Sunteți pe pagina 1din 4

ENIGMA OTILIEI

G. Călinescu

● roman interbelic
● roman de sinteză estetică (realist – balzacian, cu elemente clasice, romantice şi moderne)
● roman obiectiv
● roman de dragoste
● Bildungsroman

RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţia dintre două personaje ale unui text narativ studiat, aparținând
lui G. Călinescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. - prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru construcţia personajelor
alese (de exemplu: temă, acţiune, conflict, relaţii spaţiale şi temporale, construcţia subiectului,
modalităţi de caracterizare, limbajul personajelor, notaţiile autorului etc.);

2. - prezentarea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei în care se încadrează,
a statutului lor social, psihologic, moral etc.;

3. - evidenţierea, prin două scene/ citate/ secvenţe comentate, a modului în care evoluează relaţia dintre
cele două personaje;

În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la roman.


Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând manifestarea lui. G. Călinescu
se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării şi sincronizării romanului românesc. De
asemenea, el combate şi teoriile lui Camil Petrescu, mai ales principiul autenticităţii şi influenţele
proustiene, militând pentru romanul realist-obiectiv, după modelul lui Tolstoi şi al lui Balzac: „Tipul firesc
de roman este deocamdată cel obiectiv”.

1. După apariţia, în 1933, a romanului „Cartea nunţii”, considerat de autor „un exerciţiu narativ
minor”, G. Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman de sinteză estetică, în care realismului
obiectiv de factură balzaciană i se asociază elemente clasice, romantice şi moderne.
Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din primele
decenii ale secolului al XX-lea, zugrăvită în datele ei esenţiale, cu relaţii şi tipologii specifice. De altfel,
G. Călinescu îşi definea romanul ca “monografia unei familii bucureştene”. Alte teme sunt moştenirea,
paternitatea, parvenirea (toate trei, teme balzaciene), iubirea. Caracterul de frescă este dublat de
caracterul de Bildungsroman: imaginea societăţii constituie fundalul pe care se proiectează formarea
unui tânăr care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
1.a. Otilia Mărculescu este personajul eponim al romanului, complex şi greu de încadrat într-o
tipologie. Ea este unul dintre cele mai interesante personaje feminine din proza românească şi reprezintă
feminitatea în procesul de formare.
Eroina a rămas orfană de mamă, din copilărie, și este crescută de tatăl său vitreg, Costache
Giurgiuveanu, fiind dezinteresată de averea acestuia. Studentă la Conservator, este înzestrată, aşa cum
afirmă Pascalopol, cu un „temperament de artistă, care simte nevoia luxului, a schimbării”. Deşi iubită de
Costache, Felix şi Pascalopol, fata are un statut social precar, trăind drama singurătăţii şi a incertitudinii
viitorului. După moartea lui Giurgiuveanu, Otilia va accepta protecţia lui Pascalopol, cel ce i-a purtat
mereu de grijă, căsătorindu-se cu el.
Otilia este figura centrală, iar caracterul ei se defineşte prin prezenţa unor elemente
contradictorii. Astfel, fata demonstrează un amestec de inocenţă şi maturitate, de iubire şi raţiune.
Astfel se evidenţiază cea mai importantă trăsătură a Otiliei: faptul că este „enigmatică”,
imprevizibilă, întruchipând misterul feminin. Cei doi bărbați îndrăgostiți de Otilia confirmă asta:
„Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă.” (Felix), „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru
mine e o adevărată enigmă.” (Pascalopol).

1.b Felix Sima este un personaj realist, complex, surprins în devenire. Dominanta tipologică îl
plasează în tipul intelectualului ambițios. Fiul doctorului Sima din Iaşi, absolvent al unui liceu-
internat, vine la Bucureşti, în casa unchiului Costache, pentru a urma Facultatea de Medicină. Deşi
pătrunde într-o lume necunoscută, lacomă şi agresivă, băiatul îşi păstrează principiile, rămânând deasupra
mediocrităţii. El îşi construieşte un cod moral şi comportamental superior: „Voi căuta să fiu bun cu toată
lumea, modest şi să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios”. Nu dovedeşte însă aceeaşi
siguranţă de sine şi în viaţa sentimentală. Se îndrăgosteşte de Otilia, dar această iubire îl face să sufere, să
oscileze între încredere şi dezamăgire. Eroul este totuşi un învingător, în final, căsătorindu-se şi devenind
o personalitate în lumea medicală.

2. Felix se îndrăgosteşte de Otilia, dar ea pendulează între iubirea profundă pentru tânărul student şi
siguranţa unei căsătorii cu Pascalopol. În timp ce Felix abia descoperă lumea, Otilia are deja o concepţie
bine definită despre viaţă. Amestec de copilărie şi maturitate, Otilia îl ocroteşte pe Felix, dar simte, la
rândul ei, nevoia de protecţie, de siguranţă şi de afecţiune din partea lui Pascalopol. Felix trece de la
adolescenţă la maturitate trăind cu intensitate experienţa primei iubiri. Nimic din ce i se întâmplă nu-l
opreşte din drumul său: urmează medicina, se dedică studiului intens şi ajunge un doctor foarte cunoscut.
În final, Otilia este prezentată doar prin intermediul unei fotografii (tehnică modernă în caracterizarea
personajului).

2.a. Un episod romantic este vizita la moşia lui Pascalopol, în Câmpia Bărăganului, unde cei doi
îndrăgostiţi trăiesc momente unice, contemplând cerul, într-o noapte, culcaţi în fân. Tânărul îi declară fetei
dragostea lui sinceră. Răspunsul Otiliei se constituie într-o formă de autocaracterizare: „Ce tânăr de vârsta
mea crezi că m-ar putea iubi pe mine așa cum sunt? Sunt foarte capricioasă: vreau să fiu liberă”. Vorbele
fetei anticipează deznodământul poveștii de dragoste dintre ea și Felix.
Când Otilia, sufocată de grosolaniile clanului Tulea, pleacă cu Pascalopol la Paris, Felix, derutat, are
o scurtă aventură cu Georgeta şi i se pare că a trădat-o pe Otilia. Felix îi propune fetei să se mărite cu el,
dorind să-i asigure existenţa. Otilia va opta însă pentru Pascalopol, fiindcă nu se consideră o parteneră de
viaţă potrivită pentru Felix.

2.b. O altă scenă semnificativă pentru evoluţia iubirii dintre Felix şi Otilia este cea petrecută în
camera lui, în noaptea de dinaintea plecării definitive a fetei. Felix primeşte şansa de a dovedi că o iubeşte
mai presus de orice şi că nu poate trăi fără ea; testul la care e supus nu este înţeles de către tânăr, aşa că, a
doua zi dimineaţă, Felix constată că Otilia a plecat, iar peste două săptămâni primeşte de la ea o carte
poştală în care îşi motivează gestul: „cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o
dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. Se evidențiază astfel concepția despre iubire a eroinei:
dragostea înseamnă dăruire și libertate absolută.
Finalul romanului închide evoluţia personajului, suprapunând imaginii iniţiale o imagine fotografică
profund surprinzătoare pentru Felix, dar perfect veridică în context: „Femeia era frumoasă, cu linii fine,
dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul”. Întâlnirea din
epilogul romanului, dintre Felix şi Pascalopol, are rolul de a lămuri cititorului destinul personajului şi de a
susţine o afirmaţie de altădată a Otiliei: „noi nu trăim decât cinci-şase ani!”

3.a. Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt diverse, asociind tehnica balzaciană cu


modalități moderne, precum comportamentismul și pluriperspectivismul, îmbinându-se tehnica
balzaciană cu modalități moderne, precum comportamentismul și pluriperspectivismul.
Naratorul, prin caracterizare directă, o prezintă pe Otilia ca pe o fiinţă a contradicţiilor,
îmbinând inocența cu maturitatea: „Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai
copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic... era o mare libertate de
mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”
Cel mai interesant efect îl au caracterizările făcute de celelalte personaje, deoarece părerile sunt,
de multe ori, opuse. Va rezulta un portret între oglinzi paralele, procedeu modern ce mai este denumit şi
„pluriperspectivism” sau „tehnica reflectării poliedrice”. Costache Giurgiuveanu o crede încă un copil
şi o numeşte „fe-fetiţa mea”. Aglae o consideră o femeie uşoară, vicleană şi interesată: „O fată ca Otilia
merită să intre într-o casă de corecţie.”. La fel gândeşte şi Aurica: „Nu e nimic interesant într-o
destrăbălată ca Otilia.” Pe de altă parte, Felix o consideră frumoasă, inteligentă şi talentată: „E o fată
admirabilă, o fată superioară”. Pascalopol vede la ea aceleaşi calităţi: „Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat
libertatea să-mi fac femeia cum vreau eu, aş fi făcut-o ca pe domnişoara Otilia.”
Portretul fizic al lui Felix este sugestiv pentru conturarea portretului moral: „Fața îi era însă
juvenilă și prelungă, aproape feminină din pricina șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă, dar
culoarea măslinie a obrazului și tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia
impresie.” Se sugerează astfel, încă de la început, sensibilitatea tânărului, tinerețea lui, lipsa de experiență,
dar și voința deosebită, ambiția care îl va ajuta să devină un medic reputat. Comportamentul, gesturile,
atitudinea și faptele lui Felix dezvăluie, pe parcursul acțiunii, o fire rațională, lucidă, cu o mare nevoie de
certitudini.

Comportamentul, gesturile, atitudinea si


faptele contureaza inca de la inceput
o fire rationala, lucida, cu o mare nevoie
de certitudini, cu un spirit de observatie
foarte dezvoltat.
3.b. Titlul romanului este semnificativ pentru mesajul operei și pentru relația dintre cele două
personaje. Titlul iniţial era „Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a paternităţii şi punând în
evidenţă caracterul de orfană al fetei şi tendinţa celorlalte personaje de a apărea ca protectori ai ei.
Criticul Ov. S. Crohmălniceanu spunea că “fiecare personaj, inclusiv Stănică Raţiu, devine un părinte al
Otiliei, pentru că îi hotărăşte, într-un fel sau altul, destinul”. Titlul a fost schimbat la dorinţa editorului şi
a fost explicat apoi de G. Călinescu: “Această criză a tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă
cu cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma.” Ultima semnificaţie - cea generală - este
evidențiată de reflecţia a lui Felix din finalul romanului: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul
însuşi". Schimbarea titlului deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă, a
reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul eponim.

• Romanul cuprinde 20 de capitole (fără titlu), organizate pe două planuri narative. Planul epic
principal urmăreşte istoria unei moşteniri (planul social), iar al doilea cuprinde povestea de dragoste între
Felix şi Otilia şi evoluţia lui Felix (planul erotic).
• Perspectiva narativă este cea a naratorului obiectiv, omniscient, relatând la persoana a III-a.
Viziunea/ focalizarea este deseori internă fixă, centrată pe Felix, lumea prezentată fiind văzută prin
ochii tânărului.

• Deși tema iubirii nu ocupă locul esenţial în roman, cuplul Felix-Otilia rămâne emblematic pentru
universul fictiv creat de autor. Paginile pline de lirism ce descriu idila dintre Felix şi Otilia arată
capacitatea de seducţie pe care o are romantismul asupra scriitorului realist. Pornit ca o demonstraţie
artistică pentru o formulă teoretică de construcţie narativă, romanul rămâne o realizare, în termeni
originali, a simbiozei dintre tradiţie şi inovaţie în proza românească interbelică.