Sunteți pe pagina 1din 4

ENIGMA OTILIEI

G. Călinescu

● roman interbelic
● roman de sinteză estetică (realist – balzacian, cu elemente clasice, romantice şi moderne)
● roman obiectiv
● roman de dragoste
● Bildungsroman

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui text
narativ studiat, aparținând lui G. Călinescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele
repere:

1. evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

2. comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat;

3. analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru


textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit,
final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre
stilistice, limbaj etc.).

În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la


roman. Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând manifestarea lui. G.
Călinescu se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării şi sincronizării romanului
românesc. De asemenea, el combate şi teoriile lui Camil Petrescu, mai ales principiul autenticităţii şi
influenţele proustiene, militând pentru romanul realist-obiectiv, după modelul lui Tolstoi şi al lui
Balzac: „Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.
1. După apariţia, în 1933, a romanului „Cartea nunţii”, considerat de autor „un exerciţiu narativ
minor”, G. Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman de sinteză estetică, în care
realismului obiectiv de factură balzaciană i se asociază elemente clasice, romantice şi moderne.
Viziunea despre lume în romanul „Enigma Otiliei” stă sub semnul concepţiei despre roman a
lui G. Călinescu. Acesta afirmă: „Ceea ce conferă originalitatea unui roman nu este metoda, ci
realismul fundamental”.
Realismul, curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, impune o nouă orientare estetică,
definită prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a
circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-
istoric în care trăieşte şi cu care este în interdependenţă. Materialul epic foarte bogat nu exclude
analiza psihologică, făcută însă, de cele mai multe ori, din perspectiva unui narator obiectiv şi
omniscient. Sursa de inspiraţie a romanului realist este lumea de zi cu zi, lumea contingentă, pe care
scriitorul încearcă să o recreeze respectând principiul verosimilităţii.
1.a. După modelul realist-balzacian, romanul începe prin fixarea coordonatelor temporale şi
spaţiale ale acţiunii (incipit descriptiv). Timpul acţiunii este perioada de dinaintea Primului Război
Mondial, în 1909, adică la sfârşitul unei epoci: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin
înainte de orele 10...”. Epilogul romanului duce acţiunea până după război: „Războiul dădu lui Felix,
peste câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr.”
Cea mai mare parte a acţiunii are drept spaţiu casa lui moş Costache aflată în strada Antim, din
Bucureşti; alte episoade au loc în casa Aglaei, în casa lui Pascalopol din Calea Victoriei, la moşia
acestuia, în Bărăgan etc.
1.b. O altă trăsătură a romanului realist de tip balzacian se evidențiază în descrierile ample,
în care se valorifică tehnica detaliului semnificativ. Descrierea străzii Antim şi a casei lui
Giurgiuveanu, în stil balzacian, este un bun prilej pentru scriitor de a critica amestecul de stiluri
arhitectonice ale caselor, aspectul "bizar" al străzii bucureştene, o adevărată „caricatură în moloz a
unei străzi italice". Arhitectura străzii Antim sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut
cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural Simetria incipitului cu
finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, în
momente diferite şi cu replica bătrânului: „Aici nu stă nimeni”.
Viziunea despre lume a scriitorului realist este reliefată prin temă, prin prezentarea critică a
unor aspecte sociale, prin specificul secvenţelor descriptive, prin veridicitate. De asemenea, în operă
apar elemente clasice, romantice (procedeul antitezei, motivul orfanului), moderne (ambiguitatea
personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile moderne de caracterizare -
comportamentism, reflectarea poliedrică).
2. Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din primele
decenii ale secolului al XX-lea, zugrăvită în datele ei esenţiale, cu relaţii şi tipologii specifice. De
altfel, G. Călinescu îşi definea romanul ca “monografia unei familii bucureştene”. Alte teme sunt
moştenirea, paternitatea, parvenirea (toate trei, teme balzaciene), iubirea. Caracterul de frescă
este dublat de caracterul de Bildungsroman: imaginea societăţii constituie fundalul pe care se
proiectează formarea unui tânăr care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a
relaţiilor de familie.
2.a. Un episod ce ilustrează modul în care, prin tehnica balzaciană, autorul construieşte o
imagine plină de autenticitate a mediului burghez are loc în seara când Felix ajunge în strada
Antim. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la stradă, la casă,
la interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o modalitate de 
pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Intrat în locuinţă,
Felix îl cunoaşte pe unchiul său, apoi pe verişoara Otilia, şi asistă la o scenă de familie: jocul de table
şi de cărţi. Cei patru jucători sunt Costache, Pascalopol, Aglae şi Aurica. Scena colectivă, incipit
specific romanului realist, este un prilej de a prezenta un adevărat spectacol cu măşti. Felix este
primit cu răceală, deşi toţi cei prezenţi arată „felurite grade de curiozitate”. Replicile Aglaei
anticipează  conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui
Felix. Pascalopol participă la joc spre a face plăcere familiei şi pentru a se afla permanent în preajma
Otiliei. Folosirea detaliului apare atât pentru descrierea fizionomiei personajelor, cât şi a coafurii,
vestimentaţiei, gesturilor, timbrului vocii, construind personajele în totalitate, fizic, moral, în mişcare.
2.b. O altă secvență antologică, prin care se evidențiază tema romanului, este cea care
urmează atacului suferit de moş Costache. Aglae şi familia ei „ocupă casa milităreşte". Pentru a
sublinia egoismul feroce al fiecăruia şi imposibilitatea unei comunicări reale, autorul foloseşte
modelul dialogului divergent din teatrul absurdului. Aglae vorbeşte despre o vagă boală proprie,
hotărând să-şi îngrijească sănătatea. Aurica, obsedată ca întotdeauna de căsătorie, vorbeşte despre
norocul fetelor care se mărită. Stănică îşi aminteşte, cinic, despre veghea unui unchi muribund,
dezvăluind propria preocupare pentru moştenire. Niciunul dintre membrii familiei Tulea nu are nicio
urmă de compasiune pentru bolnav. Toţi par a avea însă dorinţa de a-l vedea sfârşit, pentru a-şi împlini
visul de a pune mâna pe averea lui. Se reliefează astfel înspăimântătoarea lăcomie şi lipsa de omenie.
Personajele apar ca niște oameni obsedaţi de patima înavuţirii, banul reprezentând valoarea
supremă, într-o societate degradată moral.
3. • Romanul cuprinde 20 de capitole (fără titlu), organizate pe două planuri narative. Planul
epic principal urmăreşte istoria unei moşteniri (planul social), iar al doilea cuprinde povestea de
dragoste între Felix şi Otilia şi evoluţia lui Felix (planul erotic).
• Perspectiva narativă este cea a naratorului obiectiv, omniscient, relatând la persoana a III-
a. Viziunea/ focalizarea este deseori internă fixă, centrată pe Felix, lumea prezentată fiind văzută
prin ochii tânărului.
3.a. Titlul romanului este semnificativ pentru mesajul operei. Titlul iniţial era „Părinţii
Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a paternităţii şi punând în evidenţă caracterul de orfană al fetei
şi tendinţa celorlalte personaje de a apărea ca protectori ai ei. Criticul Ov. S. Crohmălniceanu spunea
că “fiecare personaj, inclusiv Stănică Raţiu, devine un părinte al Otiliei, pentru că îi hotărăşte, într-un
fel sau altul, destinul”. Titlul a fost schimbat la dorinţa editorului şi a fost explicat apoi de G.
Călinescu: “Această criză a tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu cu absurditatea
sufletului unei fete, aceasta este enigma.” Ultima semnificaţie - cea generală - este evidențiată de
reflecţia a lui Felix din finalul romanului: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi".
Schimbarea titlului deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă, a
reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul eponim.
3.b. Conflictele romanului antrenează o galerie de personaje puternice. Tipologiile umane
conturează universul social reprezentativ pentru roman. Autorul particularizează personajele prin
câte o trăsătură de caracter dominantă, făcându-le să devină tipuri: Costache Giurgiuveanu – avarul,
Aglae Tulea – femeia malefică, „baba absolută”, „fără cusur în rău”, Simion Tulea – alienatul, Titi
Tulea – retardatul, Aurica Tulea – fata bătrână, Stănică Raţiu – arivistul, Felix Sima – ambiţiosul,
Leonida Pascalopol – rafinatul. Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moş Costache, este greu de
încadrat într-o tipologie. Ea este unul din cele mai interesante personaje feminine din proza
românească şi reprezintă feminitatea în procesul de formare. Modalităţile de caracterizare a
personajelor sunt, în mare parte, cele specifice romanului realist, de unde şi impresia de verosimil:
realizarea portretului fizic, descrierea mediului de viaţă, prin tehnica balzaciană a detaliului,
caracterizarea indirectă dedusă din fapte, atitudini şi limbaj. La acestea se adaugă tehnici ale
romanului modern precum comportamentismul și pluriperspectivismul.
Așadar, în romanul „Enigma Otiliei”, autorul porneşte de la datele realităţii pentru a înfăţişa o
imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Cu toate acestea, romanul
depăşeşte modelul realismului clasic, constituind, aşa cum s-a spus, „un balzacianism fără Balzac”.
Nicolae Manolescu afirmă chiar că, în romanul călinescian, „balzacianismul este redescoperit
polemic”. Astfel, romanul rămâne o realizare, în termeni originali, a simbiozei dintre tradiţie şi
inovaţie în proza românească interbelică.