute pentru insanatosirea lor."[19]

Pregatirea echipei este activitatea primordiala care trebuie sa preceada orice actiune in acest
sens. Exista astazi experienta Hospice Brasov care este si cel mai abilitat centru in organizarea unor
cursuri de specialitate.

Resursele financiare sunt esentiale in dezvoltarea acestor programe, fiind motivata implicarea parohiei
in strangerea de fonduri.

Dar totul porneste de la slujitorul lui Hristos, de la preot care trebuie sa aiba acea chemare care sa
il sustina in actiune si pricepere care sa il ajute in a-si alege impreuna lucratorii. Exista cateva cerinte
fundamentale pentru ca aceasta activitate sa poata da rod bun. ,, Preotii care se apuca sa vindece pe
ceilalti trebuie sa fie ei insusi scapati de diferite rani. Ceea ce este important aici este ca preotii
intreprind vindecarea oamenilor. Puterea vindecarii este un mare dar pe care il primesti de la
Dumnezeu." [20] Vindecarea consta in cunoasterea cu puterile omenesti ridicate prin rugaciune si viata
imbunatatita a lui Dumnezeu.

Pentru vindecarea bolilor trupesti nu este importanta sanatatea sufleteasca a medicului insa pentru
vindecarea bolilor sufletesti este esentiala sanatatea sufleteasca a preotului.

Omul singur nu poate schimba starea sufleteasca in care se afla, are nevoie de un psihoterapeut cu care
trebuie sa tina o legatura neintrerupta pe parcursul vietii, de duhovnicie si spovedanie. Din pacate
astazi, psihoterapia crestina este inlocuita de o terapie maladiva care in loc sa vindece, imbolnaveste
sufletul trecandu-l prin diferite stadii de impatimire. Astfel multe patimi sunt tratate prin incurajarea
altora, care la inceput creeaza senzatia de vindecare dar apoi se fac cauza unor suferinte mult mai mari
fiindca ,,pacatul este la inceput dulce ca mierea si apoi amar ca fierea". Cel mai mare pacat din care se
naste toata uraciunea este cel al mandriei si al increderii exclusive in propriile forte pentru dobandirea
oricarui lucru. A nu avea nevoie de nimeni, nici de Dumnezeu in viata, inseamna in fapt a te folosi
nevazut de puterile celui care te ajuta sa gandesti si sa implinesti mult mai usor cele dorite, si nu fac
referire aici la psihoterapeut. Pretul acestui ,,bine" este de fapt impatimirea si apoi roadele acesteia:
anxietatea, deznadejdea, depresia si in cele din urma moartea fizica care survine mult dupa moartea
sufleteasca.
 Acest tip de terapie auto-centrist este mai rar intalnit la psihoterapeutii din Romania, prin
influenta Bisericii situandu-ne de partea unei abordari traditionale care exploateaza relatiile
interpersonale si comunicarea in solutionarea problemelor. Psihoterapeutul crestin sau preotul are la
dispozitie o serie de tehnici de comunicare, atat in actul Sfintei Spovedanii, care are caracter de Taina si
confidentialitate cat si in convorbirile duhovnicesti individuale sau de grup, pentru diferite suferinte
sufletesti. In plus, asa cum medicul prescrie medicatia adecvata in vindecarea suferintelor trupesti,
preotul ofera medicamentul rugaciunii, al pocaintei si milosteniei, al slujirii aproapelui si ascultarii care
vindeca fiecare din acea parte a sufletului aflata in suferinta. ,, Multi crestini contemporani ii considera
pe preoti drept trimisi ai Celui Preainalt sau autoritati ale ecleziei, care indeplinesc multe indatoriri
birocratice, oficiaza Sfanta Liturghie si administreaza Sfintele Taine atunci cand se cuvine, indeplinindu-
si astfel chemarea sufleteasca sau obligatiile traditionale. Pe de alta parte, preotii sunt considerati
uneori magicieni, savarsitori de acte miraculoase. Cu toate acestea, stie fiecare dinte noi, sau ar trebui
sa stie, ca harul dumnezeiesc nu se transmite nici in mod magic, nici mecanic, ci in chip sacramental.
Este adevarat ca uneori si un preot nevrednic savarseste Sfintele Taine dar unul ca acesta nu va vindeca
pe nimeni, una este a ierta pacatele cuiva si alta a vindeca pe cineva." [21]

,, Rezultatele identice obtinute in urma experimentelor, care constituie adevarul tuturor stiintelor,
confirma vindecarea atat in stiinta medicala, cat si in cea patristica. Pe cat este de absurd sa spunem
despre cineva care nu stie cum sa vindece oamenii ca este medic, atat de nepotrivit este sa-l consideram
teolog pe cel care nu se afla intr-un stadiu de iluminare duhovniceasca, pe cel care nu stie ce inseamna
iluminarea si indumnezeirea sau cum se pot dobandi acestea si prin urmare nu este in stare sa vindece
pe nimeni."[22]

Biserica este sustinatoare a principiilor vietii, insasi a sasea porunca a Decalogului condamnand
uciderea, indiferent de motivul acesteia. Eutanasia activa este astfel considerata tot ucidere chiar daca
se prezinta sub ascunzisul aparent binefacator al curmarii suferintei din mila.

In rationalismul etic s-au delimitat trei directii referitoare la dreptul la viata al bolnavului terminal
si anume: vitalismul care sustine viata biologica cu orice pret, reflectia care sustine eutanasia si pozitia
crestina care da posibilitatea de a alege oprirea tratamentului intr-o faza avansata a bolii.

,,Vitalismul, parand a fi in apararea principiului ,, sfinteniei vietii", este de fapt o forma de

idolatrie biologica care plaseaza valoarea abstracta a existentei fizice mai presus de nevoile personale si
de destinul final al pacientului.
A doua directie, a reflectiei, sustinand diferite forme de ,,eutanasie", afirma ca pacientii in agonie ar
trebui lasati sa aleaga timpul si modul in care vor muri. Se promoveaza astfel ceea ce s-ar numi ,,moarte
cu demnitate". Dupa cum au aratat dezbateri etice recente, totusi sloganul acesta poate fi folosit pentru
a justifica o multitudine de atitudini si practici care privesc doar intr-o mica masura bunastarea fizica si
spirituala ultima. Incurajand orice forma de eutanasie activa, se favorizeaza fara chibzuiala ,, moartea cu
demnitate", promovandu-se omuciderea sau sinuciderea.

A treia viziune este mult mai apropiata de o perspectiva crestina. Aceasta sustine ca intr-un anumit
moment din procesul mortii, oprirea tratamentului (retragerea sau incetarea sistemelor de sustinere a
vieti) poate fi adecvata din punct de vedere moral, permitandu-i astfel pacientului o moarte
<<naturala>>." [23]

Calitatea vietii si eutanasia

Calitatea vietii bolnavului depinde in aceasta ultima faza a bolii de combaterea durerii si crearea unei
stari psihice de bine. ,, Eticienii crestini, inclusiv cei care insista asupra sfinteniei sau sacralitatii
fundamentale a vietii umane, se gasesc obligati in virtutea tehnologiei biomedicale moderne sa faca
aprecieri morale ce iau in consideratie calitatea vietii aflate in discutie. Ce ramane neclar, totusi, este
semnificatia pe care diferite traditii o dau expresiilor ,,sacralitate" sau ,, sfintenie" si ,, calitate".
Aceasta lipsa de claritate a dus la dezbateri fara rezultat intre vitalisti care sustin ca singurul fapt al
existentei biologice este un bun prin el insusi si ar trebui mentinut cu orice pret, indiferent de conditia
pacientului si asa numitii relativisti, care sustin ca viata nu are nici un sens, nici valoare daca ii lipsesc
anumite capacitati sau atribute necesare mentinerii constiintei de sine si abilitati de a fi in relatie cu
ceilalti. Pozitia sustinatorilor sacralitatii vietii, identificata adesea dar nu neaparat cu o anumita traditie
religioasa, se bazeaza in general pe urmatoarele doua convingeri:

- viata umana, prin insasi natura ei este sfanta, adica este intrinsec buna si merita intotdeauna respect si
ocrotire. Valoarea ei nu este dependenta de nici o conditie sau atribut care ar putea sa o caracterizeze;
- toate vietile umane au aceeasi valoare, in orice moment al dezvoltarii, de zamislire pana la moarte.
Aceasta implica faptul ca toate fiintele umane au acelasi drept la viata."[24]

Din punct de vedere crestin ortodox nu putem vorbi de principiul ,,calitatii vietii" in afara
teologiei. Astfel el poate fi interpretat usor diferit de intelegerea strict medicala a termenului dar in
esenta urmaresc acelasi lucru si anume starea de bine a bolnavului. Atunci cand starea de bine nu mai
poate fi asigurata, calitatea vietii fiind anulata unii specialisti considera eutanasia o solutie. Teologic
vorbind, masurarea calitatii vietii trebuie sa ia in calcul nu numai indicatori fizici ci in special sufletesti,
psihologici care trebuiesc interpretati in lumina invataturii ortodoxe.

Termenul de eutanasie este astazi larg folosit pentru intelegerea unui complex de masuri care se iau in
diferite stadii ale unei boli. ,, Cuvantul eutanasie nu ar trebui folosit nici pentru desemnarea actiunilor
implicate in ingrijirea finala, care au ca scop declansarea ultimei faze a bolii (deshidratare, ingrijire,
masaj, medicamente pentru ameliorarea durerii, insotirea persoanei aflate pe moarte), nici pentru a
desemna decizia de a opri anumite terapii medicale care nu mai par a fi necesare conditiei
pacientului."[25]

Aceste aspecte nu reprezinta o indiferenta a medicului fata de pacient ci o urmarire a bolnavului

in cursul firesc a bolii, ne mai actionand agresiv atunci cand toti indicatorii arata o reducere a
raspunsurilor organismului la interventia externa, evitand totodata actiunile medicale intreprinse
impotriva suferintei care sa aiba efect scurtarea vietii. In SUA, in cazurile de cancer in care durerea
devine insuportabila este inlesnita administrarea unei ,,doze sedative finale" care are in esenta un scop
moral, acela de a intrerupe chinurile extreme ale bolnavului. Daca privim cu intelegere si dragoste
crestina, acest act poate fi inteles ca o ultima masura in alinarea durerilor pentru pregatirea in liniste de
moarte dar care trebuie gestionat cu multa responsabilitate si chibzuinta de personalul medical cu atat
mai mult cu cat cazurile limita care ar avea nevoie de acest tip de interventie sunt putin numeroase
datorita medicamentelor si tehnicilor prin care durerea poate fi controlata.

Eutanasie pasiva sau moarte naturala?

Un alt aspect de luat in considerare este oprirea hranei si hidratarii bolnavilor terminali. Daca
pana nu demult acest act era privit ca o actiune impotriva pacientului, s-a demonstrat ca in fazele
terminale ale bolilor, deshidratarea si retragerea hranei au efecte benefice. ,, Deshidratarea in special,
ingaduie o rapida crestere in producerea de tonusuri cheie. Acestea sunt substante chimice din creier
care actioneaza ca analgezic natural. Similar, deshidratarea si lipsa nutritiei cauzeaza azotemia (la
bolnavii in stari terminale), in care produsele de nitrogen actioneaza ca sedativ natural, scazand astfel
senzatia de durere. Conform spuselor unui cercetator, imperativul tehnologic de a lasa pacientii sa
moara in echilibru de electroliti este un grav deserviciu. Aceasta serveste doar la slabirea efectului
sedativ al azotemiei. In consecinta, nu numai ca sporeste perceptia durerii, dar se adauga de asemenea
la agonia psihica a pacientului care este tinut in stare trezire pentru a-si da seama in orice clipa de
situatia lui disperata. In plus s-a aratat ca hidratarea continua duce la cresterea nivelului durerii si a
disconfortului traite de bolnavul aflat in faza terminala, ducand si la complicatii ale diferitelor functii:
renala, pulmonara si gastrointestinala. Oprirea hranei si a apei in cazul pacientilor ce se afla in agonie,
permite incetarea activitatii celulare din trup si lasa, in mod natural, ca pacientul sa intre incet in coma si
sa moara. "[26]

Conchidem, considerand ca ingrijirea bolnavilor terminal intr-un spatiu aflat la granita celor doua
lumi, intr-o ambianta in care valorile personale individuale se contopesc cu cele universale si eterne,
dragostea fata de aproape patrunzand fiecare milimetru de materie insufletit de Dumnezeu, este mai
mult decat o alternativa medicala, putand contribui la insasi cunoasterea de sine a omului in dualitatea
sa indumnezeita .
Concretizarea unei idei

Centrul de Ingrijiri Paliative ,,Muriel Bol"

Totul a inceput cu aproape trei ani in urma. O familie de crestini, un sponsor din strainatate si
buna intentie a tuturor. In ultimele luni de viata ale celor doi binefacatori, am convenit cu totii asupra
destinatiei finale a asezamantului; centru de ingrijiri pentru bolnavii terminali. Un vis pe care cei care au
facut primul pas in a-i da viata il vor vedea din lumea de dincolo devenit realitate.

In prezent in Romania exista un singur centru specializat de ingrijiri terminale, la Brasov, celelalte servicii
se asigura in continuare prin spitalele de oncologie.

Exista un traseu clasic urmat de bolnavul de cancer. Cei mai multi nu mai sunt reinternati sau se propune
apartinatorilor sa fie luati acasa, din punct de vedere medical nemaiexistand solutii de reabilitare.

O parte sunt internati pe o perioada limitata, oferinduli-se tratament simptomatic iar dupa evaluarea
starii de sanatate sunt externati sau transferati in spitale cu paturi libere sau in cazul persoanelor
varstnice, catre spitalele de gerontologie si geriatrie.
In realizarea si conducerea asezamantului pentru Ingrijiri Paliative ,,Muriel Bol", preocuparea
principala este caracterizata de grija fata de calitatea vietii pacientilor ce vor fi internati, a relatiilor
interumane care se vor stabili intre participantii la actul de ingrijire, in stransa dependenta fata de
calitatea serviciilor oferite cu accent pus pe terapia sufleteasca, pe psihoterapie.

Mentinerea calitatii se poate realiza printr-o imbunatatire continua a serviciilor. Chiar daca am
identificat nevoile bolnavilor si ne bazam pe indicatori de calitate a vietii bine structurati, implementarea
serviciilor si acordarea acestora in functie de nevoile fiecarui bolnav este o provocare zilnica pentru
participantii la actul de ingrijire. Acest proces este interdependent in relatie cu dezvoltarea profesionala
si individuala a tuturor participantilor la actul de ingrijire (medici, asistente medicale, psihologi, preoti si
asistenti sociali), a relatiilor dintre acestia precum si fata de reflectarea acestor relatii asupra
persoanelor ingrijite, a eficacitatii manageriale, a modalitatilor de alocare a resurselor umane si
financiare deopotriva.

Nu trebuie sa neglijam fenomenul de burn-out care va fi cu siguranta resimtit de personal, o evaluare

periodica fiind esentiala, alaturi de asistenta continua a psihoterapeutului. Relatiile la nivelul
personalului sunt supuse unei eroziuni continue, in special datorita mediului de lucru, necesitand un
consum de energie si in special psihic intens. Acest fapt duce la nevoia mentinerii unui contact si al
comunicarii continue. ,, Conturile afective se pot epuiza repede, mai ales cand sunt inselate asteptarie in
ceea ce priveste continua comunicare si imbunatatire. Daca nu are loc comunicarea, oamenii incep sa
faca apel la amintirile si la temerile lor, aduc la suprafata scenarii negative si le planifica pe baza acelor
scenarii"[27]. Mentinerea conturilor afective se poate face prin ,,noi depuneri in contul afectiv pe care
oamenii il au la partenerul lor"[28]. Acest principiu este fundamental in constituirea unei echipe de
succes dar si in relatia cu bolnavul care are nevoie mai

mult decat oricine de aceasta investitie sentimentala din partea personalului si a familiei.

In egala masura, toata echipa incluzand psihoterapeutul, trebuie sa fie secondata si sa participe la
discutii saptamanale cu un evaluator, persoana care sa nu fie implicata in luarea deciziilor la nivelul
centrului si care sa mentina echilibrul psihologic al intregii echipe.
Respectand si acordand importanta cuvenita fiecaruia dintre acesti factori si acordand servicii care vin in
intampinarea asteptarilor persoanelor suferinde, putem vorbi de eficienta acestui tip de ingrijiri.

Orice persoana care va fi implicata in acest tip de asistenta va suferi schimbari puternice la nivel
personal. Gestionarea reactiilor fara inhibarea sentimentelor si structurarea unui tip de gandire pozitiva
pot conduce la ceea ce Stephen Covey numeste dezvoltare profesionala.

Fiind la inceputul activitatii, in perioada de stabilire a strategiilor, este foarte important sa urmarim sa
plecam la drum cu o echipa condusa de un leader care va practica un tip de conducere bazat deopotriva
pe principii si valori. Pregatirea personalului care lucreaza in sistem constituie o urgenta. Cursurile de
pregatire pentru medici, asistenti medicali, psihologi si de informare pentru ceilalti participanti la ingrijiri
sunt organizate de Societatea Romana de Paliatologie si Tanatologie din Romania sau chiar de Hospice
Brasov. Aceste cursuri vor fi urmate de informari si participari la specializari pentru o imbunatatire
continua a calitatii actului de ingrijire, in baza noilor descoperiri si a experientei impartasite.

Valorile fundamentale in acest tip de ingrijiri sunt dragostea, apropierea fata de cel in suferinta, credinta
si insusi sufletul. Aceste valori trebuiesc impartasite de toti participantii la actul de ingrijire cu respectul
cuvenit fata de convingerile si credintele fiecarui bolnav in parte.

Relatiile dintre manager si angajati trebuie sa inspire spiritul de echipa construit pe principii si norme
stricte dar nu pe forta si pe frica. Fiind o echipa compacta iar mediul de lucru inspirand mai degraba un
sistem de ingrijiri familial decat institutionalizat, relatiile vor avea o amprenta familiala, de comunicare si
deschidere in solutionarea oricarei probleme sau disfunctionalitati folosind toate procedeele si tehnicile
disponibile in acest sens.

Scopul in sine al deschiderii unui centru de medicina paliativa decurge din nevoia de imbunatatire a
conditiilor de viata pentru pacientii terminali precum si ingrijirea acestor bolnavi prin accentul pus pe
usurarea suferintei, al slujirii din punct de vedere spiritual, sufletesc, in momente in care impacarea cu
lumea si apropierea de valorile fundamentale individuale depind esential de linistea trupeasca de care
bolnavul are nevoie.

Este important ca fiecare angajat sa constientizeze contributia personala si rolul in organizatie,

responsabilitatile personale, sa-si evalueze performanta neinfluentati de scopurile si asteptarile fata de
propria persoana, sa isi impartaseasca experientele si sa discute deschis despre problemele pe care le
intampina si pe diferite teme.

Un aspect deloc de neglijat tine de lipsa de informare a pacientilor cu privire la acest tip de ingrijiri.
Medicii si spitalele nu sunt totdeauna pregatiti sa raspunda problemelor de natura psihologica si
psihosociala ale pacientilor, in special ale acelora care mor, bolnavii in stari terminale asteptand o
interventie strict medicala si eficace din partea medicului, fara a cunoaste alte servicii de sustinere
psihologica si ingrijire de care ar putea beneficia. Din acest motiv, responsabilitatea personalului medical
este crescuta in promovarea acestui tip de ingrijiri iar masurarea rezultatelor, a satisfactiei trebuie sa ia
in calcul indicatori precisi din standardele de calitate a vietii referitori la starea de bine, satisfactia vietii
si chiar bucuria. In contextul unor ingrijiri eficiente si a unui program psiho-terapeutic si duhovnicesc de
succes vom putea vorbi de bucuria si satisfactia vietii si pentru bolnavii in stari terminale.

Centrele de medicina ar trebui sa fie infiintate pe langa spitalele de oncologie sau in stransa legatura cu
acestea, in zone linistite din oras sau la periferie.

Un aspect important pe care il urmarim la infiintarea Centrului de medicina paliativa ,, Muriel Bol " este
obtinerea finantarii de la Casa Asigurarilor de Sanatate prin prezentarea unui proiect pentru
functionarea centrului, a costurilor cu personalul si medicamentele si a avantajului oferit de ingrijirea
acestor bolnavi in astfel de unitati. Totodata centrul va fi finantat din sponsorozari, donatii si contributii.

Nu este de neglijat initiativa Ministerului Sanatatii, care se va concretiza anul acesta printr-un act
normativ prin care se va stabili un cuantum fix pentru ingrijirea fiecarui bolnav terminal in centre
specializate.

Dorinta de ingrijiri intr-un spatiu familial presupune ca acest centru sa aiba intre 8 si 20 de paturi,
pacientii urmand a fi asistati de echipa formata dintr-un medic, asistente medicale, psiholog si preot.
Centrul ,,Muriel Bol" va functiona cu 9 paturi.

Internarea pacientilor se va face printr-o recomandare de la medicul de familie sau direct de la spitalul
de oncologie unde este internat, catre centrul de ingrijiri paliative. Pentru inceput se vor interna in
special adulti.
 La realizarea acestui asezamant am pornit prin elaborarea unui scurt proiect, pe care l-am numit
Hopespice, o combinatie intre cuvantul hope(speranta) si denumirea consacrata pentru acest tip de
ingrijire (Hospice).

Scop - Amenajarea exterioara si interioara a unei cladiri dupa standardele impuse, in scopul darii in
folosinta a unui centru de ingrijiri paliative.

Obiective - Acordarea asistentei de specialitate incepand cu data de 1 mai 2004 pentru 9 bolnavii aflati
in stadii terminale, in cadrul centrului pilot de ingrijiri paliative ,, Muriel Bol", amenajat intr-un imobil de
6 camere, aflat in proprietatea Arhiepiscopiei Bucurestilor, in Bucuresti, Str. Laurentiu Claudian nr.52,
sector 2 si la domiciliu pentru 50 de bolnavi aflati in evidenta spitalului de Oncologie Fundeni, preluati
de serviciul nostru de ingrijire.

Durata - 1.01 - 15.04 si continuare pe termen nelimitat

Justificare- Proiectul vine in intampinarea nevoii de asigurare a unui tip de ingrijire speciala adresata in
special sufletului, pentru bolnavii aflati in stadii terminale. Alinarea durerii trupesti este esentiala in
acest tip de asistenta, facilitand introspectia, analiza adancului sufletesc si punerea personala in relatie
cu divinitatea. Biserica deschide poarta spre nemurire si poate face despartirea de aceasta lume mai
usoara oferind nu o himera, o iluzie ci insasi Intalnirea cu Creatorul tuturor si a toate care se descopera
in mod tainic, spre intarirea celor slabi si incercati si intoarcerea celor cazuti. Prezenta la slujba si
rugaciunea stau marturie nevoii celor chemati de gasire a unor raspunsuri la intrebarile esentiale legate
de existenta lor si de moarte.

Sistemul spitalicesc nu poate acoperi in intregime aceasta nevoie, asigurarea unor ingrijiri de tip paliativ
la sistem macro putand duce la blocaje create de costurile ridicate per pacient. Pot fi prevazute in
schimb rezerve speciale cu personal specializat.

Ministerul Sanatatii are prevazut in strategia pe 2004 includerea ingrijirilor paliative intr-un capitol
distinct de buget. In aplicarea pentru aceste fonduri institutia noastra este considerata eligibila.
Completarea costului per pacient se poate face prin sustinerea financiara din partea fundatiei ,, Muriel
Bol" din Marea Britanie, partener in acest proiect si a Arhiepiscopiei Bucurestilor din fondurile cu
destinatie speciala obtinute de la parohii si diferite sponsorizari.
Grupul tinta / beneficiarii - Persoanele in stadii terminale aflate in grija serviciului de ingrijiri a centrului ,,
Muriel Bol" si grupul de persoane inregistrate pentru ingrijirile la domiciliu.

Institutii implicate - Finantarea proiectului se face prin interventia fundatiei si a bisericii la Ministerul
Sanatatii. Angajarea personalului si costurile curente sunt suportate de fundatie si biserica. Se semneaza
un protocol si cu Spitalul Oncologic Fundeni prin care se obtine consultanta de specialitate si sprijin in
formarea personalului.

Activitati si etape - a) identificarea standardelor pentru acest tip de ingrijire, organizarea spatiului si
obtinerea aparaturii, obtinerea avizului de principiu pentru derularea activitatii de la Directia de
Sanatate Publica a Municipiului Bucuresti;

b) stabilirea costului per pacient internat si a costului per pacient ingrijit la

domiciliu, a schemei de personal necesara pentru cele doua servicii si identificarea surselor de finantare
(Ministerul Sanatatii, Biserica, Fundatie si eventuali sponsori permanenti);

c) racolarea personalului si inceperea serviciului la domiciliu, identificand cazurile

urgente care necesita ingrijiri terminale (cu sprijinul Spitalului Oncologic Fundeni) si internarea acestora
(de comun acord cu familia si cu acceptul pacientului) in centru.

Rezultate- Tipul de asistenta necesar nu implica numai oferirea medicatie in alinarea durerii, aceasta
fiind numai primul pas in asigurarea unui intreg complex de servicii de asistenta medicala specializata,
moral-religioasa si psihologica adresate atat pacientilor cat si familiei, care urmaresc alinarea suferintei
psihice si acceptarea realitatii, si se desfasoara din momentul primei internari a bolnavului pana dupa
decesul acestuia si reabilitarea de ordin psiho-social a celor apropiati.

Evaluarea - Se face prin raportarea facuta de persoanele implicate in serviciul de ingrijire asupra
rezultatului obtinut pe fiecare caz in parte. Concret, prin evaluare se masoara gradul in care bolnavul,
familia si nu in ultimul rand personalul implicat in procesul de ingrijire sunt satisfacute de rezultatul
obtinut in urma complexului de servicii oferite.
 Centrul cu paturi

Pacientii vor fi spitalizati pe o perioada medie de 6 saptamani. Persoanele internate in unitatea cu paturi
vor fi ingrijite de medici cu competenta in ingrijiri paliative, ajutati de o echipa multiprofesionala de
cadre medicale, non-medicale si voluntari.

Vor fi primiti spre internare pacientii trimisi de medicul lor de familie, medicul oncolog sau de asistentul
social care lucreaza la Centru.

O echipa de asistente medicale si medici vor lucra la domiciliu pentru a asigura ingrijire de tip respite
persoanelor care aleg sa ramana acasa in faza terminala a bolii.

Echipa de respite va colabora cu medicul de familie al fiecarui pacient. Echipa de ingrijiri la domiciliu este
alcatuita din medic, asistenta medicala, asistent social, preot, si este disponibila pacientilor din
Bucuresti. Aceasta echipa va vizita pacientii acasa si ii va trimite catre alte servicii disponibile in Centru
cand este necesar.

In Hospice, doliul si implicatiile acestuia vor fi tratate ca o pierdere semnificativa pentru intreaga familie
asistenta oferita fiind axata pe suportul oferit apropiatilor. Personalul din Hospice va face evaluarile in
acest sector, serviciul special de doliu urmand a fi coordonat de departamentul social, care va asigura
suport pentru familie si copii, recomandari generale si sfaturi. Daca va fi nevoie de ajutor specific pentru
familie sau copil, aceste probleme vor fi directionate catre asistentul social, care este responsabil pentru
lucrul cu familia.

Va fi conceputa o brosura informativa:” Sa ajutam copiii si tinerii sa faca fata bolii si decesului celui
apropiat”. Scopul serviciului urmand a oferi suport la nevoie si la cerere acelor familii care traiesc doliul.
Ingrijirile la domiciliu

Echipa de ingrijiri la domiciliu are rolul de a reduce stresul si tensiunile la care este supus personalul
medical si non-medical, altul decat cel din hospice, precum si familia, in aceste momente dificile, oferind
suport practic, ingrijiri de tip nursing si sfaturi. Deoarece spitalul sau hospiceul sunt uneori in
imposibilitatea de a face internari, sprijinul primit din partea echipei de ingrijiri la domiciliu inseamna ca
oamenii au posibilitatea de-a alege sa ramana in confortul propriei case, sau sa fie externati din spital
sau hospice ca urmare a exprimarii exprese a dorintei lor sau a celor care ii ingrijesc.

Serviciul de ingrijiri la domiciliu va fi alcatuit din asistente medicale calificate, care vor fi fost instruite sa
acorde ingrijiri de tip nursing la domiciliul pacientilor. Ele vor colabora in activitatea lor cu asistenta
medicului de familie si cu medicul de familie care cunoaste in amanunt situatia pacientului.

Nu exista o limita in numarul vizitelor la domiciliu dar ingrijirile initiale vor fi oferite pe o perioada de
doua saptamani inainte ca nevoile pacientului si ale celor care il ingrijesc sa fie reevaluate. Echipa de
ingrijiri la domiciliu va oferi asistenta specializata oricarei persoane cu nevoi de ingrijire paliativa care
locuieste in Bucuresti si care doreste sa beneficieze de aceste ingrijiri in propria casa.

Ambele servicii se instituie cu titlu gratuit.

CONCLUZII
Filozofia de ingrijire de tip hospice recunoaste fiinta umana ca un intreg si considera ingrijirea spirituala
a fi la fel de importanta ca si ingrijirea fizica, mentala sau emotionala.

O mare parte a rolului preotului este de a fi prezent in hospice si de a fi disponibil pacientilor,

rudelor sale si personalului. El va antrena bolnavii si rudele acestora in conversatie si va da oamenilor
posibilitatea de a vorbi despre framantarile personale, incercand indepartarea anumitor probleme din
mintea lor, sau dupa caz, va oferi compania sa in tacere atunci cand va fi nevoie de aceasta. Vor exista
servicii religioase saptamanale.

Ingrijirile medicale vor fi oferite de medici si asistente cu competenta in ingrijiri paliative, pacientilor
aflati la domiciliu sau internati in unitatea cu paturi.

Echipa va oferi explicatii si va discuta problemele medicale pe care le au bolnavii cu privire la suferinta
lor comunicand si colaborand cu medicul oncolog si de familie sau cu oricare alti specialisti de care va fi
nevoie.

Viata este un dar de la Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie sa fie respectata iar bolnavul trebuie
tratat cu demnitate pana in ultimele clipe ale existentei sale pamantesti. Si pentru ca inceputul acestei
noi misiuni a Bisericii este aproape, voi incheia cu o pilda a Sfantului Ioan Scararul pentru toti cei care se
vor oferi aproapelui prin aceasta slujire: ,, Fericit este medicul care nu se ingretoseaza de mirosurile
ranilor celor bolnavi si staretul care ramane neclintit si neimpatimit in fata pacatelor pastoritilor sai, caci
cel dintai se va apuca fara intarziere sa tamaduiasca rana puturoasa, lasand deoparte greata, iar cel de-al
doilea va putea sa invie sufletele celor care au murit."[29]
BIBLIOGRAFIE

1. www. nimh.com

2. www.depressionalliance.com

3. www.hants.gov.uk

4. www.hospicecare.com

5. www.palliative.net

6. www.cancercare.org

7. www.thewellnesscomunity.org

8. Prof. Dr. Ioan Marginean, Proiectarea Cercetarii Sociologice, Edit. Polirom, 2000

9. Traian Rotariu, Petru Ilut, Ancheta sociologica si sondajul de opinie, Editura Polirom, 2001
10. Mitropolit Hierotehos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxa, Editura Invierea, Arhiepiscopia Timisoarei,
1998

11. Mitropolit Hierotehos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxa, continuare si dezbateri, Editura Sophia,
Bucuresti, 2001

12. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Ascetica si Mistica Crestina, Editura Casa Cartii de Stiinta, 1993

13. Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul Sacru al Vietii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001

14. Jean-Claude Larchet, Terapeutica Bolilor Spirituale, Editura Sophia, Bucuresti, 2001

Materiale utile in realizarea proiectului:

Dr. Paul Radu, Economie Sanitara, Suport de curs, 2002-2004

Dr. Aurora Dragomiristeanu, Suport de curs, 2002-2004

Dr. C. Valceanu, Dr.V. Mihaila, Managementul Financiar al serviciilor de sanatate, suport curs

Dr. Cristian Vladescu, Politica de reforma a serviciilor de sanatate in Romania dupa 1989.

Saint Anne's Hospice, U.K., Organizarea sistemului de ingrijiri paliative.

[1] Jean-Claude Larchet, Terapeutica Bolilor Spirituale, Editura Sophia, Bucuresti 2001, p.159

[2] Idem, p.163

[3] Ibidem, p.165

[4] Ibidem, p.504

[5] Mitropolit Hierotehos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxa, Editura Sophia, Bucuresti, 2001, p. 211

[6] Idem, p.285

[7] Ibidem, 287

[8] National Institute of Mental Health (NIMH), Web site: http://www.nimh.nih.gov/

[9] Mitropolit Hierotehos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxa, Editura Sophia, Bucuresti, 2001, p. 205

[10] Idem, p.208

[11] Ibidem, p. 148

[12] Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Statui, V,I, in Jean-Claude Larchet, Terapeutica Bolilor Spirituale,
Editura Sophia, Bucuresti 2001, p.504

[13] Jean-Claude Larchet, Terapeutica Bolilor Spirituale, Editura Sophia, Bucuresti 2001, p.166

[14] Mitropolit Hierotehos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxa, Editura Sophia, Bucuresti, 2001

[15] Preot Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Ascetica si Mistica Crestina sau Teologia Vietii Sprituale, Editura
Casa Cartii de Stiinta, 1993, p. 148.

[16] Idem, p. 148

[17] Preot Prof. Dr. John Breck, Darul Sacru al Vietii, Editura Patmos, Cluj Napoca 2001, p. 302

[18] Idem, p.165

[19] Ibidem, p. 165

[20] Mitropolit Hierotehos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxa, Editura Sophia, Bucuresti, 2001, p. 286

[21] Mitropolit Hierotehos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxa, Edit. Invierea, Arhepiscopia Timisoarei, 1998,
p. 53
[22] Ioannis Romanidis, Teologia Dogmatica si Simbolica, in Mitropolit Hierotehos Vlachos, Psihoterapia
Ortodoxa, Edit. Invierea, Arhepiscopia Timisoarei, 1998, p. 56

[23] Preot Prof. Dr. John Breck, Darul Sacru al Vietii, Editura Patmos, Cluj Napoca 2001, p. 257

24 Idem, p.262

25 Idem, p.284

[26] Ibidem, p.303

[27] Covey, Stephen R, Etica liderului eficient sau conducerea bazata pe principii, Editura Allfa, 2001, pg.
271

[28] Idem, pg. 271

[29] Sf. Ioan Scararu, O.C., Cuvant catre pastor, cap II, pp. 529-530, in Mitropolit Hierotehos Vlachos,
Psihoterapia Ortodoxa, Edit. Invierea, Arhepiscopia Timisoarei, 1998, p. 56