Moromeţii este un roman social scris de Marin Preda şi apărut în două volume la

Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, în 1955 şi în 1967, consacrându-l pe

autor printre numele literaturii postbelice şi considerat ca fiind magnum opus-ul
scriitorului. [2]

Un roman de tip frescă socială, opera ilustrează viaţa rurală în perioada

interbelică şi postbelică. Pe parcursul a o mie de pagini şi aproximativ douăzeci
de ani, autorul ilustrează dezagregarea lentă a nucleului social rural, familia
patriarhală, şi distrugerea spiritului ţărănesc.
Istoricul publicaţiei
Marin Preda a trebuit să îşi taie toate punţile de întoarcere spre ţărănie şi spre
sat. Copilul, tânărul şi poate chiar omul matur Marin Preda a trăit o dramă tipică
pentru generaţia sa. De la 10 ani îşi doreşte să nu mai fie ţăran. Însă viaţa avea
să-i rezerve surpriza paradoxului de a izbuti ca om şi ca scriitor tocmai în ceea
ce încercase să nege odată, adică în asumarea unei condiţii ţărăneşti. Ca şi în
alte cazuri ale altor scriitori, romanul cel mai important al lui Preda este
anticipat şi pregătit de nuvelele sale. Marin Preda face din ţăranul Moromete un
individ cu o viaţă psihologică normală, apt prin aceasta de a deveni erou de proză
modernă, el creează un ţăran inteligent, în măsură să conştientizeze, în modul lui
caracteristic, dramele existenţei şi ale clasei sociale din care face parte. Aspre,
dure, polemice sunt aproape toate bucăţile din volumul de debut, încărcate de un
patetism anume, antiidilizante, respirând efortul smulgerii din ţărănie, a
cuceririi vieţii şi carierei ca pe o pradă. Calul a fost scrisă cu o duritate pe
care a pierdut-o ulteior (a fost citită chiar în faţa lui Eugen Lovinescu care a
recunoscut imediat talentul lui Preda, dar căruia nu i-a smuls de cât un evaziv
„Hm!....Descriptiv!”)

Povestirea care dă titlul volumului transpune mitul erotic în varianta rurală.

Naratorul povesteşte cu ironie binevoitoare turnirul ţărănesc în urma căruia
flăcăul trebuie să-şi câştige dreptul la fata îndrăgită: el îşi invită rivalul, pe
Achim Achim, „în Pământuri”, pe câmp, unde bătaia cu bâtele şi pumnii, în prezenţa
martorilor, decide învigătorul.

Nuvelele volumului de debut interesează şi prin deschiderea caracteriologică în

raport cu opera capitală. Astfel, Ilie Resteu (În ceaţă) prefigurează tipul
umilitului care acumulează ofense, după care va izbucni în manifestări
necontrolate. Pot fi decelate în atitudinea lui semnele personalităţii lui
Ţugurlan.

Dimineaţa de iarnă conţine, în embrion, finalul Moromeţilor şi intriga cărţii. In O

adunare liniştită se regăseşte povestea călătoriei pe care a făcut-o cândva eroul
romanului la munte împreună cu Bălosu ca să vândă porumb. Paţanghel, eroul acestei
naraţiuni, seamnă uimitor cu Moromete. Personajul devine aici adevăratul
povestitor, substituindu-se autorului. Paţanghel nu istoriseşte pur şi simplu, ci
pune faptele în scenă, le regizează şi apoi le interpretează. Paţanghel (porecla
lui Moromete) este povestitor şi actor (cum se dovedeşte a fi şi Moromete atunci
când va face revista presei sau informare politică la fierăria lui Iocan),
pregătindu-şi meticulos efectele istorisirii. Amânările, ocolurile inteniţionate,
suspansul replicilor ţin de o anume plăcere a personajului de a-şi crea şi regiza o
scenă, de spectacol cu public. De la Caragiale încoace, nici un alt autor român nu
a obţinut efecte artisitice mai savuroase din vorbirea personajelor, cum a făcut-o
Preda. Simţul limbii vorbite, pe care puţini prozatori l-au stăpânit aşa de bine de
la Caragiale încoace – singurul său înaintaş pe linia spiritului muntenesc al
limbii. Dacă Mihail Sadoveanu şi Ion Creangă compliniseră artisitic varianta
moldovenească a mentalităţii rurale, Marin Preda apare pentru provincia sudică
drept novator prin plăcerea disimulării şi a „teatrului în teatru”, prin viziunea
ironico-sarcastică şi prin atmosfera colocvială a scrisului. Niculae, însoţindu-l
mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, rămâne dezamăgit;
întâmplările îi păreau banale, oamenii, lipsiţi de farmec. Moromete avea însă
ciudatul dar de a vedea lucruri pe care alţii nu le văd, avea facultatea de a
inventa semnificaţii acolo unde ele păreau să lipsească ori să rămână ascunse
celorlalţi

Marin Preda a avut intuiţia de a nu cuprinde în volumul de debut schiţa Salcâmul,

apărută în ziarul „Timpul”. De acest lucru îşi dă seama mai târziu. În Viaţa ca o
pradă mărturiseşte că salcâmul reprezintă pentru el o „legătură adâncă cu familia
sa, care ar fi putut fi ucisă într-o carte de nuvele”, „un cod care nu trebuia
divulgat”, „o poartă spre o lume miraculoasă”. Salcâmul lui Moromete este un simbol
multivalent al aceste lumi, este un axis mundi, un simbol al independenţei lui
Moromete, personajul identificându-se cu acest arbore. Pământul şi orice obiect de
pe el sunt, pentru Moromete, simboluri sacre, neputând fi înstrăinate, şi de aceea
rezistenţa de a-i vinde lui Bălosu salcâmul nu surprinde pe nimeni. Dar salcâmul
lui Moromete mai poate avea un înţeles: este un semn de hotar şi, o dată ce va fi
tăiat, se poate ajunge la pierderea întregului pământ. Scena tăierii salcâmului
este precedată de un bocet funerar, prevestind decăderea viitoare a
protagonistului. Tăierea salcâmului constituie prima fisură a spaţiului rural. Şi
coincide cu venirea acelui timp ce nu mai are răbdare şi cu deruta ce îl cuprinde
şi îl înstrăinează treptat pe Moromete. Mitul care începe este unul al destrămării,
semnificat prin tăierea salcâmilor şi prin uciderea cailor, mitul lui Moromete.