Notă autobiografică:

Tudor Vişan-Miu (n. 1995) este, în prezent, student al Facultăţii de Istorie a Universităţii din
Bucureşti şi absolvent al Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Pasionat de
istoria monarhiei în România şi de istoriile familiale, în timpul liceului a realizat biografiile
colegilor de Clasă Palatină ai Regelui Mihai, Radion Chiaburu şi Lascăr Zamfirescu. A
publicat un eseu despre „Dimitrie Cantemir, eruditul, moralistul, educatorul” în volumul
bilingv Dimitrie Cantemir – Educator al Românilor. Concurs naţional de eseuri (Editura Pro
Universitaria, 2014) şi două eseuri despre Regina Elisabeta şi Principesa Ileana în volumul
Anul Regal (Editura Adenium, Iaşi, 2016, co-editori Daniel Şandru şi Alexandru Muraru).
Prima sa lucrare istorică, La Şcoală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine (Editura
Corint, 2016), a apărut în colecţia „Istorie cu blazon” coordonată de Filip-Lucian Iorga (care a
şi prefaţat lucrarea). Din 2013 este membru asociat al Institutului Român de Genealogie şi
Heraldică „Sever Zotta” din Iaşi iar din 2014 este membru al Alianţei Naţionale pentru
Restaurarea Monarhiei.

Tudor Vişan-Miu

Împreună, la bine şi la greu: Însoţitorii Regelui în exil.

Together, for better or worse: King Michael’s companions in exile

Abstract
On January 3rd 1948, King Michael unwillingly left Romania, after His Majesty’s forced
abdication, together with his mother, Queen-Mother Helen, and a number of loyal friends
from the Palace staff: his aides-de-camp Constantin Petre-Lazăr and Jacques Vergotti, the
marechal of the Royal Court Dimitrie Negel, his secretary Mircea Ionniţiu with his fiancée
and brother, his close friend Vania Negroponte with his wife and son, the Queen’s lady in
waiting Nelly Catargi, the head of the palace security Eugen Bianu, and Palace servants
Konrad and Anna Schöpp, husband and wife. In this article, the author studies the existing
testimonies regarding the whereabouts of King Michael, Queen Helen and their devoted
supporters from the communist coup on December 30 until they left Romania by train,
reaching Switzerland. All evidence show that all of them were strictly supervised by the
communist authorities and the soviet-organized „Tudor Vladimirescu” Division (some, like
Vergotti, were temporarily arrested), and neither the King, his mother or his companions

1
weren’t allowed to take with them any valuable possessions, excepting a part of the usufruct
of the Crown Domains (to which the King was legally intitled), invalidating the allegations
that the Romanian monarch left the country in a luxuriant manner.

La 3 ianuarie 1948, pornea, de la Sinaia, trenul care îi purta pe Regele Mihai, pe

Regina-Mamă Elena şi pe însoţitorii lor în exil. În acest studiu mi-am propus să prezint
mărturiile Regelui, ale Reginei-Mamă şi ale persoanelor din anturajul regal privind pregătirile
pentru plecare şi despre momentul plecării din ţara lor, care s-a petrecut la trei zile după
abdicarea forţată a monarhului şi proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie
1947.
Regele Mihai relatează faptul că, în urma semnării actului de abdicare, Petru Groza,
preşedintele Consiliului de Miniştri, l-a întrebat dacă are de gând să plece din ţară sau să
rămână. „Mi-am dat seama imediat că a rămâne în ţară înseamnă să rămân cu totul prizonier
în mâna lor”, explică Regele Mihai, peste ani.1 Din momentul semnării actului de abdicare şi
până la trecerea peste frontieră, trei zile mai târziu, Regele a fost pus sub paza voluntarilor din
divizia „Tudor Vladimirescu”, în timp ce gărzile regale de la Palatul Elisabeta şi de la Sinaia
au fost ţinute sub arest. În acelaşi timp, toți apropiaţii Casei Regale au fost obligaţi să jure că
nu vor comunica cu nimeni și îndeosebi cu străinii; mişcările lor, ca şi ale Regelui şi Reginei-
Mamă, au fost atent supravegheate şi pentru a intra și ieși din clădirile regale au primit
permisii speciale.2
În exil, Regele Mihai a putut fi însoţit de o parte din suita sa. Secretarul Regelui,
Mircea Ionniţiu, consemnează că, în discuţiile dintre guvern şi mareşalul Palatului, Dumitru
Negel (care ţinea oficial legătura între Palat şi autorităţi)3, „s-a căzut de acord asupra
compoziţiei anturajului care va însoţi pe Suveran.”4 Conform mărturiei Regelui, negocierile
au fost „destul de anevoioase”.5
1
Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Regele Mihai I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a III-a, 2008, p.
71.
2
Dinu C. Giurescu, Lichidatorii. România în 1947, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, ed. a II-a revizuită,
2012, p. 190.
3
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 64: „De obicei, comunicările [cu guvernul – n.n.] se făceau prin
mareşalat.”
4
Mircea Ionniţiu, Amintiri şi reflecţiuni, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 105.
5
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 76 [unde Regele menţionează şi persoanele care l-au însoţit].
Arthur Gould Lee, biograful Regelui Mihai şi al Reginei Elena, consemnează: „Li s-au făcut greutăţi şi în

2
 Pentru a uşura urmărirea naraţiunii istorice, de la început voi supune atenţiei cititorilor
câteva scurte biografii ale persoanelor care i-au însoţit în exil pe Regele Mihai şi pe Regina-
Mamă Elena la 3 ianuarie 1948:6
1. Constantin Petre-Lazăr (n. 24.X.1896-1980), general de brigadă, aghiotant al Regelui
Mihai. Absolvent al Institutului Naţional de Educaţie Fizică în 1926, a fost profesor de
educaţie fizică al Majestăţii Sale în Clasa Palatină.7 În exil a fost un factotum al curţii
regale din exil (aghiotant, mareşalul curţii, secretar particular) şi a fost un element de
legătură între Suveran şi reprezentanţii exilului românesc, inclusiv conducerea
Comitetului Naţional Român. Stabilit la Londra, nu l-a putut urma pe Rege în Elveţia,
unde Familia Regală s-a mutat în 1956, dar a continuat să-şi exercite prerogativele
până în ultimele momente, când a fost răpus de boală.8
2. Jacques Vergotti (n. 23.III.1915 – d. 16.XII.1999), maior, ofiţer de ordonanţă al
Regelui Mihai, membru al Casei Militare Regale în anii 1941-1947 (detaşat pe front în
1942-1944). Născut în comuna Sighireanu din judeţul Ialomiţa, era fiul unui agronom
de origine greacă şi al unei franţuzoaice, fiica unui militar francez. Absolvent al Școlii
Pregătitoare de Ofițeri din Dealul Spirii, Bucureşti. De la Legiunea Prahova, în 1940 a
ajuns la casa generalului Ion Antonescu de la Predeal, de unde a trecut în slujba

privinţa persoanelor care urmau să-i însoţească” (Regina-Mamă Elena a României. Prinţesă de Grecia şi
Danemarca. O biografie autorizată, traducere de Liana Alecu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, ed. a II-a,
2005, p. 302).
6
Lista este reconstituită după o telegramă din februarie 1947, transmisă de Henri Hoppenot, ambasadorul Franţei
la Berna, către ministerul francez al afacerilor externe, în care se cere eliberarea vizelor pentru 12 persoane
[incluzându-i pe Regele Mihai şi pe Regina-Mamă Elena; din listă lipsesc unele persoane, precum cei din familia
Negroponte], apud Mark László-Herbert, Abdicarea Regelui Mihai. Documente diplomatice inedite, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2010, pp. 318-320; şi o listă cu persoanele propuse spre aprobare în vederea plecării lor
din ţară împreună cu Regele Mihai, din 3 ianuarie 1948 („Nota cu cheltuieli cu paşapoartele Regelui, Reginei
Mamă şi suitei”, reprodusă din Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, apud Mircea Chiriţoiu, Lovitura de stat
de la 30 decembrie 1947: preliminarii militare, consecințe politice, Fundaţia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 255-
256), unde am găsit încă 12 nume, precum cel al lui Gheorghe Olteanu, valetul Regelui şi al comandorului Arpad
Gherghel, care, la 4 ianuarie, pleacă de la Sinaia la Bucureşti împreună cu şoferul Regelui, Nicolae Moldoveanu
(Mircea Chiriţoiu, op. cit., p. 258).
7
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond 2093. Casa Regală Miscelanee, dosar 1012, f. 63, „Tabel nominal cu
domnii profesori ai Clasei Măriei Sale Marelui Voevod” [29 septembrie 1936]. „Maiorul P. Lazăr” este
înregistrat ca profesor de educaţie fizică alături de Virgil Roşală în anul şcolar 1936-1937 (clasa a V-a de liceu).
8
Mircea Ciobanu, În faţa neamului meu. Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Princeps, Iaşi, 1995, pp.
176-185.

3
 Regelui la sugestia Reginei Elena (pe care o cunoscuse în tinereţe). În exil, a devenit
profesor emerit de istorie și științe politice la Sacred Heart University din Connecticut
(1966-1985), şi a întreținut legătura cu Regele şi cu exilul românesc din diferite țări.
S-a căsătorit cu o americancă şi a avut un fiu, John Vergotti, şi o fiică, Maria Emilia.
3. Dimitrie D. Negel (n. 27.I.1890), mareşal al Curţii Regale. În guvernul Antonescu a
fost subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale, pentru aprovizionare (26
mai - 17 noiembrie 1941). Din 22 iulie 1942 a devenit Administrator al Domeniilor
Coroanei. În guvernul Sănătescu a fost Ministrul agriculturii și domenilor (23 august
1944-3 noiembrie 1944) şi Ministru interimar al justiţiei (4 octombrie - 3 noiembrie
1944). În exil a publicat câteva lucrări despre agricultura românească, editate la New
York de Mid-European Studies Center (1954: Distribution of agricultural products in
Romania, Romanian agricultural taxation, Insurance in Romanian agriculture).
4. Elena Nelly Catargi (n. Miclescu; 20.I.1896 – d. 1997), doamna de onoare a Reginei-
Mamă Elena. În exil i-a rămas alături Reginei-Mamă până la moartea ei, în 28
noiembrie 1982 (aceeaşi zi în care îi murise soţul, Eugeniu Catargi, de care se
despărţise de mult timp). A rămas o apropiată a Familiei Regale până la moartea ei, la
101 ani.
5. Mircea Ionniţiu (n. 27.IX.1921- d. 13. XI.1990), secretarul Regelui Mihai, coleg de
liceu cu Majestatea Sa în Clasa Palatină în anii 1932-1940, licenţiat în drept. Era fiul
lui Nicolae Ionniţiu (n. 1880), directorul editurii Cartea Românească din Bucureşti. În
exil a lucrat în aeronautică, a avut colaborări la „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, a
fost membru al Asociaţiei „Free Europe Press” (1950-1955), director (din 1952) al
Departamentului român de Presă şi Documentare, editor al revistei lunare Cronica
Românească (1950-1956) şi membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi
Ştiinţe (din 1977).9 A făcut parte, până în 1954, când a obţinut cetăţenia americană,
din delegaţiile româneşti la Assembly of Captive European Nations (ACEN), făcând
parte din Comitetul Legal, având în vedere pregătirea lui ca jurist.10
6. Rodica Maria Haţieganu (n. 29.XI.1927 – d. 12.IV.2008), logodnica lui Mircea
Ionniţiu. S-au căsătorit în America şi au locuit în California.

9
Mircea Carp, Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!, Editura Polirom, Iaşi, 2012, pp. 166-167.
10
Ion Calafeteanu, Exilul românesc. Erodarea speranței. Documente (1951-1975), București, Editura
Enciclopedică, 2003, doc. 73, 86, 96, 98, 104. Vezi şi scrisoarea lui Ionniţiu adresată generalului Petre-Lazăr în
care prezenta starea refugiaţilor români în America, apud Mircea Ciobanu, Regele Mihai şi exilul românesc,
Editura Princeps, Iaşi, 1994, pp. 152-154.

4
 7. Nicolae Ionniţiu (n. 31.X.1916 – d. 21.III.1998), fratele lui Mircea Ionniţiu. Înainte de
decembrie 1947 plănuia să plece ca marinar.11
8. Ion „Vania” Negroponte (n. 16.IV.1918 – d. 2.IX.1983), apropiat al Palatului, ofiţer de
cavalerie. În exil s-a stabilit în Canada, unde a cumpărat o fermă lângă oraşul Olds,
Alberta.
9. Ioana Negroponte (n. Boxshall), soţia lui Vania Negroponte, fiica ofiţerului britanic
Edwin „Eddy” Boxshall (1897-1984) şi al Elizei Ştirbey (1896-1986), fiica prinţului
Barbu Ştirbey. Părinţii ei au divorţat în 1947, iar Elize s-a recăsătorit cu Alexandru
Cretzianu (1895-1979), fost diplomat român activ în exilul românesc.
10. Alexandru „Sandi” Negroponte, fiul soţilor Negroponte. În exil s-a căsătorit cu Leslie
Christensen (1942-2014) şi au avut o fiică, Jessica. „Sandi” a mai avut doi fraţi,
născuţi în exil, Theodore şi Elizabeth.
11. Eugen Bianu (n. 7.XI.1888), inspector de poliţie, şeful Siguranţei Palatului, născut în
Făget.
12. Konrad Schopp (n. 21.X.1910), camardiner (majordom) la Palat, născut la Sibiu. El şi
soţia lui au rămas alături de Familia Regală în exil.
13. Anna Schopp (n. 3.V.1925), cameristă la Palat, născută la Sibiu.
14. Arpad Gherghel, comandor, ofiţer de aviaţie, adjutant de serviciu al Regelui. În exil, a
ajuns să lucreze la Secția română a postului de radio „Europa Liberă”.12
Dintre aceste persoane, patru îi însoţiseră pe Regele Mihai şi pe Regina-Mamă Elena
în călătoria de la Londra din noiembrie 1947: Negel, Vergotti, Nelly Catargi şi Eugen Bianu.13
Se consemnează faptul că inspectorul Eugen Bianu transmisese la Palat avertizarea că
republica va fi declarată la 30 decembrie, conform unui plan stabilit anterior de Partidul
Comunist Român care urma ordinele Moscovei.14
Printre exilaţi s-a numărat şi comandorul Traian Udriski (n. 1906), profesorul de zbor
al Regelui, care, în ianuarie 1948, împreună cu soţia şi copilul, a plecat spre Geneva cu
avionul personal al Regelui (Y.R. MIT), având aprobarea guvernului.15 Conform mărturiei
Regelui, în tren s-a aflat şi administratorul de la Săvârşin, Ioan Bibi Popescu, care „venise la

11
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier. România 1947. Documente diplomatice, Curtea Veche Publishing,
Bucureşti, 2002, p. 237 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).
12
Mircea Ciobanu, În faţa neamului meu, p. 180.
13
Emilian Ionescu, Contemporan cu veacul douăzeci, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p. 206.
14
Jacques Vergotti, Fără drept de înapoiere în țară. Amintiri, Editura Albatros, București, 2000, p. 129.
15
Mircea Chiriţoiu, op. cit., p. 262.

5
Sinaia să ia procura pentru administrarea lucrurilor ce mai rămâneau de administrat după
plecarea mea.” În 4 ianuarie, „pe la patru dimineaţa, am ajuns la Săvârşin, unde Bibi Popescu
s-a dat jos din tren.”16 Deşi Regele îi oferise posibilitatea, acesta a refuzat să plece din ţară.17
La 12 ianuarie 1948 au părăsit ţara şi mătuşile Regelui, principesa Elisabeta şi principesa
Ileana, împreună cu soţul ei, arhiducele Anton de Habsburg, șase copii și o suită de 20 de
persoane.18
Nu toţi apropiaţii Regelui l-au putut însoţi în exil la 3 ianuarie 1948. Ionniţiu
consemnează că nu a fost aprobată plecarea lui Savel Rădulescu, „pe motiv că este o
personalitate politică ce ar deveni şeful guvernului român în exil.”19 Informaţia apare şi în
rapoarte diplomatice.20 Diplomatul Savel Rădulescu (1885-1970), fost președinte al Comisiei
Române pentru Aplicarea Armistitiului, era – apreciază Ionniţiu – „ultimul dintre sfătuitorii
Regelui care nu aparţinea Curţii Regale şi care se mai afla în libertate.”21 În 1948 a fost
arestat.
Deja arestat în septembrie 1947, Ioan Mocsony-Stârcea (1909-1992), fostul mareşal al
Palatului, a ajuns în exil abia în anul 1964, stabilindu-se în Elveţia şi revenind în anturajul
Regelui.22 Dan Cernovodeanu (1921-1999), fostul coleg de liceu al Regelui, avut în vedere
pentru a deveni bibliotecar al Palatului în noiembrie 1947, apoi închis în anii 1949-1954 şi
1959-1967, s-a putut exila abia în 1978, când s-a reîntâlnit cu Regele.23 În perioada exilului, s-
a consemnat o preocupare constantă a Regelui faţă de membrii de familie ai însoţitorilor săi în
exil, rămaşi în ţară.24
În continuare, vom încerca să reconstituim unde s-au aflat fiecare dintre aceştia, toţi
fiind persoane din anturajul Palatului, în ziua de 30 decembrie 1947, şi cu ce s-au ocupat
până la plecarea lor în cadrul suitei regale, la 3 ianuarie 1948.

16
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 77.
17
Mircea Chiriţoiu, op. cit., p. 252.
18
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, p. 224. Cf. Dinu C. Giurescu, Lichidatorii, p. 203.
19
Mircea Ionniţiu, op. cit., p. 105.
20
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, pp. 221-222 (raport al Legaţiei Americane); Mircea Chiriţoiu, op.
cit., p. 266 (raport al Legaţiei Britanice)..
21
Mircea Ionniţiu, op. cit., p. 103.
22
Diana Mandache, Exilul Regelui, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2016, pp. 77, 147, 183-188.
23
Dan Cernovodeanu, „Am fost coleg de clasă cu regele Mihai”, în Dosarele istoriei, anul II, nr.11/1997, p. 45.
Cf. „Notă privind pe Dan Cernovodeanu din Franţa” [16 noiembrie 1981], apud Diana Mandache, Exilul
Regelui, p. 302.
24
Diana Mandache, Exilul Regelui, p. 77.

6
 Ionnițiu sosise luni, 29 decembrie, de la Sinaia la București, pentru a discuta în familie
logodna sa cu Rodica Hațieganu, care locuia cu mama ei la Săvârșin (unde pregăteau nunta
lor). Aflând de audienţa cerută de Petru Groza, aproape toată seara a stat la Palatul Elisabeta
''deoarece sunt unele lucruri de aranjat între Groza și Rege'' (conform mărturiei fratelui său,
Nicolae, care venise să-l ia de la Palatul Elisabeta la 8 seara), iar, către miezul nopții (29 spre
30 decembrie), a avut o întâlnire urgentă - o oră și jumătate – cu Negel şi Savel Rădulescu.
Ionniţiu credeau că Petru Groza va cere demisia lui Negel, mareșalul Palatului, pentru că
fusese scurt timp subsecretar de stat în guvernul generalului Ion Antonescu, iar singura
persoană potrivită pentru a-l înlocui, Savel Rădulescu, „nu va fi niciodată acceptată de
guvern”.25
Marţi, 30 decembrie 1947, la Palatul Elisabeta erau, alături de Regele Mihai şi Regina-
Mamă Elena, Negel şi Ionniţiu.26 Se consemnează că Nelly Catargi, care nu era la Palat la acel
moment, nu a putut să ia legătura cu Regina din cauza tăierii liniilor telefonice, „s-a neliniştit”
şi a venit cu un taxi, dar „a fost oprită de grupul de agenţi, suită înapoi în taxi şi expediată de
acolo.”27 Cumva, totuşi, a ajuns la Palat. Mercuri, 31 decembrie, pentru a-şi pregăti plecarea
din ţară, Majestăţile Lor, însoţiţi de Nelly Catargi şi de comandorul Gherghel, au mers la
Sinaia28, unde soldaţii batalionului de gardă fuseseră arestaţi şi duşi la Bucureşti.29 „La
poalele Carpaţilor ningea”, se consemnează într-o biografie a Regelui.30 Au ajuns la Sinaia la
12.30.31 Regele îşi aminteşte că un ofiţer din batalionul de gardă, căpitanul Pamfil, rămăsese
cumva la Sinaia. „Eu l-am chemat la mine, iar Groza a ţinut să-şi exprime protestul, speriat de
faptul că-mi chem ofiţerii fără să cer permisiunea nimănui. Până la urmă, conflictul s-a
aplanat şi căpitanul a rămas împreună cu noi până la plecarea noastră.”32
Negel „a vândut vinurile ce se aflau în pivniţele Domeniilor Regale” pentru a obţine
bani de drum. „Aceste fonduri au fost convertite în valută forte şi au constituit subzistenţa

25
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, p. 234 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu). Cf. Lichidatorii, pp. 184-
185.
26
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 67.
27
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, p. 235 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).
28
Mircea Ionniţiu, op. cit., 105; Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 71; Arthur Stanley Gould Lee,
Regina-Mamă Elena a României, p. 301.
29
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 73.
30
Arthur Stanley Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul. Povestea Regelui Mihai al României, traducere
de Maria Bica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 291.
31
Mircea Chiriţoiu, op. cit., p. 239.
32
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 75.

7
anturajului până la separarea de suveran”, consemnează Ionniţiu.33 Negel a ajuns la Sinaia
miercuri, 31 decembrie, la ora 18.20, şi a plecat ziua următoare dimineaţa.34
Despre lovitura de stat nu s-a ştiut în Bucureşti până la ora 18, când a fost difuzată
proclamația guvernului. La ora 14, membrii familiei Ionnițiu, anunţaţi de Mircea Ionniţiu, au
fost, se pare, primii din exterior care au aflat.35 Luând Jeep-ul, Nicolae Ionniţiu s-a îndreptat
spre Palat, observând că toată zona parcului din jurul Palatului (azi Herăstrău) este atent
supravegheată de soldaţi din divizia „Tudor Vladimirescu”, şi că drumul de intrare spre Palat
(azi Intrarea Româneşti) era blocat de câţiva soldaţi. După cele constatate, a luat legătura cu
un prieten american, care l-a informat despre abdicarea Regelui pe ministrul plenipotenţiar al
S.U.A. la Bucureşti, Rudolf Schoenfeld; 36 ulterior, a luat legătura şi cu ministrul britanic, R.
Sarell.37 După prânz, a ajuns acasă şi Mircea Ionniţiu, iar, seara, s-a discutat plecarea în exil
împreună cu fratele său.38
În dimineaţa de 30 decembrie, Vergotti dusese maşina Regelui la garajul din Calea
Victoriei pentru verificare, aflând apoi că toate liniile telefonice de la Palatul Elisabeta fusese
tăiate. Mergând acolo pentru a veni în ajutorul Regelui, a fost arestat de patrulele diviziei
„Tudor Vladimirescu” şi ţinut în subsolul unei clădiri până în dimineaţa de 31 decembrie.
„Sub escortă, am fost condus la Petru Groza care, voind să pară jovial, m-a informat cu o voce
tremurată că Regele abdicase şi că se afla la Sinaia. Ordinul pentru mine era să mă prezint
inspectorului Levente, care mă aştepta în Palatul Regal din Calea Victoriei.” Inspectorul
respectiv era interesat de situaţia devizelor străine ale Regelui, Vergotti lămurindu-l că sumele
de franci elveţieni nefolosite cu ocazia călătoriei la Londra au fost depuse la Banca din
Zürich. În ziua de Anul Nou, Vergotti, împiedicat să aibă vreo legătură cu Regele, a ajuns la
Palatul Regal, unde se sărbătorea proclamarea Republicii Populare Române, şi a avut discuţii
privind plecarea Regelui cu înalţi demnitari comunişti: Emil Bodnăraş „mi-a spus că eram
răspunzător ca «Regele să plece în linişte şi fără incidente»”, Petru Groza „îmi zise că va da
bani de drum lui Negel”, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a promis că „Regele va continua să
primească o sumă de bani în străinătate dacă se ţine liniştit“. (Vergotti consemnează:
„Promisiunea lui Dej nu a fost niciodată respectată.”). Marţi, 2 ianuarie, Vergotti a pornit spre

33
Mircea Ionniţiu, op. cit., p. 105.
34
Mircea Chiriţoiu, op. cit., p. 239.
35
Dinu C. Giurescu, Lichidatorii, p. 187.
36
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, pp. 235-236 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).
37
Mircea Chiriţoiu, op. cit., pp. 235-237 (telegrama Legaţiei Britanice către Foreign Office).
38
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, p. 236 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).

8
Sinaia; la Câmpina a telefonat părinţilor săi de la Braşov şi au stabilit să se întâlnească la
Azuga. La Sinaia nu i s-a spus unde se aflau Majestăţile Lor şi s-a retras în camera lui. „În
timp ce făceam baie s-au stins luminile, curentul electric fiind tăiat pe timpul nopţii, ca
măsură de siguranţă.” Umilinţa era completă!39 Miercuri, 3 ianuarie, la prânz, Vergotti s-a
întâlnit cu comisia de inventariere.40
Vom urmări, în continuare, ultimul episod: plecarea trenului regal şi traseul său din
Bucureşti până în Elveţia.
Regele menţionează că trenul avea cinci sau şase vagoane, şi „a fost ataşat unei
garnituri de tren care mergea în Elveţia”.41 Trenul s-a format la Bucureşti şi a plecat la ora
16.00 din Staţia regală Mogoşoaia. Acolo s-a îmbarcat o parte din suită: fratele lui Ionniţiu,
Negel, familia Negroponte, Petre-Lazăr ş.a. Nu înaintea multor umilinţe. Nicolae Ionniţiu,
consemnează că în staţie se aflau soldaţi din divizia „Tudor Vladimirescu” şi peste o sută de
agenţi ai Siguranţei. O echipă de inspectori nu foarte curaţi s-a urcat în tren şi a făcut
controlul bagajelor în drum spre Sinaia. Negel a fost pus să despacheteze un cufăr cu pahare,
farfurioare şi porţelanuri, învelite cu grijă în hârtie de foiţă, iar, după cercetarea lor de către
inspectori, l-au lăsat singur să le reîmpacheteze, după care i-au examinat hainele din
geamantane (fracul, smochingul şi celelalte piese care aparţin uniformei mareşalului Curţii),
murdărindu-i cămăşile albe. Nicolae Ionniţiu a fost forţat să predea inelul de platină şi brăţara
destinate viitoarei sale cumnate,42 iar familiei Negroponte i s-au confiscat bijuterii de către doi
inspectori de la Departamentul devize şi bijuterii pe motiv că „aveţi prea multe”. Au primit
recipise pentru bunurile confiscate.43
Pe la ora 19.00, trenul a ajuns la Sinaia. Acolo s-au suit în tren, alături de Majestăţile
Lor, Nelly Catargi, Mircea Ionniţiu, Vergotti şi „Bibi” Popescu. Nu înainte ca, în inspecţia de
la Foişor, să prezinte inventarele bagajelor, iar geamantanele lor să fie controlate. Arată
Mircea Ionniţiu: „Poliţia economică a inspectat în detaliu fiecare bagaj, iar unele persoane au
fost supuse la examen corporal pentru a descoperi bijuterii sau devize ascunse.” În tren, „până
şi fructele ce se aflau pe masa din compartimentul destinat reginei Elena au fost tăiate în două,

39
Jacques Vergotti, op. cit., pp. 134-137.
40
Mircea Chiriţoiu, op. cit., p. 253.
41
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 76.
42
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, pp. 237-238 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu)..
43
Ibidem, p. 240 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).

9
din acelaşi motiv.”44 Vergotti consemnează că „familia regală nu a putut lua la plecarea din
ţară nici măcar o batistă sau o scrumieră în plus de ce era menţionat în inventarul [...] scris pe
hârtiile cu antet al Castelului Foişor, inventar rezumat strict la lenjerie, haine şi câteva obiecte
de folosinţă personală.”45 Regele Mihai relatează: „În seara zilei de 3 ianuarie, cu bagajele
făcute, controlate, încuiate, am coborât spre gara de la Sinaia.”46 Era 20:10.47 Regele îşi
aminteşte cum în maşină, în loc să intre aghiotantul care-l însoţea, au urcat doi dintre membrii
comisiei care inventariau bunurile de la Castelele Peleş, Pelişor şi Foişor.48 La poarta
Peleşului fusese ridicat un arc de triumf cu sloganuri comuniste, iar pe faţa dinspre curte erau
atârnate portretele liderilor comunişti.49 „Garda de la Podul Carmen Sylva nu a salutat când
maşina a trecut pe sub placarda întoarsă, cu inscripţia noii republici.”50
De la Sinaia, trenul a pornit spre Săvârşin. Obloanele erau lăsate. La Predeal, vreo 15
persoane strigau, fără tragere de inimă: „Trăiască Republica Populară Română!”. 51 Voiajul
prin Transilvania a avut loc în cursul nopţii, iar, când trenul s-a oprit la Braşov şi apoi la
Făgăraş, „noi – consemnează Mircea Ionniţiu – din spatele obloanelor trase, am putut auzi
urale şi imnul regal cântat de manifestanţi. Bieţii oameni, care nu ştiu cum de au aflat traseul
şi ora trenului regal, au înfruntat nu numai întunericul şi gerul dar şi ostilitatea gărzilor
comuniste pentru a aduce salutul lor şi pentru a transmite un mesaj de încurajare regelui
lor.”52 Regele aminteşte că fuseseră sfătuiţi să nu stea în picioare în tren, pentru că „s-ar putea
să se tragă asupra trenului.” Prin dreptul Braşovului, Regele îşi aminteşte – spre deosebire de

44
Mircea Ionniţiu, op. cit., p. 105. Aceeaşi imagine este redată şi într-o biografie a Regelui Mihai: “În tren se
afla un pluton de soldaţi comunişti, care a cercetat fiecare compartiment, împungând cu baionetele pe sub pături,
în căutare de pasageri clandestini. Au căutat şi printre bagaje, ba chiar au golit un sac de mere pentru a vedea
dacă nu conţine bijuterii. După ce au despicat o treime din mere, au renunţat şi au început să mănânce fructele.”
(Arthur Stanley Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul, p. 301)
45
Jacques Vergotti, op. cit., p. 138.
46
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 75. În biografia Reginei Elena se consemnează că, în dimineaţa
de 3 ianuarie, li s-a comunicat că vor pleca în seara aceea cu trenul (Arthur Stanley Gould Lee, Regina-Mamă
Elena a României, p. 302).
47
Mircea Chiriţoiu, op. cit., p. 254.
48
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 76. În nota şefului Casei Militare a Prezidiumului R.P.R. către
ministrul Bodnăraş se consemnează că au plecat împreună cu Regele „12 delegaţi ai Ministerelor să-l conducă
până la graniţă” (Mircea Chiriţoiu, op. cit., p. 261).
49
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, p. 239 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).
50
Jacques Vergotti, op. cit., p. 138.
51
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, p. 239 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).
52
Mircea Ionniţiu, op. cit., p. 105.

10
Mircea Ionniţiu – că a auzit un grup de oameni care au început să strige „Trăiască
Republica”.53 La Braşov, în timpul unei scurte opriri pentru verificarea frânelor, Vergotti a
avut şansa unei scurte discuţii pe peron cu mama lui.54
La ora 4:00, trenul a ajuns la Săvârşin, unde a stat o oră.55 Din tren a coborât Ioan
Popescu, administratorul domeniului Săvârşin, pe care Vergotti şi-l aminteşte „îndepărtându-
se, cu câinele Regelui, bătrânul Azor, având prins de urechi însemnele SS, primit cadou de la
nemţi”. 56 Tot la Săvârşin s-au suit în tren Rodica Haţieganu, împreună cu soţii Conrad şi Ana
Schopp.57 În sfârşit, suita era completă.
Fiind împărţiţi în mai multe vagoane, unele persoane din tren relatează că pe parcursul
călătoriei aveau puţină ştiinţă unii despre alţii. Când s-a suit la Sinaia, Vergotti mărturiseşte că
nu ştia „cine se urcase în tren la Bucureşti în afară de Dumitru Negel”, mai târziu aflând că
erau în tren şi fratele lui Ionniţiu, soţii Negroponte cu fiul lor şi generalul Petre-Lazăr, în civil.
„Am stat în cuşetele noastre fără să ne vorbim, în timp ce trenul lua viteză şi cobora pe Valea
Timişului.” „Abia după ce am trecut graniţa în Ungaria am văzut-o pe doamna de onoare
Nelly Catargi, care mi-a spus că a trebuit să se abţină de a folosi closetul, fiindcă o santinelă
înarmată ocupase locul.” 58 După masa de seară, cu hrană rece servită de personalul Palatului,
Nicolae Ionniţiu relatează cum a fost chemat în vagonul regal şi întrebat de Majestaţile Lor
„ce s-a întâmplat în tren de la Bucureşti la Sinaia”. „Regele arăta foarte obosit, cu cearcăne
mari sub ochi”, iar „Regina părea complet sfârşită, cu lacrimi în ochi”; „în timp ce le
povesteam am văzut pe rege strângând pumnii mânios. La un moment dat am avut impresia că
Regele sau va începe să plângă, sau se va ridica şi va sparge în bucăţi totul din jurul său.”
Fraţii Ionniţiu s-au retras şi i-au lăsat să se odihnească.59 În vagonul regal nu a fost permis
accesul nimănui din afara anturajului, iar, la un moment dat, însoţitorii din partea C.F.R. au
împiedicat doi agenţi civili să intre în vagonul regal, în pofida ameninţătorilor „că vor vedea
ei” atunci când trenul va reveni în România.60

53
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 77.
54
Jacques Vergotti, op. cit., p. 139.
55
Mircea Chiriţoiu, op. cit., p. 261 (nota şefului Casei Militare a Prezidiumului R.P.R. către ministrul Bodnăraş).
56
Jacques Vergotti, op. cit., p. 139. Cf. Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 77.
57
Mircea Chiriţoiu, op. cit., p. 261. Nicolae Ionniţiu relatează cum soţii Schopp au întârziat în gară din cauza
gărzilor care „nu aveau ordin să-i lase pe ei sau pe oricine altul să plece”, apud Dinu C. Giurescu, Cade Cortina
de Fier, p. 240.
58
Jacques Vergotti, op. cit., p. 139.
59
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, p. 239 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).
60
Ibidem, pp. 239-240 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).

11
 Trenul a ajuns la Curtici duminică, 4 ianuarie, la ora 7.61 Ionniţiu aminteşte: „Când am
sosit la Curtici, ultima staţie pe teritoriul român, ni s-au înmânat documentele de călătorie.
[...] De aici până la Viena, am fost izolaţi cu totul de restul lumii. Gările prin care trecea trenul
erau pustii, dar câteodată puteai zări câte o santinelă sovietică pitită după colţ.”62 Privind
atmosfera din tren, Regele relatează: „Mare lucru nu s-a întâmplat în timpul călătoriei până în
Elveţia – două nopţi întregi şi o zi întreagă. În zona ocupată de ruşi timpul a trecut foarte greu.
Aproape întreaga suită împărtăşea neliniştea că n-o să ajungem în vestul Europei. Îi frământa
gândul că trenul o să fie deviat de la itinerariul stabilit şi că va porni spre Rusia. Despre asta s-
a vorbit cel mai mult. La urma urmei, totul devenise posibil şi starea noastră de nesiguranţă se
adâncea cu fiecare oră de mers.”63 „Eram nedumeriţi de această lipstă de vizibilitate şi ne
temeam ca să nu se întâmple ceva înainte de a ajunge la faimosul pod Emsbrucke, hotarul
între «spatele» şi «faţa» Cortinei de Fier”, arată Nicolae Ionniţiu.64 Vergotti consemnează că
ofiţerul de gardă sovietic s-a dat jos la Viena. „Numai la oprirea prelungită de la Innsbruck s-
au ridicat perdelele şi am putut comunica între noi. Trecusem de Cortina de fier. Eram exilaţi,
dar liberi.”65
Regele relatează că, odată ajunşi în spaţiul controlat de americani, trenul s-a oprit.
„Am auzit zgomotul unei maşini apropiindu-se de noi. [...] La câteva clipe după oprirea
maşinii, un Jeep, uşa vagonului a fost deschisă zgomotos şi în salon a intrat un căpitan
american, care a luat poziţie de drepţi, a salutat şi a spus în limba engleză: «Sire, acum sunteţi
liber.»”66 Şi Ionniţiu a consemnat: „Intrând în zona americană din Austria, un trimis al
generalului comandant american a adus salutul său Regelui. În cursul nopţii am ajuns în
partea de Apus a Austriei”. Relatarea continuă: „La trecerea trenului prin Salzburg şi apoi prin
Innsbruck, am putut să auzim urale şi imnul regal cântat de refugiaţii români, care veniseră să
salute pe Rege, cu care acum erau înfrăţiţi în pribegie. Cu toţii am fost foarte mişcaţi de aceste
manifestaţii.”67 Fratele lui îşi aminteşte că, la Salzburg, Imnul Regal era cântat de „un grup de

61
Mircea Chiriţoiu, op. cit., p. 261.
62
Mircea Ionniţiu, op. cit., p. 105.
63
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 77.
64
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, pp. 242-243 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).
65
Jacques Vergotti, op. cit., pp. 139-140.
66
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 77.
67
Mircea Ionniţiu, op. cit., pp. 105-106.

12
români în poziţie de drepţi” aflaţi pe peron. Negroponte i-a povestit că, în momentul intonării
imnului, Majestăţile Lor au stat tot timpul în picioare şi aveau lacrimi în ochi.68
Privind obţinerea vizelor, Ionniţiu consemnează: „A doua zi ne-am găsit la graniţa
elveţiană. Cum nu aveam vize de intrare [documentele de călătorie primite în România nu
conţineau decât vize de tranzit pentru Ungaria şi Austria – n.n.], a fost nevoie de negocieri cu
autorităţile federale de la Berna. După un răgaz de câteva ore am fost primiţi pe teritoriul
elveţian cu condiţia de a nu face declaraţii cu caracter politic şi fără a primi viza de
paşaport.”69 Regele explică situaţia: „Elveţienii nu ne dăduseră viză de intrare. Le-o
ceruserăm, dar aveau ei un sistem, că era nevoie mai întâi să ceară consimţământul de la
Berna [...]. Atunci, la plecarea noastră, nu era timp de aşa ceva, iar cei de la legaţie s-au
mulţumit să ne spună: «Plecaţi în Elveţia, totuşi, urmând ca la frontieră să procedaţi după
împrejurări.» Un moment de emoţie am trăit şi aici. Mă aşteptam la dificultăţi: n-am
întâmpinat nici una. Ne-au ştampilat paşapoartele şi atât.”70
Trenul a ajuns la Lausanne luni, 5 ianuarie 1948, în jurul orei 16.71 Regele
consemnează că, la gara din Lausanne, erau aşteptaţi de o „grămadă de lume” (mai mult de o
mie de persoane, estimează Nicolae Ionniţiu), iar, pe drumul de la vagon spre gară, locuitorii
au strigat în limba franceză: „Trăiască Regele! Trăiască libertatea!”.72 „Majestatea Sa Regina
plângea.”73 „Am stat în tren până seara, până când camerele noastre la hotel au fost stabilite”,
arată Nicolae Ionniţiu.74
Concluzionând, putem afirma că relatările Regelui şi ale apropiaţilor săi, în special
Ionniţiu şi Vergotti, dovedesc faptul că, de la 30 decembrie 1947 până la 4 ianuarie 1948,
Familia Regală şi apropiaţii lor au fost ţinuţi sub o atentă supraveghere, nu au putut lua cu ei
în tren bunuri de mare valoare, iar singurele sume de care au dispus Regele şi anturajul său au
fost cele obţinute din vânzarea vinurilor din pivniţele Domeniilor Coroanei, pe lângă conturile
în valută străină existente înaintea abdicării forţate. „Serviciile mele în Casa Regală s-au
terminat o dată cu plata îndemnizaţiilor pe anul 1949 tuturor membrilor Curţii”, consemnează

68
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, pp. 243-244 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).
69
Mircea Ionniţiu, op. cit., p. 106.
70
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 79.
71
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, p. 244 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).
72
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, p. 79.
73
Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier, p. 244 (scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu).
74
Ibidem, loc. cit.

13
Vergotti.75 Neavând mijloace pentru a susţine o curte regală, Regele a păstrat o singură
persoană în funcţie, pe generalul Petre-Lazăr (care îşi lăsase soţia şi fiica în Bucureşti), care a
îndeplinit funcţia de secretar personal şi a păstrat legătura între monarh şi exilul românesc.76
Nelly Catargi (care îşi lăsase soţul în ţară) a rămas alături de Regina Elena ca doamnă de
companie până la moartea Reginei, în 1982.77 Alături de Familia Regală au rămas şi soţii
Schopp.78 Majoritatea însoţilorilor Regelui au fost activi în cadrul exilului românesc din ţările
în care s-au stabilit, precum Ionniţiu şi Vergotti în Statele Unite ale Americii, iar Negroponte
în Canada.

Bibliografie
Calafeteanu, Ion, Exilul românesc. Erodarea speranței. Documente (1951-1975), Editura
Enciclopedică, București, 2003.
Carp, Mircea, Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!, volum îngrijit de Veronica Nanu şi
Florica Dobre, cuvânt-înainte de Dinu Zamfirescu, Editura Polirom, Iaşi, 2012.
Chiriţoiu, Mircea, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947: preliminarii militare, consecințe
politice, documente selectate și adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefață de Florin
Constantiniu, Fundația Academia Civică, București, 1997.
Ciobanu, Mircea, Convorbiri cu Regele Mihai I al României, 2 vol. (1991, 1992), Editura
Humanitas, Bucureşti, ed. a III-a, 2008.
Ciobanu, Mircea, În faţa neamului meu. Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Princeps,
Iaşi, 1995.
Ciobanu, Mircea, Regele Mihai şi exilul românesc, prefaţă de Alexandru Zub, Editura
Princeps, Iaşi, 1994.
Desplaces, Philippe Viguié; Mihai I, Rege al României, O domnie întreruptă, traducere de
Ecaterina Stamatiu, Editura Libra, Bucureşti, 1995.
Giurescu, Dinu C., Cade Cortina de Fier. România 1947. Documente diplomatice, selecție,
traducere, note, comentarii, indice și studiu introductiv de Dinu C. Giurescu, Curtea Veche
Publishing, Bucureşti, 2002.
Giurescu, Dinu C., Lichidatorii. România în 1947, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010,
ed. a II-a revizuită, 2012.

75
Jacques Vergotti, op. cit., p. 185.
76
Diana Mandache, Exilul Regelui, p. 78.
77
Ibidem, pp. 79-80.
78
Ibidem, p. 77.

14
Gould Lee, Arthur Stanley, Coroana contra secera şi ciocanul. Povestea Regelui Mihai al
României, traducere de Maria Bica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
Gould Lee, Arthur Stanley, Regina-Mamă Elena a României. Prinţesă de Grecia şi
Danemarca. O biografie autorizată, traducere de Liana Alecu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000, ed. a II-a, 2005.
Ionescu, Emilian, Contemporan cu veacul douăzeci, Editura Militară, Bucureşti, 1983.
Ionniţiu, Mircea, Amintiri şi reflecţiuni, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
László-Herbert, Mark, Abdicarea Regelui Mihai. Documente diplomatice inedite, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2010.
Mandache, Diana, Exilul Regelui, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2016.
Mandache, Diana, Regele Mihai. Album istoric, Editura Litera, Bucureşti, 2013.
Porter, Ivor, Mihai I al României: Regele şi Ţara, traducere de Gabriel Tudor revizuită de
Christian Mititelu, Editura Alffa, 2006, ed. a II-a, 2013.
Scurtu, Ioan (coordonator), România. Viaţa politică în documente, Arhivele Statului din
România, Bucureşti, 1996, vol. III. 1947.
Vişan-Miu Tudor, La şcoală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine, prefaţă de Filip-
Lucian Iorga, Editura Corint, Bucureşti, 2016.
Vergotti, Jacques, Fără drept de înapoiere în țară. Amintiri, Editura Albatros, București,
2000.

15