Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TESTUL nr. 2
Să se comenteze sugestia elementelor de expresivitate din poezia Făptura mamei de Gr. Vieru:
„Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ.
TESTUL nr. 3
Să se comenteze titlul poeziei Făptura mamei de Gr. Vieru, în raport cu versul „Uşoară, maică,
uşoară”.
Rezolvare
Titlul poeziei este alcătuit din două substantive, primul fiind un determinat la cazul nominativ,
cel de-al doilea – un determinativ la genitiv. Sensurile de dicţionar ale substantivului „făptura”
sunt: 1) creatură, fiinţă înzestrată cu facultatea de a simţi şi a se mişca; 2) înfăţişare fizică, aspect
exterior, profil, structură a corpului; 3) mod de a fi; 4) divinitate, dumnezeu, idol.
Raportat la primul vers al poeziei, titlul îşi descoperă semnificaţia sa. Astfel, în viziunea
poetului, mama, ca fiinţă / făptură seamănă cu o divinitate, cu o sfântă, care e plămădită din
spirit, din lumină. Modul ei de a fi este acela de a aduce lumină (lumina este un substitut al
eternităţii) din marea lumină. Acest fapt îi şi conferă statutul de idol.
TESTUL nr. 4
Comentaţi versurile:
„Mă rog de tine, ploaie,
Când zbori către planete,
Stropeşte gura mamei
Şi-o apără de sete.
TESTUL nr. 5
Alcătuiţi un eseu structurat pe tema „Particularităţi ale poeziei de dragoste a lui Grigore Vieru”,
dezvoltând următorul plan de idei:
I. Motive dominante şi stări lirice atestate în poezia erotică a poetului.
II. Viziunea poetului asupra iubirii şi iubitei.
III. Modalităţi artistice atestate în poezia erotică a scriitorului.
Rezolvare
I. Poezia de dragoste participă într-o măsură foarte însemnată – şi nu numai prin numărul
textelor – la constituirea integrităţii operei lui Grigore Vieru.
Tema respectivă este abordată într-un şir de poezii, cum ar fi: Cântec de femeie, Tu, Pădure,
verde pădure, De dragoste, Vreau să te văd, Dor, Singuri, o, ca dorul, Iubitule, Blestem de
dragoste, Leac divin ş.a. Însuşi volumul Fiindcă iubesc este reprezentativ pentru poezia de
dragoste a lui Grigore Vieru.
Motivele dominante atestate în lirica erotică a poetului sunt: flacăra, lacrima, lumina, sărutul,
inelul, soarele, dorul, neliniştea, pădurea, femeia, bărbatul etc.
Un motiv frecvent atestat este cel al dorului. În viziunea poetului, dorul rămâne starea
molipsitoare, mistuire, ce adânceşte perspectivele trăirii. El vălură asemenea „râului roşiatic” ori
asemenea ierbii dese şi nimeni nu-i poate opri vălurarea („Vălură dorul / Des ca o iarbă, / Parcă
răspunde, / Parcă întreabă”, „Cine-i poate îngrădi / Vălurarea?”). După afirmaţia criticului literar
M. Cimpoi, dorul vierean este „trăire care duce spre esenţă, spre taină şi deci spre revelaţia
contopirii cu Totul cosmic” („M-am amestecat cu dorul / Ca sângele cu izvorul, / M-am
amestecat cu tine / Ca ce-aşteptă cu ce vine”).
Un alt motiv este cel al lacrimii. Având valoare de metafora-simbol, lacrima înregistrează în
poezia lui Vieru un întreg registru de trăiri. Fiind a timpului, ea pătrunde în lutul sufletesc,
punându-l sub zodia dorului şi devenind astfel expresia acestui sentiment. Din această viziune
rezultă şi imaginea „dorul – lacrimă, ce mai plânge o dată după ce a fost plânsă” (Dor). Totodată,
lacrima înseamnă tensiune şi aşteptare, chin şi înălţare, leac divin („Iubire! Ram de rouă sfântă, /
Cânt unic, o, ce mă adaşti! / Asupra-ngândurării mele / Tu nu plângi lacrima – o naşti”, Leac
divin). Alte sensuri pe care le dobândeşte acest motiv-simbol sunt: lacrima – filtrul prin care se
vede lumea / echilibrul durerii / semnul singurătăţii omului ca început al dramei sale existenţiale,
eliberare de povara intensităţii / vrajă.
Pădurea, codrul, marea, spaţii ale reveriei romantice, în lirica lui Vieru devin simboluri ale
înstrăinării de iubită („Nu mi-s dragi pe cer nici stele, / C-ai privit şi tu la ele. / Nici pădurea
verde nu. / C-ai trecut prin ea şi tu”, Nu mi-s dragi), ale căutării şi uitării („Draga i-a fugit. Cu
altul. / S-a ascuns în codru. Uuu! / El a smuls pădurea toată, / Însă n-a găsit-o, nu”, „A plecat pe
mări, s-o uite. / Clătinat de ape-adânci”).
II. La nivelul trăirilor organice, iubirea – „leac divin”, „ram de rouă sfântă”, „cânt unic”,
„vâlvătaie deasă, când se stinge, când se-aprinde” – e resimţită ca trăire unică şi eternă („Pe tine
doar te am pe lume / Și nu voi alte veşnicii”). Ea este implorată mereu patetic („Iubeşte-mă, cât
tânără mai sunt”, „Vreau să te văd, femeie / Sau vino să mă vezi”). Iubita e gândită şi aşteptată
cu ardoare fie senzuală („Sărută-mă mereu, mereu”, „Te caută – eşti unde? – / A sânilor mei
lapte /.../ Revino, tu! / Vino, hai, sau eu la tine viu / Cântă-mă, cât tânără mai sunt”), fie într-un
spaţiu al arderii sacre. Sentimentul erotic este unul existenţial şi are o dimensiune absolută („Te-
am iubit aşa de tare / Că-nverzea pădurea-n cale /.../ Și aşa de înainte / Mai departe de
morminte”, Cântec; „Şi ne vom iubi atât de tare şi aproape, / că nici simţi-vom, din nou, la
rădăcină / cum ne seceră aceeaşi grea lumină”, Cântec pentru femeie). Poetul caută sensul înalt al
trăirii erotice, transpunându-se într-o sferă ideală, „nemernicul foc” fiind metafora cea mai
sugestivă din întreaga lui lirică, iar „floarea focului” – expresia oximoronică ce „închide
dialectica erosului, îmbinarea stranie de zeitate şi demonie” (M. Cimpoi). Sarea pizmei,
presurată pe rănile sângerânde ale iubirii, este simbolul imposibilităţii identificării ideale („Egali
pân’ dimineaţă / Vom fi eu şi tu, / Doamne, / Cum de-ncăpem în noapte, / Iar în lumină nu”). Eul
liric rămâne de unul singur în sfera ideală, unde-şi mai aşteaptă iubita. El nu cade pradă
amintirilor, ci continuă înverşunat să cunoască / să recunoască, în toată plinătatea ei, starea trăită.
Poezia de dragoste a lui Vieru este, în esenţă, un elogiu adus femeii, văzută ca o făptură eternă,
nelumească („De unde-a coborât? / Făptură nelumească! / Rouă cerească / Pe gura uscată-a /
Pământului / Stelele sus / Or fi urmele-i / Toate cuvintele / Se topesc / În numele ei”, „Iar tu,
iubito,-mi vine / Să cred că eşti eternă”) sau ca „spic cosit” („Și-mi cădeai în braţe / Spic cosit,
iubito”). Identificată cu o taină, iubita devine fiinţa sacră, ideală, unică. Astfel, ochii ei fac cerul
mai tainic, părul ei, „înrourat ca busuiocul, / Sfinţeşte aerul de sus”, genele-i „sărută pasărea în
zbor / Şi locul unde cântă” (Această ramură).
„Lumină stinsă în lumină”, consubstanţială cu natura, femeia se aseamănă până la confuzie cu
vegetalul („Crezând că mângâi părul tău / Eu mângâi jilavele ierbi. / Crezând că ochii îţi sărut, /
Sărut izvoarele-n amezi. / Crezând că ard la sânul tău, / A spicelor mă ard dogori. / Crezând că
numele-ţi şoptesc, / Se-acopăr teii dulci de flori. / Și pretutindeni eşti doar tu, / Frumoasa mea,
doar tu, doar tu – / Lumină stinsă în lumină”). Idila dintre cei doi înseamnă mai mult sărut şi
privire. Sărutul are valoarea darului suprem („Sărută-mă pe lacrimi / Să-ţi nasc copii frumoşi”).
Într-un şir impresionant de poezii, iubita ocupă locul mamei, eul liric trăind profund teama
îndepărtării / înstrăinării de femeia care i-a dat viaţă („Tu mereu ţineai capul / Spre umărul meu
aplecat / Şi părul tău lung şi superb / Curgea negru între noi / Asemenea unei cascade / Şi nu mai
era loc / Pentru mama, / Nu mai era loc”, Onomastică).
III. Susţinută de o mare idee despre iubire, cântând femeia, poezia lui Vieru este în chip necesar
solemnă, imnică, uneori gravă. Mai exact ea îşi găseşte formula, care nu este însă foarte stabilă,
căci seninătatea, bucuria, extazul, senzualitatea se interpătrund cu neliniştea, tristeţea, acestea din
urmă fiind determinate de obsesia curgerii timpului, a sorţii schimbătoare şi a morţii inevitabile.
Astfel, în locul imnului apare elegia, care menţine gravitatea de ton şi de sentiment a poeziei
imnice. Modulaţiile de rugă, acordurile solemne de imn, cele uşor-sentimentale de madrigal,
tonalităţile elegiace, refrenele (Cântec), aliteraţiile şi asonanţele – toate se suprapun graţios într-
un registru melodic.
Menţionăm şi dialogismul ca procedeu compoziţional, atestat la nivelul chemărilor, invitaţiilor
galante (Iubitule), al îndemnurilor (Vreau să te văd, femeie), al şoaptelor, adresărilor (A, iubite,
A), al interogaţiilor (Dor, Femeie frumoasă), al invocaţiilor (Rugă), al blestemelor (Blestem de
dragoste). Autorul recurge şi la alte procedee de compoziţie, cel mai des întâlnite fiind inelul
compoziţional (Rugă, Dor), repetiţia-laitmotiv(Tu, Ramule), paralelismul compoziţional (Ce
tânără eşti!, Alb-albastru) şi antiteza compoziţională (Dacă).
Un rol important îl joacă interjecţia ca procedeu stilistic şi ca mod de exteriorizare a trăirilor
copleşitoare, a pasiunii, care irump într-un anumit moment (Singuri, o, ca dorul).
Construindu-şi discursul său liric, în mare parte, cu ajutorul metaforelor-simbol, devenite motive
sau laitmotive ale poeziilor, Grigore Vieru explorează mai multe câmpuri lexicale, cum ar fi: cel
al intensităţii (dogoarea, flacăra, jarul, fulgerul, furtuna, arşiţa), al perspectivei (departele,
aproapele, nesfârşitul, eternul, efemerul), al vegetalului (roua, frunzele, florile, iarba, trandafirul,
râul, busuiocul), al cosmicului (cerul, soarele, stelele, luna, lumina, întunericul, aerul), al
sacralităţii (pâinea, ploaia, muntele, marea), al permanenţei (vatra, codrul, pământul), al
cromaticii (alb, verde, albastru) etc. În acest caz putem vorbi despre diversitatea imaginilor
sinestezice atestate în lirica viereană: cromatice, auditive, tactile.
TESTUL nr. 6
Se propune textul:
„Iubire! Tu, cea ocrotită
De dulcele luminii mirt,
Ca miezul unei sfinte azimi
De coaja ei doar ocrotit.
Înconjurată de lumină,
Tu însăţi din lumină vii.
Pre tine doar te am pe lume
Şi nu voi alte veşnicii.
TESTUL nr. 7
Comentaţi versurile:
„Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră.
TESTUL nr. 8
Se propun versurile:
„Un grai e-un strop de sunet
Topit ca într-o mare
În zvonul veşniciei,
În muzica cea mare.
TESTUL nr. 9
Se propun versurile:
„Ştiu: cândva, la miez de noapte,
Ori la răsărit de soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.