DEVIANŢA SOCIALĂ – ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE

Devianţa, ca noţiune cu largă utilizare, desemnează, în accepţiunea sa cea mai

generală, abaterea sau nonconformismul indivizilor faţă de normele şi valorile
sociale.
Aceste transgresări ale normelor şi regulilor sociale există în orice societate şi ele
pot fi mai mult sau mai puţin deviante. Devianţa este condiţionată de standardele
valorice şi morale care orientează acţiunile indivizilor şi de conduitele „normale”,
„delincvente” şi „anormale”, care se constituie prin respectarea sau încălcarea
normelor recunoscute de societate, de gradul de toleranţă al societăţii respective şi
de gradul de periculozitate pe care îl presupune încălcarea normelor.
Aria de acoperire a comportamentului deviant este largă, mergând de la
comportamentele „excentrice”, definite de gesturi insolite la dezordine
comportamentală, până la comportamente disfuncţionale, aberante şi delincvente,
înscrise în aria patologică a tulburărilor psihice, a subculturilor.
J. Fitcher face distincţie între devianţa pozitivă şi cea negativă.
Dev. pozitivă - abaterea de la stereotipurile conformităţii, adoptând creativ
norme şi valori superioare
Dev. Negativa - încălcarea sau eludarea indicaţiilor normelor medii.
- devianata primara - aproape orice persoană transgresează, din când în când,
regulile, dar de o factură temporară şi nerepetitivă, comiţând, astfel, devianţe
primare. Persoana care se încadrează în devianţa primară rămâne din punct de
vedere social o persoană acceptată, cu un stil de viaţă dominat de comportamentul
conformist. Frecvent, ceilalţi ignoră acest tip de devianţă şi nu etichetează individul
drept deviant. Un exemplu des întâlnit de devianţă primară este cel care depăşeşte
limita legală de viteză sau cel care bea mai mult la o petrecere. Cel care are
asemenea manifestări nu se consideră pe sine deviant, deoarece şi reacţia
anturajului social este minimă, precum minim este şi efectul acestui tip de
comportament asupra conceptului de sine al persoanei.
- devianata secundara -situaţiile în care devianţa primară capătă caracter
repetitiv şi se impune prin această repetivitate este pasibil de etichetat în mod
public ca deviant. Subiectul, modelând conduita sa, acceptă treptat devianţa ca rol,
comportând consecinţe asupra conceptului de sine şi a identităţii sale sociale.
Fenomenul devianţei este dependent de fiecare societate, el existând pretutindeni.

Explicatiile biologice si psihologice

Intr-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi fortele
supranaturale. Oamenii actionau in moduri irationale pentru ca erau posedati
de „diavol” sau de „spirite rele”. In secolul al XIX-lea, aceasta explicatie
cedeaza treptat unei abordari considerata mai „stiintifica”, bazata pe
cunoasterea biologiei din acea vreme.
Cea mai importanta explicatie de acest tip a fost sustinuta de Cesare
Lombroso (1876), un medic care a lucrat in inchisorile italiene. El a supus
detinutii la diferite masuratori fizice si a constatat ca acestia aveau trasaturi
fizice distincte: fruntea ingusta, maxilar iesit in afara, pometi proeminenti,
urechi mari si clapauge si mult par pe corp. Cesre Lombroso, un medic care a
lucrat in inchisorile italiene, credea, dintr-o perspectiva evolutionista, ca
delicventii criminali sunt „atavici”, ca sunt subdezvoltati din punct de vedere
biologic, ca acestia aveau trasaturi fizice distincte: fruntea ingusta, maxilar
iesit in afara, pometi proeminenti, urechi mari si clapauge si mult par pe corp.
Lucrarea lui Lombroso avea multe puncte slabe. Intreprinzand o cercetare
conceputa cu mai multa grija, Charles Goring (1913), un psihiatru britanic, a
constatat ca trasaturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau
prezente si la necriminali si ca relatia intre caracteristicile fizice si criminalitate
este una indirecta.
Recent, unii cercetatori au afirmat despre comportamenul criminal violent
ca poate aparea cand o persoana are un model cromozomial care contine un
cromozom masculin in plus (XYY). S-a constat ca modelul XYY este mai
raspandit printre barbatii criminali decat printre barbatii din populatia generala.
Dar numarul de subiecti studiati a fost prea mic pentru a stabili, cu un grad de
certitudine, o legatura intre prezenta unui cromozom masculin suplimentar si
comportamentul criminal. Ulterior, Wilson si Herrnstein (1895) au ajuns la
concluzia ca factorii biologici au un efect neglijabil asupra comportamentului
criminal si ca mediul joaca un rol important in promovarea sau
inhibarea oricarei influente pe care caracteristicile biologice o pot avea
asupra unui astfel de comportament.
Ca si interpretarile biologice, teoriile psihologice despre delict asociaza
delicventa cu anumite tipuri de personalitate. Unele au sugerat ca in cadrul
unei minoritati de indivizi se dezvolta o personalitate imorala sau psihopata.
 Psihopatii sunt firi retrase, lipsite de emotii care gasesc emotii, care gasesc
placere in violenta de dragul violentei. Unii cercetatori vorbesc de sociopati, ca
fiind persoane care infaptuiesc acte delicvente fara a avea nici cea mai mica
remuscare. Se pare ca acestia au cu pana la 14 mai putina materie cenusie la
nivelul partii frontale a creierului, parte considerata a fi „sediul” constiintei.
Aceste persoane stiu – prin socializare – ca ar trebui sa le para rau pentru ceea
ce au facut, uneori chiar mimeaza acest lucru, insa ei sunt incapabili sa
traiasca sentimentul vinovatiei; din punctul lor de vedere, vinovata este
intotdeauna victima, pentru ca i-a determinat sa faca ceea ce au facut.
Merton identifica cinci reactii posibile la tensiunile dintre valorile sustinute
la scara sociala si mijloacele limitate de a le realiza. 
 Conformistii accepta atat scopurile sustinute social cat si modalitatile
conformiste de a le realiza; majoritatea populatiei intra in aceasta categorie.
 Inovatorii accepta valorile aprobate la scara sociala, dar folosesc mijloace
ilegale de a le realiza (de exemplu, delincventii care dobandesc avere prin
activitati ilegale).
 Ritualistii folosesc mijloacele acceptate la scara sociala, omitand insa
scopurile statuate de societate (de exemplu, birocratul stereotipic care este
mai atent la a se asigura ca formularele sunt completate decat la atingerea
scopului acestor formulare).
 Marginalizarea descrie situatia persoanei care a abandonat atat scopurile,
cat si mijloacele aprobate cultural (de exemplu, vagabondul, cel care paraseste
societatea).
In final, rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana nu reuseste
sa accepte scopurile si mijloacele aprobate cultural si le inlocuieste cu alte
scopuri si mijloace (de exemplu, revolutionarul sau cel care protesteaza pentru
drepturi civile).
Majoritatea oamenilor se conformeaza normelor societatii in cea mai mare
parte a timpului. Ei fac aceasta datorita procesului de socializare prin care au
trecut si datorita structurilor controlului social (de exemplu, legile, politia) din
societate.
In societatile moderne, actiunile care se abat de la normele cele mai
importante pentru conservarea societatii (de exemplu, omorul, violul, incestul,
tradarea de tara, furtul) sunt prohibite prin coduri legale formale si exista
pedepse pentru cei ce le comit. Astfel de actiuni sunt numite crime (in sens
durkeimist) adica sunt considerate deviante din punct de vedere legal. Pe
langa aceste crime grave, multe societati considera si alte comportamente
violari ale normelor legale (de exemplu, incalcarea normelor de circulatie,
tulburarea linistii, intrarea in datele unui calculator strain).
Devianta criminala exista in toata lumea, in ciuda faptului ca normele legale
specifice care definesc comportamentul inacceptabil pot varia de la o societate
la alta. Astfel, ceea ce poate fi crima intr-o societate (de pilda, cumpararea
unei arme personale) poate sa nu fie considerata crima in alta.
Crima este usor de definit ca o forma devianta de comportament. Mai greu
de definit sunt acele forme de comportament care sunt considerate deviante
din punct de vedere social, adica cele care violeaza normele sociale, dar nu
codul legal. De exemplu, pana recent, purtarea cerceilor era considerata
nepotrivita pentru barbati. In anii 70, multi tineri au renuntat la aceasta
conventie si, in mod sfidator, purtau parul lung si se imbracau neglijent. In
contextul epocii, astfel de comportamente erau considerate deviante din punct
de vedere social; ele nu se conformau normelor generale ale societatii, dar nu
erau o amenintare suficienta pentru ordinea sociala incat sa fie definite drept
criminale.
- Comportamentul deviant ar rezulta din lipsa unui control intern,
efectuat de individ, si din lipsa unui control extern, efectuat de catre
societate. Ideea centrala este ca ceea ce trebuie explicat nu este devianta, ci
conformismul. Conformismul rezulta din mecanismele de control intern si
extern. Dar ce sunt aceste mecanisme de control social?
Teoria controlului.
 Walter Reckless si colegii sai (1956) s-au concentat asupra problemei de
ce, chiar in zonele cu criminalitate ridicata, unii tineri nu ajung delincventi. Ei
sustin ca dezvoltarea unei imagini „bune” despre sine a unei persoane serveste
ca sa-l „izoleze” de subcultura delicventa inconjuratoare.
Construind pe teoria lui Durkheim, teoreticienii controlului afirma ca
integrarea in comunitate si legaturile sociale puternice ii fac pe oameni sa
accepte normele si valorile comunitatii lor si sa se conformeze acestora.
Sistemele de credinta impartasite leaga laolalta membrii comunitatii si le
intareste rezistenta la actiuni deviante.
Desi teoria controlului este un supliment folositor pentru teoria asocierii
diferentiale, prin faptul ca pune accentul pe importanta controlului intern si a
integrarii sociale in comunitate, ea este, de asemenea, incompleta. Ea pare, de
exemplu, incapabila sa explice crima gulerelor albe, activitatile criminale (de
exemplu, delapidare) comise de oameni cu statut superior si, aparent,
„respectabili”, care sunt bine integrati in comunitatile lor. De asemenea,
aceasta teorie nu ajuta la explicarea comportamentului celor integrati in
subculturi deviante, in care legaturile sociale puternice si normele sociale nu
sunt privite favorabil in societatea mai mare

Capitalismul si teoria conflictului.

 Radacinile teoriei conflictului isi au originea in conceptia marxista ca
oranduirea capitalista, un sistem economic bazat pe dominatia proprietatii
private, este sursa criminalitatii. Intrucat controlul asupra resurselor necesare
nu este repartizat in mod egal, capitalismul ii face pe oameni sa se angajeze
intr-un comportament criminal, fie ca sa obtina ceea ce ei ar trebui sa aiba
(muncitorul „exploatat”), fie sa pastreze sau sa dezvolte ceea ce au dobandit
(capitalistul).
O serie de cercetatori au aratat ca cei ce detin controlul in societatea
capitalista sunt si cei ce definesc ce este legal sau ilegal: ei definesc ca fiind
crima orice fapta care le-ar ameninta privilegiile si proprietatile (de exemplu,
furtul – atentat la adresa proprietatii, jocurile de noroc, bautura, angajarea in
legaturi sexuale ilicite) – pentru ca ameninta valorile muncii intense si
sobrietatea pe care se bazeaza structura capitalista.
Teoria conflictului aplicata deviantei sugereaza modalitati prin care structura
economica a societatii influenteaza sfera politica, indeosebi in definirea
anumitor acte ca fiind deviante. La fel ca si teoria tensiunii structurale, ea
localizeaza sursa comportamentului deviant in cadrul structurii sociale si nu in
individ.
Totusi, ea are anumite limite.
Teoria conflictului presupune ca bogatii sunt atotputernici, ca ei sunt liberi
sa defineasca tot ce vor ca fiind deviant. Aceasta teorie ignora consumatorul
sau legile pentru protejarea muncitorilor, care restrang libertatea de actiune a
capitalistilor. De asemenea, clasa „capitalista” nu este intru totul de acord in
privinta intereselor sale si a modurilor de a le apara; de aceea exista legi
impotriva trusturilor care impiedica anumite companii sa controleze
evenimentele dupa bunul lor plac. O alta problema ar fi aceea ca aceasta teorie
nu reuseste sa explice devianta in societatile in care nu exista o inegalitate
importanta (tarile socialiste).
Durkheim remarcă, astfel, că în toate societăţile găsim oameni care-şi atrag
represiunea penală, deoarece oamenii nefiind identici este imposibil ca toţi să
împărtăşească sentimentele colective cu aceeaşi intensitate, unii dintre ei comiţând
acte ofensatoare, pasibile de sancţiuni penale.
Sancţiunea impusă deviantului este consecinţa ataşamentului faţă de norma
socială, actul etichetat deviant fiind altă faţă a normei. Normele sociale antrenează,
prin dimensiunea lor relativă şi universală, distincţia dintre relativitatea devianţei şi
universalitatea devianţei.
Cu scopul de a nu se crea confuzie în sensul relativităţii devianţei, se impune
distincţia între determinările devianţei, în funcţie de situaţie, statut şi context
normativ. Luând în considerare parametrul situaţie, un act va fi condamnat dacă are
loc într-o anumită situaţie şi nu va fi condamnat în alte împrejurări. Un act sexual
desfăşurat între un bărbat şi o femeie va părea perfect normal dacă se desfăşoară în
intimitatea unei camere şi cu consimţământul celor doi şi etichetat ca indecent, dacă
are loc în plină zi, într-un parc public, iar dacă femeia nu consimte, bărbatul riscă să
fie învinuit de viol.
Un act poate fi deviant sau nu şi în funcţie de statutul sau rolul social al autorului
său. A omorî este o crimă extrem de gravă, dar nu şi pentru soldatul aflat în război.
Ceea ce este condamnat în sânul unei culturi sau într-o epocă este adesea tolerat în
altă cultură sau în alte perioade de timp.
- Drogurile, care secole de-a rândul au fost tolerate de arabi, se află azi în afara legii.
-Morfina, care este folosită ca medicament, este utilizată în mod ilegal şi pentru
efectele sale psihoactive. Relativismul normelor depinde de societate, antrenând şi
caracterul de relativitate al devianţei. Universalitatea devianţei are o arie mai
restrânsă de acte, care au fost în mod constant şi întotdeauna prohibite, cum sunt
incestul dintre mamă şi fiu, frate şi soră, răpirea, violul, omorul unui membru al
grupului, furtul. Dacă natura a ceea ce este considerat drept devianţă variază foarte
mult, fenomenul devianţei este prezent pretutindeni, depinzând de fiecare
societate.
Durkheim amintea că în toate societăţile umane găsim oameni care-şi atrag
represiunea penală. Infracţiunea îi apărea lui Durkheim ca un fapt care face parte
integrantă din viaţa în societate. Solidaritatea socială, impunând majorităţii să
împărtăşească anumite sentimente colective, nu poate tolera de pe aceste poziţii
actele care lovesc puternic în acestea, deoarece ar pune în discuţie o legătură
socială esenţială. Deoarece este imposibil ca toţi membrii unui grup să
împărtăşească sentimentele colective cu aceeaşi intensitate, vor exista unii care vor
comite acte judecate ca ofensatoare de către ceilalţi, care se vor vedea, astfel,
condamnaţi la o sancţiune penală. Oamenii, nefiind identici, este inevitabil ca unii să
încalce anumite reguli. Şi atunci cei care sunt convinşi de necesitatea regulilor nu se
vor putea abţine să nu-şi manifeste dezaprobarea. Sancţiunea impusă deviantului
este consecinţa ataşamentului faţă de norma socială. Devianţa este cealaltă faţă a
normei.
Bibliografie: SOCIOLOGIE – Achim Mihu-