Don Quijote de La Mancha

de Miguel de Cervantes Saavedra

Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha este o operă literară a
scriitorului spaniol Miguel de Cervantes Saavedra. Prima parte a apărut în 1605
sub numele de Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha ("El ingenioso hidalgo
don Quijote de La Mancha") și s-a bucurat de un mare succes din partea publicului,
fiind o capodoperă a literaturii spaniole și a literaturii universale. A doua parte a
apărut în 1615 sub numele de El ingenioso caballero don Quijote de La Mancha.
Romanul este în prezent una dintre operele cele mai traduse din lume.
Deși fusese concepută ca o satiră la adresa popularelor povestiri cavalerești,
povestea micului nobil Alonso Quixano (Don Quijote) din La Mancha care,
influențat de lecturile sale, ajunge să se creadă un cavaler în căutare de aventuri,
devine o frescă a societății spaniole și o reflecție asupra comportamentului uman.
Tiparul din El licenciado Vidriera se repetă, astfel că Don Quijote, deși considerat
de ceilalți nebun, se dovedește a fi mai aproape de adevăr, datorită nobleții gândirii
și a acțiunilor sale, decât persoanele considerate „normale”.
Subiectul romanului.
Alonso Quixano (sau Quijano), un hidalgo sărac ce se apropie de vârsta de
50 de ani („hidalgo”, în spaniolă, provine de la hijo de algo — fiul cuiva care a fost
„cineva”, de spiță nobilă) locuiește împreună cu nepoata sa într-o porțiune
necunoscută a ținutului La Mancha. Don Quijote esle un pasionat cititor al
romanelor de cavalerie. Lectura acestora ajunge insă să-i tulbure judecata. El esle
obsedat de ideea reînvierii cavalerismului. Pe lângă această obsesie, autorul ii
atribuie eroului său un spirit generos, demnitate şi un puternic sentiment al onoare!
Drama cavalerului Don Quijote stă însă în incapacitatea sa de a se adapta la mediu,
el allăndu-se într-un permanent dezacord cu lumea înconjurătoare. Consecvent
idealului său, într-o lume care nu îl înţelege, el rămâne "sărac şi singur",
condamnat la singurătate şi luat drept nebun din pricina obsesiei sale: "Eu am venit
pe lume să înlătur nedreptatea... să vin in ajutorul celor slabi şi asupriți."
Ceea ce îl ţine în viaţă pe Don Quijote este tocmai nebunia lui. Când îşi va
recăpăta raţiunea va muri. Grăuntele de nebunie al personajului este ceea ce îl
salvează de la uniformitate, de la uscăciune sulletească. Cititor pasionat de romane
cavalerești, Don Quijote ajunge să se considere un „cavaler rătăcitor” astfel că
pornește la drum călare pe mârțoaga sa, Rocinante, înarmat cu arme din carton.
Întocmai ca eroul din romanele de aventură pe care le citea, Amadis de Gaula, el
își alege o domniță căreia să-i dedice victoriile din bătălii: Dulcinea del Toboso, o
țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele adevărat de Aldonza Lorenzo, dar care în
realitate nu era nici nobilă, nici frumoasă.
Prima aventură
În drumul său, el se oprește mai întâi la un han, pe care îl ia drept castel, și
confundând hangiul cu un castellan, îl roagă pe acesta să-l învestească cavaler,
ceremonie „sfântă” care va avea loc în grajd. Întâlnește apoi câtiva negustori din
Toledo, cărora le cere să o proclame pe Dulcinea cea mai frumoasă domniță din
lume, dar aceștia o insultă, iar unul dintre ei îl bate pe Don Quijote și-l lasă pe
marginea drumului. El este găsit și ajutat să se întoarcă acasă de un țăran vecin,
Pedro Alonzo.
A doua aventură
După însănătoșire, Don Quijote plănuiește să plece într-o a doua aventură.Între
timp, nepoata sa, slujnica, preotul și bărbierul au aruncat în foc mare parte din
cărțile cavalerești ale eroului, spunându-i acestuia că un magician a venit călare pe
un nor și însoțit de un dragon,i-a furat acestuia cărțile. Eroul își alege drept
„scutier” un țăran pe nume Sancho Panza, căruia îi promite că la capătul
drumețiilor îl va face guvernatorul unei insule, și pornesc amândoi într-o a doua
aventură. Se luptă cu morile de vânt, luându-le drept uriași, și își imaginează că în
trăsura pe care o însoțesc câțiva călugări benedictini se află o prințesă răpită, fiind
din nou bătut.
De-a lungul călătoriei lor, Don Quijote și Sancho Panza vor întâlni hangii,
prostituate, păstori, soldați, preoți, condamnați evadați și chiar îndrăgostiți, cu
diverse povești de iubire. Don Quijote intervine violent în povești care nu-l
privesc, iar obiceiul său de a nu-și plăti datoriile sub pretext că aceasta este stilul
de viață al „cavalerilor rătăcitori” duce la umilințe, bătăi și lipsuri pe care de cele
mai multe Sancho trebuie să le îndure. Tot în această primă parte a romanului ne
sunt narate două povești de dragoste (Grisostomo și Marcela; Cardenio și
Lucinda). În cele din urmă, Don Quijote se lasă convins să plece acasă. Autorul
sugerează existența unei a treia aventuri, dar susține că s-au pierdut documentele.
A doua parte a romanului
Această a doua parte reprezintă o continuare publicată la 10 ani după
romanul original. Don Quijote și Sancho Panza au ajuns acum foarte cunoscuți
datorită povestirilor din prima parte a romanului. Acum se tratează mai în
profunzime tema deziluzionării. Don Quijote ajunge batjocura mai multora, iar
până și Sancho își înșală stăpânul. Nevoit fiind să o găsească pe Dulcinea, el îi
prezintă lui Don Quijote trei țărănci sărace, pe care le dă drept Dulcinea și
însoțitoarele ei. Pentru că Don Quijote vede doar țărăncile, și nu o nobilă doamnă,
Sancho pretinde că acesta este vrăjit și de aceea nu poate vedea „adevărul”. În cele
din urmă Sancho este numit guvernator al insulei Barratoria, și, deși se dovedește
capabil, renunță. Don Quijote se întoarce acasă, unde cade într-un somn greu, iar
când se trezește, este vindecat de nebunie. Starea sa de sănătate se înrăutățește însă,
astfel că el moare, Sancho deplângând întreaga lor aventură.
Relația cu Sancho Panza
Relația dintre Don Quijote și Sancho Panza a fost văzută de mulți critici ca
ilustrând „relația antagonică realitate-irealitate”, întrucât stăpânul întruchipează
idealismul exaltat, iar Sancho-platitudinea și trivialitatea. Însă cei doi se
completează reciproc în asemenea măsură încât la sfârșitul romanului vom observa
o inversare de roluri: are loc o mutare de ascendent spre descendent în cazul lui
Don Quijote, care își recapătă luciditatea puțin câte puțin și de la descendent spre
ascendent, în cazul lui Sancho, care la sfârșitul romanului deplânge vindecarea de
nebunie a lui Don Qujote, dorindu-și să reînnoiască aventura.
Elemente implicite
1.Modul în care Sancho Panza devine un bun guvernator, prin intermediul unei
serii de glume care se transformă în lucruri serioase;
2.Modul în care Cervantes satirizează extremismul religios, punându-l pe Don
Quijote să ia în vizor Biserica Romano-Catolică;
3.Modul în care Don Quijote și Sancho Panza își controlează și echilibrează
reciproc excesele, rezultate din identitățile lor contrare;
4.Modul în care Cervantes stilează țărăncile spaniole, transformând-o pe Aldonza
Lorenzo în Dulcinea;
5.Modul în care, și de ce, proscriși precum Roque Guinart și Gines Pasamonte pot
evita criminalitatea;
6.Modul în care se poate stabili o unitate între religii, prin aceea că Don Quixote
are un translator creștin și un povestitor musulman, care lucrează împreună, ca
unul singur;
7.Modul în care Cervantes înlocuiește viziunea medievală asupra iubirii și
căsătoriei - în care femeia era doar gospodină, menită să satisfacă poftele trupești
ale bărbatului și să-I zămislească urmași - cu o viziune nouă, de egalitate în cadrul
căsătoriei, manifestată prin îmbinarea dorințelor și fuziunea personalităților.