M-a impresionat foarte mult în acest capitol, cum Ion

Druță învăța să scrie pe o tablă cu grafit, fiindcă bani pentru

caiete puțini aveau. Manualele erau și ele un blestem al
copilăriei. In clasa a doua sau a treia, Ion a rămas fără
cartea de citire, iar de alta nouă nu avea bani, fiindcă era
iarnă și găinile nu făceau ouă, așa că mama nu avea vreo
sursă de venit. Vreo săptămână și ceva nu a învățat nimic.
Se ruga în gând ca să nu se vândă toate manualele, ca să-i
rămâna și lui unul. Pe ultimul manual, Harabagiu i l-a întins
cu o mișcare largă și fără a cere bani. Culoarea, mirosul și
foșnetul acelei cărțulii au rămas veșnice în amintirea
naratorului. Cât despre mama, mereu o visează stând lângă
o vatră și punând lemne pe foc și, ajuns împlinit, ar vrea să-i
dea o mână de ajutor.