Sunteți pe pagina 1din 3

BALTAGUL

MIHAIL SADOVEANU

 roman interbelic
 realist-mitic, cu elemente tradiționale
 roman iniţiatic
 roman obiectiv

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi de construcţie a


unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparținând lui Mihail Sadoveanu. În elaborarea
eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;

2. evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvenţe comentate;

3. analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ,


semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de
caracterizare, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, instanţe ale
comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai importanţi scriitori din perioada interbelică. Operele
sale s-ar putea grupa în: romane istorice („Neamul Şoimăreştilor”, „Fraţii Jderi”, „Zodia Cancerului
sau vremea Ducăi Vodă”), scrieri de factură mitică („Creanga de aur”, „Nopţi de Sânziene”), opere
despre locuri şi întâmplări banale („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”), scrieri despre natură, din
perspectiva pescarului sau a vânătorului („Ţara de dincolo de negură” , „Nada florilor”).
Operă de maturitate, romanul „Baltagul”, apărut în 1930, este definitoriu pentru universul
sadovenian, ilustrând perfect formula tradiţională a romanului realist de observaţie socială şi de
problematică morală. Realismul operei „Baltagul” este evidenţiat de N. Manolescu: „este un roman
realist în sensul cel mai propriu”. Viziunea despre lume pe care o propune autorul în roman
evidențiază întrepătrunderea aspectelor realiste cu cele mitice. Romanul porneşte de la mitul
existenţei pastorale transpus în balada „Mioriţa”, dar Sadoveanu creează un cadru autentic, specific
modului de viaţă al păstorilor din Tarcău.
Tema generală a romanului este viața satului tradițional, dar tema centrală poate fi
considerată căutarea şi aflarea adevărului. În acest sens, Marin Mincu afirma: „Tema
fundamentală, axul romanului, în jurul căruia sunt polarizate timpul și spațiul, este căutarea
adevărului”.
1. Personajele sadoveniene oscilează între tipicitate şi atipicitate. În romanul „Baltagul”, ca în
orice roman realist, întâlnim tipuri: soţia devotată, fata de măritat, flăcăul, negustorul evreu, preotul,
vrăjitoarea satului etc. Deşi Vitoria Lipan pare a întruchipa imaginea femeii care trăieşte în satul
tradiţional, ea nu poate fi încadrată cu uşurinţă într-un tipar. Pentru mulţi ea este „o muiere ciudată” care
face lucruri surprinzătoare.
Vitoria Lipan este o munteancă de la Măgura Tarcăului, soţia lui Nechifor şi mama Minodorei şi
a lui Gheorghiţă. Ea trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la munte.
În ipostaza de soţie, Vitoria este un model de iubire şi devotament. Ca mamă, ea veghează cu
străşnicie ca Minodora şi Gheorghiţă să crească în respect faţă de valorile morale şi de legile nescrise ale
pământului. Ca femeie care se confruntă cu o lume necunoscută, este lucidă, echilibrată, stăpână pe
sine, având o mare putere de adaptare şi de disimulare.
Prin intermediul descrierii, sunt accentuate trăsăturile personajului, pornind dinspre exterior, dar
configurând trăirea interioară: „Acei ochi aspri şi încă tineri căutau zări necunoscute”. Portretul fizic
relevă frumuseţea ei, prin tehnica detaliului semnificativ: „Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe
neobişnuită în privire.”
Prin caracterizarea indirectă sunt prezentate stările sufleteşti şi trăsăturile morale ale eroinei, ce
reies din faptele, gesturile şi vorbele ei.
Vitoria Lipan este o femeie harnică şi pricepută, care duce grijile gospodăriei atunci când soţul ei
este plecat. Ea este credincioasă şi respectă obiceiurile strămoşeşti. Înainte de plecarea în căutarea lui
Lipan, ea simte nevoia să-şi purifice sufletul şi ţine post negru 12 zile de vineri, „fără hrană, fără apă,
fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”. La popasurile pe care le face, la Borca şi la Cruci, ea
onorează ceremoniile la care asistă: „o cumătrie” şi o nuntă. Deşi credincioasă, ea este în acelaşi timp
superstiţioasă, crezând în vise şi semne prevestitoare (îl visează pe Nechifor cu spatele întors spre ea,
„trecând spre asfinţit o revărsare de ape”). Vitoria este capabilă să descifreze semnele naturii în ale
cărei ritmuri este integrată. Ea nu măsoară timpul cu calendarul, ci cu semnele naturii: vântul, pădurea
de brazi, norii, păsările.
3. Trăsăturile definitorii ale Vitoriei sunt tăria interioară, tenacitatea, dârzenia cu care îşi
urmează drumul, în căutarea soţului ei: „N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului, pân' ce
l-oi găsi pe Nechifor Lipan”. Hotărârea şi forţa interioară a personajului, care o ajută să se descurce
într-o lume nefamiliară ei, transpar în aprecierea lui N. Manolescu, acesta numind-o „o femeie în ţara
bărbaţilor”.
Tăria de caracter a femeii este evidenţiată într-un episod plin de dramatism, când Vitoria
descoperă osemintele soţului mort, într-o prăpastie. Cu o luciditate şi o stăpânire de sine
extraordinare, ea le acoperă cu poclada dinainte pregătită, aprinde o lumânare şi îl lasă pe Gheorghiţă
să privegheze. Aduce protul, sosesc apoi şi autorităţile. Mortul este ridicat cu tot ritualul: cu sicriu, cu
bocitoare, cu trei oameni la bucium, cu preoţi, urmând ca înmormântarea să fie făcută la Sabasa. Este
primul pas al îndeplinirii datoriei faţă de sufletul celui ucis, care îşi va găsi astfel liniştea.
Un alt episod semnificativ pentru a ilustra forța interioară, inteligența și stăpânirea de sine
este cel în care Vitoria pune la cale pedepsirea ucigaşilor. Este momentul final, cel al parastasului, din
capitolul al XVI-lea al romanului, realizat cu o artă regizorală desăvârşită. Femeia se asigură de prezenţa
celor doi ucigaşi, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, dar şi de prezenţa autorităţilor. Se postează alături de
Bogza pe care-l îmbie mieros cu vin de Odobeşti, „care-i plăcea şi lui Nechifor”. După ce-l dezarmează,
trecând baltagul fiului ei, Vitoria povesteşte cu lux de amănunte cum s-a petrecut crima şi-i deconspiră
pe ucigaşi: „- Nu i-a văzut şi nu i-a ştiut nimeni până acum”. Bogza nu rezistă torturii şi se precipită să-
şi recupereze baltagul aflat la Gheorghiţă. Scena parastasului se transformă într-una de tribunal, în care
Vitoria este pe rând, martor, acuzator, judecător. Ea îl va îndemna pe fiul ei să împlinească dreptatea:
„Gheorghiţă, mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care l-a lovit pe tatăl tău.” Este
ultima fază de iniţiere a fiului, care trebuie acum să-şi dovedească bărbăţia.
Deznodământul este de tip romantic, justiţiar, marcând împlinirea datoriei Victoriei, care şi-
a găsit bărbatul, l-a îngropat în pământ sfânt şi i-a pedepsit pe ucigaşi. Astfel, viaţa poate merge mai
departe, conducerea gospodăriei fiind preluată de Gheorghiţă, care a devenit de acum purtător de
baltag, adică bărbat.
3. Din punct de vedere tematic, „Baltagul” este un roman polivalent. Tema vieţii şi a morţii şi
cea a căutării adevărului se întemeiază epic pe motivul ordonator al călătoriei, având ca scop
cunoaşterea, iniţierea, înfăptuirea drepăţii şi restabilirea echilibrului. Vitoria trăieşte într-o lume arhaică
(similară cu acel „illo tempore” despre care vorbea M. Eliade), o civilizaţie în care vieţile şi faptele
oamenilor sunt reglate după ritmurile naturii cu care ei trăiesc într-o comuniune perfectă. Omorul, ca şi
în „Mioriţa”, strică echilibrul acestei lumi, îi tulbură pacea. Actul justiţiar al Vitoriei restabileşte acest
echilibru, ordinea lucrurilor. Călătoria pe care o face Vitoria împreună cu fiul său, Gheorghiţă,
conturează un labirint geografic şi spiritual având în centru Crucea Talienilor, locul omorului.
Titlul romanului este simbolic. Baltagul e în acelaşi timp unealtă şi armă, mai întâi a crimei şi
apoi a răzbunării (Nechifor a fost ucis cu baltagul şi răzbunat de fiul său tot cu un baltag). În limba
greacă „labrys-ul” este numele securii duble cu care a fost ucis Minotaurul în legenda labirintului
cretan. Însăşi denumirea de „labirint” vine de la numele acestei securi. În romanul scris de Sadoveanu
baltagul (labrys-ul) este arma sacră făcută special şi păstrată anume pentru scopul final, confruntarea
decisivă cu ucigaşul. Aici baltagul este destinat să restabilească echilibrul, să restaureze ordinea care a
fost tulburată de uciderea ciobanului. Pentru a duce la bun sfârşit acest lucru, Vitoria va parcurge un
drum labirintic, de-a lungul căruia este călăuzită de vânt.
Conflictul romanului se conturează treptat. Se pot delimita în structura operei trei părţi, ce
construiesc şi adâncesc conflictul epic: de la început, până la plecarea în căutarea lui Lipan; de aici,
urmărind drumul Vitoriei, până la găsirea osemintelor; din acest punct, până la sfârşit – înmormântarea,
parastasul. Eroina trăiește, la începutul romanului, un puternic conflict interior, detectabil în suferinţa
femeii şi în încercările ei de a rămâne tare în faţa loviturilor destinului. În ultima parte a narațiunii
predomină conflictul exterior, de natură morală, dintre munteancă și ucigașii soțului ei. Este prezent,
de asemenea, un conflict între tradiție și înnoire, între lumea arhaică, pastorală, și elemente ale
modernității care încep să pătrundă în satul muntenilor. Eroina este o păstrătoare a tradiţiilor,
respingând elementele de civilizaţie şi de noutate, trăsătură în care poate fi recunoscut
sămănătorismul. Îi impune Minodorei să păstreze modul de viaţă tradiţional, în care nu au loc
elementele venite din exteriorul satului: ,,Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă!
Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea - şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi
tu!”.
Finalul romanului prezintă reintrarea Vitoriei în lume, reluarea ritmurilor fireşti ale vieţii: „Şi-
apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat”.
Așadar, în romanul „Baltagul”, Mihail Sadoveanu a construit un personaj complex, realist, cu un
caracter puternic. Vitoria aparține unei lumi arhaice care trăieşte într-un spaţiu ce se conduce după legile
nescrise ale tradiţiei, respectând „rânduiala”. Sub acest aspect, critica literară a văzut în romanul lui
Sadoveanu una dintre cele mai reuşite monografii ale satului românesc tradiţional.