CURS 1

Obiectul Psihologiei

1. Devenirea psihologiei ca stiinta. De cunoasterea psihologica, in general, se poate

vorbi din momentul in care omul a devenit constient de sine delimitandu-se ca subiect de
mediul extern, de lumea inconjuratoare si, pe langa intrebarile privind originea si esenta
fenomenelor din Univers, a putut sa formuleze asemenea intrebari si in legatura cu fenomenele
sufletesti. De cunoastere psihologica elaborata si structurata stiintific putem vorbi insa de-abia
in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Actul de nastere al psihologiei ca disciplina stiintifica
de sine statatoare, desprinsa de filosofie, este considerata infiintarea de catre W. Wundt la
Leipzig (Germania), in anul 1879, a primului laborator de psihologie experimentala. Asadar,
factorul principal care a permis separarea  psihologiei  de filosofie si dobandirea de catre ea a
statutului de stiinta l-a constituit introducerea metodei experimentului de laborator in studiul
fenomenelor psihice (initial a celor simple, senzatiilor, perceptiile, iar ulterior si a celor
complexe - memoria, atentia, gandirea, afectivitatea).

2. Delimitarea si definirea obiectului de studiu al psihologiei

Desi denumirea "psihologie" pare sa precizeze obiectul de studiu, respectiv, "psihe" =

psihic, "logos" = vorbire, psihologia este stiinta care studiaza psihicul, in realitate, problema
obiectului a generat serioase divergente care au dus la delimitarea si opozitia mai multor
orientari sau scoli: scoala introspectionista, scoala behaviorista, scoala psihanalitica, scoala
actionala sau conduitara. Scoala introspectionista, identificand psihicul (uman) cu constiinta,
sustinea ca obiectul de studiu al psihologiei il reprezinta constiinta, inteleasa ca un ansamblu de
fenomene si stari subiective pure, date nemijlocit subiectului si inaccesibile cercetarii obiective
din afara, singura metoda fiind introspectia (intros-interior, spectros-privire), adica, privirea cu
"ochiul interior" de catre subiectul insusi a ceea ce se petrece in mintea si simtirea sa.

Scoala behaviorista (J. Watson) respinge solutia introspectionista considerand constiinta

ca o fictiune, ca o simpla inventie a filosofilor, declara ca singura realitate psihologica autentica
ce trebuie sa devina obiectul de studiu al stiintei psihologice este comportamentul, definit ca
ansamblu al reactiilor de raspuns ale organismului ca "tot" la stimulii externi (S - R).

Scoala psihanalitica (S. Freud) revizuieste sfera notiunii de psihic, introducand in ea

doua componente "noi" - "subconstientul" si "inconstientul". Ca obiect principal de
studiu al psihologiei este declarat inconstientul (de unde si calificativul de psihologie
abisala).

Psihologia actionala (P. Janet) incercand sa depaseasca limitele scolilor anterioare,

sustine ca obiectul psihologiei trebuie sa-l reprezinte conduita, definita ca ansamblul actiunilor
orientate spre scop si mediate psihic.

In prezent, in definirea obiectului psihologiei se merge pe linia inlaturarii separarii si

opozitiei dintre planul subiectiv-intern si planul obiectiv-extern: "psihologia este stiinta care se
CURS 1
ocupa cu studiul organizarii psihocomportamentale, in unitatea dialectica a planului
subiectiv-intern si planului obiectiv-extern (comportamental), pe scara animala si umana,
sub aspectul mecanismelor si legilor constituirii (genezei) si functionarii ei".

3. Alte probleme generatoare de divergente in psihologie

In afara de delimitarea si definirea obiectului de studiu, in psihologie au existat si alte

probleme care au generat dispute si divergente de ordin metodologic, cele mai importante fiind:
caracterul organizarii interne a psihicului (raportul parte-intreg), raportul individual-general,
raportul innascut-dobandit, raportul biologic-cultural. In abordarea si rezolvarea acestor
probleme, pana la sfarsitul primei jumatati a secolului XX,  cercetatorii s-au ghidat dupa
paradigma atomar-descriptivista, subordonata principiului "ori-ori", "sau-sau", ajungand
inevitabil la absolutizari unilaterale. In problema caracterului organizarii vietii psihice interne s-
au confruntat doua scoli renumite: asociationista si gestaltista.

Asociationismul (W. Wundt, Ebbinghans, H. Taine), absolutizand partea (elementul) si

negand specificul calitativ al intregului, sustinea teza ca organizarea psihica interna este de tip
sumativ, un conglomerat de elemente (senzatii), in sine independente, care se formeaza si exista
datorita legilor asociatiei: asociatia prin asemanare, asociatia prin contrast, asociatia prin
contiguitate spatio-temporara. Era astfel stearsa orice deosebire calitativa intre procesele psihice
(senzatie, perceptie, reprezentare, gandire), fiind recunoscute numai deosebirile de ordin
cantitativ. Gestaltismul (W. Köhler, M. Wertheimer, K. Dunker) absolutiza intregul si nega
existenta de sine a partilor, viata psihica interna fiind interpretata ca o "structura emergenta", (o
buna forma), cu proprietati calitative specifice, ireductibile la suma proprietatilor partilor. Intre
structurile particulare - perceptie, reprezentare, gandire, de exemplu - exista diferente de ordin
calitativ, ele neputand fi reduse una la alta.

In problema raportului individual-general, s-au delimitat doua orientari: idiografica

(idios = specific) si nomotetica (nomos = lege). Prima sustinea ca psihologia trebuie sa se
concentreze pe studiul individualului, al specificului, al unicului si sa lase de o parte studiul
generalului; cea de-a doua. dimpotriva, sustinea ca psihologia trebuie sa se ocupe doar de
studiul generalului, a ceea ce este comun tuturor indivizilor.

In problema raportului innascut-dobandit, s-au confruntat de pe pozitii spuse inneismul

sau imanentismul care absolutiza caracterul innascut, predeterminat al functiilor si capacitatilor
psihice (F. Galton cu lucrarea "Hereditary genius") si genetismul care afirma caracterul integral
dobandit al acestor functii si capacitati (principiul tabul-ei rasa) (Spencer, Hull).

In problema raportului biologic-cultural in determinismul psihicului uman, s-au opus

orientarea biologista care absolutiza rolul factorilor biologici (psihanaliza, psihologia hormista)
si orientarea socio-culturologica, a carei esenta consta in absolutizarea rolului factorilor socio-
culturali.

In cea de-a doua jumatate a secolului XX, psihologia va adopta o schema metodologica
CURS 1
(paradigma) noua, cunoscuta sub denumirea de sistemic-integrativa, elaborata de cibernetica
generala, Teoria generala a sistemelor si Teoria generala a organizarii, bazata pe principiul
relativismului, complementaritatii si interactiunii circulare. Aplicarea exigentelor acestei
paradigme a permis inlaturarea opozitiilor dintre orientarile si scolile mentionate mai sus si
apropierea psihologiei de unificare si coerenta interna. 

4. Locul psihologiei in sistemul stiintelor. Clasificarea stiintelor, in decursul istoriei

cunoasterii, s-a facut dupa mai multe criterii si in mai multe scheme. Esentiale sunt trei criterii,
si anume: natura obiectului de studiu (stiinte fizice, stiinte biologice, stiinte sociale, stiinte
psihologice), gradul de obiectivitate si precizie al cunostintelor si legilor (stiinte tari - stiinte
slabe) si gradul de implicare a subiectului in "starea" obiectului de studiu (stiinte exacte, stiinte
relativiste). Psihologia, dupa toate criteriile, se situeaza la granita si intersectia stiintelor naturii,
stiintelor sociale si stiintelor informatiei.

5. Importanta psihologiei. Ocupandu-se de studiul celei mai complexe realitati -

realitatea psihocomportamentala, care atinge nivelul ei cel mai inalt la om , psihologia
prezinta o dubla importanta - teoretica si practica. Importanta teoretica rezida in aceea ca
ne furnizeaza date si informatii obiective si relevante despre organizarea noastra
psihocomportamentala, contribuind astfel la o mai buna cunoastere si intelegere de sine.

Importanta practica se evidentiaza in ansamblul procedeelor si programelor de

optimizare a conditiei umane si performantei umane in diversitatea situatiilor de viata si
activitate.

SISTEMUL PSIHIC UMAN

1. Conceptul de sistem psihic uman

În raport cu macrosistemele fizic, biologic, socio-cultural ale realitãtii, sistemul psihic

uman este un subsistem, iar ca obiect de investigare psihologicã este un sistem alcãtuit din
subsisteme rezultate din interactiunea elementelor, acestea din urmã fiind: procese, functii, stãri,
însusiri psihice. De exemplu senzatia, perceptia, reprezentarea, gândirea, memoria, imaginatia
intercorelate formeazã subsistemul cognitiv iar acesta corelat cu subsistemele afectiv, volitiv
formeazã sistemul de personalitate.

Elementul este semnificativ în douã ipostaze: fie în relatie cu alte elemente, fie îl
considerãm sistem, rezultat din alte interactiuni, de alt nivel.
CURS 1
Psihicul reprezintã un ansamblu de elemente altfel spus, procese, stãri, produse corelate
în baza principiilor de organizare si integrare specifice, efectul interactiunii fiind unitatea
emergentã a sistemului, efect ireductibil la suma însusirilor elementelor care îl compun.

Evolutia sistemului psihic uman trebuie sã aibã în vedere principalele coordonate

functionale:

1) este un sistem deschis privind schimburile energetice si informationale cu mediul,

sau din punct de vedere cibernetic este deschis comunicational;

Evolutia se face în baza unei cauzalitãti de tip circular, adicã de la cauzã la efect si de la
efect la cauzã. Pe aceastã bazã se elaboreazã constante cãrora le datorãm programele pentru
receptarea, decodificarea, elaborarea comportamentelor.

2) este un sistem închis privind reglarea si echilibrul sistemului.

Sistemul psihic uman reprezintã un ansamblu

hipercomplex, relativ stabil, autoreglabil, de stãri şi
procese psihice, care funcþioneazã pe baza principiilor
semnalizãrii, reflectãrii ºi simbolizãrii, coechilibrate cu
ajutorul unor operatori specifici de comparare, clasificare,
opunere, seriere spaþio-temporarã,

2. Nivelurile activitãtii psihice

Sistemul psihic uman este un ansamblu de functii si procese psihice senzoriale,

cognitive si reglatorii ce se aflã în interactiune, activeazã simultan si sunt dispuse la 3 niveluri:
constient, subconstient si inconstient.

a) Nivelul constient
CURS 1
Nivelul constient apare ca suport fiziologic, activitatea scoartei cerebrale, a
neocortexului, formatiunea cea mai nouã si fragilã a sistemului nervos. Se realizeazã în starea
de veghe pentru cã activismul cerebral are nevoie de o perioadã destul de mare pentru a se
reface energetic.

Nivelul constient reprezintã forma supremã de organizare psihicã prin care se realizeazã
integrarea subiectiv-activã a tuturor fenomenelor psihice si care face posibilã raportarea
continuã a individului la medie.

La acest nivel se realizeazã o reflectare cu stiintã, adicã o reflectare în care individul

dispune de informatii pe care le poate utiliza, sau îsi dã seama în încercãrile de a întelege, a
descifra, interpreta. Este evidentiatã astfel functia informational-cognitivã a constiintei, prin
vehicularea imaginilor, ideilor, impresiilor.

Nivelul constient îndeplineste functii finaliste si anticipativ-proiective prin stabilirea si

îndeplinirea scopurilor.

De asemenea, caracterul planificat al activitãtii constiente evidentiazã functia reglatoare

iar cel creator se exprimã în functia creativã, urmãrind modificarea, schimbarea realitãtii
reflectate si adaptarea la necesitãtile proprii si sociale.

Nu se poate pune semnul egal între sistemul psihic uman si constiinta, desi la aceasta
participã toate functiile si procesele psihice. Ea este o sintezã creatoare, o integrare de fenomene
psihice, care prin ele însele nu sunt constiente si unele nici nu devin fapte de constiintã, dar
toate formeazã un câmp în cadrul cãruia prin corelãri între fenomene si semnificatie apar efecte
specifice constientizãrii.

Particularizãrile organizãrii constiente, functiile ei subliniazã nu numai complexitatea, ci

caracterul specific uman al nivelului în discutie. În realizarea acestui fenomen, constiinta,
intervin toate procesele psihice: reflectarea cu stiintã aratã importanta proceselor cognitive:
gândirea fiind factorul principal, scopurile exprimã dorintele, necesitãtile, aspiratiile, angajeazã
planul afectiv-motivational.
CURS 1
Psihologul român Vasile Pavelcu (1901-1990) a relevat existenta unei constiinte afective.
Caracterul anticipat-creativ surprinde implicarea imaginatiei, îndeosebi a celei de tip creativ iar
caracterul planificat exprimã rolul gîndirii, al vointei.

b)Nivelul subconstient

Se situeazã sub nivelul constient; este sediul actiunilor automatizate si al unor stocuri de
cunostinte acumulate dar care au scãpat controlului constient. La acest nivel participã: memoria
potentialã, ansamblul deprinderilor si operatiilor de care dispune subiectul, montajele
perceptive sau intelectuale stereotipizate, care cândva au fost constiente, dar care în prezent se
desfãsoarã în afara controlului constient.

El este o rezervã si o bazã pentru activitatea constientã. Subconstientul are un anumit

grad de transparentã, motiv pentru care poate fi considerat o constiintã implicitã. P.Popescu-
Neveanu sustine cã subconstientul prezintã douã trãsãturi principale: proximitatea fatã de
constiintã si compatibilitatea cu ea.

M.Zlate sustine cã subconstientul nu este doar un rezervor, un pãstrãtor al faptelor de

constiintã, ci are propriile lui mecanisme cu ajutorul cãrora prelucreazã, restructureazã.
Trecerea timpului, emotiile, distragerea de la activitatea respectivã, aceastã veritabilã anestezie
psihicã, dupã Walon fac ca amintirile, obisnuintele reactivate sã nu mai fie identice cu cele care
cândva au intrat în subconstient. Totodatã, subconstientul este sediul expresiilor emotionale de
tip neurovegetativ: paloarea, înrosirea fetei, tremuratul vocii, etc.

c) Nivelul inconstient

Se aflã la polul opus nivelului constient, în zonele de profunzime ale SPU. În timp ce
constiinta se orienteazã predominant asupra realitãtii obiective, inconstientul se concentreazã
asupra propriei fiinte, pe care o exprimã direct în ceea ce are ca porniri instinctuale, pulsiuni,
trebuinte, stãri afective, gânduri ascunse, fantasme profunde, abisale sau refulate.

Psihologia contemporanã defineste inconstientul ca fiind o formatiune psihicã ce

cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime ale
CURS 1
personalitãtii. Suportul acesteia este activitatea nervoasã, la nivelul subcortical, în special
al mãduvei spinãrii. Nu este lipsit de organizare, numai cã aceasta diferã de tip constient, este
una foarte personalã, ce încearcã sã impunã propria subiectivitate.

Activitatea inconstientã se realizeazã prin:

 activitãti automatizate, algoritmice, prezentate de toti indivizii umani;

 activitãti haotice, impulsive care scapã controlului.

Desi se manifestã spontan, impulsiv, inconstientul are structuri bine delimitate.

Psihologul francez H.Ey considerã cã acestea sunt:

1) sistemul neuro-vegetativ sau autonom cu functiile sale respiratie, circulatie,

digestie;
2) automatismele psihologice sau inconstientul subliminal exprimat de organizarea
normalã a câmpului constiintei;
3) baza inconstientã a persoanei care contine stadii arhaice.

Inconstientul îndeplineste urmãtoarele roluri:

 rol de energizare si dinamizare a întregii vieti psihice a individului;

 rol de facilitare a procesului creator, sprijinindu-l prin procedeele de combinare si
recombinare de tip spontan (cerebratia latentã din procesele creative în care
inconstientul preia si împlineste cãutãri constiente);
 rol de asigurare a unitãtii Eului, prin aceea cã este principalul depozitar al unor
categorii de informatii si al tensiunilor motivationale care, prin organizare specificã
participã la evolutia constiintei sau cum ar fi spus Mihai Ralea, inconstientul dã
constiintei seva de viatã de care are nevoie, acordându-I momente de repaus si
reorganizare.

Între cele trei niveluri sunt interactiuni permanente dar nu treceri reciproce, ci relatii
dinamice de implicatie în însãsi structura fiintei noastre constiente. Inconstientul nici nu poate
exista fãrã structura constiintei cu care este cosubstantial. Henry Ey în acest sens sustine cã
CURS 1
raporturile constient-inconstient sunt raporturi organice de subordonare sau de integrare, ordine
care fundamenteazã miscarea de ascensiune a devenirii constiente.

Interactiunile si acomodãrile între nivelurile functional-dinamice ale activitãtii psihice nu

trebuie sã eludeze cã legile de organizare ale constientului si inconstientului sunt radical
deosebite, ceea ce se exprimã în bipolaritatea sistemului psihic uman, unul din poli dominat de
rationalul obiectiv, celãlalt de psihismul bazal, profund subiectiv.