Sunteți pe pagina 1din 3

ENIGMA OTILIEI

G. Călinescu

● roman interbelic
● roman de sinteză estetică (realist – balzacian, cu elemente clasice, romantice şi moderne)
● roman obiectiv
● roman de dragoste
● Bildungsroman

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi de


construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparținând lui G. Călinescu. În
elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
1. prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
2. evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvenţe comentate;
3. analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ,
semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi
de caracterizare, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, instanţe ale
comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare


la roman. Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând
manifestarea lui. G. Călinescu se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării
şi sincronizării romanului românesc. De asemenea, el combate şi teoriile lui Camil Petrescu,
mai ales principiul autenticităţii şi influenţele proustiene, militând pentru romanul realist-
obiectiv, după modelul lui Tolstoi şi al lui Balzac: „Tipul firesc de roman este deocamdată
cel obiectiv”.

1. După apariţia, în 1933, a romanului „Cartea nunţii”, considerat de autor „un


exerciţiu narativ minor”, G. Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman de sinteză
estetică, în care realismului obiectiv de factură balzaciană i se asociază elemente clasice,
romantice şi moderne.
Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din
primele decenii ale secolului al XX-lea, zugrăvită în datele ei esenţiale, cu relaţii şi tipologii
specifice. De altfel, G. Călinescu îşi definea romanul ca “monografia unei familii
bucureştene”. Alte teme sunt moştenirea, paternitatea, parvenirea (toate trei, teme
balzaciene), iubirea. Caracterul de frescă este dublat de caracterul de Bildungsroman:
imaginea societăţii constituie fundalul pe care se proiectează formarea unui tânăr care,
înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
Otilia Mărculescu este personajul eponim al romanului, complex şi greu de încadrat
într-o tipologie. Ea este unul dintre cele mai interesante personaje feminine din proza
românească şi reprezintă feminitatea în procesul de formare. Autorul spune despre ea:
„Otilia este eroina mea lirică […], fondul meu de ingenuitate şi copilărie”.
Eroina a rămas orfană de mamă, din copilărie, și este crescută de tatăl său vitreg,
Costache Giurgiuveanu, fiind dezinteresată de averea acestuia. Studentă la Conservator, este
înzestrată, aşa cum afirmă Pascalopol, cu un „temperament de artistă, care simte nevoia
luxului, a schimbării”. Deşi iubită de Costache, Felix şi Pascalopol, fata are un statut social
precar, trăind drama singurătăţii şi a incertitudinii viitorului. După moartea lui Giurgiuveanu,
Otilia va accepta protecţia lui Pascalopol, cel ce i-a purtat mereu de grijă, căsătorindu-se cu el.
Finalul romanului închide evoluţia personajului, suprapunând imaginii iniţiale o imagine
care îl surprinde profund pe Felix, dar perfect veridică în context: „Femeia era frumoasă, cu
linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea
totul”. Întâlnirea din epilogul romanului, dintre Felix şi Pascalopol, are rolul de a lămuri
cititorului destinul personajului şi de a susţine o afirmaţie de altădată a Otiliei: „noi nu trăim
decât cinci-şase ani!”

2. Otilia este figura centrală, iar caracterul ei se defineşte prin prezenţa unor elemente
contradictorii. Astfel, fata demonstrează un amestec de inocenţă şi maturitate, de iubire şi
raţiune. Astfel se evidenţiază cea mai importantă trăsătură a Otiliei: faptul că este
„enigmatică”, imprevizibilă, întruchipând misterul feminin . Cei doi bărbați îndrăgostiți de
Otilia confirmă asta: „Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă.” (Felix), „A fost o fată
delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o adevărată enigmă.” (Pascalopol).

2.a. Caracterul contradictoriu al fetei este evidenţiat prin prezentarea mediului de


viaţă. Un episod semnificativ este cel de la începutul romanului, când Felix este găzduit,
temporar, în camera Otiliei. Descrisă într-o manieră balzaciană, printr-o aglomerare de
amănunte, camera ei o defineşte întru totul. Mobila bătrânescă, de nuc, arată dorința ei de
stabilitate. Sertarele deschise din care atârnă tot felul de lucruri, rochiile împrăştiate peste tot,
flacoanele cu parfum şi cutiile de pudră fără capace dovedesc, dincolo de o dezordine
tinerească, dinamismul fetei, aflate permanent în mişcare, bucuria ei de a trăi, cochetăria,
temperamentul „de artistă”. Partiturile și cărţile o indică drept o fată cultivată, cu inteligenţă şi
simţ estetic. Patul acoperit de păpuşi şi de tot felul de nimicuri o arată copilăroasă. Misterul
Otiliei pare a fi concentrat în această pagină descriptivă.

2.b. O altă scenă semnificativă în conturarea portretului Otiliei, evidențiind caracterul


ei derutant, enigmatic, este cea petrecută în camera lui Felix, în noaptea de dinaintea plecării
definitive a fetei. Eroina declară cu seninătate: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la
tine”. Felix primeşte şansa de a dovedi că o iubeşte mai presus de orice şi că nu poate trăi fără
ea. Testul la care e supus nu este înţeles de către tânăr, aşa că, a doua zi dimineaţă, Felix
constată că Otilia a plecat, iar peste două săptămâni primeşte de la ea o carte poştală în care îşi
motivează gestul: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste
nepotrivită pentru marele lui viitor”. Se evidențiază astfel concepția despre iubire a eroinei:
dragostea înseamnă dăruire și libertate absolută.

3.a. Mijloacele de caracterizare sunt diverse, asociind tehnica balzaciană cu modalități


moderne, precum comportamentismul și pluriperspectivismul.
Naratorul, prin caracterizare directă, o prezintă pe Otilia ca pe o fiinţă a
contradicţiilor, îmbinând inocența cu maturitatea: „Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii
foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul
subţiratic... era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”
Autocaracterizarea o prezintă la fel de surprinzător, pentru că afirmaţia: „Eu sunt o
zăpăcită, nu ştiu ce vreau...” va fi contrazisă de fapte şi de judecăţile ei profunde.
Cel mai interesant efect îl au caracterizările făcute de celelalte personaje, deoarece
părerile sunt, de multe ori, opuse. Va rezulta un portret între oglinzi paralele, procedeu
modern ce mai este denumit şi „pluriperspectivism” sau „tehnica reflectării poliedrice”.
Costache Giurgiuveanu o crede încă un copil şi o numeşte „fe-fetiţa mea”. Aglae o consideră o
femeie uşoară, vicleană şi interesată: „O fată ca Otilia merită să intre într-o casă de
corecţie.”. La fel gândeşte şi Aurica: „Nu e nimic interesant într-o destrăbălată ca Otilia.” Pe
de altă parte, Felix o consideră frumoasă, inteligentă şi talentată: „E o fată admirabilă, o fată
superioară”. Pascalopol vede la ea aceleaşi calităţi: „Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea să-
mi fac femeia cum vreau eu, aş fi făcut-o ca pe domnişoara Otilia.”
Alte trăsături se desprind din caracterizarea indirectă. Faptele și comportamentul Otiliei
o arată drept altruistă, grijulie faţă de cei apropiaţi (îl convinge pe Costache că nu vrea să fie
înfiată şi nici trecută în testament, pentru a-l proteja pe tatăl vitreg de furia Aglaei; nu vrea să
frâneze cariera lui Felix) şi chiar faţă de adversari (dăruieşte pianul Auricăi).

3.b. Titlul romanului este semnificativ pentru mesajul operei. Titlul iniţial era
„Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a paternităţii şi punând în evidenţă caracterul de
orfană al fetei şi tendinţa celorlalte personaje de a apărea ca protectori ai ei. Criticul Ov. S.
Crohmălniceanu spunea că “fiecare personaj, inclusiv Stănică Raţiu, devine un părinte al
Otiliei, pentru că îi hotărăşte, într-un fel sau altul, destinul”. Titlul a fost schimbat la dorinţa
editorului şi a fost explicat apoi de G. Călinescu: “Această criză a tinereţii lui Felix, pus pentru
întâia oară faţă în faţă cu cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma.” Ultima
semnificaţie - cea generală - este evidențiată de reflecţia a lui Felix din finalul romanului: „Nu
numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi". Schimbarea titlului deplasează accentul de la
un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă, a reflectării poliedrice, prin care este realizat
personajul eponim.

• Romanul cuprinde 20 de capitole (fără titlu), organizate pe două planuri narative.


Planul epic principal urmăreşte istoria unei moşteniri (planul social), iar al doilea cuprinde
povestea de dragoste între Felix şi Otilia şi evoluţia lui Felix (planul erotic).
• Perspectiva narativă este cea a naratorului obiectiv, omniscient, relatând la
persoana a III-a. Viziunea/ focalizarea este deseori internă fixă, centrată pe Felix, lumea
prezentată fiind văzută prin ochii tânărului.

Așadar, prin profunzime şi complexitate, Otilia Mărculescu este un personaj rotund,


reprezentând o imagine a naturii contradictorii a sufletului feminin, făcând parte dintr-o galerie
a femeilor voluntare, spontane şi imprevizibile. Opera evidențiază condiţia femeii în societatea
burgheză a începutului de secol XX. În ciuda aparenţelor, fata nu are toată libertatea de a-şi
construi destinul pe care şi-l doreşte, ci este nevoită să se subordoneze normelor sociale care
impun primatul banului. Astfel, romanul rămâne o realizare, în termeni originali, a simbiozei
dintre tradiţie şi inovaţie în proza românească interbelică.