Admin Metin

ACEST MATERIAL ESTE DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR
PROGRAMULUI DE LICENȚĂ „DREPT” SERIA 2020-2024.

MATERIAL NEDESTINAT PUBLICITATII.
PUBLICAREA SAU DISTRIBUIREA NEAUTORIZATE SUNT INTERZISE
SI SEPEDEPSESC CONFORM LEGII PENALE
CAP. 1 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ADMINISTRAŢIA

PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
SECŢIUNEA 1 – NOŢIUNEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
1. Accepţiunile administraţiei publice
Trebuie observat încă de la început faptul că dreptul administrativ, ca ramură distinctă

de drept, are ca obiect de reglementare acele relaţii ce se nasc şi se derulează în cadrul
proceselor de organizare şi funcţionare a administraţiei publice din România.
Având în vedere acest lucru, vom începe prezentarea problematicilor specifice ştiinţei
dreptului administrativ cu clarificarea noţiunii de „administraţie publică”. Dorim să facem
acest lucru deoarece specificitatea dreptului administrativ este determinată de natura
activităţilor realizate în cadrul sistemului de organe ce formează administraţia publică.
Din punct de vedere etimologic, acest termen derivă de la latinescul “administrare”
care se traduce prin „a servi” şi este în legătură cu cuvântul “magister” care îl desemnează
pe „stăpân”, căruia i se subordonează servitorul şi pe care acesta trebuie să-l slujească 1.
“Minister” înseamnă servitor, iar prepoziţia “ad” înseamnă “la, către”. “Administer”
reprezintă slujitorul cuiva sau cel care execută ordinele cuiva.
Deci termenul de administraţie desemnează o anumită activitate a cuiva, care ajută la
ceva şi la ordinele cuiva2. Altfel spus o administraţie se caracterizează ca fiind o activitate
desfăşurată într-un anumit scop sau pentru realizarea unor obiective şi care este condusă de
cineva .
În limbajul curent, „a administra” înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activităţi
publice şi particulare. În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al
administrării – administraţia – constă într-o activitate raţională şi eficientă de utilizare a
resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi
minime.
În doctrina de specialitate a fost exprimată ideea că în conţinutul complex al unei
administraţii sunt cuprinse următoarele imperative:
 a prevedea;
 a organiza;
 a conduce;
 a coordona şi
 a controla3.
Noţiunea de administraţie este mai largă decât aceea de administraţie publică, ea
cuprinzând şi administraţia particulară. Ca orice activitate umană, atât administraţia publică,
1 Mihai T.Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Universitatea creştină “Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1994, pag.
15;
2 Al. Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Universitatea Athenaeum, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1991, pag. 1 ;
3 Idem;
cât şi administraţia particulară urmăresc un scop iar pentru atingerea acestuia utilizează
anumite mijloace. Atât sub raportul finalităţii cât şi al resurselor folosite, există diferenţe
esenţiale între ele.
COMPARAŢIE
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ADMINISTRAŢIA PARTICULARĂ
- urmăreşte realizarea unui interes general - urmăreşte realizarea unui interes propriu
(nu este un interes propriu) (profit, în situaţia societăţilor comerciale)
- are rol de punere în executare a normelor - este obligată să se conformeze unor
juridice; dispoziţii legale emise şi de structurile
administraţiei publice;
- poate emite norme juridice subsecvente - nu poate emite norme juridice dar poate
legii; emite norme interne, în consonanţă cu
dispoziţiile legale;
- personalul angajat se supune dispoziţiilor
- mare parte a personalului angajat se supune dreptului comun;
unor dispoziţii legale cu caracter special;
- organizarea şi funcţionarea acesteia sunt
- organizarea şi funcţionarea acesteia sunt realizate, care regulă, conform normelor
realizate, care regulă, conform normelor dreptului privat
dreptului public; - mijloacele financiare sunt de natură
- mijloacele financiare sunt publice. privată.
Spre deosebire de administraţia privată, administraţia publică urmăreşte satisfacerea

interesului public, a utilităţii publice, în mod dezinteresat, inclusiv prin realizarea de servicii
publice. Mobilul administraţiei publice este atât satisfacerea, în mod corespunzător şi
continuu, a unor cerinţe esenţiale, comune întregii colectivităţi umane, care exced prin
amploarea lor posibilităţile particularilor, cât şi satisfacerea acelor cerinţe care, prin natura
lor, sunt nerentabile şi nimeni nu s-ar oferi să le asigure.
Sub aspectul mijloacelor pe care le are la dispoziţie administraţia publică pentru
realizarea scopului său, evidenţiem, în mod esenţial, posibilitatea folosirii prerogativelor de
putere publică. Deciziile administraţiei publice sunt obligatorii fără a se cere acordul celor
cărora li se aplică, administraţia publică putând utiliza atunci când este necesar, mijloace de
constrângere.
Administraţia publică constituie un proces continuu, o activitate neîntreruptă, adaptată
permanent la condiţiile dinamice ale mediului social, economic şi politic, pe când
administraţia particulară poate înceta în momentul în care nu mai devine rentabilă (societăţi
comerciale) sau din alte motive.
Administraţia publică nu se confundă cu administraţia de stat, întrucât ea are o sferă
mai largă de cuprindere şi se realizează nu numai prin activitatea organelor statului, ci şi prin
activitatea altor subiecţi, inclusiv a autorităţilor administraţiei publice locale, a regiilor
autonome şi a instituţiilor publice.
Pentru clarificarea noţiunii de administraţie publică este necesar să luăm în calcul cât
mai multe accepţiuni sau sensuri ale acestei noţiuni, după cum urmează:
 în primul rând, administraţia publică reprezintă acel segment de relaţii sociale
reglementate de normele dreptului administrativ;
 în al doilea rând, administraţia publică reprezintă un sistem de organe,
autorităţi şi instituţii ale căror activitate şi organizare sunt guvernate de norme
juridice de drept public (sensul organic/formal);
 în al treilea rând, administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor
realizate şi competenţelor exercitate în scopul promovării interesului public,
fie la nivel general, fie la nivel local (sensul funcţional/material).
Administraţia publică poate fi privită ca un segment al vieţii sociale ce are ca rol

punerea aplicare a dispoziţiilor normative edictate de puterea legiuitoare. Cu alte cuvinte,
sistemul administraţiei publice are un rol unic la nivelul societăţii, acela de a realiza ordinea
socială, prin instituirea ordinii juridice, în consonanţă cu schimbările legislative sau
normative de la nivelul statului luat în considerare în baza de referinţă.
Aşa cum se poate observa mai sus, administraţia publică reprezintă un segment de
relaţii sociale ce se manifestă în comunitatea socială la care se referă, segment de relaţii
guvernat de normele juridice aflate în vigoare la un moment dat. Astfel, dacă la nivelul unei
forme de organizare cu caracter privat normele de conduită sunt interne, stabilite la nivelul
conducerii, la când vorbim de instituţii sau organisme ce aparţin administraţiei publice, toate
activităţile derulate sunt circumscrise dispoziţiilor normative emise de Parlament.
Administraţia publică poate fi definită ca acea activitate de organizare şi de executare
în concret a legii, cu caracter dispozitiv şi prestator care se realizează în principal de
organele administraţiei publice şi, în subsidiar, de celelalte organe ale statului, precum şi de
organizaţii particulare de interes public4.
2. Obiectul administraţiei publice
Am prezentat mai sus faptul că administraţia publică, în comparaţie cu administraţia

privată, urmăreşte realizarea unui scop ce nu îi este propriu, respectiv realizarea interesului
general. Astfel, administraţia publică reprezintă un sistem de organe, instituţii, autorităţi etc.
ce nu-şi promovează interesele proprii, cum se întâmplă în cazul administraţiilor particulare
(societăţi comerciale sau firme), ci valori generale, în conformitate cu competenţe atribuite
prin lege.
La nivelul fiecărei societăţi umane sunt identificate interese în funcţie de nevoile
societăţii respective, interese care trebuie realizate de structurile de conducere ale
colectivităţii umane respective, printre care se numără şi sistemul de organe al administraţiei
publice.
În general, administraţia publică are ca obiect sau ca scop realizarea valorilor care
exprimă interesele statului sau ale unei colectivităţi distincte, recunoscută ca atare de stat,
valori care sunt exprimate în actele normative elaborate de către puterea legiuitoare.
Astfel, la nivelul administraţiei publice centrale este promovat interesul public
naţional, iar la nivelul administraţiilor publice locale sunt promovate interesele publice
locale.
Obiectul administraţiei publice este realizat prin anumite activităţi ce intră, conform
legii, în competenţa administraţiei publice. Administraţia publică, în statul de drept,
reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul eşicherului
politic.
Administraţia publică se regăseşte pretutindeni, în toată complexitatea vieţii sociale,
intervine în toate domeniile socialului şi constituie una dintre cele mai utile activităţi umane.
4 Alexandru Negoiţă, op. cit., pag. 12;

3. Legăturile administraţiei publice cu alte structuri statale
Trebuie reţinut faptul că administraţia publică nu-şi realizează obiectivele independent

de celelalte puteri ale statului şi în legătură cu acestea. Acest lucru presupune atât o
colaborare, cât şi un control reciproc între acestea.
Spre exemplu, administraţia este legată de puterea judecătorească ale cărei hotărâri
sunt aplicate şi executate în cadrul administraţiei publice, la nevoie, putându-se recurge la
mijloace de constrângere statală. Pe de altă parte, puterea judecătorească exercită un control
de legalitate asupra activităţii administraţiei, dacă avem în controlul judecătoresc în
contencios administrativ.
Cel mai strâns administraţia este legată de puterea executivă. Administraţia publică se
realizează atât de organele puterii executive (Preşedintele României, Guvernul României şi
Ministerele) cât şi de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene, consiliile
locale şi primarii) care nu sunt organe ale puterii executive, precum şi prin regii autonome şi
instituţii social-culturale care, de asemenea, nu sunt organe ale puterii executive.
Într-adevăr, dacă statului i se recunoaşte dreptul originar de exercitare a administraţiei
publice, doctrina şi practica recunosc faptul că aceasta poate fi exercitată şi de colectivităţile
locale, prin instituţii publice proprii, constituite în acest caz vorbindu-se de un drept derivat,
iar activitatea purtând denumirea de administraţie publică locală.
3. Funcţiile administraţiei publice
În doctrina juridică se consideră că funcţiile administraţiei publice se pot rezuma la

acţiuni de consultare şi acţiuni de deliberare. De aceea, administraţia a fost clasificată în
activă, consultativă şi deliberativă5.
Administraţia este activă când aplică şi execută legea sau când se ia o măsură de
utilitate publică, este consultativă când dă avize şi este deliberativă când un organ colegial ia
anumite decizii . Astfel, cu titlu de exemplu, administraţia este activă atunci când un agent
constatator încheie un proces-verbal de contravenţie sau când un primar decide asupra unei
probleme de interes local, administraţia este consultativă când ministrul finanţelor avizează
un proiect de hotărâte de guvern, întocmit de alt minister şi este deliberativă când Colegiul
director al serviciului Român de Informaţii ia o decizie.
Din analiza competenţelor pe care le are administraţia publică putem observa că
principalele funcţii pe care aceasta le are sunt următoarele:
a) - funcţia de execuţie care are menirea de a organiza şi a asigura punerea în aplicare
a actelor normative, în ultimă instanţă folosind autoritatea de care dispune sau chiar
constrângerea;
b) - funcţia de instrument de conservare a valorilor societăţii;
c) - funcţia de elaborare a unor proiecte de acte normative;
d) - funcţia de elaborare a unor norme juridice, în baza delegării din partea
Parlamentului ;
e) - funcţia previziune şi de implementare a politicilor economice şi sociale.
a) Funcţia de execuţie a administraţiei publice rezultă din rolul acesteia de

organizare a executării legii şi de executare în concret a acesteia. Din această perspectivă,
administraţia publică dispune de o structură organizatorică şi funcţională aptă să pună în
practică şi chiar aplice legea în momentul în care aceasta este încălcată. De asemenea, tot
5 Paul Negulescu - Tratat de drept administrativ, ediţia a IV-a, Editura “F.Marvan”, Bucureşti 1934, pag. 41-42;
administraţia publică este aceea care realizează cadrul necesar pentru respectarea legii în
toate segmentele vieţii sociale.
b) Funcţia de instrument de conservare a valorilor societăţii. Aceasta este
îndrituită să ia măsuri pentru protejarea tuturor valorilor sociale, chiar prin măsuri coercitive.
Din această perspectivă administraţia publică dreptul dar şi obligaţia de a sancţiona acele
fapte de natură a aduce atingere valorilor sociale.
c) Funcţia de elaborare a unor proiecte de acte normative. Puterea
executivă este aceea care are dreptul de a elabora proiecte de acte normative pe care le trimite
spre aprobare Parlamentului. În activitatea sa de executare a legii puterea executivă se
confruntă permanent cu probleme noi ce necesită a fi reglementate fapt ce impune, chiar şi
practic, realizarea de astfel de proiecte.
d) Funcţia de elaborare a unor norme juridice. Această funcţie rezultă,
după cum vom observa, pe de o parte, din posibilitatea legală pe care o are Guvernul de a
emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe in temeiul unei legi speciale de
abilitare si ordonanţe de urgenta potrivit Constituţiei şi, pe de altă parte, din posibilitatea pe
care o au consiliile locale şi judeţene de a emite hotărâri cu caracter normativ care se aplică în
unitatea administrativ-teritorială unde acestea funcţionează.
e) Funcţia de previziune şi de implementare a politicilor economice şi
sociale. Spre exemplu, această funcţie se observă cel mai bine din una din atribuţiile pe care
le are Guvernul, aceea de elaborare a strategiei de punere în aplicare a Programului de
guvernare acceptat de Parlament. Guvernul trebuie să ia măsuri pentru buna funcţionare a
sistemului economic al statului, precum şi măsuri de rezolvare a problemelor ce apar la
nivelul societăţii globale.
4. Conţinutul administraţiei publice
Conţinutul administraţiei publice este dat de două categorii de activităţi:

- activităţi cu caracter dispozitiv sau de dispoziţie şi
- activităţi cu caracter prestator sau de prestaţie.
a) Prin activităţile executive cu caracter de dispoziţie se stabileşte ce trebuie să facă
sau să nu facă, ce le este permis sau interzis subiecţilor de drept, persoane fizice sau juridice,
administraţia publică putând interveni în anumite cazuri, cu aplicarea de sancţiuni pentru
nerespectarea conduitei prescrise6. Acest gen de activităţi corespund funcţiei administraţiei
publice de elaborare de norme juridice.
Denumirea de activităţi executive cu caracter de dispoziţie relevă caracterul pregnant
al folosirii puterii conferite de lege administraţiei publice de a organiza executarea legii.
Acest proces este deosebit de complex şi laborios, parcurgând mai multe etape, respectiv
documentare, studii, avize, variante, opţiuni, deliberări, decizii etc.
b) Cea de-a doua categorie de activităţi care formează conţinutul administraţiei
publice este prestarea de servicii. Administraţia publică, mai ales în statul de drept,
democratic, nu îşi poate reduce activitatea numai la latura dispozitivă. Activitatea
administraţiei constă şi din diferite prestaţii, de interes general realizate pe baza şi în
executarea legii din oficiu sau la cererea cetăţenilor, persoanelor juridice sau diferitelor
organe ale statului.
Prestaţia cuprinde administraţia publică în domeniul salubrităţii publice şi a ocrotirii
mediului ambiant, furnizarea de gaze naturale, curent electric, servicii telefonice, radio,
televiziune, poştă, transport în comun, construcţii şi închirieri de locuinţe, asistenţă sanitară,
spectacole şi activităţi culturale, educative şi multe altele7.
6 Mircea Preda, Curs de drept administrativ, Partea generală, Casa editorială “Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 1995, pag.15;
7 J.Vermeulen, citat de Al. Negoiţă - op. cit., pag. 9;
Persoanele fizice şi persoanele juridice recurg la prestaţiile pe care le realizează
administraţia publică în cele mai variate ocazii şi cele mai diferite domenii de activitate.
Organele administraţiei publice au misiunea de a satisface nevoile cetăţenilor şi ale
colectivităţii, realizarea prestaţiilor respective având caracterul unor servicii publice pe care
administraţia le pune la dispoziţia cetăţenilor. Aceste prestaţii se înfăptuiesc tot pe baza şi în
executarea legii, ele reprezintă o formă specifică de executare în concret a legii.
Activităţile executive cu caracter de prestaţie se realizează atât prin acte juridice, cât
şi prin operaţii materiale. Unele dintre actele juridice prin care se realizează prestaţiile sunt
acte administrative. Astfel, sunt certificatele medicale sau diplomele eliberate de şcoli sau
facultăţi. Uneori prestaţiile administraţiei publice se realizează în baza unor contracte
administrative ce se încheie între administraţie şi alte persoane.
Activităţile de prestaţie care fac parte din conţinutul administraţiei publice derivă din
funcţiile statului de drept.
Într-adevăr, statul modern pe lângă funcţiile tradiţionale de reglementare a activităţii
membrilor societăţii şi de executare a acestor reguli, mai are de realizat o multitudine de
prestaţii în favoarea membrilor societăţii.
În unele cazuri, activităţi de organizare a executării legii şi de executare a acesteia se
realizează şi de către organizaţii particulare, activităţile lor fiind de interes public, prevăzute
în conformitate cu prevederile acesteia, deşi nu fac parte din sistemul de organizare a statului.
Aşa, de exemplu, este cazul barourilor de avocaţi, unităţilor sanitare ori instituţiilor de
învăţământ particulare care desfăşoară activităţi de interes şi utilitate publică, dar nu fac parte
din sistemul de organizare a administraţiei publice.
Aceste două tipuri de activităţi pe care le realizează administraţia publică le vom
aprofunda mai în amănunt când vom vorbi despre modalităţile prin care administraţia publică
îşi realizează obiectivele

CONEXIUNILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
În această secţiune ne vom ocupa de conexiunile sau legăturile pe care le are

administraţia publică cu diferitele elemente componente ale societăţii . Vom observa din
această analiză că administraţia publică nu funcţionează ca un sistem izolat ci, din contră, se
manifestă activ în toate sferele vieţii sociale, având un rol uneori de coordonare a unor
activităţi iar alteori chiar de conducere a acestora . Din acest punct de vedere administraţia
publică se manifestă ca un motor al vieţii sociale. Din altă perspectivă administraţia publică
la rândul ei este influenţată de acest angrenaj social.
1. Administraţia publică şi sistemul social
Orice administraţie este rezultatul mediului social. Structura şi etica oamenilor,

nivelul de dezvoltare economică şi tehnică, puterea politică reprezintă tot atâtea elemente
care determină formele de activitate ale administraţiei. A studia administraţia, ignorând
aceste date, duce la o simplă descriere a sistemului administrativ şi limitează înţelegerea
esenţei sale. De aceea este bine ca studiul despre administraţie să înceapă prin examinarea
mediului în care se integrează administraţia cu atât mai mult cu cât relaţia este reciprocă –
mediul îşi determină administraţia iar administraţia influenţează mediul însuşi8.
Evoluţia administraţiei publice depinde deci de evoluţia mediului social. Se
conturează astfel ceea ce numim pe de o parte socialitatea administraţiei, care ne arată felul
în care mediul social îşi pune amprenta asupra administraţiei publice ca sistem de organizare
şi ca activitate.
Socialitatea administraţiei se cercetează prin două elemente – timp şi spaţiu – pentru
că atât mediul social cât şi administraţia există în timp şi spaţiu. Socialitatea administraţiei
arată trăsăturile care particularizează un anumit tip de administraţie în raport cu mediul
social. Nu se poate vorbi de un sistem abstract de administraţie publică, ci de un tip istoric
concret de administraţie într-o ţară sau alta. Construcţia sistemului administrativ este strâns
legată de particularităţile grupurilor sociale de la nivel statal. Aceste aspecte determină în
mare măsură structura şi funcţionalitatea sistemului administraţiei publice9.
Părţile componente ale sistemului administraţiei publice sunt constituite în strânsă
legătură cu specificul activităţilor dispozitive sau prestatoare ale administraţiei în aşa fel ca
acestea să poată fi accesibile mediului social, în care funcţionează. Astfel, administraţia
publică este organizată funcţie de aşezarea şi structura meniului social pentru a realiza
accesul uşor al acestuia la serviciile sale. Exemplu: amplasarea primăriei sau prefectură în
puncte accesibile egal pentru toţi membrii colectivităţii locale.
În afară de socialitatea administraţiei, putem vorbi de sociabilitatea ei.
Sociabilitatea administrativă ne arată dacă şi în ce măsură sistemul administraţiei
publice este penetrabil de mediul social şi, în funcţie de aceasta, dacă este sau nu compatibil
cu societatea globală.
Există tipuri de administraţie publică care sunt incompatibile cu mediul social din
punct de vedere al compoziţiei sociale a oamenilor care compun sistemul administraţiei
publice, deoarece organele administraţiei publice sunt formate numai din anumite clase sau
categorii sociale ale mediului social dat.
Dimpotrivă există sisteme ale administraţiei publice care sunt deschise sistemului
social global înlesnindu-i acestuia penetrarea sub diferite forme atât în compoziţia organelor
8 A se vedea şi Mihai T.Oroveanu - Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura CERMA, Bucureşti, 1996, pag. 41;
9 A se vedea Alexandru Negoiţă - Drept administrativ, 1996, op. cit., pag. 24;
administraţiei publice cât şi în funcţionalitatea acestora. Asemenea sisteme ale administraţiei
publice sunt caracteristice statelor democratice care asigură în acest fel un raport pozitiv de
compatibilitate între sistemul administraţiei publice şi societatea globală10.
2. Administraţia publică şi sistemul politic
Legăturile dintre administraţie şi mediul politic sunt atât de ordin teoretic cât şi de
ordin practic, deoarece administraţia are o poziţie de subordonare faţă de deciziile politice.
Într-adevăr, administraţia execută sarcinile încredinţate de puterea politică. Atribuţiile
administraţiei sunt stabilite de puterea politică, care prin aceasta îşi asumă răspunderea
conţinutului lor, chiar dacă ele au fost inspirate de organele administrative.
Administraţia statului constituie una din activităţile cele mai importante ale societăţii
contemporane. De aceea, ea trebuie să stea în centrul preocupărilor factorilor politici.
Pentru organizarea şi funcţionarea unui stat este necesar ca administraţia şi puterea
politică să colaboreze. Administraţia statului este una din formele fundamentale de realizare a
puterii politice. Având un caracter determinant, mediul politic este examinat în ştiinţa
administraţiei. Dintre instrumentele de care dispune puterea politică pentru conducerea
politică, desigur că administraţia prezintă cea mai mare importanţă. Interdependenţa
reciprocă, armonia între concepţii, metodele, oamenii care au responsabilităţi în stat şi în
administraţie sunt factori esenţiali pentru eficienţa activităţilor administrative. De aceea
analiza raporturilor dintre elementul politic şi administrativ şi interacţiunea lor este
primordială.
Prin esenţa sa, sistemul administraţiei publice este inseparabil legat de realizarea
politicii statului, având în vedere natura activităţii pe care o desfăşoară.
Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor politice prin care se exprimă
interesele generale ale societăţii organizate în stat.
Sistemul politic ca ansamblu de elemente prin care se realizează politica, cuprinde
statul ca instrument principal al puterii politice dar şi partidele politice şi unele grupări
sociale care au un rol important pentru structurarea interesului general ca valoare politică11.
Cu fiecare dintre elementele componente ale sistemului politic, sistemul administraţiei
de stat are anumite legături. Cele mai importante legături pentru structura şi funcţionalitatea
sistemului administraţiei publice sunt cele care privesc puterea de stat.
Sistemul administraţiei publice este legat din punct de vedere organizatoric şi
funcţional de puterea legiuitoare şi puterea executivă.
Puterea legiuitoare este cea care formulează prin lege valorile politice pe care le
realizează sistemul administraţiei publice. Puterea legiuitoare are importante atribuţii în
constituirea organelor puterii executive, a guvernului, în controlul funcţionalităţii acestuia.
Prin aceasta este subliniată legătura între sistemul administrativ şi puterea legiuitoare.
Cele mai ample şi complexe relaţii există între sistemul administraţiei publice şi
organele puterii executive pe planul determinărilor şi influenţelor mediului politic. Puterea
executivă este formată din Preşedintele României şi Guvern. Sub autoritatea şi conducerea
generală a Guvernului îşi desfăşoară activitatea administraţia publice. Puterea executivă este
cea care asigură conducerea şi controlul întregului sistem al administraţiei publice, pentru
realizarea puterii statului. De aceea în structura sistemului administraţiei publice există
importante funcţii de conducere cu caracter politic prin care se coordonează activitatea
sistemului administraţiei publice.
Sistemul administraţiei publice cuprinde însă pe lângă aceste funcţii legate de puterea
de stat care au un pronunţat caracter politic şi funcţii care relevă tehnicitatea administraţiei
10 Idem pag. 25;

11 Mihai T.Oroveanu - Tratat de ştiinţa administraţiei, op. cit., pag. 45-46;
publice ca activitate cu caracter dispozitiv şi prestator. Această parte a administraţiei publice,
desemnată prin funcţionarii birourilor, serviciilor şi a diferitelor instituţii publice, marchează
şi nuanţează specificul sistemului administraţiei publice în raport cu sistemul politic.
O chestiune importantă priveşte sistemul administraţiei publice şi partidele politice.
Între sistemul administraţiei publice şi partidele politice ca elemente ale sistemului
politic există relaţii diferenţiate de la un stat la altul şi în funcţie de sistemul de guvernământ.
În statele democratice bazate pe sisteme pluripartidice sistemele administrative au
legături indirecte cu partidele de guvernământ şi cele care participă în coaliţiile de guvernare.
Persoanele desemnate de aceste partide sau acceptate de ele ocupă funcţii politice în
organele puterii executive şi prin aceasta influenţează sistemul administraţiei publice în
funcţionalitatea sa.
La nivelul administraţiei locale reprezentanţii partidelor politice aleşi în organele
administraţiei locale au acelaşi rol cu privire la structura şi funcţionalitatea acestor
componente ale sistemului administraţiei publice.
Din acest punct de vedere se poate spune că prin aceste pârghii se conturează o
anumită politică administrativă sub influenţa factorilor participanţi la realizarea puterii
politice în cadrul sistemului administraţiei publice.
În sistemele de guvernământ bazate pe existenţa unui singur partid politic, sistemul
administraţiei publice este subordonat structural şi funcţional acestui partid politic. În aceste
condiţii este foarte greu să se facă distincţie între conducerea de stat şi cea de partid.
O altă problemă priveşte raportul dintre sistemul administraţiei publice şi grupele de
presiune. Grupele de presiune sunt grupuri sociale organizate care urmăresc realizarea unor
interese cum ar fi interese de natură profesională. Aceste grupări exercită o anumită presiune
asupra sistemului administraţiei publice atunci când organele componente ale acestuia iau
anumite decizii care privesc interesele acestor organizaţii. Aşa sunt de pildă sindicatele şi
patronatele.
În fine, trebuie remarcat rolul sistemului administraţiei publice în activitatea
sistemului politic.
Sistemul administraţiei publice nu-şi limitează funcţia la realizarea valorilor politice
formulate de puterea publică, cu participarea specifică fiecăruia din elementele componente
ale sistemului politic.
Oamenii care compun sistemul administraţiei publice participă în diferite forme la
activităţile care se desfăşoară în cadrul sistemului politic. Astfel, birourile şi serviciile
administraţiei publice pregătesc în mare măsură proiectele deciziilor pe care le iau organele
de conducere ale puterii executive. De asemenea, îşi dau concursul la elaborarea proiectelor
de lege, pe care le votează organele puterii legiuitoare, contribuind prin tehnicitatea pregătirii
lor şi a funcţiilor pe care le îndeplinesc la precizarea domeniului de reglementare şi
preciziunii reglementării.
La aceasta se mai adaugă şi participarea unor funcţionari ai sistemului administraţiei
publice la viaţa politică în cadrul unor partide politice sau acela al unor organizaţii care
desfăşoară activităţi de interes obştesc.
3. Administraţia publică şi dreptul
Multitudinea şi varietatea activităţilor şi a formelor de organizare a sistemului

administraţiei publice sunt rezultatul activităţii normative din sfera juridică.
Normele juridice constituie o modalitate importantă de realizare a ordinii în
organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice, oferind un criteriu obiectiv de
apreciere a conduitei oamenilor care realizează administraţia publică.
Necesitatea reglementării juridice a administraţiei publice, în condiţiile statului de
drept, derivă din natura obiectului acestei activităţi. După cum am văzut, administraţia
publică are ca obiect realizarea valorilor politice, care exprimă interesele generale ale
societăţii, interese care sunt formulate prin lege.
Având de asigurat executarea legii, sistemul administraţiei publice este instrumentul
cu ajutorul căruia se realizează dreptul. Pentru a răspunde acestei misiuni administraţia
publică, privită ca activitate şi ca sistem de organizare, trebuie să fie de asemenea supusă
dreptului. În felul acesta se conturează principiul legalităţii administraţiei publice care
caracterizează statul de drept.
Există o complexitate de relaţii sociale ce se desfăşoară în cadrul colectivelor de
oameni organizaţi în scopul realizării administraţiei publice, precum şi între aceste
colectivităţi de oameni şi instituţii publice sau organe de stat. Organizarea şi activitatea celor
care realizează administraţia publică trebuie să fie supusă reglementării juridice. În felul
acesta dreptul constituie o dimensiune necesară pentru administraţia publică.
Normele de drept constituie şi un criteriu raţional de apreciere a acţiunilor celor care
realizează administraţia publică, prevăzându-se răspunderea acestora în situaţiile în care
acţiunile lor nu corespund exigenţelor exprimate prin normele juridice.
Normele juridice aplicabile administraţiei publice se pot grupa în două mari categorii,
în funcţie de faptul dacă acestea se aplică administraţiei în raport cu ea însăşi sau în raport cu
alţii.
Principiul legalităţii administraţiei publice trebuie interpretat dinamic, în sensul
obligaţiei organelor administraţiei publice de a acţiona punând în executare legea şi de a lua
măsurile care se impun, inclusiv cele de constrângere, pe baza şi în executarea legii, în scopul
restabilirii ordinii juridice încălcate. Această interpretare decurge din însăşi menirea
administraţiei publice ca slujitoare a intereselor generale ale societăţii exprimate în lege. De
asemenea, numai această interpretare a principiului legalităţii administraţiei publice poate
explica particularităţile dreptului administrativ care, după cum vom vedea, admite actul
administrativ implicit dedus din inacţiunile organelor administraţiei publice.
În acţiunea de executare a legilor, administraţiei i se poate îngădui să emită ea însăşi
norme juridice.
Emiterea de norme juridice de către administraţie trebuie făcută pe baza şi în
executarea legii şi cu respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
O altă chestiune este aceea a normelor juridice aplicabile sistemului administraţiei
publice.
Pentru rezolvarea problemei naturii normelor juridice aplicabile administraţiei publice
şi a surselor acestor norme de drept, trebuie să ţinem seama de diversitatea problemelor la
care se referă reglementarea juridică cu privire la administraţia publică.
Diversitatea situaţiilor la care se referă normele juridice în legătură cu administraţia
publică implică varietatea reglementărilor aplicabile administraţiei publice.
Din cercetarea normelor juridice care se referă la administraţia publică rezultă marea
diversitate a acestor norme precum şi diferitele particularităţi pentru diferitele grupe de astfel
de norme juridice. Pentru acest motiv socotim că în această situaţie nu mai putem să reducem
normele juridice aplicabile organizării şi funcţionării administraţiei publice la o singură
ramură de drept, ramura dreptului administrativ, care să cuprindă toate normele juridice
aplicabile administraţiei publice.
Astfel, cu privire la organizarea administraţiei publice există multe norme ale
dreptului constituţional care stabilesc principiile de bază pentru organizarea şi funcţionarea
administraţiei publice. Există însă şi norme juridice care reglementează particularităţile de
organizare şi funcţionare a administraţiei publice, norme care tocmai datorită acestor
particularităţi pe care le cuprind pot fi grupate în ramura dreptului administrativ.
4. Administraţia publică şi mass media
Un subiect important şi în acelaşi timp delicat este relaţia între mass media ca
fenomen social şi administraţia public, îndeosebi cu sistemul autorităţilor publice ca parte
fundamentală componentă a fenomenului administrativ central sau local. Preocuparea de a
studia această relaţie răspunde imperativelor impuse de realitatea socială, realitate în care
rolul mediei a devenit foarte important.
Presa a devenit în ultimii ani în România un puternic factor dinamizator al
conştiinţelor, ceea ce îi face pe mulţi analişti să afirme că este o “a patra putere” în stat. De
fapt, mass-media a devenit o interfaţă între societate şi individ precum şi între sistemul
autorităţilor publice şi cetăţean12.
Termenul “media” desemnează toate mijloacele de expresie, inclusiv vocea şi gestul.
Există media autonomă (cărţi, ziare, casete video şi audio etc.), media de difuzare (radioul şi
televiziunea) şi media de comunicare (telefonul, videotextul etc.).
Noţiunea de mass-media, provenind din termenul “mass” de origine anglo-saxonă şi
cuvântul “media”, pluralul cuvântului latin „medium”, desemnează intermediarii care
realizează difuzarea mesajelor şi presupune existenţa a trei componente, respectiv suport,
mesaj şi public de masă care receptează mesajul.
Media poate influenţa cetăţeanul în legătură cu orice problemă existenţială, deci
implicit şi referitor la exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor în raporturile cu administraţia. Mai
mult, media poate constitui şi o cauză de apariţie a unor distorsiuni, chiar conflicte între
administraţie şi cei administraţi, relaţiile între administraţie şi media sunt în ambele sensuri
influenţându-se reciproc13.
Practic, între media, autorităţile publice şi cetăţeni există raporturi de
interdependenţă, de presiune reciprocă14.
Desemnarea autorităţilor administraţiei publice, prin alegere sau numire, mobilizează
întreaga medie a unui stat. Totodată, media intervine pe întreg parcursul exercitării puterii şi
activităţii administraţiei, inclusiv printr-un control riguros şi sesizarea disfuncţionalităţilor.
Pe de altă parte, autorităţile administraţiei publice au tendinţa de a ţine sub control
prin modul de reglementare juridică, audio-vizualul, presa scrisă şi celelalte segmente ale
media în scopul manipulării mai mult sau mai puţin directe a informaţiei.
De fapt, indiferent de modul de organizare socio-politică a unui stat, media nu poate fi
total independentă. Acolo unde media este un serviciu public, dependenţa de puterea politică
este evidentă, finanţarea fiind asigurată, în principal, de la bugetul statului. Aceasta nu
înseamnă însă că media ca serviciu oferit de un particular ar fi total independentă şi neutră.
În relaţiile administraţiei cu media, cei administraţi ocupă în societate un loc cu o
dublă semnificaţie: beneficiari ai mesajelor transmise prin media de la autorităţile
administraţiei publice dar şi de factor determinant în constituirea acestor autorităţi sub
influenţa mesajului mediatizat.
12 Alina Livia Nicu, -Sistemul autorităţilor publice în România şi media, Editura Sibila, Craiova, 1998, pag. 253;
13 A se vedea şi Balle Francis, Media şi politicul, P.U.F. 1985, pag. 32;
14 A se vedea şi Balle Francis, Media şi societatea, Moncheresten, 1990, pag. 8;
Codul administrativ
din 03/07/2019
Codul administrativ din 03.07.2019

Versiune consolidata la data de 01/01/2021
PARTEA I
Dispoziţii generale

TITLUL I

ARTICOLUL 1
Obiectul de reglementare
(1) Prezentul cod reglementează cadrul general pentru organizarea şi

funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice, statutul
personalului din cadrul acestora, răspunderea administrativă, serviciile publice,
precum şi unele reguli specifice privind proprietatea publică şi privată a statului
şi a unităţilor administrativ-teritoriale.
(2) Prezentul cod se completează cu Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,
republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu alte reglementări de drept
comun aplicabile în materie.
ARTICOLUL 2
Autorităţile administraţiei publice centrale
(1) Autorităţile administraţiei publice centrale sunt: Guvernul, ministerele,

alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor,
autorităţile administrative autonome.
(2) Organizarea şi funcţionarea structurilor de specialitate înfiinţate pentru
exercitarea de către Preşedintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite
prin Constituţia României, republicată, sunt reglementate prin lege specială.
ARTICOLUL 3
Autorităţile administraţiei publice locale
Autorităţile administraţiei publice locale sunt: consiliile locale, primarii şi

consiliile judeţene.
ARTICOLUL 4
Domeniul de aplicare
Prezentul cod se aplică în activitatea autorităţilor şi instituţiilor administraţiei
publice, în raporturile dintre autorităţile şi instituţiile administraţiei publice,
precum şi în raporturile acestora cu alte subiecte de drept public sau privat.
TITLUL II
Definiţii generale aplicabile administraţiei publice
ARTICOLUL 5
Definiţii generale
În înţelesul prezentului cod, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele

semnificaţii:
a) activităţile de administraţie social-comunitară - acţiunile prin care se
concretizează relaţia autorităţilor administraţiei publice locale cu persoanele
juridice de drept public sau de drept privat care au atribuţii în sfera activităţilor
social- comunitare pe raza unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale;
b) administraţia publică - totalitatea activităţilor desfăşurate, în regim de
putere publică, de organizare a executării şi executare în concret a legii şi
de prestare de servicii publice, în scopul satisfacerii interesului public;
c) administraţia publică centrală - totalitatea activităţilor desfăşurate, în regim
de putere publică, de organizare a executării şi de executare în concret a legii şi
de prestare de servicii publice, în scopul satisfacerii interesului public
naţional/general;
d) administraţia publică locală - totalitatea activităţilor desfăşurate, în regim
de putere publică, de organizare a executării şi de executare în concret a legii şi
de prestare de servicii publice, în scopul satisfacerii interesului public local;
e) aglomerările urbane - asociaţiile de dezvoltare intercomunitară constituite
pe bază de parteneriat între municipii, altele decât cele care sunt prevăzute la lit.
i), pe de o parte, şi oraşe împreună cu localităţile urbane şi rurale aflate în zona
de influenţă, pe de altă parte;
f) aleşii locali - primarul, viceprimarul, consilierii locali, preşedintele
consiliului judeţean, vicepreşedinţii consiliului judeţean şi consilierii
judeţeni; în exercitarea mandatului lor, aleşii locali îndeplinesc o funcţie de
autoritate publică;
g) aparatul de specialitate al primarului, respectiv al consiliului judeţean -
totalitatea compartimentelor funcţionale, fără personalitate juridică, de la nivelul
unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, precum şi secretarul general al
unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale; primarul, consilierii personali sau
personalul din cadrul cabinetului acestuia, preşedintele consiliului judeţean,
consilierii personali sau personalul din cadrul cabinetului acestuia, viceprimarul,
vicepreşedintele consiliului judeţean, administratorul public nu fac parte din
aparatul de specialitate;
h) aria geografică a beneficiarilor - aria geografică de domiciliu a majorităţii
beneficiarilor unui serviciu public descentralizat într-o perioadă de timp dată;
i) asociaţiile de dezvoltare intercomunitară - structurile de cooperare cu
personalitate juridică, de drept privat şi de utilitate publică, înfiinţate, în
condiţiile legii, de unităţile administrativ- teritoriale pentru realizarea în comun
a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori pentru furnizarea
în comun a unor servicii publice;
j) autonomia locală - dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în
interesul colectivităţilor locale la nivelul cărora sunt alese, treburile
publice, în condiţiile legii;
k) autoritatea publică - organ de stat sau al unităţii administrativ-
teritoriale care acţionează în regim de putere publică pentru satisfacerea
unui interes public;
l) autoritatea administraţiei publice - autoritate publică care acţionează
pentru organizarea executării sau executarea în concret a legii sau pentru
prestarea serviciilor publice;
m) autorităţile deliberative la nivelul unităţilor administrativ- teritoriale -
consiliile locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale municipiilor, Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, consiliile locale ale subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor şi consiliile judeţene;
n) autorităţile executive la nivelul unităţilor administrativ- teritoriale -
primarii comunelor, ai oraşelor, ai municipiilor, ai subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor, primarul general al municipiului
Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean;
o) capacitatea administrativă - ansamblul resurselor materiale, financiare,
instituţionale şi umane de care dispune o unitate administrativ-teritorială, cadrul
legal care reglementează domeniul de activitate, precum şi modul în care
acestea sunt valorificate în activitatea proprie potrivit competenţei stabilite prin
lege;
p) colectivitatea locală - totalitatea persoanelor fizice cu domiciliul în unitatea
administrativ-teritorială respectivă;
q) compartimentul funcţional - structură funcţională constituită în cadrul
autorităţilor administraţiei publice centrale, instituţiilor publice de interes
naţional cu sau fără personalitate juridică, în cadrul aparatului de specialitate al
primarului, respectiv al consiliului judeţean, sau al unei instituţii publice de
interes local sau judeţean, fără personalitate juridică, formată din persoane cu
atribuţii şi sarcini relativ stabile, subordonate unei autorităţi unice;
compartimentul de resort reprezintă un compartiment funcţional;
r) competenţa - ansamblul atribuţiilor stabilite de lege, care conferă
autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice drepturi şi obligaţii de a
desfăşura, în regim de putere publică şi sub propria responsabilitate, o activitate
de natură administrativă;
s) competenţa delegată - atribuţiile stabilite prin lege şi transferate, împreună
cu resursele financiare corespunzătoare, autorităţilor administraţiei publice
locale de către autorităţile administraţiei publice centrale pentru a le exercita în
numele şi în limitele stabilite de către acestea din urmă;
ş) competenţa exclusivă - atribuţiile stabilite prin lege în mod expres şi
limitativ în sarcina autorităţilor administraţiei publice locale, pentru realizarea
cărora acestea au drept de decizie şi dispun de resursele şi mijloacele necesare;
t) competenţa partajată - atribuţiile exercitate potrivit legii de autorităţi ale
administraţiei publice locale, împreună cu alte autorităţi ale administraţiei
publice, stabilite în mod expres şi limitativ, cu stabilirea resurselor financiare şi
a limitelor dreptului de decizie pentru fiecare autoritate publică în parte;
ţ) cvorumul - numărul minim de membri prevăzut de lege pentru întrunirea
valabilă a unui organ colegial;
u) deconcentrarea - distribuirea de atribuţii administrative şi financiare de
către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale către structuri proprii de specialitate din unităţile administrativ-
teritoriale;
v) demnitarii - persoane care exercită funcţii de demnitate publică în
temeiul unui mandat, potrivit Constituţiei, prezentului cod şi altor acte
normative;
x) descentralizarea - transferul de competenţe administrative şi financiare de
la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice din
unităţile administrativ-teritoriale, împreună cu resursele financiare necesare
exercitării acestora;
y) funcţia publică - ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite
în temeiul legii, în scopul exercitării prerogativelor de putere publică de
către autorităţile şi instituţiile publice;
z) funcţia de demnitate publică - ansamblul de atribuţii şi responsabilităţi
stabilite prin Constituţie, legi şi/sau alte acte normative, după caz, obţinute
prin învestire, ca urmare a rezultatului procesului electoral, direct sau
indirect, ori prin numire;
w) instituţia publică - structură funcţională care acţionează în regim de
putere publică şi/sau prestează servicii publice şi care este finanţată din
venituri bugetare şi/sau din venituri proprii, în condiţiile legii finanţelor
publice;
aa) instituţia de utilitate publică - persoana juridică de drept privat care,
potrivit legii, a obţinut statut de utilitate publică;
bb) majoritatea - numărul de voturi necesar a fi exprimate de membrii unui
organ colegial pentru adoptarea unui act administrativ, stabilit în condiţiile legii;
cc) majoritatea absolută - primul număr natural strict mai mare decât jumătate
din totalul membrilor în funcţie ai organului colegial;
dd) majoritatea calificată - primul număr natural care este mai mare decât
valoarea numerică rezultată în urma aplicării fracţiei/procentului
stabilite/stabilit prin lege la totalul membrilor organului colegial stabilit în
condiţiile legii;
ee) majoritatea simplă - primul număr natural mai mare decât jumătate din
totalul membrilor prezenţi la o şedinţă a organului colegial, cu condiţia
îndeplinirii cvorumului;
ff) organigrama - structură unitară, redată sub forma unei diagrame logice,
prin care se sistematizează şi se concentrează modul de organizare a tuturor
resurselor umane de la nivelul unei autorităţi sau instituţii publice, după caz,
redând schematic detaliile cu privire la raporturile ierarhice de
subordonare/supraordonare, precum şi raporturile de colaborare;
gg) personalul din administraţia publică - demnitarii, funcţionarii publici,
personalul contractual şi alte categorii de personal stabilite în condiţiile legii de
la nivelul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale;
hh) primăria comunei, a oraşului, a municipiului, a subdiviziunii
administrativ-teritoriale - structură funcţională fără personalitate juridică şi fără
capacitate procesuală, cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire
hotărârile autorităţii deliberative şi dispoziţiile autorităţii executive, soluţionând
problemele curente ale colectivităţii locale, constituită din: primar, viceprimar,
administratorul public, consilierii primarului sau persoanele încadrate la
cabinetul primarului şi aparatul de specialitate al primarului;
ii) răspunderea administrativă - acea formă a răspunderii juridice care constă
în ansamblul de drepturi şi obligaţii de natură administrativă care, potrivit legii,
se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite prin care se încalcă, de regulă,
norme ale dreptului administrativ;
jj) regimul de putere publică - ansamblul prerogativelor şi
constrângerilor prevăzute de lege în vederea exercitării atribuţiilor
autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice şi care le conferă
posibilitatea de a se impune cu forţă juridică obligatorie în raporturile lor
cu persoane fizice sau juridice, pentru apărarea interesului public;
kk) serviciul public - activitatea sau ansamblul de activităţi organizate de o
autoritate a administraţiei publice ori de o instituţie publică sau
autorizată/autorizate ori delegată de aceasta, în scopul satisfacerii unei nevoi cu
caracter general sau a unui interes public, în mod regulat şi continuu;
ll) serviciile publice deconcentrate - structurile de specialitate ale ministerelor
şi ale altor organe de specialitate din unităţile administrativ-teritoriale ale
administraţiei publice centrale care răspund de satisfacerea unor nevoi de interes
public/general în concordanţă cu obiectivele politicilor şi strategiilor sectoriale
ale Guvernului;
mm) subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor - sectoarele
municipiului Bucureşti sau alte subdiviziuni ale municipiilor ale căror
delimitare şi organizare se stabilesc prin lege;
nn) standardele de calitate - ansamblul normativelor de calitate în furnizarea
unui serviciu public şi/sau de utilitate publică, stabilite prin acte normative;
oo) standardele de cost - costurile normative utilizate pentru determinarea
cuantumului resurselor alocate bugetelor locale ale unităţilor administrativ-
teritoriale în vederea furnizării unui serviciu public şi/sau de utilitate publică la
standardul de calitate stabilit prin acte normative;
pp) unităţile administrativ-teritoriale - comune, oraşe, municipii şi
judeţe;
qq) zona metropolitană - asociaţia de dezvoltare intercomunitară constituită
pe bază de parteneriat între capitala României sau municipiile de rangul I ori
municipiile reşedinţă de judeţ şi unităţile administrativ-teritoriale aflate în zona
limitrofă.

DREPTUL ADMINISTRATIV – RAMURĂ A DREPTULUI

PUBLIC
SECŢIUNEA 1 - NOŢIUNEA DREPTULUI ADMINISTRATIV
S-a observat din expunerile anterioare că administraţia publică are ca obiect realizarea
valorilor care exprimă interesele statului sau ale altei colectivităţi distincte, evident mai mici,
dar care este recunoscută ca atare de către stat. Deşi poate exista şi o administraţie
particulară, ceea ce se studiază îndeobşte este administraţia publică, aşa după cum există şi o
administraţie cu rezonanţe internaţionale, dar când avem în vedere studiul administraţiei
publice sub aspect juridic ne referim la cea cu caracter intern. De aceea, nu întâmplător,
uneori, se vorbeşte de „administraţia statului”.
Când ne referim la „dreptul administrativ” avem în vedere, în primul rând, un
ansamblu de norme juridice cu un anumit obiect, cu trăsături specifice şi finalitate proprie, iar
nu disciplina care studiază aceste norme, ca ştiinţă, şi care, în vorbirea obişnuită şi în
planurile de învăţământ şi programele analitice ale facultăţilor este denumită tot „drept
administrativ”15.
Termenul de drept administrativ poate fi, deci, utilizat în două accepţiuni. Într-o
primă accepţie, prin drept administrativ este desemnat un ansamblu de norme juridice, care în
totalitatea lor constituie o ramură distinctă a sistemului de drept. Într-o altă accepţie, prin
drept administrativ se înţelege un ansamblu sistematizat de cunoştinţe, idei şi teorii despre
normele de drept administrativ. In această accepţie, prin drept administrativ se înţelege o
ramură a ştiinţei juridice. Obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului administrativ este alcătuit
din normele de drept administrativ, adică dreptul administrativ, ca ramură de drept.
Dreptul administrativ, ca ştiinţă, a luat naştere ca urmare a activităţii de cercetare a
normelor juridice cu privire la organizarea, funcţionarea şi competenţele organelor
administraţiei publice.
Ştiinţa dreptului administrativ a apărut în perioada revoluţiilor burgheze, în condiţiile
consacrării constituţiilor, a drepturilor şi libertăţilor democratice pentru cetăţeni.
Cercetarea administraţiei publice se face de către diverse ştiinţe, în mod diferenţiat, în
funcţie de specificul fiecăreia.
Ştiinţa dreptului administrativ îşi păstrează autonomia în cadrul sistemului ştiinţelor
juridice, obiectul său de cercetare delimitându-se de cel al celorlalte ştiinţe, precum şi de
obiectul ştiinţei administraţiei, care cercetează administraţia din mai multe puncte de vedere
(juridic, sociologic, psiho-social, economic etc.)16. Normele dreptului administrativ ocupă
locul principal în ceea ce priveşte normele aplicabile administraţiei publice, organizării şi
funcţionării acesteia.
Analizând ideile expuse mai sus, dreptul administrativ poate fi definit ca o ramură a
dreptului public, alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile
sociale ce apar în procesul de organizare a executării şi de executare a legii, realizat de
organele componente ale sistemului administraţiei publice, de alte autorităţi ale statului
precum şi de alte organisme ce au competenţă legală.
SECŢIUNEA 2 – NORMELE DE DREPT ADMINISTRATIV
15 Ivan Stelian - Drept administrativ, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1988, pag.16;
16 Mihai Oroveanu - Cu privire la obiectul ştiinţei administraţiei, în Studii şi cercetări juridice nr.2/1971;
Normele juridice care se aplică în organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei
statului român şi a celor locale fac parte, în marea majoritate, din dreptul administrativ dar şi
din alte ramuri de drept, cum ar fi :
- normele dreptului constituţional, privind sistemul şi principiile de organizare şi
funcţionare a organelor puterii executive (preşedinte, guvern, autorităţi centrale de
specialitate) şi a administraţiei publice locale ;
- normele dreptului civil, în legătură cu personalitatea juridică a autorităţilor
administraţiei publice ;
- normele dreptului muncii, cu privire la desfăşurarea activităţii personalului
administrativ, inclusiv disciplina profesională ;
- dreptul penal execuţional, în ce priveşte administraţia penitenciarelor, etc.
Normele de drept administrativ sunt extrem de variate, dacă se are în vedere
multitudinea domeniilor activităţii executive.
Ţinând seama de finalitatea lor, normele de drept administrativ pot fi grupate în mai
multe categorii şi anume:
- norme prin care se reglementează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea organelor
administraţiei publice, competenţa lor materială şi teritorială, raporturile cu alte organe de
stat, controlul ce se poate exercita asupra activităţii lor;
- norme prin care sunt reglementate raporturile organelor administraţiei publice cu
persoanele fizice şi juridice nestatale, privind drepturile şi obligaţiile acestora în relaţiile lor
cu autorităţile administrative. In această reglementare sunt incluse şi normele care prevăd
răspunderea participanţilor la asemenea raporturi, consecinţele încălcării drepturilor şi
obligaţiilor lor reciproce;
- norme care reglementează procedura activităţii administraţiei publice, adică acele
norme care prevăd în ce condiţii se desfăşoară activitatea realizată de administraţie, atât în
interiorul său, cât şi în raporturile cu subiecţi din afara acesteia.
In literatura juridică se afirmă, pe drept cuvânt, că stabilirea categoriilor menţionate
nu înseamnă că normele din categoriile respective sunt separate, că un act normativ ar
cuprinde numai norme dintr-o singură categorie. Dimpotrivă, în acelaşi act normativ se
întâlnesc, de regulă, mai multe categorii din aceste norme, prevăzându-se, de exemplu,
înfiinţarea, organizarea, competenţa, procedura unui organ administrativ precum şi raporturile
sale cu alte subiecte de drept17.
Referindu-ne la structura lor internă normele de drept administrativ cuprind, de
regulă, toate cele trei elemente ale unor norme juridice, respectându-se structura trihotomică a
normei juridice, aşa cum stabileşte teoria generală a dreptului: ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea.
Totuşi, se poate observa că ipoteza este, în cele mai multe norme de drept
administrativ, mai dezvoltată decât celelalte două elemente ale normei juridice. Aceasta se
datorează faptului că este necesar să se precizeze cât mai bine condiţiile de aplicare a acestor
norme la cazurile concrete, la situaţiile particulare .
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte dispoziţia, aceasta se prezintă, în general, sub
formă onerativă, conţinând obligaţia de a acţiona într-un anumit mod. Destul de puţine sunt
normele de drept administrativ cu caracter prohibitiv, care prevăd obligaţia de a se abţine de
la o anumită conduită. Acest lucru este normal într-un stat de drept care lasă liberă iniţiativă
particulară.
Contrar unor susţineri, considerăm că nu sunt puţine normele permisive, adică acelea
care stabilesc facultatea, posibilitatea de a acţiona sau de a nu acţiona, în funcţie de voinţa
participanţilor la raporturile juridice administrative. Acestea se referă, de regulă, la drepturile
persoanelor fizice şi juridice în raporturile lor cu organele administraţiei publice. Sub acest
17 D. Brezoianu - op.cit., pag.20;
aspect putem evidenţia mai mult conţinutul administraţiei care are mai puţin caracter
dispozitiv decât prestator de servicii pentru comunitate.
In fine, în legătură cu norma sau normele de drept administrativ este de menţionat că
de multe ori sancţiunea lipseşte, întrucât ea apare în alte acte normative. Aceasta i-a
determinat pe unii specialişti să considere că normele de drept administrativ, ca şi cele de
drept constituţional, nu ar avea sancţiune. Afirmaţia este total greşită deoarece acceptarea ei
ar însemna practic contestarea caracterului de normă juridică a regulilor stabilite în domeniul
de organizare şi funcţionare a administraţiei publice 18. Mai mult administraţia publică are şi
rolul de a sancţiona în mod direct anumite fapte neconforme cu dispoziţiile legale.
Pe de altă parte, este cu totul adevărat că trebuie să reţinem şi faptul că normele
dreptului administrativ se pun în aplicare nu numai din teama de sancţiune, ci şi din
convingerile morale ale oamenilor. In acest sens s-a precizat că nu trebuie să ne imaginăm că
fiecare normă juridică se va realiza de fiecare dată prin utilizarea sancţiunii19.
In literatura juridică se susţine că pot fi identificate următoarele forme principale de
sancţiuni administrative:
- sancţiuni administrativ-disciplinare (ex.destituirea din funcţie, revocarea alegerii,
dizolvarea, mutarea disciplinară etc.);
- sancţiuni administrativ-contravenţionale (amenda, avertismentul, închisoarea
contravenţională etc.);
- sancţiuni administrativ-patrimoniale (obligarea la repararea prejudiciului produs
printr-o daună materială sau morală);
- măsuri de constrângere cu caracter nesancţionator, de protecţie a unor interese sau
de combatere a unor fapte antisociale (ex.reţinerea unei persoane, stocarea de bunuri,
obligarea la tratament medical etc.);
- măsuri de executare silită, adică de înfrângere a unei rezistenţe fizice (diferite acţiuni
în forţă ale poliţiei, imobilizarea unei persoane, demolarea sau desfiinţarea unor construcţii);
- măsuri cu privire la actele juridice (anulări, suspendări, căi de atac etc.)20.
Iată un exemplu de normă de drept administrativ conţinută în Ordinul Ministerului
Comunicaţiilor nr.122 din 21 mai 1998 privind condiţiile de plată a facturilor telefonice:
„Sumele facturate se plătesc până la termenul scadent menţionat în factura telefonică
(ipoteza). In cazul neachitării în termen a facturii telefonice după termenul scadent
(dispoziţia) se aplică majorările prevăzute în tarife (sancţiunea)”.
Deoarece identificarea şi clasificarea normelor de drept administrativ întâmpină
dificultăţi în teoria şi practica de aplicare, s-a impus ca o necesitate evidentă codificarea
normelor de drept administrativ.
SECŢIUNEA 3 – RAPORTURILE ADMINISTRATIVE
Tratarea raporturilor administrative o putem face dintr-o dublă perspectivă:

- din perspectiva dreptului administrativ;
- din perspectiva ştiinţei administraţiei.
Din punctul de vedere al dreptului administrativ trebuie evidenţiate elementele
specifice raporturilor juridice administrative iar din punctul de vedere al ştiinţei administraţiei
trebuie să vedem cum sunt construite aceste raporturi în sensul conexiunilor care există între
organele componente ale diferitelor autorităţi publice precum şi cele stabilite chiar între
aceste autorităţi.
18 In acest sens, a se vedea Ioan Muraru - Drept constituţional, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, 1987, pag. 19;
19 Nicolae Popa - Teoria generală a dreptului, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, 1992, p.192.
20 Antonie Iorgovan - op.cit., pag. 147;
Chiar de aici putem observa interdependenţa dintre ştiinţa dreptului administrativ şi
ştiinţa administraţiei, ştiinţe care se completează una pe cealaltă şi care se determină reciproc.
Încă de la început trebuie să observăm că din conţinutul juridic al acestor raporturi
rezultă aspectul lor exterior sau de structură analizat de ştiinţa administraţiei. Pentru a detalia
problema putem afirma că ştiinţa administraţiei se ocupă de modul de structurare a
administraţiei, de găsirea acelui mod de organizare care să fie cât mai eficient iar dreptul
administrativ este mijlocul prin care se realizează practic acest lucru.
A. Raporturile administrative din perspectiva dreptului administrativ
Prin reglementarea de către normele de drept administrativ a relaţiilor sociale ce fac

obiectul acestei ramuri de drept, relaţiile în cauză devin raporturi de drept administrativ.
Putem defini raporturile de drept administrativ ca fiind acele relaţii sociale
reglementate de normele juridice administrative sau de alte norme juridice cu incidenţă în
domeniul administraţiei publice, relaţii sociale prin care se nasc, se modifică sau se
desfiinţează drepturi şi se angajează obligaţii, în cadrul activităţii de organizare şi funcţionare
a administraţiei publice sau a autorităţilor componente ale acesteia, urmărindu-se ca scop
final organizarea executării legii şi executarea în concret c acesteia.
Ca orice raport juridic, cel administrativ are la baza apariţiei sale trei premise,
respectiv:
a) existenţa unei norme juridice aplicabile;
b) existenţa subiectelor de drept;
c) faptul administrativ sau faptul juridic administrativ.
a) Legat de existenţa unei norme juridice aplicabile reţinem normele juridice
administrative sau alte norme juridice care aparţin altor ramuri de drept cum ar fi normele
constituţionale, normele dreptului financiar, normele dreptului muncii, etc. norme juridice
care reglementează anumite segmente ale activităţii administraţiei publice.
b) Referitor la subiectele de drept participante la raporturile juridice de drept
administrativ aici distingem două categorii, pe de o parte, organele statului şi orice autorităţi
publice componente ale administraţiei publice, ca persoane juridice politico-teritoriale şi, pe
de altă parte, particularii sau cei administraţi, fie persoane juridice, fie persoane fizice.
Asupra categoriei de subiecţi ai raporturilor de drept administrativ reprezentate de
particulari aceştia intră în aceste raporturi juridice, fie pentru a-şi valorifica anumite drepturi
sau pentru recunoaşterea acestora, fie în virtutea legii în cazul în care nu respectă anumite
norme juridice administrative cu caracter imperativ. Calitatea de subiect al unui raport juridic
administrativ a unui particular rezultă evident din capacitatea juridică, ca aptitudine a
subiectului de a avea drepturi şi obligaţii.
Din punct de vedere juridic, elementul principal al activităţii administrative îl
constituie existenţa persoanelor juridice publice ca subiecte ale raporturilor de drept
administrativ.
Persoană juridică este orice colectivitate umană organizată în vederea realizării unei
finalităţi, dotată cu resurse materiale, financiare şi umane şi având o structură organizatorică.
Există persoane juridice fie de drept privat, fie de drept public. Persoanele juridice de
drept privat pot urmări un scop lucrativ (exemplu, comerţ) sau un scop nelucrativ (exemplu,
sindicatele). Persoanele juridice de drept public au ca scop satisfacerea intereselor tuturor
membrilor comunităţii. Cele mai reprezentative persoane juridice publice sunt statul, ca
personificare a comunităţii naţionale şi colectivităţile umane teritoriale (judeţul, oraşul şi
comuna).
Persoanele juridice au o importanţă deosebită în dreptul administrativ. Orice raport de
drept administrativ presupune în mod necesar cel puţin prezenţa unei persoane juridice de
drept public.
Persoanele juridice de drept administrativ au o serie de elemente definitorii. Dintre
acestea putem reţine:
- permanenţa, continuitatea, cu toate schimbările persoanelor fizice aplicate;
- crearea unor organe care acţionează în numele subiectului de drept;
- acestea nu sunt consecinţa vreunei iniţiative particulare, doar autoritatea publică
având o astfel de iniţiativă;
- scopul persoanelor juridice publice este acela de a satisface anumite interese
generale care le-au fost încredinţate.
Statul ca persoană juridică se deosebeşte atât de persoanele juridice cu scop
lucrativ (agenţi economici sau comercianţi) cât şi de cele fără scop lucrativ (asociaţii sau
fundaţii). Deosebirile dintre stat ca persoană juridică şi celelalte persoane juridice privesc, în
principal, modul de înfiinţare şi atribuţiile acestora.
Persoanele juridice de drept public nu vor urmări niciodată un scop lucrativ, realizarea
unui beneficiu neputând justifica prin sine însuşi crearea unei persoane juridice publice.
Prima şi cea mai importantă persoană juridică de drept public este statul.
Caracteristicile esenţiale ale statului sunt populaţia, teritoriul şi suveranitatea. Statul
constituie colectivitatea umană evoluată la cel mai înalt stadiu de dezvoltare socială şi care
realizează administraţia ţării.
Statul este o persoană juridică politică şi deoarece dreptul de comandă se exercită
asupra populaţiei, în limitele teritoriului naţional, el este o persoană juridică politico-
teritorială21.
Statul, ca persoană juridică, are atribuţii complexe ce se împart în două mari categorii
şi anume:
- atribuţii de drept public şi
- atribuţii de drept privat.
În exercitarea atribuţiilor de drept public, statul, ca persoană juridică, are dreptul de
comandă asupra tuturor organelor statului, pe care el le înfiinţează, precum şi asupra tuturor
persoanelor fizice sau juridice care au domiciliul ori sediul pe teritoriul statului, sau care, sub
diferite forme, se află pe teritoriul acestuia. Cât priveşte atribuţiile de drept privat, vom
constata că deşi sub acest aspect statul se aseamănă cu persoanele juridice de drept privat,
exercită totuşi unele deosebiri determinate de finalitatea existenţei statului, respectiv apărarea
integrităţii teritoriale a ţării, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi satisfacerea
intereselor generale ale societăţii22.
Din punct de vedere administrativ, potrivit Constituţiei, teritoriul României este
organizat în comune, oraşe şi judeţe ca circumscripţii teritoriale administrative.
Judeţul este o circumscripţie administrativ teritorială şi colectivitate umană alcătuită
din oraşe şi comune, cu o denumire, o reşedinţă şi organe care asigură administrarea sa.
Însemnătatea şi utilitatea judeţului constă în faptul că efectuează o activitate de
îndrumare a administrării, punând accentul pe funcţiile de organizare, coordonare şi control a
activităţii desfăşurate în limitele lor teritoriale.
Judeţul reprezintă chintesenţa cooperării localităţilor urbane şi rurale dintr-o anumită
zonă geografică, legate între ele prin anumite interese şi facilităţi comune, pentru a asigura
exploatarea resurselor, transportul, folosirea forţei de muncă etc.
21 Mihai T.Oroveanu - op. cit., pag. 43;

22 Valentin Prisăcaru - Tratat de drept administrativ român, partea generală, Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 48;
Oraşul este o aglomerare de populaţie, recunoscut prin lege organică, cu activităţi
sociale, politice, economice, culturale şi ştiinţifice complexe. Din punct de vedere economic,
preponderente sunt activităţile comerciale şi industriale. Unele oraşe pot fi declarate
municipii. Ca subiect de drept administrativ oraşele au fost cunoscute sub denumirea de
comună urbană, denumire păstrată în unele ţări şi astăzi.
Comuna este o colectivitate umană teritorială rurală, recunoscută prin lege organică,
formând o comunitate socială unită în funcţie de condiţiile geografice, democratice, social-
culturale, alcătuite din unul sau mai multe sate.
Satele, în care trăieşte mai mult de o jumătate din populaţia ţării, acoperă întreg
teritoriul României. Activităţile preponderente sunt cele agricole vegetale, pomicole, viticole,
de creştere a animalelor etc., dar şi anumite activităţi industriale, îndeosebi în domeniul
extractiv ori alimentar. Satele nu reprezintă totuşi independenţa din punctul de vedere al
personalităţii juridice de drept administrativ.
În istoria administraţiei româneşti se cunoaşte şi colectivitatea mai redusă decât satul,
anume cătunul sau cătuna.
Alte colectivităţi, precum staţiunile climaterice şi balneoclimaterice, pot constitui
subiect de drept administrativ, după caz dacă sunt comune sau oraşe.
c) Faptul juridic administrativ reprezintă acea împrejurare, acţiune, inacţiune sau
eveniment de care este legată apariţia unui raport juridic administrativ.
B. Raporturile administrative din perspectiva ştiinţei administraţiei
Din această perspectivă raporturile administrative se clasifică în raporturi de:

- subordonare;
- colaborare;
- participare şi
- tutelă.
a) In raporturile de subordonare, subiectul supraordonat este purtătorul autorităţii
publice care, fie în baza autorităţii ierarhice, fie a prerogativelor de putere pentru realizarea
interesului public, dispune cu privire la comportamentul celuilalt subiect ; fiind raporturi care
apar între o autoritate a administraţiei publice, pe de o parte, şi alt subiect de drept, pe de altă
parte (o altă autoritate publică, o persoană juridică sau o persoană fizică). De pildă, prefectul
se află în raport de subordonare faţă de Guvern.
Aceste raporturi pot fi de conformare sau de conflict. Cele mai multe raporturi
juridice sunt de conformare, de respectare a normelor de drept administrativ.
b) In raporturile de colaborare, subiectele participante sunt pe picior de egalitate,
chiar dacă unul este obligatoriu o autoritate a administraţiei publice. Raporturile de
colaborare apar, de regulă, între două autorităţi ale administraţiei publice, care acţionează
împreună, exercitându-şi fiecare competenţa, pentru aplicarea legii. Ele pot să apară şi între o
autoritate a administraţiei publice şi o altă autoritate publică, respectiv, între o autoritate a
administraţiei publice şi o persoană juridică civilă sau o persoană fizică, atunci când acestea
sunt atrase la prestarea unor servicii publice 23. Astfel, sunt raporturi de colaborare cele dintre
diferite ministere.
c) Raporturile de participare apar între anumite organe ale administraţiei publice care
nu se află nici în raporturi de subordonare dar nici de cooperare pentru soluţionarea unei
anumite sarcini ci pur şi simplu reprezintă nişte raporturi de informare asupra unor probleme.
Aşa de exemplu participarea Preşedintelui României la şedinţele Guvernului.
Mai pot fi întâlnite raporturi de tutelă, de coordonare sau deliberative.
23 Antonie Iorgovan - op.cit., I, pag.156;
Aceste categorii de raporturi juridice se formează, în primul rând, în cadrul sistemului
Raporturi de drept administrativ se formează şi între subiecte de drept care aparţin
sistemului administraţiei publice şi subiecte de drept care se situează în afara acestui sistem.
Administraţia publică, ca activitate de organizare a executării şi de executare a legii,
prin conţinutul său, implică existenţa unor relaţii sociale, diferite între organele sistemului
administraţiei publice şi persoanele fizice şi juridice care formează mediul social în care
acţionează sistemul administraţiei publice.
Astfel, în raporturile juridice de subordonare organele administraţiei publice, pe baza
competenţei pe care o au potrivit legii şi în executarea acesteia, pot să stabilească în mod
unilateral drepturi şi obligaţii pentru cetăţeni, dar şi pentru persoanele juridice.
De asemenea, aceste subiecte în raporturile juridice de această natură, în baza
competenţei conferite de lege, pot aplica sancţiuni persoanelor fizice şi juridice şi să
procedeze la executarea legii prin operaţiuni administrative şi simple fapte materiale,
mergând până la executarea silită. Intervenţia subiectelor active în aceste raporturi juridice
are loc în calitatea lor de autorităţi administrative.
Între persoanele fizice şi persoanele juridice, pe de o parte, şi autorităţile
administraţiei publice, se formează şi raporturi juridice prin care persoanele respective
colaborează sau participă la realizarea unor sarcini care revin administraţiei publice. Aşa de
exemplu, unor organizaţii profesionale organizate prin lege li se încredinţează realizarea unor
prestaţii de interes public legate de înfăptuirea unui serviciu public organizat de administraţia
publică.
Aceasta este situaţia profesiei de avocat în cadrul barourilor de avocaţi organizate prin
lege şi care colaborează şi participă printr-o prestaţiune specifică la funcţionarea serviciului
public organizat de Ministerul Justiţiei pentru înfăptuirea justiţiei. Între Ministerul Justiţiei şi
barourile de avocaţi există raporturi juridice de colaborare şi participare în vederea asigurării
bunei funcţionări a serviciului public de realizare a justiţiei.
Alteori, organizaţii particulare îndeplinesc sarcini care revin administraţiei publice în
baza unor autorizaţii date de organele administraţiei publice competente. Aşa, de exemplu,
astfel de organizaţii particulare organizează activităţi de pregătire a studenţilor în cadrul unor
facultăţi similare cu cele din sistemul învăţământului de stat, realizând servicii de interes
public. In acest fel, organizaţiile respective colaborează cu organele administraţiei publice,
participând la îndeplinirea unor sarcini care aparţin administraţiei publice.
Aceste raporturi de colaborare şi participare pot interveni şi în situaţiile prevăzute de
lege când unor particulari li se concesionează activităţi economice, unităţi de producţie,
terenuri proprietate de stat, servicii prin licitaţii publice. Concesionarii devin în acest fel
colaboratorii administraţiei publice şi participanţii la îndeplinirea sarcinilor care revin acestei
administraţii.
d) Raporturile de tutelă administrativă se caracterizează prin aceea că un organ al
administraţiei beneficiază de un drept de supraveghere a legalităţii activităţii altui organ
administrativ dar fără ca acesta din urmă să i se subordoneze ierarhic primului, aşa cum se
întâmplă în cazul raporturilor de subordonare. Este cazul raporturilor care se stabilesc între
prefect şi organele administraţiei publice locale, situaţia în care acestea nu se subordonează
prefectului,dar acesta avizează actele emise de organele pe care le tutelează beneficiind şi de
dreptul de a folosi acţiunea în contencios administrativ pentru în vederea demarării controlul
judecătoresc asupra actelor administrative considerate de prefect a fi ilegale.


ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Administraţia publică, prin sistemul de organe şi autorităţi publice care o formează,

trebuie să-şi ducă la îndeplinire obiectivele sale stabilite de lege, acest lucru se face prin
organizarea şi desfăşurarea unor activităţi care la nivelul cel mai general se împart, după cum
am văzut, în două categorii :
- activităţi cu caracter de dispoziţie şi
- activităţi cu caracter de prestaţie.
Legat de activităţile de dispoziţie acestea sunt apanajul exclusiv al administraţiei, nici
un organism nestatal nu are o astfel de competenţă , lucru care nu se întâmplă în cazul
activităţilor de prestaţie, care pot fi realizate şi de organizaţii particulare.
Activităţile cu caracter de dispoziţie au în componenţă activitatea de poliţie
administrativă, iar la cele cu caracter de prestaţie se încadrează noţiunea de serviciu
public.
DECIZIA ADMINISTRATIVĂ
1. Decizia administrativă, parte componentă a activităţilor administraţiei cu

caracter dispozitiv
Pentru realizarea sarcinilor pe care la au organele administraţiei publice au

competenţa de a dispune anumite măsuri, cuprinse în dispoziţii, folosit ca termen generic, aici
încadrându-se diferitele acte juridice pe care le adoptă aceste organe (ordin, hotărâre,
instrucţiune, ordonanţă şi chiar dispoziţie) . Aceste dispoziţii sunt luate în baza unei activităţi
decizionale şi de aici rezultă noţiunea de decizie administrativă, ca parte componentă a
activităţii administrative .
Decizia administrativă constă în totalitatea manifestărilor de conduită, pe plan
concret sau mental, care se realizează cu scopul rezolvării unei anumite sarcini pe care
o are organul administrativ emitent.
Decizia administrativă constituie elementul central al activităţii desfăşurate de
administraţia publică mai ales pentru realizarea sarcinilor de conducere şi organizare.
Putem enumera în sinteză câteva trăsături ale deciziei administrative :
- este o parte componentă a activităţii administrative;
- are ca obiectiv punerea în practică a dispoziţiilor cuprinse în actele normative, dar tot legea
este aceea care dă competenţă organelor administraţiei publice să facă acest lucru;
- competenţa pe care o au organele administraţiei de a lua decizii administrative relevă
caracterul dinamic al activităţii administraţiei publice în sensul că aceste organe au
posibilitatea de a alege soluţiile de aplicare a unor dispoziţii legale, soluţii care au la bază şi
elemente de oportunitate;
- decizia administrativă are darul de a modifica conţinutul unor relaţii sociale.
2. Obiectul deciziei administrative
Decizia, în activitatea oamenilor, este determinată de scopurile pe care aceştia le

urmăresc. În cazul deciziei administrative scopul urmărit este acela al realizării politicii
statului, atunci când vorbim de organele administraţiei publice centrale, şi acela de realizare a
intereselor colectivităţilor locale, când este vorba de organele administraţiei publice locale.
Deoarece legea exprimă interesele generale ale cetăţenilor, decizia administrativă
nu urmăreşte altceva decât înfăptuirea în mod concret a acestor interese.24 Scopurile
urmărite prin luarea unei decizii administrative nu aparţin administraţiei publice, ci aparţin
colectivităţii.
De aici rezultă că raţiunea de a fi a administraţiei publice este aceea a realizării
politicii statului.
În multe cazuri legea prevede şi modalităţile de executare a legilor . În aceste cazuri
acţiunea administraţiei publice este de pură executare, deoarece legea stabileşte nu numai
scopurile, ci şi mijloacele de executare a acesteia .
24 Alexandru Negoiţă – Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, pag. 117;
În alte cazuri legea nu stabileşte în amănunt modalităţile de realizare şi lasă organelor
administraţiei publice posibilitatea de a decide cu privire la aceste modalităţi de realizare.
În cazurile în care voinţa organelor administraţiei publice se manifestă numai în
acte de executare, fără a putea alege modul de executare a unei legi, nu suntem în faţa
unui act decizional sau a unei decizii administrative, ci în faţa unui simplu act
administrativ de executare. De aici rezultă că decizia administrativă se poate
materializa printr-un act administrativ, ca modalitate de realizare a activităţii
În concluzie obiectul deciziei administrative nu se referă numai la scopurile
urmărite de lege, ci şi la modalităţile de realizare sau de punere în practică a acestor
scopuri.
3. Procesul decizional în administraţia publică
Decizia administrativă nu se manifestă ca un act unitar, izolat, al unei singure

persoane , ea antrenează activitatea mai multor oameni, dintre care unii sunt funcţionari ai
administraţiei publice iar alţii sunt din afara sistemului administraţiei publice, aceştia aflându-
se în poziţia de beneficiari ai acţiunii administraţiei publice .
Activitatea decizională se manifestă ca un proces ce se desfăşoară pe mai multe etape.
Dată fiind importanţa activităţii de punere în executare ce se realizează prin luarea unei
decizii administrative, procesul decizional nu se poate realiza în mod aleatoriu ci trebuie să se
conformeze unor cerinţe ce ţin, în primul rând, de cunoaşterea stării de fapt ce necesită o
rezolvare din partea administraţiei şi, în al doilea rând, de oportunitatea emiterii unei astfel de
decizii.
4. Etapele procesului decizional
Vom trece direct la analiza acestor etape, după cum urmează:

a) Prima etapă este aceea a iniţiativei. Aceasta constă, după cum se observă,
în manifestarea intenţiei unui organ administrativ de a realiza ceva, adică organul
administrativ se află în faţa rezolvării unei probleme şi caută modalităţile de rezolvare a
acesteia . Această etapă reprezintă impulsul procesului decizional. De multe ori decizia
administrativă este iniţiată de factorii politici. Organele puterii legiuitoare , diferite
organizaţii din sistemul politic, sesizează organele administraţiei publice în vederea iniţierii
procesului decizional.
b) A doua etapă este aceea a deliberării. Aceasta este o etapă complexă
constând într-o confruntare de idei, de păreri, argumentate de factorii care au competenţă în
luarea deciziei. Deliberarea în procesul decizional antrenează structuri organizatorice variate,
unele din cadrul administraţiei publice, altele din afara acesteia, unele cu o activitate
consultativă , altele cu o participare directă în luarea deciziei. De exemplu, o astfel de
deliberare se realizează înaintea luării unei hotărâri de către consiliul local al unui oraş, când
se discută problemele aflate pe ordinea de zi a şedinţei respectivului consiliu.
c) Ultima etapă este aceea a luării deciziei. Luarea deciziei se concretizează
printr-o hotărâre care cuprinde soluţia la problema care trebuia rezolvată. Conţinutul deciziei
administrative este cuprins într-un act administrativ care, de la momentul emiterii lui,
produce efectele juridice necesare punerii în practică a deciziei.
Decizia administrativă este cuprinsă, după cum vom vedea, în actele juridice pe care
le emit organele administrative şi este vorba despre actele administrative, o specie a actului
juridic; fapt pentru care vom analiza mai în amănunt chestiunile legate de procedura
elaborării deciziei administrative la capitolul rezervat acestei categorii de acte juridice.
POLIŢIA ADMINISTRATIVĂ
1. Noţiunea de poliţie administrativă
Am precizat la începutul acestui capitol că poliţia administrativă este o componentă a

activităţilor cu caracter dispozitiv pe care le realizează administraţia publică. Şi în cazul
activităţii de poliţie administrativă administraţia „dispune” sau ordonă ceva, dar în sensul
sancţionării unor fapte neconforme cu legea .
Cuvântul poliţie provine din latinescul „politia” care reprezintă organizarea politică,
administrativă, precum şi din grecescul „politeia”, care înseamnă cetate25. Într-adevăr, în
antichitate oraşele se confundau, erau adevărate state, iar serviciile publice se exercitau de o
anumită categorie de funcţionari sau slujbaşi ai cetăţii. De aici rezultă şi denumirea de poliţist
care însă s-a păstrat pentru o anumită sferă a funcţionarilor administraţiei publice.
Conceptul de poliţie administrativă se fundamentează pe faptul că libera activitate a
particularilor într-o colectivitate organizată are, în mod necesar, limite pe care administraţia
trebuie să le stabilească26.
Poliţia administrativă este o formă de intervenţie pe care o exercită anumite
autorităţi administrative şi care constă în a impune, în vederea asigurării ordinii
publice, limitarea libertăţii indivizilor27.
Interesul comunității impune ca iniţiativele particularilor să nu prejudicieze ordinea şi
liniştea publică, condiţie necesară oricărei vieţi normate. De aceea, revine administraţiei
misiunea de a impune şi a asigura respectarea normelor necesare ordinii şi liniştii publice.
În esenţă, prin termenul de poliţie administrativă în societatea de azi se înţeleg
modalităţile de decizie şi control prin care se realizează scopurile societăţii. Noţiunea de
poliţie administrativă are un sens totuşi restrâns, referindu-se la limitele impuse liberei
activităţi a particularilor în societatea organizată şi pe care organele care realizează funcţia
executivă o stabilesc şi o impun tuturor.
Poliţia administrativă reglementează activităţile persoanelor fizice şi juridice
particulare, dar şi a funcţionarilor administraţiei, deoarece şi aceştia trebuie să se conformeze
normelor de poliţie administrativă. De aceea, spre exemplu, regulile de circulaţie se aplică şi
vehiculelor administraţiei, cu anumite nuanţe pentru anumite categorii de autovehicule.
2. Obiectul activităţii de poliţie administrativă
Măsurile de poliţie administrativă au ca obiect principal menţinerea ordinii publice,

care trebuie să existe între membrii societăţii. La acestea se mai adaugă măsurile de asigurare
a liniştii publice, cele privitoare la securitatea publică care trebuie să asigure cadrul unei
societăţi civilizate.
Sintetizând, obiectul poliţiei administrative este, aşadar, ordinea publică,
prezentă sub clasica triadă: linişte, securitate, salubritate.
25 Ivan Stelian, Ioniţă Tudor - Drept poliţienesc, Editura Romfel, Bucureşti, 1993, pag. 11;
26 A se vedea, Mihai T.Oroveanu - Tratat de drept administrativ, op.cit., pag. 274;
27 André de Laubadère - op,cit., vol.I, pag. 505;
Luând în consideraţie aceste coordonate ale obiectului poliţiei administrative, ordinea
publică poate fi definită ca o stare de normalitate, de conformare cu dispoziţiile legale,
care trebuie să domnească între indivizi în cadrul societăţii organizate în stat.
În statul de drept ordinea publică este legată organic de lege, existenţa ordinii publice
şi exercitarea acesteia fiind expresia legii. Explicaţia şi înţelegerea noţiunii ordinii publice
trebuie pusă în legătură şi cu alte noţiuni care privesc asigurarea ei în societate.
Ordinea publică este organic integrată în sarcinile administraţiei publice, în misiunile
acesteia de a organiza executarea legii şi a asigura respectarea acesteia în raporturile dintre
indivizi.
Principiul fundamental al noţiunii de ordine publică este acela conform căruia,
în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare cetăţean nu este supus decât
îngrădirilor stabilite prin lege şi cerinţelor fireşti ale moralei sociale. Garanţia existenţei
în acest domeniu a unor limite bine determinate o constituie prevederile Constituţiei,
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi celelalte acte internaţionale în materie,
la care România este parte28.
3. Deosebirea dintre poliţia administrativă şi poliţia judiciară
De principiu, poliţia administrativă acţionează în scop preventiv, având ca

preocupare organizarea, controlul şi menţinerea ordinii publice prin măsuri specifice dar şi
prin sancţionarea acelor fapte care ca şi grad de pericol social se încadrează în categoria
infracţiunilor. Poliţia judiciară intervine însă, de regulă, atunci când s-a săvârşit o
infracţiune sau altă faptă antisocială.
Deosebirea dintre poliţia administrativă şi cea judiciară are o deosebită importanţă în
statul de drept. Poliţia administrativă urmăreşte să menţină ordinea, fără a se implica în mod
obligatoriu represiunea faptelor antisociale. Observăm însă că poliţia judiciară are misiunea
de a constata, de a identifica pe autorii unei infracţiuni sau alte fapte ilicite de a aduna
probele, cu scopul declanşării acţiunii judiciare.
În practică, deosebirea dintre cele două forme de activitate este uneori dificil de
făcut, deoarece personalul acestora poate fi oarecum identic, în sensul că agenţii de poliţie
administrativă pot fi, totodată, şi agenţi de poliţie judiciară.
Ofiţerii din Poliţia română şi, de asemenea, cei din jandarmerie, poliţie de frontieră
sau pompieri, cumulează atribuţii care aparţin celor două poliţii, administrativă şi judiciară29.
(Dacă un funcţionar al poliţiei participă la un baraj în cursul unei demonstraţii el este
agent al poliţiei administrative, dar dacă intervine pentru a prinde un spărgător, este agent al
poliţiei judiciare.)
4. Poliţia administrativă generală şi poliţiile administrative speciale
Autoritatea publică – individuală sau colectivă, numită sau aleasă – aflată într-un
anumit teritoriu răspunde de menţinerea ordinii publice şi dispune de un ansamblu de
competenţe şi de mijloace de acţiune constituind poliţia generală. Aceasta aparţine statului,
judeţului, oraşului sau comunei, subiecte de drept public aparţinând dreptului administrativ
(de exemplu, prefectul sau primarul).
28 Ioniţă Tudor - Poliţia administrativă – teză de doctorat – Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 1999, pag. 85;
29 Ioan Alexandru, Alexandru Negoiţă, Ioan Santai, Dumitru Brezoianu, Ioan Vida, Stelian Ivan, Ion Popescu Slăniceanu - Drept
administrativ, Editura Omnia, Braşov, 1999, pag. 145;
In unele domenii bine definite şi riguroase sunt constituite poliţii administrative
speciale al căror obiect de control îl constituie fie o categorie anumită de persoane (de pildă
conducătorii auto ori străinii) fie o ramură de activitate (precum economia, vânătoare sau
desfăşurarea adunărilor publice).
Anumite poliţii administrative speciale se deosebesc de poliţia administrativă generală
prin scopul lor care depăşeşte sfera tradiţională a noţiunii. Astfel, este cazul poliţiilor cu scop
de ocrotire a culturii, ca de exemplu protecţia monumentelor istorice sau ocrotirea mediului.
Poliţia administrativă generală îşi realizează atribuţiile prin cel puţin trei modalităţi:
a) – reglementare, adică prin edictarea unor norme generale care trebuie să fie
raţionale şi eficiente. Prin modalitatea de reglementare, autoritatea de poliţie poate impune
tuturor persoanelor dispoziţii generale restrictive ale libertăţii şi prevăzute cu sancţiuni.
Existenţa sancţiunii conferă regulamentului de poliţie caracteristica sa specială.
Reglementarea se poate referi la următoarele : o interzicere generală, o autorizaţie
prealabilă, o declaraţie prealabilă sau la organizarea activităţii.
b) – a doua modalitate prin care poliţia administrativă generală îşi realizează
atribuţiile sunt decizii sau măsuri individuale. Desigur, au la bază o normă cu caracter
general. Deciziile individuale pot fi scrise, orale sau chiar reduse la un gest, cum ar fi
semnalizarea unui agent de circulaţie.
c) – a treia modalitate constă în constrângere. În acest sens, autoritatea de poliţie
poate pune în aplicare forţa materială pentru a preveni sau a determina încetarea unei
dezordini. Măsurile mai grave de intervenţie prin utilizarea armelor sau prin participarea
armatei la menţinerea ordinii publice, trebuie să fie precis reglementate.
5. Organizarea activităţii de poliţie administrativă
În scopul înfăptuirii misiunii sale de apărare şi menţinere a ordinii publice, în

organizarea activităţii de poliţie există, pe de o parte, autorităţile de poliţie, adică organe
competente să adopte reglementări privind activitatea poliţiei, precum decizii şi măsuri
individuale şi, pe de altă parte, personalul de executare, în care se cuprinde personalul
permanent, fie civil, fie militar. Statul apără şi asigură menţinerea ordinii pe ansamblul
teritoriului, lăsând autorităţilor locale grija de a lua măsuri specifice pe teritoriul lor de
competenţă.
În ce priveşte diferitele autorităţi de poliţie, în practică, cel mai frecvent exercită
atribuţii de poliţie administrativă următoarele:
- Guvernul, care reglementează activitatea cu caracter general de poliţie
administrativă, adoptând norme generale aplicabile pe tot teritoriul ţării;
- Prefectul, ca reprezentant al Guvernului asigură respectarea ordinii publice în judeţ
şi dispune luarea măsurilor corespunzătoare pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, prin organele legal constituite145145;
- Primarul oraşului sau comunei în care a fost ales asigură ordinea publică şi liniştea
locuitorilor personal sau cu ajutorul poliţiei, îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor
publici, ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau a altor
manifestări publice care contravin ordinii de drept, ori atentează la bunele moravuri, la
ordinea şi liniştea publică. Tot el controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi a
produselor alimentare puse în vânzare pentru populaţie ori ia măsuri pentru prevenire,
combaterea sau înlăturarea consecinţelor unor fenomene periculoase (inundaţii, cutremure,
145145 Stelian Ivan - Aspecte teoretice privind atribuţiile prefectului în materia poliţiei administrative, Eficienţă, legalitate, etică,
Fundaţia România de Mâine, Braşov, 1998, pag. 246 ;
incendii, epidemii, ş.a.). Ca autoritate de poliţie, primarul poate acţiona personal, nemijlocit,
dar poate să delege unii funcţionari ai primăriei146146;
- Există şi autorităţi speciale, precum ministrul de interne, care deşi nu are în materie
de poliţie competenţe proprii, are în subordine întreg personalul poliţiei statului şi în această
calitate el poate da instrucţiuni referitoare la exercitarea atribuţiilor de poliţie.
6. Principiile poliţiei administrative
Doctrina juridică administrativă a surprins următoarele principii care guvernează

activitatea de poliţie administrativă :
a) Principiul evoluţiei, care exprimă caracteristica măsurilor de poliţie administrativă de a
fi permanent în concordanţă cu cerinţele dinamice ale vieţii sociale deoarece unele cerinţe
pot să apară, altele pot să dispară.
b) Principiul posibilităţii adaptării regimului juridic în funcţie de necesităţile
societăţii, ca o consecinţă a principiului evoluţiei. Într-adevăr, interesul societăţii evoluează
odată cu trecerea timpului, astfel impunându-se ca regimul juridic să fie adaptat noilor cerinţe
sociale.
c) Principiul proporţionalităţii mijloacelor folosite faţă de scopurile urmărite.
Mijloacele utilizate trebuie să fie întotdeauna în directă proporţionalitate cu riposta celor
cărora urmează a le impune un anumit comportament şi, în plus, să fie raţionale şi eficiente.
Eficienţa însăşi constituie un principiu al poliţiei administrative, dar şi un scop general de
urmărit.
d) Principiul continuităţii, presupune că o necesitate publică recunoscută prin norme
juridice nu poate fi satisfăcută cu intermitenţe. Măsurile de poliţie administrativă trebuie să
protejeze un interes al societăţii, imperios pentru populaţie, ceea ce impune funcţionarea
continuă şi permanentă a organismului abilitat să se aplice.
e) Principiul priorităţii interesul general faţă de interesul particular, este specific
administraţiei în general, dar are un caracter mai pronunţat şi evident când vorbim despre
poliţia administrativă.
f) În fine, principiul egalităţii tuturor în situaţia aplicării măsurilor de poliţie
administrativă nu este mai puţin important. Enunţarea acestui principiu în cazul măsurilor de
poliţie administrativă vine să confirme în fapt principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor
în faţa legii şi a autorităţilor publice.
7. Limitele puterii de poliţie administrativă
Atribuţiile în materie de poliţie permite administraţiei să reglementeze activităţile

individuale, dar această reglementare nu este absolută, ci se desfăşoară în cadrul unor
limite explicit prevăzute de lege.
Mai întâi, orice activitate a administraţiei în exercitarea atribuţiilor de poliţie este
supusă principiului legalităţii şi controlului judecătoresc. Drept urmare, toate deciziile
administrative în materie de poliţie, ca în orice materie, trebuie să fie legale. Administraţia nu
poate acţiona decât în cadrul legii şi o măsură de poliţie, ca şi oricare decizie administrativă,
nu poate încălca dispoziţiile legii sau vreun principiu general de drept.
În al doilea rând, există anumite limite în care libertăţile persoanelor ar putea fi reduse
prin reglementarea poliţiei administrative.
146146 Stelian Ivan - Atribuţiile de poliţie administrativă ale primarului, Analele Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, anul V,
1997, pag.37;
O măsură a poliţiei administrative atunci când restrânge o libertate cetăţenească
nu se poate justifica decât dacă este oportună. De aceea, instanţa, pentru a aprecia
legalitatea unei măsuri a poliţiei, urmează a analiza oportunitatea acesteia.
În domeniul libertăţilor publice autoritatea de poliţie nu are temei de a
reglementa sau interzice decât dacă a epuizat toate celelalte mijloace. De exemplu, nu
este suficient pentru a legitima interzicerea unei întruniri ca autoritatea de poliţie să se teamă
de eventualele tulburări determinate de această întrunire, mai trebuie ca autoritatea să nu
dispună de mijloacele necesare pentru a face faţă acelor tulburări.
Controlul legalităţii asupra măsurilor de poliţie este exercitat:
a) - de către autoritatea administrativă ierarhică, inclusiv pe calea acţiunii prealabile;
b) - de către instanţa de contencios administrativ, urmărindu-se anularea actului ilegal
şi tragerea la răspundere pentru pagubele cauzate în exercitarea atribuţiilor de poliţie;
c) - de instanţa civilă, în temeiul competenţelor generale, poate să statueze şi în domeniul
activităţii poliţieneşti, ca de exemplu în materie contravenţională;
d) - de instanţa penală, poate aprecia legalitatea reglementărilor, deciziilor sau măsurilor
individuale de poliţie, atunci când în cadrul unui proces penal, partea prejudiciată invocă
nelegalitatea acestora.

SI SE PEDEPSESC CONFORM LEGII PENALE
SERVICIUL PUBLIC
1. Noţiunea de serviciu public
Într-un stat democratic principala activitate a administraţiei nu este numai controlul,

decizia, ordinul, ci şi prestaţia prin serviciile oferite colectivităţii.
Prin activitatea sa administraţia trebuie să urmărească a satisface interesele generale
comunitare. În acest scop, pentru a rezolva cerinţele publicului, administraţia organizează
servicii administrative cu misiunea de a satisface cerinţa respectivă. Se consideră că doar
administraţia poate satisface în mod corespunzător cerinţele publicului, activităţile serviciilor
publice având, în general, un caracter obligatoriu. Aşa sunt de exemplu prestaţiile asigurate
de primării (înregistrarea căsătoriilor, naşterilor ori a deceselor) sau de organele de poliţie
(evidenţa populaţiei ori circulaţia rutieră).
Potrivit doctrinei interbelice, serviciul public este un organism administrativ, creat de
stat, judeţ, oraş sau comună, cu o competenţă determinată, cu mijloace financiare procurate
din patrimoniul general al administraţiei publice care l-a înfiinţat, pus la dispoziţia
publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o cerinţă cu caracter general, căreia
iniţiativa particulară nu ar putea să-i dea decât o satisfacţie incompletă şi intermitentă147147.
Un serviciu public poate fi realizat şi de un particular dar păstrează anumite caractere
care îl diferenţiază de cel organizat de administraţia publică. Într-adevăr, serviciul public
satisfăcând cerinţe imperioase ale publicului nu poate fi întrerupt fără a aduce o perturbare
socială. Astfel, în literatura juridică se dau ca exemplu societăţile particulare care, exploatând
o linie de cale ferată sau o linie de tramvai, alcătuiesc servicii publice, deoarece satisfac
cerinţe generale. Funcţionarea acestor servicii nu poate fi întreruptă deoarece periclitează
transportul persoanelor şi al mărfurilor.
Serviciile publice au fiecare o specialitate precizată de lege, ele neputând îndeplini şi
alte activităţi decât acelea determinate de lege. În statul modern este necesar ca activităţile să
fie specializate deoarece prin specializare funcţionarii ajung să cunoască temeinic cerinţele
publice, să constate lipsurile şi să propună remediile corespunzătoare.
Datorită acestei specializări se poate controla, în mod eficient, activitatea realizată şi
mijloacele utilizate.
Apreciem, în concluzie, că serviciul public este acel organism administrativ înfiinţat
prin lege sau pe baza legii, de către stat, judeţ, oraş sau comună pentru satisfacerea în mod
continuu a unor interese specifice ale membrilor colectivităţii.
2. Trăsăturile serviciului public
Trăsăturile caracteristice ale serviciului public rezultă din conceptul acestuia şi sunt
următoarele:
a)- realizează o activitate de utilitate socială, pentru public;
b)- se află în raport juridic permanent şi sub controlul autorităţii administrative care l-
a înfiinţat şi organizat;
c) - furnizează bunuri sau prestaţii de servicii în mod impersonal, comunităţii în
general;
d) - este supus unui regim juridic, reglementat de principii ale dreptului public în
sensul că acţionează cu scopul de a satisface interesele generale pentru care a fost înfiinţat;
e) - spre deosebire de întreprinderile particulare, serviciului public poate funcţiona
chiar dacă nu este rentabil, astfel încât multe servicii publice sunt gratuite.
3. Principiile activităţii serviciului public
În scopul satisfacerii raţionale şi eficiente a intereselor comunităţii, în statul

democratic este necesar ca activitatea serviciului public să se călăuzească după o serie de
principii.
Potrivit Codului administrativ, înființarea, organizarea și prestarea serviciilor
publice se realizează potrivit principiilor transparenței, egalității de tratament, continuității,
adaptabilității, accesibilității, responsabilității și al furnizării serviciilor publice la standarde
de calitate.
147147 Paul Negulescu - Tratat de drept administrativ, vol. I, Principii generale, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1934, pag. 113;
Principiul transparenței reprezintă respectarea de către autoritățile administrației
publice a obligației de a informa cu privire la modul de stabilire a activităților componente și
a obiectivelor, la modul de reglementare, organizare, funcționare, finanțare, prestare și
evaluare a serviciilor publice, precum și la măsurile de protecție a utilizatorilor și la
mecanismele de soluționare a reclamațiilor și litigiilor.
Principiul egalității de tratament în prestarea serviciilor publice reprezintă
eliminarea oricărei discriminări a beneficiarilor serviciilor publice bazate, după caz, pe
criterii de origine etnică sau rasială, religie, vârstă, gen, orientare sexuală, dizabilitate,
precum și asigurarea aplicării unor reguli, cerințe și criterii identice pentru toate autoritățile și
organismele prestatoare de servicii publice, inclusiv în procesul de delegare a serviciului
public.
În prestarea serviciilor publice, autoritățile administrației publice și instituțiile publice,
precum și organismele prestatoare de servicii publice au obligația de a asigura continuitatea.
Principiul adaptabilității serviciului public reprezintă faptul că, în vederea
îndeplinirii obiectivelor sale, administrația publică are obligația de a răspunde nevoilor
societății.
Principiul accesibilității presupune asigurarea accesului la serviciile publice pentru
toți beneficiarii, în special la acele servicii care răspund unor nevoi de bază ale acestora;
accesibilitatea impune luarea în considerare, încă din faza de fundamentare a înființării
serviciului public, a aspectelor referitoare la cost, disponibilitate, adaptare, proximitate.
Principiul responsabilității asigurării serviciului public reprezintă existența unei
autorități a administrației publice competente cu asigurarea serviciului public, independent de
modalitatea de gestiune și de furnizare/prestare a acestuia către beneficiar.
Principiul furnizării serviciilor publice la un nivel ridicat de calitate reprezintă
stabilirea și monitorizarea indicatorilor de calitate pentru fiecare serviciu public, pe toată
durata de furnizare a acestora. Autoritățile administrației publice și organismele prestatoare
de servicii publice sunt obligate să respecte standardele de calitate și/sau de cost stabilite
pentru serviciile publice.
La randul ei, doctrina dreptului administrativ a apreciat că există anumite principii
care nu pot lipsi din construcția unui serviciu public eficient, indiferent de modificările
legislative conjuncturale. Astfel:
a) Un prim principiu este cel al evoluţiei, care exprimă necesitatea ca serviciul public
să fie permanent în concordanţă cu cerinţele dinamicii vieţii sociale. Intr-adevăr, unele cerinţe
pot să apară iar altele să dispară. De asemenea, interesul general poate să impună o
amplificare sau diminuare a mijloacelor utilizate pentru satisfacerea cerinţelor sociale.
De aici decurge şi regula posibilităţii de a modifica regimul juridic al serviciului
public dacă cerinţele interesului general impun modificarea organizării serviciului public şi
această modificare este legală.
b) Un alt principiu este cel al continuităţii, deoarece o cerinţă publică recunoscută
prin norme juridice nu poate fi satisfăcută cu intermitenţă. Serviciul public satisface un
interes general, imperios pentru populaţie. Principiul continuităţii este incompatibil cu
întreruperea serviciului de către funcţionarii public, care nu se pot sustrage obligaţiei de a
îndeplinii sarcinile ce le revin.
c) Un principiu deosebit de important este cel al egalităţii, în sensul că nu se pot face
diferenţieri între categoriile de persoane în raporturile acestora cu un serviciu public.
Beneficiarii pot cere ca serviciul să furnizeze aceleaşi prestaţii fiecăruia dintre ei. Aceasta
înseamnă că serviciul public trebuie să fie neutru şi să aplice regula egalităţii de tratament
pentru toţi beneficiarii.
d) Alte principii importante în activitatea serviciilor publice se referă la
proporţionalitatea mijloacelor în raport cu obiectivele urmărite şi de asemenea că, pe durata
funcţionarii unui serviciu public se aplică regula conform căreia interesul general trebuie să
primeze faţă de interesul particular.
4. Clasificarea serviciilor publice
Conform aprecierilor din doctrină, serviciile publice se clasifică, în principiu, după

două criterii:
1) - după forma de organizare şi
2) - după obiectul de activitate148148.
1) După forma de organizare, serviciile publice se împart în patru categorii şi anume:

a) – organe ale administraţiei publice;
b) – autorităţi sau instituţii publice;
c) – instituţii de interes public;
d) – regii autonome de interes public.
a) În ce priveşte serviciile publice care funcţionează sub formă de organe ale

administraţiei publice, acestea se caracterizează prin aceea că:
- funcţionează potrivit legii;
- au drept scop satisfacerea unor interese de specialitate ale membrilor societăţii (ex.
apărare, învăţământ, sănătate etc.)
- mijloace financiare necesare bunei lor funcţionări de la bugetele locale, după cum aceste
servicii publice sunt de interes naţional sau local;
- activitatea lor se desfăşoară din oficiu, dar uneori şi la cerere.
Astfel, activitatea serviciilor ministerelor se desfăşoară din oficiu, pe când notariatele
publice funcţionează numai la cererea celor interesaţi.
Poliţia îşi desfăşoară activitatea atât din oficiu, cât şi la solicitarea persoanelor fizice
sau juridice;
- activitatea lor se desfăşoară, de regulă, în mod gratuit;
- activitatea acestor servicii se realizează cu personal având pregătirea de specialitate (la
Ministerul Justiţiei – jurişti, la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei – ingineri în
domeniu, la Ministerul Sănătăţii – medici etc.);
- activitatea lor se desfăşoară continuu şi în mod ritmic, după un program care trebuie adus
la cunoştinţa membrilor societăţii;
- pentru realizarea activităţii pentru care au fost organizate, emit acte administrative.
Din caracteristicile enumerate, rezultă că serviciile publice care funcţionează sub
forma organelor administraţiei publice constituie o categorie distinctă de servicii publice ce
se deosebeşte de celelalte forme de servicii publice prin faptul că, prin aceste servicii publice
statul îşi exercită suveranitatea sa faţă de toate celelalte persoane fizice şi juridice.
b) Serviciile publice care funcţionează sub formă de autorităţi sau instituţii publice,
se caracterizează prin aceea că:
- funcţionează potrivit legii sau altor acte normative;
- funcţionează pentru satisfacerea unor interese generale ale membrilor societăţii
respective, dar şi a altor persoane fizice sau juridice inclusiv străine. Spre deosebire de
serviciile publice care funcţionează sub forma organelor administrative, în care interesele
generale ale societăţii sunt satisfăcute, de regulă, prin emiterea de acte administrative, în
148148 Valentin Prisăcaru – Tratat de drept administrativ român, partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 125
cazul acestor servicii publice interesele generale ale membrilor societăţii sunt satisfăcute,
în principal, prin activităţi materiale, de ordin economic, deci ca operaţiuni materiale;
- referitor la mijloacele financiare necesare bunei lor funcţionări sunt asigurate, în
principal, din venituri proprii şi numai în subsidiar din bugetul administraţiei centrale de
stat sau din bugetele locale;
- activitatea lor se desfăşoară la cerere precum apelarea la serviciul telefonic, la mersul cu
mijloacele de transport în comun sau serviciile de mesagerie;
- activitatea acestor servicii se desfăşoară contra cost;
- ele sunt încadrate, pentru realizarea activităţii de specialitate pentru care au fost înfiinţate,
cu personal având pregătirea de specialitate corespunzătoare;
- activitatea lor se desfăşoară în mod continuu, realizând sarcinile după un program adus la
cunoştinţa celor interesaţi.
c) Instituţiile de interes public sunt persoane juridice particulare care complinesc

sarcinile administraţiei statului (ex. facultăţile şi farmaciile particulare);
d) Regiile autonome de interes public, au fost înfiinţate potrivit Legii nr. 15/1990
prin transformarea unităţilor economice de stat. În literatura de specialitate, acestea au fost
clasificate, indiferent dacă sunt de interes naţional sau de interes local, în două categorii şi
anume:
- regii autonome de interes public şi
- regii autonome comerciale.
Din prima categorie şi care interesează dreptul administrativ fac parte acele regii care
prin activitatea ce o desfăşoară sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale
membrilor societăţii. Astfel, funcţionează Societatea Naţională a Căilor Ferate şi
Administraţia Naţională a Drumurilor. Din obiectul lor de activitate rezultă faptul că acestea
au fost create pentru a satisface interesele generale ale membrilor societăţii.
2) După obiectul lor de activitate, serviciile publice se împart în:
a) - poliţie şi apărare naţională;
b) - financiare şi fiscale;
c) - învăţământ;
d) - asistenţă socială şi igienă;
e) - artă şi cultură şi
f) - economice.
Utilizarea noţiunii serviciilor publice, după obiectul lor în domeniul economic permite
o distincţie fundamentală din punct de vedere juridic între serviciile publice administrative şi
serviciile publice industriale sau comerciale149149.
Există o mare varietate a serviciilor publice administrative, care reprezintă alte
structuri decât cele care au ca obiect de activitate industrială sau comercială.
Serviciile publice industriale şi comerciale se caracterizează prin aceea că sunt
întreprinderi productive, de distribuire, de transport, de credit, de comerţ etc.
3) În funcție de conținutul activității, serviciile publice pot fi servicii de interes
economic general și servicii noneconomice de interes general.
4) Din punctul de vedere al competenței teritoriale pentru a răspunde nevoilor de
interes public, serviciile publice pot fi servicii publice de interes național și servicii publice
de interes local. Serviciile publice de interes național sunt serviciile publice care răspund
nevoilor cu caracter general ale întregii populații și care, datorită naturii și importanței, sunt
în competența autorităților administrației publice centrale; serviciile publice de interes local
sunt serviciile publice care răspund în principal nevoilor colectivităților locale și care sunt
realizate în mod optim prin acțiunea autorităților administrației publice locale.
149149 Mircea Preda - op. cit., pag. 73;
5) În funcție de modalitățile de realizare a prestării, serviciile publice sunt servicii
publice prestate/furnizate în mod unitar fie de către o autoritate a administrației publice, fie
de către un organism prestator de servicii publice și servicii publice prestate/furnizate în
comun de către una sau mai multe autorități ale administrației publice sau de unul sau mai
multe organisme prestatoare de servicii publice.
5. Modalitățile de gestiune ale unui serviciu public

Modalitățile de gestiune ale unui serviciu public sunt:
a) gestiunea directă;
b) gestiunea delegată.
Gestiunea directă este modalitatea de gestiune prin care o autoritate a administrației
publice își asumă/exercită nemijlocit competența care îi revine cu privire la prestarea unui
serviciu public potrivit legii sau actului de reglementare a serviciului public.
Gestiunea directă se poate realiza de către o autoritate a administrației publice, de
către structurile cu sau fără personalitate juridică ale acesteia, de către societățile
reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, cu capital social integral al statului sau al unității administrativ-teritoriale înființate
de autoritățile administrației publice sau alte persoane juridice de drept privat, după caz, cu
respectarea prevederilor legale.
Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune prin care prestarea serviciului public
se realizează în baza unui act de delegare și/sau a unei autorizări din partea autorității
administrației publice competente, cu respectarea prevederilor din legislația privind achizițiile
publice, achizițiile sectoriale și concesionarea de servicii, de către organismele prestatoare de
servicii publice, altele decât o autoritate a administrației publice, de către structurile cu sau
fără personalitate juridică ale acesteia, de către societățile reglementate de Legea societăților
nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu capital social integral al
statului sau al unității administrativ-teritoriale înființate de autoritățile administrației publice
sau alte persoane juridice de drept privat, după caz. Gestiunea delegată poate implica dreptul
organismului prestator de servicii publice de a utiliza infrastructura aferentă serviciului
delegat, printr-una dintre modalitățile prevăzute de legislația aplicabilă fiecărui tip de
serviciu.
Autoritățile administrației publice au obligația de a monitoriza, evalua și controla
modul de prestare a serviciilor publice din sfera lor de competență, indiferent de modalitatea
de gestiune adoptată, în limitele competențelor stabilite de legislația aplicabilă fiecărui tip de
serviciu public.
6. Înfiinţarea şi desfiinţarea serviciilor publice
Înfiinţarea de noi servicii publice este determinată de necesitatea satisfacerea unor

aspecte specifice ale interesului general al membrilor societăţii.
Astfel, de exemplu, în 1991 s-a înfiinţat Secretariatul de stat pentru handicapaţi, organ
de specialitate al administraţiei publice centrale, care realizează coordonarea, îndrumarea şi
controlul activităţii de ocrotire socială a persoanelor handicapate, în scopul recuperării,
integrării socio-profesionale şi asigurării protecţiei sociale a acestora.
Tot astfel, pentru satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii în perioada
de tranziţie de la economia planificată la cea de piaţă prin Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale s-a
înfiinţat Agenţia Naţională pentru Privatizare, serviciu public de interes naţional, cu direcţii
judeţene şi în municipiul Bucureşti, ca servicii publice descentralizate.
Răspunzând aceloraşi necesităţi, s-a înfiinţat Secretariatul de stat pentru minorităţi.
Acestea sunt exemple de creare în ultimii ani a unor servicii publice sub formă de
organe ale administraţiei publice.
Serviciile publice se pot organiza însă şi sub formă de instituţii publice, create pentru
satisfacerea unor interese generale ale membrilor societăţii. Astfel, pentru cunoaşterea de
organismele politice, asociaţiile neguvernamentale şi cetăţenii români a problematicii
drepturilor omului, modului în care drepturile omului sunt garantate în alte ţări, îndeosebi în
ţările occidentale, prin Legea nr. 9/1991 a fost înfiinţat Institutul Român pentru Drepturile
Omului ale cărui servicii sunt deschise tuturor utilizatorilor150150.
Tot ca instituţii publice pentru satisfacerea interesului statului de a forma personal tot
mai calificat pentru diverse domenii s-au înfiinţat în ultimii ani mai multe universităţi.
În fine, pentru satisfacerea unor interese generale ale membrilor societăţii, statul,
judeţul, oraşul şi comuna, care sunt titularii dreptului de proprietate asupra bunurilor ce
alcătuiesc proprietatea publică şi privată a acestora, afectează o parte din această proprietate
unor servicii publice menite să satisfacă interesele de natură economico-socială, ale
membrilor societăţii dotate cu patrimoniul necesar şi cu personalitate juridică, ele sunt ceea
ce azi se numesc regii autonome, cu precizarea că doar unele dintre acestea întrunesc
trăsăturile serviciului public, celelalte având caracter comercial.
Serviciul public se reorganizează şi se desfiinţează tot de către organul administraţiei
publice şi prin acte juridice de acelaşi nivel prin care s-a înfiinţat. Desigur însă că, pentru
cazurile de reorganizare, dar mai cu seamă de desfiinţare sunt valabile şi actele cu putere
juridică superioară.
BIBLIOGRAFIE SELELCTIVA
- Tiberiu Pavelescu, Gabriel Moinescu Andreea Cîrciumaru, Visan Mihaela, Neagu Aurel -
Tratat elementar de Drept administrativ”, Editura „Sitech”, Craiova, 2007,
- Alexandru Negoiță - Drept administrativ, Ed. Sylvi, 1996; - Alexandru Negoiţă - Drept
administrativ şi ştiinţa administraţiei, Universitatea Athenaeum, Facultatea de Drept,
Bucureşti, 1991;
- Alexandru Negoiţă - Ştiinţa administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977;
- Ioan Alexandru, Al. Negoiţă, I. Santai, D. Berzoianu, I. Vida, S. Ivan, I. Popescu-
Slăniceanu - Drept Administrativ, Editura OMNIA, Braşov, 1999;
- Ioan Alexandru - Administraţia publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
- Ioan Alexandru - Democraţia locală în legislaţia actuală, în vol. Democraţia locală în
România contemporană, Casa de editură “Realitatea”, Bucureşti, 1995;
- Antonie Iorgovan - Tratat de drept administrativ, vol. I, Biblioteca juridică Nemira,
Bucureşti, 1996;
- Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ¸ vol. I, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000;
- Antonie Iorgovan - Drept administrativ, I, Editura „Hercules”, 1993 ;
- Anibal Teodorescu - Tratat de drept administrativ, vol.I, Bucureşti, 1929;
Constantin G. Rarincescu – Contencios administrativ român, Ed. “Universală” ALVALAY,
Bucureşti, 1937;
- D. Brezoianu - Drept administrativ, Universitatea Independentă „Dimitrie Cantemir”,
Facultatea de Ştiinţe juridice și administrative, București, 1992;
- Emilian Stelian Ticames – Drept administrativ și elemente de știința administrației; Ed.
ERA, Bucureşti, 2000;
150150 a se vedea Valentin I. Prisăcaru - Tratat de drept administrativ român, op. cit., pag. 123;
- Mihai Oroveanu - Tratat de drept administrativ, Universitatea creștină “Dimitrie Cantemir”,
Facultatea de Drept, Bucureşti, 1994;
- Mihai T.Oroveanu - Tratat de ştiinţa administrației, Editura CERMA, București, 1996;
- Mircea Preda - Curs de drept administrativ, Partea generală, Casa editorială “Calistrat
Hogaş”, Bucureşti, 1995;
- Mircea Preda, Constantin Voinescu - Drept administrativ – partea generală, Bucureşti;
- Paul Negulescu - Tratat de drept administrativ, ediţia a IV-a, Editura “F. Marvan”,
București 1934;
- Romulus Ionescu - Drept administrativ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970;
- Stelian Ivan – Drept administrativ, Ed. Fundaţiei “Andrei Şaguna” 1998;
- Stelian Ivan, Ioan Floander, Pavelescu Tiberiu – Drept administrativ român, Editura V.I.S.
Print, Bucureşti, 2002;
- Stelian Ivan - Poliția administrativă, S.N.S.P.A., Facultatea de administrație publică,
București, 2001;
- Stelian Ivan - Drept administrativ român, Editura UNEX A-Z, Bucureşti, 1998;
- Valentin. I.Prisăcaru – Contencios administrativ român, Ed. ALL, Bucureşti, 1994;
- Valentin I.Prisăcaru - Tratat de drept administrativ român, Partea generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1993;
- Jean Rivero, Jean Waline – Droit Administratif, Ed. Dalloz, 1996 ;
- Guy Brainbant - Dreptul administrativ francez, ediţia a II-a, Dalloz, Paris, 1998.
CODUL ADMINISTRATIV
PARTEA a VIII-a Servicii publice
Titlul I Principiile și clasificarea serviciilor publicePrincipiile și clasificarea serviciilor
publice
Articolul 580 Principiile specifice aplicabile serviciilor publice
(1) Înființarea, organizarea și prestarea serviciilor publice se realizează potrivit principiilor
transparenței, egalității de tratament, continuității, adaptabilității, accesibilității,
responsabilității și al furnizării serviciilor publice la standarde de calitate.
(2) Principiul transparenței reprezintă respectarea de către autoritățile administrației publice a
obligației de a informa cu privire la modul de stabilire a activităților componente și a
obiectivelor, la modul de reglementare, organizare, funcționare, finanțare, prestare și evaluare
a serviciilor publice, precum și la măsurile de protecție a utilizatorilor și la mecanismele de
soluționare a reclamațiilor și litigiilor.
(3) Principiul egalității de tratament în prestarea serviciilor publice reprezintă eliminarea
oricărei discriminări a beneficiarilor serviciilor publice bazate, după caz, pe criterii de origine
etnică sau rasială, religie, vârstă, gen, orientare sexuală, dizabilitate, precum și asigurarea
aplicării unor reguli, cerințe și criterii identice pentru toate autoritățile și organismele
prestatoare de servicii publice, inclusiv în procesul de delegare a serviciului public.
(4) În prestarea serviciilor publice, autoritățile administrației publice și instituțiile publice,
precum și organismele prestatoare de servicii publice au obligația de a asigura continuitatea,
în condițiile prevăzute la art. 12.
(5) Principiul adaptabilității serviciului public reprezintă faptul că, în vederea îndeplinirii
obiectivelor sale, administrația publică are obligația de a răspunde nevoilor societății.
(6) Principiul accesibilității presupune asigurarea accesului la serviciile publice pentru toți
beneficiarii, în special la acele servicii care răspund unor nevoi de bază ale acestora;
accesibilitatea impune luarea în considerare, încă din faza de fundamentare a înființării
serviciului public, a aspectelor referitoare la cost, disponibilitate, adaptare, proximitate.
(7) Principiul responsabilității asigurării serviciului public reprezintă existența unei autorități
a administrației publice competente cu asigurarea serviciului public, independent de
modalitatea de gestiune și de furnizare/prestare a acestuia către beneficiar.
(8) Principiul furnizării serviciilor publice la un nivel ridicat de calitate reprezintă stabilirea și
monitorizarea indicatorilor de calitate pentru fiecare serviciu public, pe toată durata de
furnizare a acestora. Autoritățile administrației publice și organismele prestatoare de servicii
publice sunt obligate să respecte standardele de calitate și/sau de cost stabilite pentru
serviciile publice.
Articolul 581 Categorii de servicii publice
(1) În funcție de conținutul activității, serviciile publice pot fi servicii de interes economic
general și servicii noneconomice de interes general.
(2) Din punctul de vedere al competenței teritoriale pentru a răspunde nevoilor de interes
public, serviciile publice pot fi servicii publice de interes național și servicii publice de
interes local. Serviciile publice de interes național sunt serviciile publice care răspund
nevoilor cu caracter general ale întregii populații și care, datorită naturii și importanței, sunt
în competența autorităților administrației publice centrale; serviciile publice de interes local
sunt serviciile publice care răspund în principal nevoilor colectivităților locale și care sunt
realizate în mod optim prin acțiunea autorităților administrației publice locale.
(3) În funcție de modalitățile de realizare a prestării, serviciile publice sunt servicii publice
prestate/furnizate în mod unitar fie de către o autoritate a administrației publice, fie de către
un organism prestator de servicii publice și servicii publice prestate/furnizate în comun de
către una sau mai multe autorități ale administrației publice sau de unul sau mai multe
organisme prestatoare de servicii publice.
Articolul 582 Obligațiile de serviciu public
(1) Obligațiile de serviciu public reprezintă cerințe și îndatoriri specifice impuse
organismelor prestatoare în fiecare sector al serviciilor publice de către legiuitor sau de către
autoritățile administrației publice competente cu reglementarea, autorizarea sau gestiunea
serviciului public respectiv.
(2) Obligațiile de serviciu public presupun, în principal, asigurarea serviciului universal,
continuitatea și suportabilitatea serviciului, precum și măsuri de protecție a beneficiarului.
Articolul 583 Respectarea legislației Uniunii Europene privind serviciile
Stabilirea activităților componente, a misiunii, a procedurii de atribuire, a compensației, după
caz, precum și prestarea serviciilor publice se realizează în conformitate cu standardele și
cerințele stabilite de legislația incidență în domeniu a Uniunii Europene aplicabilă în statele
membre.
Articolul 584 Serviciile de interes economic general
(1) Serviciile de interes economic general reprezintă activitățile economice care sunt
desfășurate în vederea satisfacerii unei/unor nevoi de interes public, pe care piața nu lear
asigura sau le-ar asigura în alte condiții, în ceea ce privește calitatea, siguranța,
accesibilitatea, tratamentul egal sau accesul universal, fără intervenție publică, pentru care
autoritățile administrației publice stabilesc obligații specifice de serviciu public.
(2) Serviciile de interes economic general sunt furnizate direct de către o autoritate a
administrației publice sau, după caz, de către organisme prestatoare de servicii publice sub
monitorizarea și controlul autorității administrației publice competente.
(3) Serviciile publice de interes economic general se disting de serviciile non-economice de
interes general prin caracterul economic al activității desfășurate.
(4) În sensul prezentului cod, caracterul economic al unui serviciu public este determinat de
natura activităților aferente serviciului și de modalitatea în care activitățile sunt prestate,
organizate și finanțate.
Articolul 585 Serviciile non-economice de interes general
Serviciile non-economice de interes general reprezintă activitățile care nu au caracter
economic și sunt desfășurate în vederea satisfacerii unei/unor nevoi de interes public direct de
către o autoritate a administrației publice sau de către organismele prestatoare de servicii
publice sub monitorizarea și controlul acesteia sau mandatate de aceasta.
Titlul II Reglementarea și înființarea serviciilor publice
Articolul 586 Stabilirea caracterului de serviciu public
Caracterul de serviciu public al unei activități sau al unui ansamblu de activități se recunoaște
prin acte normative.
Articolul 587 Actul de reglementare a unui serviciu public
Actul normativ prin care se reglementează un serviciu public trebuie să conțină cel puțin
următoarele elemente:
a) activitatea sau activitățile care constituie serviciul public respectiv;
b) obiectivele serviciului public;
c) tipul de serviciu public;
d) obligațiile de serviciu public, dacă este cazul;
e) structura responsabilă pentru prestarea serviciului public;
f) modalitățile de gestiune;
g) sursele de finanțare;
h) modalități de monitorizare, evaluare și control a modului de furnizare a serviciului public;
i) sancțiuni;
j) standarde de calitate și de cost, în cazul în care acestea sunt stabilite potrivit legii;
k) alte elemente stabilite prin lege.
Articolul 588 Competența de reglementare în domeniul serviciilor publice
Autoritățile de reglementare în domeniul serviciilor publice se stabilesc prin lege.
Articolul 589 Competența de înființare/organizare a structurii responsabile cu
furnizarea/prestarea serviciilor publice
(1) Autoritățile administrației publice centrale, prin acte normative, au competența de
înființare/organizare a structurilor responsabile pentru prestarea serviciilor publice de interes
național.
(2) Autoritățile administrației publice locale, prin acte administrative, au competența de
înființare/organizare a structurilor responsabile pentru prestarea serviciilor care răspund în
principal nevoilor specifice colectivității locale.
Titlul III Gestiunea serviciilor publice
Articolul 590 Modalitățile de gestiune ale unui serviciu public
Modalitățile de gestiune ale unui serviciu public sunt:
a) gestiunea directă;
b) gestiunea delegată.
Articolul 591 Gestiunea directă
(1) Gestiunea directă este modalitatea de gestiune prin care o autoritate a administrației
publice își asumă/exercită nemijlocit competența care îi revine cu privire la prestarea unui
serviciu public potrivit legii sau actului de reglementare a serviciului public.
(2) Gestiunea directă se poate realiza de către o autoritate a administrației publice, de către
structurile cu sau fără personalitate juridică ale acesteia, de către societățile reglementate de
Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu
capital social integral al statului sau al unității administrativ-teritoriale înființate de
autoritățile administrației publice sau alte persoane juridice de drept privat, după caz, cu
respectarea prevederilor legale.
Articolul 592 Gestiunea delegată
(1) Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune prin care prestarea serviciului public se
realizează în baza unui act de delegare și/sau a unei autorizări din partea autorității
administrației publice competente, cu respectarea prevederilor din legislația privind achizițiile
publice, achizițiile sectoriale și concesionarea de servicii, de către organismele prestatoare de
servicii publice, altele decât cele prevăzute la art. 591 alin. (2).
(2) Gestiunea delegată poate implica dreptul organismului prestator de servicii publice de a
utiliza infrastructura aferentă serviciului delegat, printr-una dintre modalitățile prevăzute de
legislația aplicabilă fiecărui tip de serviciu.
Articolul 593 Actul de delegare pentru serviciile de interes economic general
(1) Actul de delegare către un operator economic a prestării serviciului de interes economic
general este act administrativ și trebuie să cuprindă cel puțin următoarele elemente, cu
excepția cazului în care prin legi speciale se prevede altfel:
a) conținutul obligațiilor de serviciu public;
b) organismul prestator al serviciului/serviciilor publice și, dacă este cazul, teritoriul pe care
prestează;
c) durata pentru care este încredințată prestarea serviciului;
d) natura oricăror drepturi speciale acordate organismului prestator de servicii publice de
către legiuitor sau de către autoritatea administrației publice competente;
e) o descriere a mecanismului de compensare și a parametrilor de calcul, control și revizuire a
compensației acordate pentru prestarea serviciului public;
f) modalitățile de evitare a supracompensării și de recuperare a unei eventuale
supracompensații;
g) drepturi exclusive acordate, în condițiile legii, organismului prestator de servicii publice de
către legiuitor sau de către autoritatea administrației publice competente;
h) cazuri și situații de încetare a actului de delegare;
i) drepturile și obligațiile părților implicate;
j) indicatorii de performanță și eficiență ai serviciului.
(2) Parametrii pe baza cărora se calculează compensația trebuie stabiliți înainte de
identificarea organismului prestator în mod obiectiv, respectându-se principiile transparenței
și a liberei concurențe.
(3) Compensația nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru acoperirea integrală sau
parțială a costurilor suportate pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu public, luând în
considerare veniturile rezultate și un profit rezonabil.
Articolul 594 Competența de monitorizare și control a modului de prestare a serviciilor
publice
Autoritățile administrației publice au obligația de a monitoriza, evalua și controla modul de
prestare a serviciilor publice din sfera lor de competență, indiferent de modalitatea de
gestiune adoptată, în limitele competențelor stabilite de legislația aplicabilă fiecărui tip de
serviciu public.
Titlul IV Desființarea serviciilor publice
Articolul 595 Situații de desființare a serviciilor publice
În situația în care un serviciu public nu mai răspunde unei nevoi de interes public se decide
încetarea prestării serviciului public printr-un act de același nivel cu cel prin care a fost
înființat, la inițiativa autorității administrației publice competente și în urma consultării
publice.
Articolul 596 Competența de desființare sau dizolvare a structurii responsabile cu
furnizarea/prestarea serviciilor publice
Desființarea sau dizolvarea, după caz, a structurii/structurilor responsabile pentru prestarea
serviciului public se realizează la inițiativa autorității administrației publice centrale
competente, în cazul serviciilor publice de interes național, și la inițiativa autorității
administrației publice locale, în cazul serviciilor publice de interes local.

GUVERNUL
1. Rolul Guvernului
Statutul constituţional al Guvernului se regăseşte concentrat în art. 102 al. 1 care prevede că
“Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi
externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice’’.
Legiuitorul constituant a prevăzut pentru Guvern un dublu rol :
- un rol politic, care constă în a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării ;
- un rol administrativ, care se concretizează în exercitarea conducerii generale a administraţiei publice.
Aceste două dimensiuni ale statutului său se realizează potrivit programului de guvernare care a fost
acceptat de Parlament.
Din analiza textului constituţional se pot desprinde câteva dimensiuni ale statutului Guvernului :
- cuvântul ‘’acceptat’’30 din art. 102 al. 2 din Constituţie semnifică faptul că s-a achiesat de către
constituantul român la doctrina occidentală contemporană, conform căreia Guvernul este parlamentar prin
30 Spre deosebire de “aprobat”, din Proiectul Constitutiei

origine şi guvernamental prin funcţie31, programul său politic fiind un document exclusiv al Guvernului, liniile
sale de forţă fiind doar acceptate de Parlament.
- Guvernul are un dublu rol - politic şi administrativ, între acestea existând o strânsă legătură. Pentru
îndeplinirea rolului politic el trebuie să conducă într-o formă generală întreaga administraţie publică, inclusiv
cea locală, bineînţeles cu respectarea principiului autonomiei şi descentralizării pe servicii.
- în exercitarea rolului administrativ care îi revine, Guvernul intră în următoarele tipuri de raporturi cu
celelalte autorităţi ale administraţiei publice :
* raporturi de supraordonare, în calitate de organ ierarhic superior, faţă de prefect, ministere şi
alte organe centrale subordonate lui ;
* raporturi de colaborare şi coordonare, faţă de autorităţile centrale autonome ;
* raporturi de tutelă administrativă, faţă de organele locale autonome care funcţionează la
nivelul unităţilor administrativ teritoriale în baza principiilor constituţionale ale autonomiei şi
descentralizării.
- legiuitorul constituant a consacrat în art.102 alin.2 din Constituţie un principiu general al activităţii
Guvernului de realizarea a sarcinilor politice şi a celor administrative, şi anume cooperarea cu organismele
sociale interesate, acesta fiind în acelaşi timp şi un principiu de transparenţă.
În concluzie, Guvernul poate fi definit ca fiind autoritatea publică a puterii executive, care, în baza
rolului său politic şi administrativ şi prin cooperare cu toate organismele sociale interesate, are misiunea de a
asigura realizare politicii statului şi de a conduce şi coordona întreaga administraţie publică, aflată sub controlul
direct al Parlamentului.
2. Structura şi statutul membrilor Guvernului
Conform art. 102 al. 3 din Constituţie , Guvernul este alcătuit din prim- ministru, miniştri şi alţi
membri stabiliţi prin lege organică.
Conform art. 18 din Codul administrativ, Guvernul este alcătuit din prim-ministru şi miniştri. Din
Guvern pot face parte: viceprim-miniştri, miniştri de stat, miniştri delegaţi, miniştri cu însărcinări speciale pe
lângă prim-ministru, numiţi de Preşedintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Pot fi membri ai Guvernului persoanele care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
a) au cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
b) se bucură de exerciţiul drepturilor electorale;
c) nu au suferit condamnări penale, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.
Potrivit art. 84 al Legii nr. 161/2003, cu modificările și completarile ulterioare, funcţia de membru al
Guvernului este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi:
a) orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator ori a altor situaţii prevăzute
de Constituţie;
b) o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial;
c) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de
administraţie sau cenzor la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare,
precum şi la instituţiile publice;
d) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile
reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzute la lit. c);
e) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzute la lit. c);
f) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi
societăţilor naţionale;
g) calitatea de comerciant persoană fizică;
h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
i) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile
la care România este parte.
Funcţia de secretar de stat, funcţia de subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora sunt
incompatibile cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, precum şi cu exercitarea funcţiilor prevăzute la
alin. (1) lit. b) -i).
În mod excepţional, Guvernul poate aproba participarea persoanelor prevăzute la alin. (1) şi (2) ca
reprezentanţi ai statului în adunarea generală a acţionarilor ori ca membri în consiliul de administraţie al regiilor
autonome, companiilor sau societăţilor naţionale, instituţiilor publice ori al societăţilor reglementate de Legea
nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit,
31 Antonie Iorgovan si Mihai Constantinescu in M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, pg. 224,
Constitutia comentata si adnotata, R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1992
societăţile de asigurare şi cele financiare, de interes strategic sau în cazul în care un interes public impune
aceasta.
Membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat şi persoanele care îndeplinesc funcţii
asimilate acestora pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei
literar-artistice. Prin activităţi în domeniul didactic pe care membrii Guvernului le pot desfăşura, în condiţiile
legislaţiei speciale privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a
funcţiilor publice, se înţeleg activitățile desfășurate de funcționarii publici care ocupă funcții didactice în
instituțiile de învățământ de stat sau private autorizate/acreditate în condițiile legii ori care au calitatea de
formator, mentor sau persoană-resursă în cadrul programelor de formare profesională a adulților organizate în
condițiile actelor normative din domeniul formării profesionale, ori care au calitatea de specialist în comisiile de
examinare sau de evaluator în comisiile de evaluare/monitorizare în cadrul programelor de formare profesională
a adulților, organizate în condițiile actelor normative din domeniul formării profesionale a adulților.
Constatarea şi sancţionarea stării de incompatibilitate şi a conflictului de interese pentru persoanele
care ocupă funcţia de membru al Guvernului se face în condiţiile Legii nr. 176/2010 privind integritatea în
exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare.
În termen de 15 zile de la data depunerii jurământului, membrul Guvernului este obligat să renunţe la
calitatea sau funcţia cu care este incompatibilă funcţia de membru al Guvernului, sub sancţiunea încetării
mandatului.
3. Regimul învestiturii Guvernului
Procedura de învestitura a Guvernului este prevăzută de art. 103 coroborat cu art. 85 din Constituţie.
Aceasta cuprinde 4 etape:
1. Desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru.
Preşedintele României este singura autoritate publică competentă să desemneze un candidat pentru această
funcţie. Desemnarea se face după consultarea partidului care are majoritatea absolută în Parlament. Dacă nu
există o asemenea majoritate, desemnarea se va face după consultarea partidelor reprezentate în Parlament.
2. Solicitarea votului de încredere de către candidatul pentru funcţia de prim-ministru. Candidatul are la
dispoziţie 10 zile de la desemnare pentru a întocmi programul de guvernare şi lista cu membrii Guvernului.
3. Acordarea votului de încredere.
Programul şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa comună a celor două camere, fiind necesar votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor pentru acordarea încrederii. Art. 89 al.1 din Constituţie dispune că
„Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru
formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două
solicitări de învestitura”, ceea ce înseamnă că dacă Parlamentul nu acordă votul de încredere, procedura poate fi
reluată înăuntrul termenului de 60 zile.
4. Numirea Guvernului de către Preşedintele României.

Pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele României va numi Guvernul, prin
decret prezidenţial.
Mandatul Guvernului începe să acţioneze de la data depunerii jurământului de credinţă faţă de ţară şi
popor în mod individual.
Esenţial în procesul de învestitură este votul Parlamentului. Acesta are valoare de fapt juridic şi
marchează încheierea unui contract de guvernare între Parlament şi candidatul la funcţia de prim-ministru,
explicându-se astfel faptul că Guvernul răspunde politic exclusiv în fata Parlamentului.
4. Durata mandatului
Mandatul încredinţat de Parlament Guvernului se exercită până la data validării alegerilor parlamentare
generale (art. 110 din Constituţie ).
Mandatul poate înceta însă şi înainte de această dată, în urma adoptării unei moţiuni de cenzură, sau
dacă primul-ministru demisionează, îşi pierde drepturile electorale, se află în stare de incompatibilitate, deces,
ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.
Funcţia de membru al Guvernului poate să înceteze (individual) în urma: demisiei, revocării, pierderii
drepturilor electorale, stării de incompatibilitate, decesului, demiterii, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Demisia este un act de voinţă unilaterală prin care un membru al Guvernului renunţă din proprie iniţiativă la
funcţia pe care o deţine în Guvern. Demisia din funcţia de membru al Guvernului se anunţă public, se prezintă în
scris primului-ministru şi devine irevocabil din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu
de 15 zile de la data depunerii.
Revocarea din funcţia de membru al Guvernului are loc în caz de remaniere guvernamentală şi se face de către
Preşedintele României, prin decret, la propunerea primului-ministru. Preşedintele României nu îl poate revoca
din funcţie pe primul-ministru.
În cazul în care încetarea calităţii de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei, a pierderii
drepturilor electorale, a incompatibilităţii, a decesului şi în alte situaţii prevăzute de lege, Preşedintele României,
la propunerea primului-ministru, ia act de aceasta şi declară vacantă funcţia de membru al Guvernului.
Pierderea drepturilor electorale priveşte punerea sub interdicţie intervenită ca urmarea a pierderii
discernământului sau a stării de debilitate sau alienaţie mintală stabilite pe cale judecătorească, condamnarea
prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale sau pierderea cetăţeniei române.
Demiterea se poate produce în cazul în care un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o
hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod
ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Demiterea se face de către Preşedintele României, la
propunerea primului-ministru.
Dacă primul-ministru se află în una dintre aceste situaţii (cu excepţia revocării) sau este în
imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca
prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern.
Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în
Guvern în cel mult 45 de zile.
5. Funcţiile, funcționarea şi actele Guvernului
Pentru realizarea Programului de guvernare, Guvernul exercită următoarele funcţii:

a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de
guvernare;
b) funcţia de implementare, prin care se urmăreşte punerea în aplicare a Programului de guvernare;
c) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar în vederea
realizării obiectivelor strategice;
d) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi
private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
e) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, în condiţiile legii, reprezentarea pe
plan intern şi extern, în domeniul său de activitate;
f) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării reglementărilor
în domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi al
funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea
Guvernului.
Şedinţele Guvernului sunt convocate şi conduse de către prim-ministru.
Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes
naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea prim-ministrului, în alte
situaţii.
Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.
Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.
În cadrul şedinţelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării, precum şi
aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice, adoptându-se măsurile corespunzătoare.
La şedinţele Guvernului pot participa, în calitate de invitaţi, conducători ai unor organe de specialitate
din subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai unor autorităţi administrative autonome, reprezentanţii
structurilor asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi orice alte persoane a căror
prezenţă se apreciază a fi utilă, la solicitarea prim-ministrului.
Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor acestuia, precum şi a oricăror alte
măsuri stabilite se înregistrează şi se consemnează în scris în stenograma şedinţei, certificată de secretarul
general al Guvernului şi păstrată, conform legii, la Secretariatul General al Guvernului.
În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru
organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în condiţiile art. 115
alin. (1) - (3) din Constituţie. În situaţii extraordinare se adoptă ordonanţe de urgenţă, în condiţiile art. 115 alin.
(4) - (6) din Constituţie.
Guvernul nu poate emite ordonanţe de urgenţă, conform art. 115 al. 6:
- în domeniul legilor constituţionale,
- în domenii ce afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului,
- în domeniul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie,
- în domeniul drepturilor electorale,
- în domenii ce privesc trecerea silită a unor bunuri în proprietatea publică.
Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe; de asemenea, pot propune
Guvernului proiecte de lege, în vederea exercitării dreptului de iniţiativă legislativă al acestuia. Metodologia de
elaborare şi înaintare la Guvern a acestor proiecte de acte normative se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în
temeiul legii.
În cazul încetării mandatului sau, în condiţiile prevăzute de Constituţie, până la depunerea jurământului
de către membrii noului Guvern, Guvernul continuă să emită numai actele cu caracter individual sau normativ,
necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a promova politici noi. În această perioadă, Guvernul nu
poate să emită ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă şi nu poate iniţia proiecte de lege.
Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi. Hotărârile şi ordonanţele
se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte prim- ministrul.
Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul documentelor şi al altor măsuri adoptate de Guvern.
Hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de prim-ministru, se contrasemnează de miniştrii
care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se
comunică numai instituţiilor interesate.
Pentru actele sale Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare
membru răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor
Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor (art. 109 al. 2 din Constituţie), competenţa de
judecată în acest caz revenind Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea acestuia din funcţie, de către
Preşedintele României. Cazurile de răspundere şi pedepsele ce se pot aplica membrilor Guvernului sunt
reglementate prin Legea nr. 115/1999 a responsabilităţii ministeriale republicată .

6. Atribuțiile Guvernului
În realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
a) iniţiază proiecte de lege şi le transmite către Camera competentă, ca primă Cameră
sesizată, şi spre informare către Camera decizională;
b) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, iniţiate cu respectarea Constituţiei,
şi le transmite Parlamentului, în termen de 30 de zile de la data solicitării;
c) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte acte
normative date în aplicarea acestora;
d) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat
pe care le supune, separat, spre adoptare Parlamentului;
e) aprobă, prin hotărâre, strategiile, programele şi metodologiile, pe domenii de activitate;
f) asigură realizarea politicii în domeniul social;
g) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;
h) duce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care
organizează şi înzestrează forţele armate;
i) asigură integrarea României în structurile europene şi internaţionale;
j) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român;
k) negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel
guvernamental;
l) controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de specialitate din
subordinea sa;
m) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
n) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
o) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;
p) asigură standarde obligatorii la nivelul administraţiei publice centrale şi locale pentru
garantarea bunei administrări;
q) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi funcţiile
Guvernului.
În realizarea rolului său de conducere generală a administraţiei publice, Guvernul
exercită controlul asupra ministerelor, asupra organelor de specialitate din subordinea sa,
precum şi asupra prefecţilor, în condiţiile legii. În exercitarea controlului Guvernul poate
solicita revocarea actelor administrative nelegale, netemeinice sau inoportune emise de
autorităţile mai sus enumerate care nu au intrat în circuitul civil şi nu au produs efecte
juridice şi care pot leza interesul public.
Raporturile Guvernului cu autorităţile administrative autonome
Guvernul se află în raporturi de colaborare cu autorităţile administrative autonome.
7. Primul-ministru
Cum este şi firesc, Constituţia reglementează într-un text special instituţia prim-
ministrului. Textul art.107, precum şi dispoziţiile Codului administrativ privind organizarea
şi funcţionarea Guvernului, cu completările şi modificările ulterioare stabilesc statutul
primului ministru.
Primul ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia,
respectând atribuţiile ce le revin. Această ultimă precizare din Constituţie este menită să
asigure unitatea politicii guvernamentale, cu respectarea de către primul ministru a
competenţelor specifice fiecărui membru al Guvernului, aşa cum au fost stabilite cu prilejul
învestiturii.
Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele
României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi,
Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi
alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile
internaţionale. Primul-ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Pe de altă parte, primul-ministru are o serie de atribuţii ce ţin de realizarea sarcinilor
politice ale Guvernului: prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu
privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările sau interpelările care îi sunt adresate
de deputaţi sau senatori (Prim-ministrul poate desemna un membru al Guvernului să răspundă
la întrebările şi interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie de
domeniul de activitate ce formează obiectul acestora); contra-semnează decretele
prezidenţiale, atunci când Constituţia prevede această obligativitate; În scopul rezolvării unor
probleme operative, prim- ministrul poate constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete
interministeriale; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de Constituţie şi lege sau care
decurg din funcţiile şi rolul Guvernului.
Prim-ministrul numeşte şi eliberează din funcţie:
a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia
situaţiei în care aceştia au calitatea de membru al Guvernului;
b) secretarul general al Guvernului şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului;
c) secretarii de stat şi consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru al Guvernului;
d) secretarii de stat şi subsecretarii de stat;
e) alte persoane pentru care are competenţa de numire, în cazurile prevăzute de lege.
În îndeplinirea atribuţiilor sale primul-ministru emite decizii care pot avea caracter
normativ sau individual și care sunt acte administrative. Deciziile prim-ministrului se publică
în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţiile prevăzute de lege. Nepublicarea
atrage inexistenţa deciziei.
Deciziile prim-ministrului se contrasemnează de secretarul general al Guvernului.
8. Aparatul de lucru al Guvernului
Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Secretariatul General al Guvernului,
Cancelaria Prim-ministrului, aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului, departamente
şi alte structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Guvernul are un Secretariat General care este condus de secretarul general al
Guvernului care are rang de ministru, numit prin decizie a prim-ministrului.
Secretarul general al Guvernului este ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali
adjuncţi care au rang de secretar de stat, numiţi prin decizie a prim-ministrului, precum şi,
după caz, de unul sau mai mulţi secretari de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie prin
decizie a prim-ministrului.
Secretariatul General al Guvernului face parte din aparatul de lucru al Guvernului şi
asigură derularea şi continuitatea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare,
rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice şi tehnice ale activităţii
Guvernului, precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti, constituind
elementul de legătură şi stabilitate al guvernării.
Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin
hotărâre a Guvernului.
Bugetul pentru funcţionarea Guvernului se aprobă prin legea bugetului de stat.
Secretarul general al Guvernului este ordonatorul principal de credite pentru aparatul de lucru
al Guvernului, precum şi pentru instituţiile care se finanţează prin bugetul Secretariatului
General al Guvernului.
Secretariatul General al Guvernului are dreptul de a iniţia proiecte de acte normative
pe domeniile aflate sub incidenţa atribuţiilor sale şi ale autorităţilor şi instituţiilor publice
aflate în subordinea sa ori a Guvernului.
Guvernul organizează, prin Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului
Protocolului de Stat", administrarea bunurilor proprietate publică şi privată a statului,
destinate unor acţiuni de reprezentare şi protocol ale Camerei Deputaţilor, Senatului,
Preşedintelui României, Guvernului, Curţii Constituţionale şi Academiei Române.
Secretariatul General al Guvernului îndeplineşte atribuţiile de minister de resort faţă
de Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat".
Secretariatului General al Guvernului îi pot fi date în coordonare organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea Guvernului, cu excepţia
ministerelor.
Normativele de cheltuieli pentru acţiunile de protocol la nivelul Secretariatului
General al Guvernului şi aparatului de lucru al Guvernului se aprobă prin ordin al secretarului
general al Guvernului.
Departamentul este o structură organizatorică în cadrul aparatului de lucru al
Guvernului, cu sau fără personalitate juridică, subordonată prim-ministrului, având rolul de
coordonare şi sinteză în domenii de interes general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului.
Organizarea şi funcţionarea departamentului se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Cancelaria Prim-Ministrului
Cancelaria Prim-Ministrului este structură cu personalitate juridică, în subordinea
prim-ministrului, finanţată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.Cancelaria
Prim-Ministrului este condusă de şeful Cancelariei Prim-Ministrului, care are rang de
ministru, numit şi eliberat din funcţie prin decizie a prim-ministrului.
În exercitarea atribuţiilor care îi revin, şeful Cancelariei Prim-Ministrului emite ordine
şi instrucţiuni, în condiţiile legii.
Atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Cancelariei Prim-Ministrului se stabilesc prin
decizie a prim-ministrului.Personalul din cadrul Cancelariei Prim-Ministrului este format din
personal contractual şi funcţionari publici.
În cadrul Cancelariei Prim-Ministrului îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi
secretari de stat şi consilieri de stat, precum şi directorul de cabinet al prim-ministrului, cu
rang de secretar de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie prin decizie a prim-ministrului.
Prin hotărâre a Guvernului se stabilesc instituţiile publice şi organele de specialitate
ale administraţiei publice centrale coordonate de prim-ministru, prin Cancelaria Prim-
Ministrului.
Aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului

Înființat prin Codul administrativ, Aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului
este structură fără personalitate juridică, finanţată prin bugetul Secretariatului General al
Guvernului, condusă de viceprim-ministru.
În cadrul aparatului propriu de lucru al viceprim-ministrului îşi desfăşoară activitatea
unul sau mai mulţi secretari de stat şi consilieri de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie,
prin decizie a prim- ministrului, la propunerea viceprim-ministrului.
În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, viceprim-ministrul emite ordine.
În situaţiile în care nu îşi poate îndeplini temporar atribuţiile, viceprim-ministrul poate
delega, prin ordin, atribuţiile stabilite prin decizie a prim-ministrului secretarilor de stat sau,
după caz, consilierilor de stat din aparatul propriu de lucru.
Structuri cu caracter consultativ înfiinţate de Guvern

Pentru rezolvarea unor probleme aflate în competenţa sa, Guvernul poate înfiinţa
organisme cu caracter consultativ. Așa cum deja am arătat, în scopul elaborării, integrării,
corelării şi monitorizării de politici publice, Guvernul poate constitui consilii, comisii şi
comitete interministeriale. Modul de organizare şi funcţionare a acestor structuri prevăzute şi
a serviciilor acestora, temeiul legal pentru acordarea unei indemnizaţii pentru membrii
acestor structuri, după caz, posibilitatea acordării unei indemnizaţii pentru membrii acestor
structuri, precum şi cuantumul acesteia, se stabilesc prin actele de înfiinţare ale
structurilorrespective, în limita bugetului aprobat conform nomelor de drept ce privesc
drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar.
ADMINISTRAŢA CENTRALĂ DE SPECIALITATE
În actualul sistem constituţional32 administraţia publică centrală de specialitate este

constituită din:
 ministere – care se organizează numai în subordinea Guvernului;
 alte organe de specialitate, care se pot organiza fie în subordinea Guvernului, fie a
ministerelor;
 autorităţi centrale autonome.
1. ORGANIZAREA MINISTERELOR
32 Art.116 din Constituţia României

Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care
realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora pe întreg teritoriul
ţării. Acestea se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului, potrivit
prevederilor Constituţiei.
Numărul ministerelor şi al celorlalte organe centrale ale administraţiei urmează să fie
în concordanţă cu volumul şi diversitatea sarcinilor de îndeplinit. În acest mod se menţine un
echilibru între cerinţele societăţii şi satisfacerea lor de către administraţia statului.
Coordonarea activităţilor administrative impune la un anumit moment fie diminuarea,
fie sporirea ministerelor.
La această dată în România funcţionează următoarele ministere:
 Ministerul Finanțelor
 Ministerul Transporturilor și infrastructurii
 Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației
 Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene
 Ministerul Economiei
 Ministerul Energiei
 Ministerul Afacerilor Interne
 Ministerul Justiției
 Ministerul Muncii și Solidarității Sociale
 Ministerul Sănătății
 Ministerul Agriculturii și Dezvoltării rurale
 Ministerul Educației
 Ministerul Apărării Naționale
 Ministerul Afacerilor Externe
 Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor
 Ministerul Antreprenoriatului și Turismului
 Ministerul Culturii
 Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării
 Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse
 Ministerul Sportului
Prim-ministrul poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin
înfiinţarea, desfiinţarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere. Parlamentul
acceptă modificarea structurii Guvernului în condiţiile art. 85 alin. (3) din Constituţie.
Prim-ministrul poate solicita Parlamentului ca unii dintre viceprim-miniştri să aibă şi
calitatea de coordonator al activităţii unor ministere.
Viceprim-miniştrii coordonează, sub conducerea nemijlocită a prim-ministrului,
realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate,
scop în care conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul
ministerelor pe care le conduc. Ministerele care se află în coordonarea fiecărui viceprim-
ministru se stabilesc de prim-ministru.
Ministerele au personalitate juridică. Rolul, funcţiile, atribuţiile, structura
organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanţa,
volumul, complexitatea şi specificul activităţii desfăşurate şi se aprobă prin hotărâre a
Guvernului.
Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care
realizează politica guvernamentală în domeniile de interes stabilite de Guvern. Toate
ministerele au atribuţii comune şi atribuţii proprii potrivit competenţei, în conformitate cu
domeniul lor de activitate.
Toate ministerele îndeplinesc următoarele funcţii principale:
a) funcţia de strategie, prin care se asigură aplicarea politicilor şi strategiilor Guvernului în
domeniul de competenţă, precum şi a propriilor strategii şi politici, coordonate cu politica
Guvernului;
b) funcţia de reglementare a domeniului de competenţă, cu respectarea ierarhiei actelor
normative;
c) funcţia de control şi monitorizare a domeniului de competenţă, exercitată asupra
persoanelor fizice sau juridice sau autorităţilor publice care intră în sfera de reglementare a
domeniului de specializare, în limitele competenţei legale.
Ministerele pot exercita şi funcţii specifice domeniului lor de activitate stabilite prin
actele normative de organizare şi funcţionare ale acestora.
Ministerele se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra
Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului, în procedura de învestitură.
Aspectele specifice organizării şi funcţionării ministerului cu atribuţii în domeniul
apărării naţionale şi ministerului cu atribuţii în domeniul ordinii publice sunt reglementate
prin legi speciale, iar în privinţa celorlalte ministere, prin hotărâre a Guvernului.
Prin actul de înfiinţare, respectiv de organizare şi funcţionare al ministerului se
stabilesc funcţiile şi atribuţiile specifice, organigrama şi numărul de posturi ale ministerelor
în raport cu importanţa, complexitatea şi specificul competenţei atribuite.
Ministerele au în structura organizatorică direcţii generale, direcţii, servicii şi birouri,
denumite generic compartimente, cu respectarea prevederilor corespunzătoare încadrării cu
personal a respectivelor structuri.
Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare
şi funcţionare a ministerului, aprobat prin ordin al ministrului.
În funcţie de natura atribuţiilor, unele ministere pot avea în domeniul lor de activitate
compartimente în străinătate, înfiinţate în condiţiile legii.
Înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice şi oficiilor
consulare se aprobă de Preşedintele României, la propunerea Guvernului.
Colegiul ministerului
Pe lângă ministru funcţionează, ca organ consultativ, colegiul ministerului.
Componenţa şi regulamentul de funcţionare ale colegiului ministerului se aprobă prin ordin al
ministrului. Colegiul ministerului se întruneşte, la cererea şi sub conducerea ministrului,
pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului.
Personalul ministerului
Personalul din cadrul ministerului poate avea calitatea de funcţionar public, de
funcţionar public cu statut special sau poate fi personal contractual, după caz, în condiţiile
legii. Prin excepţie, prin lege sau în actul normativ de organizare şi funcţionare al
ministerului pot fi prevăzute şi alte categorii de personal.
Ministerele sunt persoane juridice de drept public, au sediul în municipiul Bucureşti şi
sunt conduse de miniştri. Ministrul exercită conducerea ministerului şi îl reprezintă în
raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din
străinătate, precum şi în justiţie.
Ministrul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
a) organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor, ordonanţelor şi hotărârilor
Guvernului, a ordinelor şi instrucţiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de
autoritate şi a principiului autonomiei locale;
b) elaborează şi avizează proiecte de lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, în condiţiile
stabilite prin metodologia aprobată prin hotărâre a Guvernului;
c) elaborează şi aplică strategia proprie a ministerului, integrată strategiei de dezvoltare
economico-socială a Guvernului, precum şi politicile şi strategiile în domeniile de activitate
ale ministerului;
d) îndeplineşte calitatea de ordonator principal de credite;
e) fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează
Guvernului;
f) execută bugetul ministerului;
g) urmăreşte proiectarea şi realizarea investiţiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului
aprobat;
h) reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale, în conformitate
cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu alte înţelegeri stabilite în acest
scop, şi dezvoltă relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii similare din alte state şi cu
organizaţii internaţionale ce interesează domeniul lor de activitate;
i) iniţiază şi negociază, din împuternicirea Preşedintelui României sau a Guvernului, în
condiţiile legii, încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale sau propune
întocmirea formelor de aderare la cele existente, în domeniul său de activitate;
j) urmăreşte şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care
România este parte şi ia măsuri pentru realizarea condiţiilor în vederea integrării în alte
organisme internaţionale;
k) îndeplineşte atribuţii ce rezultă din convenţiile şi acordurile internaţionale la care România
este parte;
l) avizează, în condiţiile legii, înfiinţarea organismelor neguvernamentale în domeniul de
competenţă şi cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
m) colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie şi cu alte instituţii de specialitate
pentru formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul său;
n) aprobă, după caz, editarea publicaţiilor de specialitate şi informare;
o) îndeplineşte alte atribuţii specifice stabilite prin acte normative.
Ministrul îşi îndeplineşte atribuţiile ce îi revin folosind aparatul propriu al
ministerului, precum şi prin organe de specialitate, instituţii, operatori economici şi alte
structuri aflate în subordonarea, coordonarea sau sub autoritatea ministerului.
Ministrul conduce aparatul propriu al ministerului, stabilit prin hotărâre a Guvernului,
numeşte şi eliberează din funcţie personalul acestuia. Statele de funcţii ale ministerelor se
aprobă de miniştri doar în limita numărului de posturi aprobate prin hotărâre a Guvernului.
În fiecare minister se organizează cabinetul ministrului
Guvernul poate dispune, în condiţiile legii, modificări în organizarea şi funcţionarea
ministerelor, precum şi transferul unor activităţi de la un minister la altul ori la organe de
specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, ministrul emite ordine şi instrucţiuni cu caracter
normativ sau individual, semnate de miniştri sau de persoanele delegate de aceştia.
Aprecierea necesităţii şi oportunitatea emiterii actelor administrative ale miniştrilor aparţin
exclusiv acestora.
Prin ordine se pot aproba norme metodologice, regulamente sau alte categorii de
reglementări care sunt parte componentă a ordinului prin care se aprobă.
Actele administrative cu caracter normativ, neclasificate, potrivit legii, emise de ministru se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Secretarii de stat şi subsecretarii de stat

În activitatea de conducere a ministerului, ministrul este ajutat de unul sau mai mulţi
secretari de stat, potrivit actului normativ de înfiinţare, respectiv de organizare şi funcţionare
a ministerului, după caz. În cadrul ministerelor, instituţiilor publice şi altor organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale poate fi utilizată şi funcţia de subsecretar de
stat. Secretarii de stat şi subsecretarii de stat exercită atribuţiile stabilite prin actul normativ
de organizare şi funcţionare a ministerului, precum şi alte atribuţii delegate prin ordin al
ministrului.Secretarii de stat şi subsecretarii de stat răspund civil, contravenţional,
administrativ sau penal, după caz, pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le
revin, în condiţiile legii şi ale Codului administrativ.
Organe de specialitate în subordinea Guvernului

Guvernul poate înfiinţa în subordinea sa, cu avizul conform al Curţii de Conturi,
organe de specialitate, altele decât ministerele. Competenţa organelor de specialitate este
distinctă de cea a Guvernului şi de cea a ministerelor. Dispoziţiile Codului administrativ prin
care se reglementează organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor, se aplică în
mod corespunzător şi celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea Guvernului, cu
excepţia unor instituţii de interes public a căror organizare şi funcţionare sunt reglementate
prin legi speciale. Natura funcţiilor deţinute de conducătorii organelor de specialitate se
stabileşte prin actul de înfiinţare al acestora.
Organe centrale de specialitate în subordinea ministerelor

Ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul conform al Curţii
de Conturi. Natura funcţiilor deţinute de conducătorii organelor de specialitate se stabileşte
prin actul de înfiinţare, respectiv, după caz, de organizare şi funcţionare. Conducătorii
organelor de specialitate din subordinea ministerului sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie de
ministru, dacă prin actele de înfiinţare, respectiv, după caz, de organizare şi funcţionare nu se
prevede altfel.
Autorităţile administrative autonome

Autorităţile administrative autonome sunt autorităţi ale administraţiei publice centrale
a căror activitate este supusă controlului Parlamentului, în condiţiile prevăzute de legile lor de
înfiinţare, organizare şi funcţionare şi care nu se află în raporturi de subordonare faţă de
Guvern, de ministere sau faţă de organele de specialitate ale acestora. Înfiinţarea şi
desfiinţarea autorităţilor administrative autonome se fac prin lege organică.
Numirea şi eliberarea din funcţie a conducerii autorităţilor administrative autonome se
fac de către Parlament, în condiţiile prevăzute de legea de înfiinţare a acestora.
Categoriile de personal din autorităţile administrative autonome se stabilesc prin legea
de înfiinţare a acestora, în condiţiile legii.
Regimul incompatibilităţilor şi al conflictului de interese aplicabil persoanelor care
asigură conducerea autorităţilor administrative autonome şi care au rang de ministru sau
secretar de stat este cel prevăzut de cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003, cu modificările
şi completările ulterioare.
Constatarea şi sancţionarea stării de incompatibilitate şi a conflictului de interese
pentru persoanele care asigură conducerea autorităţilor administrative autonome şi care au
rang de ministru sau secretar de stat se fac în condiţiile Legii nr. 176/2010, cu modificările şi
completările ulterioare.
Prin activităţi în domeniul didactic pe care persoanele care asigură conducerea
autorităţilor administrative autonome şi care au rang de ministru sau secretar de stat le pot
desfăşura, în condiţiile legislaţiei speciale privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, se înţeleg activităţile
prevăzute la art. 462 alin. (2) din Codul Administrativ.
În exercitarea atribuţiilor proprii prevăzute de lege, autorităţile administrative
autonome emit sau, după caz, adoptă acte administrative a căror denumire este stabilită în
legea de înfiinţare a acestora. Actele respective pot avea caracter normativ sau individual.
Actele administrative cu caracter normativ emise de aceste autorități autonome se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţiile prevăzute de lege.
Codul administrativ
din 03/07/2019
Codul administrativ din 03.07.2019

Versiune consolidata la data de 01/01/2021
PARTEA a II-a
Administraţia publică centrală

TITLUL I
Guvernul

CAPITOLUL I
Rolul şi funcţiile Guvernului

ARTICOLUL 14
Rolul Guvernului
(1) Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în temeiul votului de
încredere acordat de Parlament în baza programului de guvernare. Guvernul asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
(2) În vederea îndeplinirii rolului său, Guvernul asigură funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea
sistemului naţional economic şi social.

ARTICOLUL 15
Funcţiile Guvernului
Pentru realizarea Programului de guvernare, Guvernul exercită următoarele funcţii:

a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare;
b) funcţia de implementare, prin care se urmăreşte punerea în aplicare a Programului de guvernare;
c) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar
în vederea realizării obiectivelor strategice;
d) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii
publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
e) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, în condiţiile legii,
reprezentarea pe plan intern şi extern, în domeniul său de activitate;
f) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării
reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, precum şi în domeniile
economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în
subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

CAPITOLUL II
Organizarea Guvernului

SECŢIUNEA 1

ARTICOLUL 16
Învestirea Guvernului
(1) Guvernul se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile constituţionale, având la

bază Programul de guvernare acceptat de Parlament.
(2) Guvernul este învestit de Parlament şi îşi începe mandatul la data depunerii jurământului în faţa
Preşedintelui.

ARTICOLUL 17
Condiţii generale pentru ocuparea funcţiei de membru al Guvernului
Pot fi membri ai Guvernului persoanele care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
a) au cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
b) se bucură de exerciţiul drepturilor electorale;
c) nu au suferit condamnări penale, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.

ARTICOLUL 18
Componenţa Guvernului
Guvernul este alcătuit din prim-ministru şi miniştri. Din Guvern pot face parte: viceprim-miniştri,
miniştri de stat, miniştri delegaţi, miniştri cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministru, numiţi de
Preşedintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

SECŢIUNEA a 2-a
Aparatul de lucru al Guvernului

ARTICOLUL 19
Structura aparatului de lucru al Guvernului
Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Secretariatul General al Guvernului, Cancelaria
Prim-ministrului, aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului, departamente şi alte structuri
organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.

ARTICOLUL 20
Secretariatul General al Guvernului
(1) Guvernul are un Secretariat General care este condus de secretarul general al Guvernului care
are rang de ministru, numit prin decizie a prim-ministrului.
(2) Secretarul general al Guvernului este ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi
care au rang de secretar de stat, numiţi prin decizie a prim-ministrului, precum şi, după caz, de unul
sau mai mulţi secretari de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie prin decizie a prim-ministrului.
(3) Secretariatul General al Guvernului face parte din aparatul de lucru al Guvernului şi asigură
derularea şi continuitatea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor
organizatorice, juridice, economice şi tehnice ale activităţii Guvernului, precum şi reprezentarea
Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti, constituind elementul de legătură şi stabilitate al
guvernării.
(4) Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului.
(5) Bugetul pentru funcţionarea Guvernului se aprobă prin legea bugetului de stat. Secretarul
general al Guvernului este ordonatorul principal de credite pentru aparatul de lucru al Guvernului,
precum şi pentru instituţiile care se finanţează prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.
(6) Secretariatul General al Guvernului are dreptul de a iniţia proiecte de acte normative pe
domeniile aflate sub incidenţa atribuţiilor sale şi ale autorităţilor şi instituţiilor publice aflate în
subordinea sa ori a Guvernului.
(7) Guvernul organizează, prin Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat",
administrarea bunurilor proprietate publică şi privată a statului, destinate unor acţiuni de reprezentare
şi protocol ale Camerei Deputaţilor, Senatului, Preşedintelui României, Guvernului, Curţii
Constituţionale şi Academiei Române.
(8) Secretariatul General al Guvernului îndeplineşte atribuţiile de minister de resort faţă de Regia
Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat".
(9) Secretariatului General al Guvernului îi pot fi date în coordonare organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale aflate în subordinea Guvernului, cu excepţia ministerelor.
(10) Normativele de cheltuieli pentru acţiunile de protocol la nivelul Secretariatului General al
Guvernului şi aparatului de lucru al Guvernului se aprobă prin ordin al secretarului general al
Guvernului.

ARTICOLUL 21
Aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului
Aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului este structură fără personalitate juridică, finanţată
prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, condusă de viceprim-ministru; în cadrul aparatului
propriu de lucru al viceprim-ministrului îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi secretari de stat şi
consilieri de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie, prin decizie a prim- ministrului, la propunerea
viceprim-ministrului.

ARTICOLUL 22
Cancelaria Prim-Ministrului
(1) Cancelaria Prim-Ministrului este structură fără personalitate juridică, în subordinea prim-
ministrului, finanţată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.
(2) Cancelaria Prim-Ministrului este condusă de şeful Cancelariei Prim-Ministrului, care are rang de
ministru, numit şi eliberat din funcţie prin decizie a prim-ministrului.
(3) Atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Cancelariei Prim-Ministrului se stabilesc prin decizie a
prim-ministrului.
(4) Personalului din cadrul Cancelariei Prim-Ministrului, cu excepţia demnitarilor sau persoanelor
asimilate acestora, i se aplică prevederile părţii a VI-a titlul III capitolul II - Personalul contractual
încadrat la cabinetul demnitarilor şi aleşilor locali şi la Cancelaria Prefectului.
(5) În cadrul Cancelariei Prim-Ministrului îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi secretari de
stat şi consilieri de stat, precum şi directorul de cabinet al prim-ministrului, cu rang de secretar de stat,
numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie prin decizie a prim-ministrului.
(6) Prin hotărâre a Guvernului se stabilesc instituţiile publice şi organele de specialitate ale
administraţiei publice centrale coordonate de prim-ministru, prin Cancelaria Prim-Ministrului.

ARTICOLUL 23
Departamentul
(1) Departamentul este o structură organizatorică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, cu sau
fără personalitate juridică, subordonată prim-ministrului, având rolul de coordonare şi sinteză în
domenii de interes general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului.
(2) Organizarea şi funcţionarea departamentului se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

ARTICOLUL 24
Structuri cu caracter consultativ înfiinţate de Guvern
(1) Pentru rezolvarea unor probleme aflate în competenţa sa, Guvernul poate înfiinţa organisme cu
caracter consultativ.
(2) În scopul elaborării, integrării, corelării şi monitorizării de politici publice, Guvernul poate constitui
consilii, comisii şi comitete interministeriale.
(3) Modul de organizare şi funcţionare a structurilor prevăzute la alin. (1) şi (2) şi a serviciilor
acestora, temeiul legal pentru acordarea unei indemnizaţii pentru membrii acestor structuri, după caz,
posibilitatea acordării unei indemnizaţii pentru membrii acestor structuri, precum şi cuantumul
acesteia, se stabilesc prin actele de înfiinţare ale structurilor prevăzute la alin. (1) şi (2), în limita
bugetului aprobat conform nomelor de drept ce privesc drepturile salariale ale personalului din
sectorul bugetar.

CAPITOLUL III
Funcţionarea Guvernului

SECŢIUNEA 1
Principalele atribuţii ale Guvernului

ARTICOLUL 25
Principalele atribuţii ale Guvernului
În realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) iniţiază proiecte de lege şi le transmite către Camera competentă, ca primă Cameră sesizată, şi
spre informare către Camera decizională;
b) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, iniţiate cu respectarea Constituţiei, şi le
transmite Parlamentului, în termen de 30 de zile de la data solicitării;
c) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte acte
normative date în aplicarea acestora;
d) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat pe
care le supune, separat, spre adoptare Parlamentului;
e) aprobă, prin hotărâre, strategiile, programele şi metodologiile, pe domenii de activitate;
f) asigură realizarea politicii în domeniul social;
g) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;
h) duce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care
organizează şi înzestrează forţele armate;
i) asigură integrarea României în structurile europene şi internaţionale;
j) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român;
k) negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel
guvernamental;
l) controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea
sa;
m) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
n) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
o) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;
p) asigură standarde obligatorii la nivelul administraţiei publice centrale şi locale pentru garantarea
bunei administrări;
q) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi funcţiile Guvernului.

ARTICOLUL 26
Exercitarea controlului de către Guvern
(1) În realizarea rolului său de conducere generală a administraţiei publice, Guvernul exercită
controlul asupra ministerelor, asupra organelor de specialitate din subordinea sa, precum şi asupra
prefecţilor, în condiţiile legii.
(2) În exercitarea controlului prevăzut la alin. (1), Guvernul poate solicita revocarea actelor
administrative nelegale, netemeinice sau inoportune emise de autorităţile prevăzute la alin. (1) care
nu au intrat în circuitul civil şi nu au produs efecte juridice şi care pot leza interesul public.

ARTICOLUL 27
Raporturile Guvernului cu autorităţile administrative autonome
Guvernul se află în raporturi de colaborare cu autorităţile administrative autonome.

SECŢIUNEA a 2-a
Rolul şi atribuţiile prim-ministrului

ARTICOLUL 28
Rolul prim-ministrului
(1) Prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea

atribuţiilor pe care aceştia le exercită.
(2) Prim-ministrul reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ,
Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu
alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale ce intră în aria de
responsabilitate a Guvernului.

ARTICOLUL 29
Actele prim-ministrului
(1) În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prim-ministrul emite decizii, care sunt acte administrative.
(2) Deciziile prim-ministrului se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţiile
prevăzute de lege. Nepublicarea atrage inexistenţa deciziei.

ARTICOLUL 30
Contrasemnarea actelor prim-ministrului
Deciziile prim-ministrului se contrasemnează de secretarul general al Guvernului.

ARTICOLUL 31
Atribuţia de numire şi eliberare din funcţie a anumitor categorii de personal din administraţia publică
Prim-ministrul numeşte şi eliberează din funcţie:

a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia situaţiei în care
aceştia au calitatea de membru al Guvernului;
b) secretarul general al Guvernului şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului;
c) secretarii de stat şi consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru al Guvernului;
d) secretarii de stat şi subsecretarii de stat;
e) alte persoane pentru care are competenţa de numire, în cazurile prevăzute de lege.

ARTICOLUL 32
Prezentarea de rapoarte şi declaraţii Parlamentului
(1) Prim-ministrul prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la
politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt
adresate de către deputaţi sau senatori, conform regulamentelor celor două Camere ale
Parlamentului.
(2) Prim-ministrul poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările şi
interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie de domeniul de activitate
ce formează obiectul acestora.

ARTICOLUL 33
Contrasemnarea decretelor emise de Preşedinte
Prim-ministrul contrasemnează decretele emise de Preşedintele României, potrivit prevederilor

Constituţiei.

ARTICOLUL 34
Constituirea de consilii, comisii şi comitete interministeriale
(1) În scopul rezolvării unor probleme operative, prim- ministrul poate constitui, prin decizie, consilii,
comisii şi comitete interministeriale.
(2) Prim-ministrul îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în Constituţie şi lege sau care decurg din
rolul şi funcţiile Guvernului.

SECŢIUNEA a 3-a
Şedinţele Guvernului

ARTICOLUL 35
Convocarea şi conducerea şedinţelor Guvernului
(1) Şedinţele Guvernului sunt convocate şi conduse de către prim-ministru.

(2) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de
interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea prim-
ministrului, în alte situaţii.
(3) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.

ARTICOLUL 36
Desfăşurarea şedinţelor Guvernului
(1) Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.
(2) În cadrul şedinţelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării, precum
şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice, adoptându-se măsurile
corespunzătoare.
(3) La şedinţele Guvernului pot participa, în calitate de invitaţi, conducători ai unor organe de
specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai unor autorităţi administrative
autonome, reprezentanţii structurilor asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi
orice alte persoane a căror prezenţă se apreciază a fi utilă, la solicitarea prim-ministrului.
(4) Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor acestuia, precum şi a
oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează şi se consemnează în scris în stenograma şedinţei,
certificată de secretarul general al Guvernului şi păstrată, conform legii, la Secretariatul General al
Guvernului.

SECŢIUNEA a 4-a
Actele Guvernului

ARTICOLUL 37
Tipurile de acte adoptate de Guvern
(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru
organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în
condiţiile art. 115 alin. (1) - (3) din Constituţie. În situaţii extraordinare se adoptă ordonanţe de
urgenţă, în condiţiile art. 115 alin. (4) - (6) din Constituţie.
(2) Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe; de asemenea, pot
propune Guvernului proiecte de lege, în vederea exercitării dreptului de iniţiativă legislativă al
acestuia. Metodologia de elaborare şi înaintare la Guvern a acestor proiecte de acte normative se
aprobă prin hotărâre a Guvernului, în temeiul legii.
(3) În cazul încetării mandatului sau, în condiţiile prevăzute de Constituţie, până la depunerea
jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul continuă să emită numai actele cu caracter
individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a promova politici noi.
În această perioadă, Guvernul nu poate să emită ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă şi nu poate
iniţia proiecte de lege.

ARTICOLUL 38
Regimul juridic al actelor Guvernului
(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi. Hotărârile şi
ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte prim- ministrul.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul documentelor şi al altor măsuri adoptate de Guvern.
(3) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de prim-ministru, se contrasemnează de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea
I. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se
comunică numai instituţiilor interesate.

CAPITOLUL IV
Exercitarea mandatului de membru al Guvernului

ARTICOLUL 39
Regimul incompatibilităţilor şi al conflictului de interese aplicabile funcţiei de membru al Guvernului
(1) Regimul incompatibilităţilor şi al conflictului de interese aplicabile funcţiei de membru al

Guvernului sunt cele prevăzute de cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Prin activităţi în domeniul didactic pe care membrii Guvernului le pot desfăşura, în condiţiile
legislaţiei speciale privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice şi a funcţiilor publice, se înţeleg activităţile prevăzute la art. 462 alin. (2).

ARTICOLUL 40
Sancţionarea stării de incompatibilitate şi a conflictului de interese în care se află membrul
Guvernului
Constatarea şi sancţionarea stării de incompatibilitate şi a conflictului de interese pentru persoanele
care ocupă funcţia de membru al Guvernului se face în condiţiile Legii nr. 176/2010 privind
integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr.
144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare.

ARTICOLUL 41
Obligaţia renunţării la situaţia de incompatibilitate
În termen de 15 zile de la data depunerii jurământului, membrul Guvernului este obligat să renunţe
la calitatea sau funcţia cu care este incompatibilă funcţia de membru al Guvernului, sub sancţiunea
încetării mandatului.

ARTICOLUL 42
Cazuri de încetare a funcţiei de membru al Guvernului
Funcţia de membru al Guvernului încetează în următoarele cazuri:

a) revocare;
b) demisie;
c) pierderea drepturilor electorale ca urmare unei hotărâri judecătoreşti definitive;
d) starea de incompatibilitate constatată în condiţiile Legii nr. 176/2010, cu modificările şi
completările ulterioare, ca urmare a unui raport de evaluare definitiv sau unei hotărâri judecătoreşti
definitive;
e) deces;
f) condamnare penală printr-o hotărâre judecătorească definitivă;
g) imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.

ARTICOLUL 43
Vacanţa funcţiei de membru al Guvernului
(1) În situaţiile prevăzute la art. 42 Preşedintele României, prin decret, la propunerea prim-
ministrului, ia act de încetarea funcţiei şi declară funcţia vacantă în termen de 15 zile de la primirea
propunerii prim-ministrului.
(2) Primul-ministru îi transmite Preşedintelui României propunerea prevăzută la alin. (1) în termen
de 5 zile de data la care intervine un caz de încetare a funcţiei de membru al Guvernului.
(3) În ipoteza în care cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului prevăzute la art. 42 lit.
a) şi b) intervin pe durata stărilor prevăzute de art. 92 alin. (2) şi (3) şi art. 93 alin. (1) din
Constituţie Preşedintele României, prin decret, la propunerea prim-ministrului, ia act de încetarea
funcţiei şi declară funcţia vacantă în termen de 30 de zile de la primirea propunerii prim-ministrului.

ARTICOLUL 44
Revocarea din funcţia de membru al Guvernului
Revocarea din funcţia de membru al Guvernului are loc în caz de remaniere guvernamentală.

ARTICOLUL 45
Demisia din funcţia de membru al Guvernului
Demisia din funcţia de membru al Guvernului se anunţă public, se prezintă în scris prim-ministrului
şi devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile
de la data depunerii.

ARTICOLUL 46
Interimatul funcţiei de membru al Guvernului
(1) Dacă prim-ministrul se află în una dintre situaţiile de încetare a funcţiei de membru al
Guvernului, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele
României desemnează un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini
atribuţiile prim-ministrului, până la formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilităţii
exercitării atribuţiilor încetează dacă prim-ministrul îşi reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la
propunerea prim-ministrului, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.
(3) În situaţiile prevăzute la alin. (2), înăuntrul termenului de 45 de zile, prim-ministrul iniţiază
procedurile prevăzute de lege pentru numirea unui alt membru al Guvernului în calitate de ministru
interimar.

ARTICOLUL 47
Numirea în funcţie în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului
(1) Numirea în funcţia de membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de

vacanţă a postului, se face de Preşedintele României, la propunerea prim-ministrului.
(2) Prim-ministrul propune Preşedintelui României, în termen de 5 zile de la publicarea decretului
prin care este constatată vacanţa funcţiei, o persoană, care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art.
17, pentru numirea în funcţia de membru al Guvernului.
(3) Preşedintele României numeşte în funcţie persoana propusă de prim-ministru în termen de 10
zile de la înregistrarea propunerii sau în acelaşi termen, în condiţiile alin. (4) sau (5), motivează, îi
comunică prim-ministrului şi face public refuzul numirii în funcţie.
(4) Preşedintele României poate refuza, motivat, orice propunere a prim-ministrului pentru numirea
în funcţia de membru al Guvernului în situaţia în care persoana propusă nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute la art. 17 sau, cu privire la această persoană, au intervenit cazurile de încetare a funcţiei de
membru al Guvernului prevăzute de art. 42 lit. c), e) şi f).
(5) Preşedintele României poate refuza motivat, o singură dată, o propunere a prim-ministrului
pentru numirea în funcţia de membru al Guvernului în situaţia în care consideră că persoana propusă
nu corespunde funcţiei respective.
(6) În situaţia în care Preşedintele României refuză o propunere a prim-ministrului în condiţiile alin.
(3), prim-ministrul îi transmite Preşedintelui o nouă propunere în termen de 5 zile de la data la care
Preşedintele i-a comunicat refuzul propunerii anterioare.
(7) Preşedintele României primeşte o nouă propunere pentru numirea unei persoane în funcţia de
membru al Guvernului transmisă de prim-ministru şi are, în această situaţie, obligaţiile prevăzute la
alin. (3).
(8) În situaţia în care Preşedintele României sau prim- ministrul sesizează Curtea Constituţională
pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională apărut cu ocazia numirii unui membru
al Guvernului, obligaţiile prevăzute de acest articol sunt îndeplinite după publicarea deciziei Curţii
Constituţionale prin care este soluţionat conflictul, cu respectarea caracterului general obligatoriu al
deciziei.

CAPITOLUL V
Răspunderea Guvernului

ARTICOLUL 48
Respectarea principiului legalităţii
Guvernul, în întregul său, şi fiecare dintre membrii acestuia sunt obligaţi să îşi îndeplinească
mandatul cu respectarea Constituţiei şi a legilor ţării, precum şi a Programului de guvernare acceptat
de Parlament.

ARTICOLUL 49
Răspunderea politică
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului, pentru întreaga sa activitate, ca urmare a
votului de încredere acordat de către acesta cu prilejul învestiturii. Fiecare membru al Guvernului
răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.

ARTICOLUL 50
Alte tipuri de răspundere a Guvernului
(1) Membrii Guvernului răspund civil, contravenţional, administrativ sau penal, după caz, pentru
faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii şi ale prezentului cod.
(2) Aprecierea necesităţii şi oportunitatea emiterii actelor administrative ale Guvernului aparţin
Guvernului.

TITLUL II
Administraţia publică centrală de specialitate

CAPITOLUL I

ARTICOLUL 51
Structura administraţiei publice centrale de specialitate
(1) Administraţia publică centrală de specialitate este formată din ministere, alte structuri aflate în
subordonarea sau în coordonarea Guvernului sau a ministerelor şi autorităţi administrative autonome.
(2) Ministerele şi celelalte organe de specialitate din subordinea Guvernului şi a ministerelor au un
secretar general şi pot avea unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi al căror număr se stabileşte
prin actul de înfiinţare. Funcţiile de secretar general şi de secretar general adjunct se pot stabili şi la
nivelul autorităţilor administrative autonome, dacă prin legile de înfiinţare a acestora nu se prevede
altfel.

ARTICOLUL 52
Rolul şi atribuţiile ministerelor
(1) Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează politica
guvernamentală în domeniile de interes stabilite de Guvern.
(2) Toate ministerele au atribuţii comune şi atribuţii proprii potrivit competenţei, în conformitate cu
domeniul lor de activitate.

ARTICOLUL 53
Funcţiile ministerelor
(1) Ministerele îndeplinesc următoarele funcţii principale:

a) funcţia de strategie, prin care se asigură aplicarea politicilor şi strategiilor Guvernului în domeniul
de competenţă, precum şi a propriilor strategii şi politici, coordonate cu politica Guvernului;
b) funcţia de reglementare a domeniului de competenţă, cu respectarea ierarhiei actelor normative;
c) funcţia de control şi monitorizare a domeniului de competenţă, exercitată asupra persoanelor
fizice sau juridice sau autorităţilor publice care intră în sfera de reglementare a domeniului de
specializare, în limitele competenţei legale.
(2) Ministerele pot exercita şi funcţii specifice domeniului lor de activitate stabilite prin actele
normative de organizare şi funcţionare ale acestora.

ARTICOLUL 54
Personalitatea juridică a ministerelor
Ministerele sunt persoane juridice de drept public, au sediul în municipiul Bucureşti şi sunt conduse
de miniştri.

CAPITOLUL II
Conducerea ministerelor

ARTICOLUL 55
Rolul miniştrilor
Ministrul exercită conducerea ministerului şi îl reprezintă în raporturile cu celelalte autorităţi publice,
cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie.

ARTICOLUL 56
Atribuţiile generale ale miniştrilor
(1) Ministrul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor, ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului,
a ordinelor şi instrucţiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate şi a principiului
autonomiei locale;
b) elaborează şi avizează proiecte de lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, în condiţiile stabilite
prin metodologia aprobată prin hotărâre a Guvernului;
c) elaborează şi aplică strategia proprie a ministerului, integrată strategiei de dezvoltare economico-
socială a Guvernului, precum şi politicile şi strategiile în domeniile de activitate ale ministerului;
d) îndeplineşte calitatea de ordonator principal de credite;
___________
Litera d) Derogare prin litera c1) din Codul administrativ din 03/07/2019 începând cu 12.09.2019.
e) fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului;
f) execută bugetul ministerului;
g) urmăreşte proiectarea şi realizarea investiţiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului
aprobat;
h) reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale, în conformitate cu
acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu alte înţelegeri stabilite în acest scop, şi
dezvoltă relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii similare din alte state şi cu organizaţii
internaţionale ce interesează domeniul lor de activitate;
i) iniţiază şi negociază, din împuternicirea Preşedintelui României sau a Guvernului, în condiţiile
legii, încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale sau propune întocmirea formelor
de aderare la cele existente, în domeniul său de activitate;
j) urmăreşte şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este
parte şi ia măsuri pentru realizarea condiţiilor în vederea integrării în alte organisme internaţionale;
k) îndeplineşte atribuţii ce rezultă din convenţiile şi acordurile internaţionale la care România este
parte;
l) avizează, în condiţiile legii, înfiinţarea organismelor neguvernamentale în domeniul de
competenţă şi cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
m) colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie şi cu alte instituţii de specialitate pentru
formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul său;
n) aprobă, după caz, editarea publicaţiilor de specialitate şi informare;
o) îndeplineşte alte atribuţii specifice stabilite prin acte normative.
(2) Ministrul conduce aparatul propriu al ministerului, stabilit prin hotărâre a Guvernului, numeşte şi
eliberează din funcţie personalul acestuia. Statele de funcţii ale ministerelor se aprobă de miniştri
doar în limita numărului de posturi aprobate prin hotărâre a Guvernului.
(3) Guvernul poate dispune, în condiţiile legii, modificări în organizarea şi funcţionarea ministerelor,
precum şi transferul unor activităţi de la un minister la altul ori la organe de specialitate din subordinea
Guvernului sau a ministerelor.
(4) Ministrul îşi îndeplineşte atribuţiile ce îi revin folosind aparatul propriu al ministerului, precum şi
prin organe de specialitate, instituţii, operatori economici şi alte structuri aflate în subordonarea,
coordonarea sau sub autoritatea ministerului.
(5) Viceprim-miniştrii coordonează, sub conducerea nemijlocită a prim-ministrului, realizarea
programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate, scop în care
conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le
conduc.

ARTICOLUL 57
Actele miniştrilor
(1) În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, ministrul emite ordine şi instrucţiuni cu caracter normativ sau
individual.
(2) Prin ordine se pot aproba norme metodologice, regulamente sau alte categorii de reglementări
care sunt parte componentă a ordinului prin care se aprobă.
(3) Actele administrative cu caracter normativ, neclasificate, potrivit legii, emise de ministru se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Actele prevăzute la alin. (1) sunt semnate de miniştri sau de persoanele delegate de aceştia.
(5) Aprecierea necesităţii şi oportunitatea emiterii actelor administrative ale miniştrilor aparţin
exclusiv acestora.
(6) Prevederile alin. (1) - (5) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul conducătorilor altor
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului şi a ministerelor
care au rang de secretar de stat sau subsecretar de stat.

ARTICOLUL 58
Cabinetul ministrului
În fiecare minister se organizează cabinetul ministrului, în condiţiile art. 546 lit. d).

ARTICOLUL 59
Secretarii de stat şi subsecretarii de stat
(1) În activitatea de conducere a ministerului, ministrul este ajutat de unul sau mai mulţi secretari de
stat, potrivit actului normativ de înfiinţare, respectiv de organizare şi funcţionare a ministerului, după
caz.
(2) În cadrul ministerelor, instituţiilor publice şi altor organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale poate fi utilizată şi funcţia de subsecretar de stat, potrivit actului normativ prevăzut la alin. (1).
(3) Secretarii de stat şi subsecretarii de stat exercită atribuţiile stabilite prin actul normativ prevăzut
la alin. (1), precum şi alte atribuţii delegate prin ordin al ministrului.
(4) Secretarilor de stat şi subsecretarilor de stat li se aplică în mod corespunzător prevederile art. 50
alin. (1).
___________
ARTICOLUL 59 Derogare prin alineatul (2) din Ordonanţă de urgenţă nr. 68/2019 începând cu
06.11.2019.

ARTICOLUL 60
Regimul incompatibilităţilor şi al conflictului de interese aplicabil funcţiei de secretar de stat şi
subsecretar de stat
(1) Regimul incompatibilităţilor şi al conflictului de interese aplicabil funcţiei de secretar de stat şi

subsecretar de stat şi funcţiilor asimilate acestora este cel prevăzut de cartea I titlul IV din Legea nr.
161/2003, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Constatarea şi sancţionarea stării de incompatibilitate şi a conflictului de interese pentru
persoanele care ocupă funcţia de secretar de stat şi subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora
se fac în condiţiile Legii nr. 176/2010, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Prin activităţi în domeniul didactic pe care secretarii de stat, subsecretarii de stat şi persoanele
care ocupă funcţiile asimilate acestora le pot desfăşura, în condiţiile legislaţiei speciale privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, se
înţeleg activităţile prevăzute la art. 462 alin. (2).
(4) Prevederile alin. (1) - (3) se aplică şi corpului secretarilor de stat şi al consilierilor de stat din
aparatul de lucru al viceprim- ministrului, după caz.

ARTICOLUL 61
Secretarul general al ministerului şi secretarii generali adjuncţi
(1) Secretarul general al ministerului şi secretarii generali adjuncţi sunt înalţi funcţionari publici,
numiţi prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism. Aceştia asigură stabilitatea funcţionării
ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului,
precum şi cu celelalte autorităţi şi organe ale administraţiei publice.
(2) Principalele atribuţii şi responsabilităţi ale secretarului general sunt următoarele:
a) coordonează buna funcţionare a compartimentelor şi activităţilor cu caracter funcţional din cadrul
ministerului şi asigură legătura operativă dintre ministru şi conducătorii tuturor compartimentelor din
minister şi unităţile subordonate, precum şi legătura cu celelalte autorităţi şi organe ale administraţiei
publice;
b) primeşte şi transmite spre avizare ministerelor proiectele de acte normative iniţiate de minister şi
asigură avizarea proiectelor actelor normative primite de la alţi iniţiatori;
c) urmăreşte şi gestionează procedurile de avizare, aprobare şi publicare, după caz, ale actelor
normative aprobate de Guvern, care au fost iniţiate de minister;
c1) îndeplineşte, prin excepţie de la prevederile art. 56 alin. (1) lit. d), calitatea de ordonator
principal de credite, pe perioada vacanţei funcţiei de ministru sau în situaţia în care acesta se află în
imposibilitatea absolută a exercitării atribuţiilor;
___________
Litera c^1) a fost introdusă prin alineatul din Ordonanţă de urgenţă nr. 63/2019 începând cu
12.09.2019.
d) monitorizează elaborarea raportărilor periodice prevăzute de reglementările în vigoare în sarcina
ministerului şi dispune măsuri pentru realizarea lor conform normelor specifice;
e) monitorizează implementarea politicilor de personal şi respectarea principiilor privind
managementul resurselor umane în cadrul instituţiei;
f) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului ori
încredinţate de ministru.
(3) Secretarii generali adjuncţi îndeplinesc atribuţiile stabilite de ministru.

CAPITOLUL III
Organizarea şi funcţionarea ministerelor

ARTICOLUL 62
Înfiinţarea şi desfiinţarea ministerelor
(1) Ministerele se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra
Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului, în procedura de învestitură.
(2) Ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului, potrivit prevederilor
Constituţiei şi prezentului cod.
(3) Aspectele specifice organizării şi funcţionării ministerului cu atribuţii în domeniul apărării
naţionale şi ministerului cu atribuţii în domeniul ordinii publice sunt reglementate prin legi speciale, iar
în privinţa celorlalte ministere, prin hotărâre a Guvernului.
(4) Prin actul de înfiinţare, respectiv de organizare şi funcţionare al ministerului se stabilesc funcţiile
şi atribuţiile specifice, organigrama şi numărul de posturi ale ministerelor în raport cu importanţa,
complexitatea şi specificul competenţei atribuite.
(5) Prim-ministrul poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea,
desfiinţarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere. Parlamentul acceptă modificarea
structurii Guvernului în condiţiile art. 85 alin. (3) din Constituţie.
(6) Prim-ministrul poate solicita Parlamentului ca unii dintre viceprim-miniştri să aibă şi calitatea de
coordonator al activităţii unor ministere. Ministerele care se află în coordonarea fiecărui viceprim-
ministru se stabilesc de prim-ministru.

ARTICOLUL 63
Organizarea ministerelor
(1) Ministerele au în structura organizatorică direcţii generale, direcţii, servicii şi birouri, denumite
generic compartimente, cu respectarea prevederilor corespunzătoare încadrării cu personal a
respectivelor structuri.
(2) Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi
funcţionare a ministerului, aprobat prin ordin al ministrului.

ARTICOLUL 64
Organizarea activităţii ministerelor în străinătate
(1) În funcţie de natura atribuţiilor, unele ministere pot avea în domeniul lor de activitate
compartimente în străinătate, înfiinţate în condiţiile legii.
(2) Înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare se
aprobă de Preşedintele României, la propunerea Guvernului.

ARTICOLUL 65
Colegiul ministerului
(1) Pe lângă ministru funcţionează, ca organ consultativ, colegiul ministerului.

(2) Componenţa şi regulamentul de funcţionare ale colegiului ministerului se aprobă prin ordin al
ministrului.
(3) Colegiul ministerului se întruneşte, la cererea şi sub conducerea ministrului, pentru dezbaterea
unor probleme privind activitatea ministerului.

ARTICOLUL 66
Personalul ministerului
(1) Personalul din cadrul ministerului poate avea calitatea de funcţionar public, de funcţionar public
cu statut special sau poate fi personal contractual, după caz, în condiţiile legii.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), prin lege sau în actul normativ de organizare şi
funcţionare al ministerului pot fi prevăzute şi alte categorii de personal.

CAPITOLUL IV
Alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale

ARTICOLUL 67
Organe de specialitate în subordinea Guvernului
(1) Guvernul poate înfiinţa în subordinea sa, cu avizul conform al Curţii de Conturi, organe de
specialitate, altele decât ministerele.
(2) Competenţa organelor prevăzute la alin. (1) este distinctă de cea a Guvernului şi de cea a
ministerelor.
(3) Dispoziţiile prezentului cod, prin care se reglementează organizarea şi funcţionarea Guvernului
şi a ministerelor, se aplică în mod corespunzător şi celorlalte organe centrale de specialitate din
subordinea Guvernului, cu excepţia unor instituţii de interes public a căror organizare şi funcţionare
sunt reglementate prin legi speciale.
(4) Natura funcţiilor deţinute de conducătorii organelor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin actul
de înfiinţare al acestora.

ARTICOLUL 68
Organe centrale de specialitate în subordinea ministerelor
(1) Ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul conform al Curţii de
Conturi.
(2) Natura funcţiilor deţinute de conducătorii organelor de specialitate se stabileşte prin actul de
înfiinţare, respectiv, după caz, de organizare şi funcţionare.
(3) Conducătorii organelor de specialitate din subordinea ministerului sunt numiţi şi eliberaţi din
funcţie de ministru, dacă prin actele prevăzute la alin. (2) nu se prevede altfel.

TITLUL III
Autorităţile administrative autonome

ARTICOLUL 69
Definiţia autorităţilor administrative autonome
Autorităţile administrative autonome prevăzute la art. 51 alin. (1) sunt autorităţi ale administraţiei
publice centrale a căror activitate este supusă controlului Parlamentului, în condiţiile prevăzute de
legile lor de înfiinţare, organizare şi funcţionare şi care nu se află în raporturi de subordonare faţă de
Guvern, de ministere sau faţă de organele de specialitate ale acestora.

ARTICOLUL 70
Înfiinţarea şi desfiinţarea autorităţilor administrative autonome
Înfiinţarea şi desfiinţarea autorităţilor administrative autonome se fac prin lege organică.

ARTICOLUL 71
Conducerea autorităţilor administrative autonome
Numirea şi eliberarea din funcţie a conducerii autorităţilor administrative autonome se fac de către
Parlament, în condiţiile prevăzute de legea de înfiinţare a acestora.

ARTICOLUL 72
Statutul personalului autorităţilor administrative autonome
Categoriile de personal din autorităţile administrative autonome se stabilesc prin legea de înfiinţare
a acestora, în condiţiile legii.

ARTICOLUL 73
Conflictul de interese şi incompatibilităţile
(1) Regimul incompatibilităţilor şi al conflictului de interese aplicabil persoanelor care asigură

conducerea autorităţilor administrative autonome şi care au rang de ministru sau secretar de stat este
cel prevăzut de cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Constatarea şi sancţionarea stării de incompatibilitate şi a conflictului de interese pentru
persoanele care asigură conducerea autorităţilor administrative autonome şi care au rang de ministru
sau secretar de stat se fac în condiţiile Legii nr. 176/2010, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Prin activităţi în domeniul didactic pe care persoanele care asigură conducerea autorităţilor
administrative autonome şi care au rang de ministru sau secretar de stat le pot desfăşura, în condiţiile
legislaţiei speciale privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice şi a funcţiilor publice, se înţeleg activităţile prevăzute la art. 462 alin. (2).

ARTICOLUL 74
Actele administrative ale autorităţilor administrative autonome
(1) În exercitarea atribuţiilor proprii prevăzute de lege, autorităţile administrative autonome emit sau,
după caz, adoptă acte administrative a căror denumire este stabilită în legea de înfiinţare a acestora.
(2) Actele prevăzute la alin. (1) pot avea caracter normativ sau individual.
(3) Actele administrative cu caracter normativ prevăzute la alin. (1) se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I, cu excepţiile prevăzute de lege.
Parlamentul României
Legea nr. 161/2003 privind unele mă suri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnită ţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei
În vigoare de la 21 aprilie 2003
Consolidarea din data de 13 decembrie 2021 are la bază publicarea din Monitorul Oficial,
Partea I nr. 279 din 21 aprilie 2003
Include modificările aduse prin următoarele acte: OUG 40/2003; L 171/2004; OUG 77/2003; L 359/2004; OUG 92/2004; OUG 14/2005; L 348/2004; OG 2/2006; OUG 31/2006; L 96/2006; L 251/2006;
OUG 119/2006; L 144/2007; L 330/2009; L 284/2010; OUG 37/2011; L 134/2011; L 76/2012; L 255/2013; L 187/2012; Codul de Procedură Fiscală 2015; L 87/2017; L 128/2017; L 59/2019.
Ultimul amendament în 12 aprilie 2019.
Alege altă consolidare⇒.

Parlamentul României adoptă prezenta lege.
CARTEA IReglementări generale pentru prevenirea şi combaterea corupţiei
TITLUL ITransparenţa informaţiilor referitoare la obligaţiile bugetare restante

Art. 1. Abrogat(ă) 01/01/2016 - Art. 1. a fost abrogat prin Codul de Procedură Fiscală din 20/07/2015.
TITLUL IITransparenţa în administrarea informaţiilor şi serviciilor publice prin mijloace electronice
CAPITOLUL IDispoziţii generale

Art. 6. -
(1) Prezentul titlu stabileşte obiectivele, principiile, termenii şi condiţiile de utilizare a procedurii electronice de acces la informaţiile şi serviciile publice şi furnizarea
acestora, precum şi regulile generale de asigurare, prin mijloace electronice, a transparenţei informaţiilor şi serviciilor publice ca parte integrantă a reformei administraţiei
publice.
(2) Autorităţile administraţiei publice vor furniza informaţiile şi serviciile publice prin mijloace electronice concomitent cu procedurile tradiţionale.
Art. 7. -
Obiectivele prezentului titlu sunt următoarele:
a) reducerea cheltuielilor publice, combaterea birocraţiei şi a corupţiei la nivelul instituţiilor publice;
b) creşterea gradului de transparenţă a modului de utilizare şi administrare a fondurilor publice;
c) îmbunătăţirea accesului la informaţii şi servicii publice în conformitate cu legislaţia privind protecţia datelor cu caracter personal şi liberul acces la informaţiile de interes
public;
d) eliminarea contactului direct între funcţionarul de la ghişeu şi cetăţean sau agentul economic;
e) furnizarea de informaţii şi servicii publice de calitate prin intermediul mijloacelor electronice;
f) întărirea capacităţii administrative a instituţiilor publice de a-şi îndeplini rolul şi obiectivele şi de a asigura furnizarea, într-o manieră transparentă, de informaţii şi servicii
publice;
g) promovarea colaborării dintre instituţiile publice pentru furnizarea de servicii publice prin mijloace electronice;
h) redefinirea relaţiei între cetăţean şi administraţia publică, respectiv între mediul de afaceri şi administraţia publică, în sensul facilitării accesului acestora la serviciile şi
informaţiile publice, prin intermediul tehnologiei informaţiei;
i) promovarea utilizării Internetului şi a tehnologiilor de vârf în cadrul instituţiilor publice.
Art. 8. -
(1) Principiile care stau la baza furnizării de informaţii şi servicii publice prin mijloace electronice sunt:
a) transparenţa în furnizarea de informaţii şi servicii publice;
b) accesul egal, nediscriminatoriu, la informaţii şi servicii publice, inclusiv pentru persoanele cu handicap;
c) eficienţa utilizării fondurilor publice;
d) confidenţialitatea, respectiv garantarea protejării secretului datelor cu caracter personal;
e) garantarea disponibilităţii informaţiilor şi a serviciilor publice.
(2) Autorităţile administraţiei publice au obligaţia să asigure respectarea principiilor prevăzute la alin. (1) în relaţia cu persoanele fizice sau juridice interesate să utilizeze
procedura electronică pentru accesul la informaţii şi servicii publice, precum şi pentru schimbul de informaţii.
Art. 9. -
(1) Prin prezentul titlu se înfiinţează Sistemul Electronic Naţional ca sistem informatic de utilitate publică, în scopul asigurării accesului la informaţii publice şi furnizării de
servicii publice către persoane fizice şi juridice.
(2) Operatorii Sistemului Electronic Naţional sunt:
a) Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei din subordinea Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, pentru "Sistemul e-
guvernare";
b) Ministerul Administraţiei Publice, pentru "Sistemul e-administraţie";
c) autoritatea stabilită de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, în condiţiile aprobate de acesta, pentru Sistemul de apărare şi siguranţă naţională.
(3) Operatorii vor lua măsurile necesare pentru dezvoltarea Sistemului Electronic Naţional şi vor asigura acţiunile de promovare a acestuia.
(4) Operatorii vor utiliza standarde şi proceduri de securitate care să asigure un grad ridicat de fiabilitate şi siguranţă a operaţiunilor desfăşurate în cadrul Sistemului
Electronic Naţional, în acord cu practicile internaţionale în domeniu.
Art. 10. -
În cadrul Sistemului Electronic Naţional pot participa şi alte persoane fizice sau juridice, precum bănci, notari publici, experţi, în condiţiile legii.
Art. 11. -
În sensul prezentului titlu, următorii termeni se definesc astfel:
a) guvernare electronică este utilizarea de către autorităţile administraţiei publice centrale a aplicaţiilor bazate pe tehnologia informaţiei, în scopul:
1. îmbunătăţirii accesului la informaţiile şi serviciile publice ale autorităţilor administraţiei publice centrale;
2. eliminării procedurilor birocratice şi simplificării metodologiilor de lucru;
3. îmbunătăţirii schimbului de informaţii şi servicii între autorităţile administraţiei publice centrale;
4. îmbunătăţirii calităţii serviciilor publice la nivelul administraţiei publice centrale;
b) administraţie electronică este utilizarea de către autorităţile administraţiei publice locale a aplicaţiilor bazate pe tehnologia informaţiei, în scopul:
1. îmbunătăţirii accesului şi furnizării informaţiilor şi serviciilor publice ale autorităţilor administraţiei publice locale către cetăţeni;
2. eliminării procedurilor birocratice şi simplificării metodologiilor de lucru;
3. îmbunătăţirii schimbului de informaţii între componentele autorităţilor administraţiei publice locale;
4. îmbunătăţirii eficacităţii, eficienţei şi calităţii serviciilor publice la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale;
c) portalul pentru acces la servicii de guvernare electronică şi la formulare administrative în format electronic ale administraţiei publice centrale este sistemul informatic
de utilitate publică, accesibil prin Internet la adresa www.e-guvernare.ro, denumit în continuare "Sistem e-guvernare";
d) portalul pentru acces la servicii de administraţie electronică şi la formulare administrative în format electronic ale administraţiei publice locale este sistemul informatic
de utilitate publică, accesibil prin Internet la adresa www.e-administraţie.ro, denumit în continuare "Sistem e-administraţie";
e) Sistemul Electronic Naţional este ansamblul unitar alcătuit din "Sistemul e-guvernare" şi "Sistemul e-administraţie", accesibil prin Internet la adresa www.e-
guvernare.ro;
f) procedura electronică este modalitatea prin care o persoană fizică sau juridică beneficiază de facilităţile tehnice oferite de Sistemul Electronic Naţional;
g) interacţiunea unidirecţională este procedura electronică prin care destinatarii informaţiilor publice şi beneficiarii serviciilor publice au acces la formulare administrative,
pe care le pot vizualiza, completa şi tipări în vederea depunerii sau transmiterii acestora către autorităţile administraţiei publice prin mijloace tradiţionale;
h) interacţiunea bidirecţională este procedura electronică prin care destinatarii informaţiilor publice şi beneficiarii serviciilor publice au acces la formulare administrative,
pe care le pot vizualiza, completa şi trimite către autorităţile administraţiei publice prin mijloace electronice;
i) interoperabilitatea este capacitatea sistemelor informatice, produselor-program, aplicaţiilor sau serviciilor accesibile prin Sistemul Electronic Naţional de a comunica şi
schimba informaţii într-o modalitate efectivă şi compatibilă.
Art. 12. -
(1) Serviciile publice de bază ce vor fi furnizate prin intermediul mijloacelor electronice sunt:
a) declararea, notificarea şi efectuarea de plăţi prin intermediul mijloacelor electronice privind taxele şi impozitele datorate de către persoane fizice şi juridice la bugetul
de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor pentru şomaj, bugetul Fondului naţional unic pentru asigurări sociale de sănătate şi la bugetele locale;
b) servicii de căutare a unui loc de muncă prin intermediul agenţiilor de ocupare a forţei de muncă, precum: evidenţa locurilor de muncă, evidenţa şomerilor, completarea
cererilor pentru găsirea unui loc de muncă, notificarea cu privire la locurile de muncă disponibile;
c) servicii privind obţinerea de autorizaţii sau certificate, precum: completarea cererilor pentru obţinerea certificatelor de urbanism, obţinerea autorizaţiilor de construcţie
sau de desfiinţare, completarea şi transmiterea electronică a documentelor necesare eliberării autorizaţiilor şi certificatelor, efectuarea de plăţi prin intermediul
mijloacelor electronice de plată, programarea în vederea eliberării autorizaţiilor sau a certificatelor;
d) servicii privind obţinerea de licenţe de funcţionare, precum: completarea cererilor pentru obţinerea de licenţe, completarea şi transmiterea electronică a documentelor
necesare eliberării licenţelor, efectuarea de plăţi prin intermediul mijloacelor electronice de plată, programarea în vederea eliberării licenţelor;
e) servicii privind obţinerea de permise legate de mediu, precum: completarea cererilor pentru obţinerea permiselor legate de mediu, efectuarea de plăţi prin intermediul
mijloacelor electronice de plată;
f) servicii privind achiziţiile publice efectuate prin mijloace electronice, inclusiv efectuarea de plăţi prin mijloace electronice de plată;
g) servicii privind înregistrarea unui comerciant sau efectuarea de menţiuni în registrul comerţului, precum: transmiterea cererii de înregistrare în registrul comerţului,
transmiterea electronică a statutului, a contractului de societate sau a altor documente, rezervarea denumirii, programarea în vederea eliberării autorizaţiilor legale;
h) servicii în legătură cu evidenţa informatizată a persoanei, precum: completarea cererilor de eliberare a paşapoartelor, cărţilor de identitate şi a permiselor de
conducere, notificarea schimbării domiciliului sau reşedinţei, transmiterea electronică a documentelor, efectuarea de plăţi prin intermediul mijloacelor electronice de
plată, programarea în vederea eliberării unor astfel de documente, declararea furtului sau pierderii unor astfel de documente, urmărirea soluţionării reclamaţiilor,
publicarea listelor de documente pierdute;
i) servicii în legătură cu înregistrarea vehiculelor auto, precum: notificarea cu privire la achiziţionarea unui nou vehicul, rezervarea opţională a numărului de înmatriculare,
completarea formularelor necesare în vederea înmatriculării, programarea în vederea înmatriculării şi prezentării documentelor doveditoare;
j) servicii de sănătate publică, precum: informaţii interactive cu privire la disponibilitatea serviciilor din unităţi medicale, efectuarea de programări pentru servicii medicale,
efectuarea de plăţi pentru serviciile medicale prin intermediul mijloacelor electronice de plată;
k) servicii privind accesul la biblioteci publice, precum: consultarea cataloagelor, întocmirea catalogului naţional virtual, consultarea de cărţi sau publicaţii în format
electronic;
l) înscrierea în diferite forme de învăţământ, în special învăţământul liceal şi superior: completarea şi transmiterea electronică a cererilor de înscriere şi a documentelor;
m) servicii privind colectarea de date statistice de către Institutul Naţional de Statistică, în special: notificări cu privire la demararea anchetelor statistice, completări de
chestionare în format electronic, verificarea corelaţiilor în timp real şi notificarea în caz de erori, agregarea, procesarea şi publicarea datelor;
n) servicii privind înregistrarea unei asociaţii sau fundaţii, precum: cererea de rezervare a denumirii, consultarea Registrului naţional al persoanelor juridice fără scop
patrimonial, efectuarea de plăţi prin intermediul mijloacelor electronice de plată;
o) servicii privind declaraţiile vamale, precum: întocmirea şi transmiterea declaraţiilor vamale, efectuarea de plăţi pentru taxele şi comisioanele în vamă prin mijloace
electronice de plată;
p) servicii privind consultarea şi eliberarea propriului cazier fiscal;
q) servicii de consultare a Monitorului Oficial al României.
(2) Prin hotărâre a Guvernului se pot introduce în Sistemul Electronic Naţional şi alte servicii decât cele prevăzute la alin. (1).
Art. 13. -
Trimestrial, operatorii Sistemului Electronic Naţional, împreună cu autorităţile administraţiei publice, elaborează rapoarte privind gradul de utilizare a serviciilor publice
furnizate prin mijloace electronice în raport cu ponderea tuturor serviciilor publice furnizate şi le înaintează Guvernului României.
CAPITOLUL IIProcedura electronică

Art. 14. -
Autorităţile administraţiei publice au obligaţia de a aplica procedura electronică prevăzută în prezentul capitol pentru furnizarea de informaţii şi servicii publice prin
mijloace electronice către persoane fizice sau juridice.
Art. 15. -
Furnizarea serviciilor publice prevăzute la art. 12, prin intermediul Sistemului Electronic Naţional, se realizează gradual, în următoarele etape:
a) publicarea prin intermediul mijloacelor electronice a informaţiilor de interes public;
b) interacţiunea unidirecţională;
c) interacţiunea bidirecţională;
d) efectuarea de plăţi prin mijloace electronice de plată.
Art. 16. -
Dezvoltarea şi operarea Sistemului Electronic Naţional se fac în conformitate cu următoarele criterii:
a) furnizarea de servicii şi informaţii publice prin intermediul procedurii electronice se face pe categorii de utilizatori, persoane fizice sau juridice, într-o modalitate
integrată, pe bază de funcţionalităţi, şi nu pe baza competenţei unei instituţii publice;
b) asigurarea accesibilităţii serviciilor şi informaţiilor publice relevante pentru persoane fizice sau juridice prin intermediul unui unic punct: Sistemul Electronic Naţional;
c) accesul la serviciile şi informaţiile publice va fi integrat la nivel central, judeţean sau local prin informaţiile şi serviciile publice furnizate prin procedura electronică;
d) accesul la informaţia deţinută de mai multe instituţii publice va fi realizat astfel încât să asigure protecţia datelor cu caracter personal, conform legislaţiei în vigoare.
Art. 17. -
Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei şi Ministerul Administraţiei Publice stabilesc proceduri şi norme, inclusiv cele legate de securitate, care să asigure
gradul necesar de confidenţialitate şi siguranţă în utilizare, în scopul bunei desfăşurări a procedurii electronice.
Art. 18. -
(1) Toate documentele transmise în cadrul procedurii electronice trebuie să fie prezentate în formă electronică şi semnate electronic, în condiţiile stabilite de operatorii
Sistemului Electronic Naţional.
(2) Orice document în formă electronică trebuie înregistrat în momentul transmiterii şi al primirii, în conformitate cu procedura stabilită de operatorii Sistemului Electronic
Naţional.
(3) Orice document în formă electronică trebuie confirmat la primire, cu excepţia documentelor care confirmă primirea.
(4) Formatul documentului electronic, precum şi condiţiile generării, transmiterii şi stocării acestuia sunt stabilite de către operatorii Sistemului Electronic Naţional şi
aprobate prin hotărâre a Guvernului.
Art. 19. -
(1) Grupul de Promovare a Tehnologiei Informaţiei în România, înfiinţat prin Hotărârea Guvernului nr. 271/2001, aprobă proiectele din domeniul guvernării electronice,
propune Guvernului alocarea fondurilor necesare prin bugetele anuale ale autorităţilor administraţiei publice şi supervizează implementarea serviciilor publice prin
procedura electronică, ţinând cont de:
a) priorităţile stabilite prin strategiile sectoriale din domeniu;
b) planificarea fondurilor şi controlul investiţiilor realizate în domeniul tehnologiei informaţiei;
c) securitatea informaţiilor;
d) protecţia datelor cu caracter personal;
e) accesibilitatea, diseminarea şi modul de conservare a informaţiilor publice;
f) accesibilitatea tehnologiei informaţiei pentru persoanele cu handicap;
g) alte elemente legate de guvernare electronică.
(2) Grupul de Promovare a Tehnologiei Informaţiei în România exercită şi următoarele atribuţii:
a) propune alocarea resurselor necesare dezvoltării şi administrării efective a iniţiativelor de guvernare electronică;
b) recomandă adaptări ale strategiei şi priorităţilor naţionale cu privire la guvernarea electronică;
c) promovează utilizarea inovaţiei în domeniul tehnologiei informaţiei de către autorităţile administraţiei publice, iniţiative ce implică cooperarea între mai multe autorităţi
publice, prin sprijinirea proiectelor pilot, a proiectelor de cercetare şi a utilizării tehnologiei informaţiei;
d) monitorizează modul de implementare a proiectelor de tehnologia informaţiei, prin intermediul Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei şi al Ministerului
Administraţiei Publice;
e) coordonează, prin intermediul Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, programele implementate la nivelul administraţiei publice centrale, în scopul
furnizării de servicii de guvernare electronică, şi va urmări eficientizarea utilizării tehnologiei informaţiei de către instituţiile publice ale administraţiei publice centrale;
f) coordonează, prin intermediul Ministerului Administraţiei Publice şi Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, programele implementate la nivelul
administraţiei publice locale, în scopul furnizării de servicii de administraţie electronică, şi va urmări eficientizarea utilizării tehnologiei informaţiei de către instituţiile
publice ale administraţiei publice locale;
g) coordonează activitatea Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei în stabilirea politicilor care vor contribui la adoptarea, la nivel naţional, a unui set de
standarde şi recomandări în domeniul tehnologiei informaţiei privind eficienţa şi securitatea sistemelor de guvernare electronică;
h) coordonează activitatea Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei şi Ministerului Administraţiei Publice în stabilirea politicilor care vor contribui la
adaptarea, la nivel naţional, a unui set de standarde şi recomandări în domeniul tehnologiei informaţiei privind interconectivitatea şi interoperabilitatea sistemelor de
guvernare electronică şi a bazelor de date aferente.
Art. 20. -
(1) În scopul acoperirii costurilor de operare şi utilizare a Sistemului Electronic Naţional, fiecare persoană juridică ce utilizează procedura electronică pentru obţinerea de
servicii trebuie să plătească, după caz, operatorilor Sistemului Electronic Naţional un tarif anual de utilizare.
(2) Cuantumul tarifului de utilizare şi categoriile de utilizatori exceptate de la plata acestuia se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
(3) Obligaţia de plată a tarifului de utilizare prevăzut la alin. (1) se naşte în momentul înregistrării în sistem.
(4) Persoanele fizice şi instituţiile publice nu datorează tarife de utilizare.
(5) Tariful prevăzut la alin. (1) se constituie venit la bugetul operatorilor Sistemului Electronic Naţional.
Art. 21. -
Ministerul Administraţiei Publice şi Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei vor elabora strategii de dezvoltare a Sistemului Electronic Naţional, în conformitate
cu priorităţile şi direcţiile stabilite de Grupul de Promovare a Tehnologiei Informaţiei în România.
Art. 22. -
În fiecare an, până la data de 31 martie, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, Ministerul Administraţiei Publice şi Ministerul Informaţiilor Publice vor înainta
Guvernului, cu avizul Grupului de Promovare a Tehnologiei Informaţiei în România, un raport cu privire la stadiul furnizării de servicii şi informaţii publice prin intermediul
procedurii electronice.
CAPITOLUL IIICondiţii de participare la procedura electronică
Art. 23. -
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a accesa prin procedura electronică, în condiţiile Legii nr. 544/2001 şi ale prezentului titlu, informaţiile şi serviciile publice.
Art. 24. -
(1) Participarea la procedura electronică se poate face numai după înregistrarea în Sistemul Electronic Naţional.
(2) Condiţiile şi procedura de înregistrare se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. A se vedea şi Hotărâre 1235/2010.
(3) Orice persoană fizică sau juridică din România are dreptul să solicite înregistrarea în Sistemul Electronic Naţional.
(4) Toate autorităţile administraţiei publice au obligaţia să se înregistreze şi să utilizeze Sistemul Electronic Naţional.

Limbă

Admin Metin

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Admin Metin

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACEST MATERIAL ESTE DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR

PROGRAMULUI DE LICENȚĂ „DREPT” SERIA 2020-2024.

CAP. 1 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ADMINISTRAŢIA

SECŢIUNEA 1 – NOŢIUNEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Accepţiunile administraţiei publice

Trebuie observat încă de la început faptul că dreptul administrativ, ca ramură distinctă

Spre deosebire de administraţia privată, administraţia publică urmăreşte satisfacerea

Administraţia publică poate fi privită ca un segment al vieţii sociale ce are ca rol

2. Obiectul administraţiei publice

Am prezentat mai sus faptul că administraţia publică, în comparaţie cu administraţia

4 Alexandru Negoiţă, op. cit., pag. 12;

Trebuie reţinut faptul că administraţia publică nu-şi realizează obiectivele independent

3. Funcţiile administraţiei publice

În doctrina juridică se consideră că funcţiile administraţiei publice se pot rezuma la

a) Funcţia de execuţie a administraţiei publice rezultă din rolul acesteia de

4. Conţinutul administraţiei publice

Conţinutul administraţiei publice este dat de două categorii de activităţi:

ACEST MATERIAL ESTE DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR

În această secţiune ne vom ocupa de conexiunile sau legăturile pe care le are

1. Administraţia publică şi sistemul social

Orice administraţie este rezultatul mediului social. Structura şi etica oamenilor,

2. Administraţia publică şi sistemul politic

10 Idem pag. 25;

3. Administraţia publică şi dreptul

Multitudinea şi varietatea activităţilor şi a formelor de organizare a sistemului

Codul administrativ din 03.07.2019

(1) Prezentul cod reglementează cadrul general pentru organizarea şi

(1) Autorităţile administraţiei publice centrale sunt: Guvernul, ministerele,

Autorităţile administraţiei publice locale sunt: consiliile locale, primarii şi

În înţelesul prezentului cod, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele

ACEST MATERIAL ESTE DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR

DREPTUL ADMINISTRATIV – RAMURĂ A DREPTULUI

SECŢIUNEA 2 – NORMELE DE DREPT ADMINISTRATIV

SECŢIUNEA 3 – RAPORTURILE ADMINISTRATIVE

Tratarea raporturilor administrative o putem face dintr-o dublă perspectivă:

A. Raporturile administrative din perspectiva dreptului administrativ

Prin reglementarea de către normele de drept administrativ a relaţiilor sociale ce fac

21 Mihai T.Oroveanu - op. cit., pag. 43;

B. Raporturile administrative din perspectiva ştiinţei administraţiei

Din această perspectivă raporturile administrative se clasifică în raporturi de:

ACEST MATERIAL ESTE DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR

ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Administraţia publică, prin sistemul de organe şi autorităţi publice care o formează,

1. Decizia administrativă, parte componentă a activităţilor administraţiei cu

Pentru realizarea sarcinilor pe care la au organele administraţiei publice au

2. Obiectul deciziei administrative

Decizia, în activitatea oamenilor, este determinată de scopurile pe care aceştia le

3. Procesul decizional în administraţia publică

Decizia administrativă nu se manifestă ca un act unitar, izolat, al unei singure

4. Etapele procesului decizional

Vom trece direct la analiza acestor etape, după cum urmează:

1. Noţiunea de poliţie administrativă

Am precizat la începutul acestui capitol că poliţia administrativă este o componentă a

2. Obiectul activităţii de poliţie administrativă

Măsurile de poliţie administrativă au ca obiect principal menţinerea ordinii publice,

3. Deosebirea dintre poliţia administrativă şi poliţia judiciară

De principiu, poliţia administrativă acţionează în scop preventiv, având ca

4. Poliţia administrativă generală şi poliţiile administrative speciale

5. Organizarea activităţii de poliţie administrativă

În scopul înfăptuirii misiunii sale de apărare şi menţinere a ordinii publice, în

6. Principiile poliţiei administrative

Doctrina juridică administrativă a surprins următoarele principii care guvernează

7. Limitele puterii de poliţie administrativă