Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PROCEDURA FISCALĂ
2 N.C. Aniţei, Procedura fiscală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 28.
voinţă, pentru că contribuabilii nu îşi exprimă în mod direct, prin referendum, acordul la instituirea de
impozite, taxe şi contribuţii.
Cu caracter general, obligaţia de plată a unor sume de bani la buget este instituită prin lege, iar după ce a
fost astfel instituită, ea se individualizează prin titluri de creanţă fiscală, titlu care este, de asemenea, emis în
regim de autoritate publică.
Titlul de creanţă fiscală se emite, de regulă, de către creditorul obligaţiei, acest titlu se bucură de
prezumţia de legalitate şi validitate şi el poate fi pus în executare silită, titlul de creanţă fiind executoriu.
În caz de neîndeplinire de bunăvoie a obligaţiei, titlul de creanţă poate fi pus în executare silită fără intervenţia
instanţei de judecată (a se vedea mai jos şi actul administrativ fiscal
Suma de bani pe care debitorul trebuie să o plătească reprezintă un venit fiscal al bugetului de stat, acesta
fiind şi motivul pentru care obligaţia de plată este desemnată, uneori, ca fiind „obligaţie bugetară”. Cum
predominante în ansamblul veniturilor bugetare ale statelor moderne sunt taxele şi impozitele, la care se
adaugă şi contribuţiile sociale, nu de puţine ori obligaţiile fiscale sunt denumite şi obligaţii bugetare iar
referirea la obligaţiile bugetare se face, de multe ori, ca fiind obligaţii fiscale, după cum creanţele bugetare
sunt denumite, nu de puţine ori, creanţe fiscale. Or, aşa cum am văzut, nu toate creanţele bugetare sunt şi
creanţe fiscale.
3 Pentru dezvoltări, a se vedea F.C. Costaş, L. Dobrinescu, A. Iancu, V. Marinescu, M.Şt. Minea, H. Sasu,
V. Terzea, A. Văsonan, T. Vidrean-Căpuşan, Codul de procedură fiscală. Comentariu pe articole, Ed. Solomon, Bucureşti, 2016.
Operaţiunile administrative, de regulă, nu au caracter independent faţă de actul în vederea emiterii căruia sunt
îndeplinite. De aceea, nelegalitatea operaţiunilor se analizează, ca regulă, împreună cu nelegalitatea actului
administrativ-fiscal. Sunt, însă, şi situaţii în care operaţiunile administrative pot produc prin ele însele vătămări
subiectului vizat de acestea, caz în care au un regim juridic distinct.
În conformitate cu art. 1 pct. 1 C. pr. fisc. („Definiţii”), actul administrativ fiscal este actul emis de
organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru
stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat.
Într-o definiţie mai generală, formulată în doctrină, actul administrativ fiscal este actul administrativ
individual emis de către un organ fiscal în cadrul procedurii de administrare fiscală în scopul de a da naştere,
modifica sau stinge raporturi juridice fiscale.
În ceea ce priveşte titlul de creanţă fiscală, art. 1 pct. 37 C. pr. fisc. îl defineşte ca fiind actul (n.n. –
administrativ-fiscal) prin care, potrivit legii se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală.
Actul administrativ fiscal, categorie căreia îi aparţine şi titlul de creanţă fiscală, are următoarele
particularităţi:
a) este o manifestare expresă şi unilaterală de voinţă în regim de putere publică, emis în scopul
producerii de efecte juridice sub controlul de legalitate al instanţelor judecătoreşti;
b) este, în mod special în cazul titlurilor de creanţă, izvor formal al raportului juridic fiscal;
c) este declarativ de drepturi şi obligaţii;
d) se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care poate fi răsturnată, însă, în cadrul controlului de
legalitate căruia actul administrativ fiscal îi este supus;
e) are caracter executoriu;
f) este supus controlului de legalitate.
Actul administrativ fiscal se emite în scris, pe suport de hârtie sau în formă electronică şi trebuie să
cuprindă:
- denumirea organului fiscal emitent;
- data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;
- datele de identificare a contribuabilului/plătitorului şi, dacă este cazul, datele de identificare a persoanei
împuternicite de contribuabil/plătitor;
- obiectul actului administrativ fiscal;
- motivele de fapt;
- temeiul de drept;
- numele şi calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
- semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum şi ştampila organului
fiscal emitent, cu menţiunea că în cazul actelor emise în formă electronică, acestea se semnează cu semnătura
electronică extinsă a Ministerului Finanţelor Publice bazată pe un certificat calificat, iar în cazul actelor emise
de organele fiscale locale, cu semnătura electronică extinsă a autorităţii administraţiei publice locale din care
face parte organul fiscal local emitent, bazată, de asemenea, pe certificat calificat;
- posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune
contestaţia;
- menţiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului.
Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului/plătitorului căruia îi este destinat, ori
împuternicitului sau curatorului acestuia, astfel:
- la domiciliul fiscal, direct, dacă se asigură primirea sub semnătură a acestuia sau prin poştă cu scrisoare
recomandată de primire, în cazul actului pe suport de hârtie;
- prin mijloace electronice, în cazul actului emis în formă electronică, atunci când
contribuabilul/plătitorul a optat pentru acest mijloc de comunicare;
- prin publicitate, când nu a fost posibilă comunicarea în modalităţile înainte arătate. Publicitatea se
realizează prin afişarea anunţului la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a ANAF sau, după
caz, autorităţii administraţiei publice locale. În cazul comunicării actului prin publicitate, actul se consideră
comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului.
Actul administrativ fiscal produce efecte faţă de contribuabil/plătitor din momentul comunicării sau la
data prevăzută în actul comunicat.
Legea reglementează cazurile de nulitate absolută şi de nulitate relativă a actului administrativ-fiscal, în
cazul nulităţii absolute aceasta fiind expresă şi necondiţionată de vătămare, în timp ce nulitatea relativă este
condiţionată de producerea unei vătămări persoanei vizate de actul administrativ, care nu poate fi înlăturată
altfel. Este de observat, însă, că Legea permite şi modificarea actului administrativ-fiscal de către organul
fiscal, atunci când acesta constată nereguli.
5.1. Actul administrativ fiscal în cazul soluţiilor fiscale individuale anticipate şi a acordurilor
de preţ în avans
Organul fiscal emite acte administrativ-fiscale şi în cazul în care soluţionează cereri ale contribuabililor
referitoare la reglementarea unor situaţii fiscale de fapt viitoare, ori se solicită soluţionarea unei cereri
referitoare la stabilirea condiţiilor şi modalităţilor în care urmează să se determine preţurile de transfer în cazul
unor tranzacţii ce urmează a se efectua cu persoane afiliate. Astfel:
a) contribuabilii/plătitorii pot solicita organului fiscal soluţii fiscale individuale anticipate, în vederea
soluţionării unei cereri referitoare la reglementări de situaţii fiscale de fapt viitoare. De exemplu, un
contribuabil este interesat să cunoască impactul fiscal viitor asupra unor operaţiuni comerciale pe care
urmează să le deruleze, caz în care el poate cere organului fiscal să i se comunice soluţia fiscală individuală
anticipată de către organul fiscal.
b) contribuabilii pot solicita, de asemenea, în cazul în care intenţionează să efectueze tranzacţii cu
persoane afiliate (definite de art. 7 pct. 26 C. fisc. ca fiind persoane aflate în relaţii de control una asupra
celeilalte pentru motivele expres prevăzute de lege) stabilirea condiţiilor şi a modalităţilor în care urmează să
fie determinate preţurile de transfer între aceste persoane afiliate. Contribuabilul poate solicita un acord de
preţ în avans şi pentru determinarea rezultatului fiscal atribuibil unui sediu permanent.
Soluţiile date în astfel de cazuri sunt opozabile şi obligatorii pentru organele fiscale dacă termenii şi
condiţiile avute în vedere au fost respectate de către contribuabil şi dacă nu se modifică prevederile de drept
material fiscal care au stat la baza emiterii acestora.
6.1. Care sunt mijloacele de probă care pot fi administrate de organul fiscal?
Conform art. 55 alin. 2 C. pr. fisc., organul fiscal administrează mijloace de probă, putând proceda la:
a) Solicitarea de informaţii de orice fel din partea contribuabilului şi a altor persoane. Informaţiile la
care se referă textul de lege sunt cele deţinute de către contribuabil/plătitor, cele deţinute de alte persoane
provenind de la persoanele cu care contribuabilul a intrat în raporturi economice sau juridice. Acestea din
urmă sunt datoare să furnizeze informaţiile oral sau consemnate în scris. Contribuabilul/plătitorul este obligat
să furnizeze informaţii periodic, referitoare la activitatea desfăşurată prin completarea unor declaraţii pe
proprie răspundere. În ceea ce priveşte rezidenţii altor state, membri ai Uniunii Europene, care plătesc venituri
altor persoane rezidente în state membre ale Uniunii Europene, aceştia au obligaţia de a depune o declaraţie
privind veniturile plătite beneficiarilor până în ultima zi a lunii februarie a fiecărui an curent pentru anul
precedent. Obligaţia de depunere a unei declaraţii privind veniturile o au şi contribuabilii, rezidenţi ai altor
state membre ale Uniunii Europene care obţin venituri din proprietăţi imobiliare în România. Instituţiile de
credit au obligaţia de a comunica, la cererea organului fiscal, rulajele şi/sau soldurile conturilor deschise de
contribuabili la acestea.
În sarcina instituţiilor de credit s-a instituit, evident în scopul urmăririi operaţiunilor şi a stabilirii
obligaţiilor fiscale, dar şi în scopul identificării şi prevenirii operaţiunilor de spălare de bani, următoarele
obligaţii:
- de a comunica lista titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică
ce deschid ori închid conturi, precum şi datele de identificare ale persoanelor care deţin dreptul de semnătură
pentru conturile deschise la acestea;
- de a comunica lista persoanelor care închiriază casete de valori, precum şi încetarea contractului de
închiriere;
- de a declara anual, organului fiscal informaţii de natură financiară referitoare la conturile deschise şi/sau
închise de contribuabilii nerezidenţi provenind din statele cu care România s-a angajat prin instrumente de
drept internaţional pentru îmbunătăţirea conformării fiscale internaţionale.
Persoanele fizice, persoanele juridice şi alte entităţi care au obligaţia transmiterii de informaţii către
Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor (O.N.P.C.S.B.), conform Legii nr. 656/2002
pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a
finanţării terorismului au obligaţia de a transmite concomitent cu transmiterea spre O.N.P.C.S.B. informaţiile,
în acelaşi format şi către A.N.A.F.
Pentru aspectele privind cooperarea internaţională şi schimbul de informaţii cu autorităţi ale altor state,
precum şi asistenţa reciprocă în materia recuperări creanţelor fiscale, a se vedea art. 71 şi art. 284-355 C. pr.
fisc. (Titlul X – Aspecte internaţionale).
b) Efectuarea de expertize. Expertizele sunt probe ştiinţifice care se pot dispune ori de câte ori organul
fiscal consideră necesar să apeleze la serviciile unui expert. În cazul dispunerii unei expertize, organul fiscal
este obligat să comunice contribuabilului/plătitorului numele expertului, contribuabilul putând să-şi numească
un expert pe cheltuială proprie.
Codul de procedură fiscală nu prevede obligaţia de comunicare şi a obiectivelor expertizei către
contribuabil, dar credem că aceasta ar trebui să fie subînţeleasă, prin aplicarea regulilor din dreptul comun
(care ar trebui să fie dreptul procesual civil, dar cu menţiune că şi în dreptul procesual penal, obiectivele sunt
comunicate părţilor). Onorariul de expertiză se suportă de către organul fiscal. Atunci când organul fiscal nu
este lămurit prin expertiza efectuată şi care trebuie să se întocmească în scris, se poate dispune întregirea
expertizei sau o nouă expertiză.
c) Administrarea probei cu înscrisuri. Înscrisurile sunt probe importante pentru determinarea stării de
fapt fiscale, ele putând proveni atât de la contribuabil/plătitor, cât şi de la alte persoane cu care acesta a intrat în
raporturi economice sau juridice. Organul fiscal este îndreptăţit să reţină în scopul protejării împotriva înstrăinării
sau distrugerii, indiferent de mediul de stocare, documente, acte, înscrisuri, registre, documente financiar
contabile pe o perioadă de cel mult 30 de zile, prelungibilă, în cazuri excepţionale, până la 90 de zile. La cerere,
contribuabilului i se remit copii ale documentelor reţinute, dovada reţinerii fiind reprezentată de actul întocmit
de organul fiscal care cuprinde elementele necesare individualizării.
În cazul în care nu sunt reţinute originalele, organul fiscal păstrează copii conforme cu originalul numai
pentru înscrisurile relevante din punct de vedere fiscal. Conformitatea cu originalul se efectuează de către
contribuabil.
d) Constatarea la faţa locului. Este echivalentul cercetării la faţa locului din dreptul comun. Constatarea
se face de către organul fiscal prin împuternicit, la aceasta putând participa şi experţi. Contribuabilul este
obligat să permită accesul organului fiscal şi a experţilor pentru efectuarea constatării pe terenuri, în încăperi
şi în orice alte incinte, în măsura în care acest lucru este necesar pentru efectuarea constatării în interes fiscal.
Deţinătorii terenurilor ori incintelor în care urmează a se face constatarea trebuie înştiinţaţi despre aceasta,
exceptând cazurile de control inopinat. Persoanele fizice trebuie informate asupra dreptului de a refuza intrarea
în domiciliu sau reşedinţă şi trebuie observat că persoana juridică nu se poate opune accesului în sediu.
În caz de refuz, intrarea în domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice se face cu autorizarea instanţei de
judecată, autorizare dată în procedura ordonanţei preşedinţiale. Pentru a se obţine accesul pe terenuri ori în
incinte, organul fiscal poate fi sprijinit de organele de poliţie, jandarmerie, ori alţi agenţi ai forţei publice.
Rezultatul constatării se consemnează într-un proces verbal în care trebuie să se consemneze şi poziţia
contribuabilului/plătitorului şi a expertului. În caz de refuz de semnare, procesul verbal va cuprinde menţiuni
şi despre acest refuz.
§ 8. Înregistrarea fiscală
Înregistrarea fiscal şi atribuirea codului de identificare fiscal este mijlocul prin care persoanele care sunt
subiecte în raporturi juridice de drept fiscal sunt luate în evidenţă organului fiscal şi care permite urmărirea
îndeplinirii obligaţiilor de plată evaluarea veniturilor fiscale ale contribuabilului şi/sau plătitorului şi luarea
altor măsuri pentru realizarea creanţelor fiscale. Înregistrarea fiscal presupune atribuirea codului de
identificare fiscală, organizarea registrului contribuabililor şi plătitorilor şi eliberarea certificatului de
înregistrare fiscală. Atribuirea codului de identificare fiscală se face de către organul fiscal central pe baza
declaraţiei de înregistrare fiscal a contribuabilului.
4 A se vedea pentru aceasta Ordinul ANAF nr. 793/2016 publicat în M. Of. nr. 1446/25.02.2016 care prevede că datele de
identificare a persoanei impozabile sunt:
1. Denumire/Nume, prenume – se înscrie, după caz, denumirea persoanei juridice, asociaţiei sau a entităţii fără personalitate
juridică ori numele şi prenumele persoanei fizice, după caz, beneficiare a transferului de active, ale locatarului/utilizatorului activelor
corporale fixe achiziţionate printr-un contract de leasing, respectiv ale persoanei impozabile a cărei înregistrare în scopuri de TVA a
fost anulată în condiţiile art. 316 alin. (11) lit. a)-e), g) sau h) C. fisc. şi care nu a efectuat ajustările/a efectuat ajustări
incorecte/efectuează regularizarea taxei pe valoarea adăugată, potrivit prevederilor Codului fiscal şi ale normelor metodologice.
2. Cod de identificare fiscală – se completează astfel:
- contribuabilii persoane juridice, asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, cu excepţia comercianţilor, înscriu codul de
înregistrare fiscală;
- comercianţii persoane fizice şi juridice, precum şi alte entităţi care se înregistrează potrivit legii speciale la registrul comerţului
înscriu codul unic de înregistrare atribuit potrivit legii speciale;
- contribuabilii persoane fizice, care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere, cu excepţia
comercianţilor, înscriu codul de înregistrare fiscală;
- persoanele fizice înscriu codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale;
- persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal înscriu numărul de identificare fiscală atribuit de organul fiscal competent
din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Înscrierea cifrelor în casetă se face cu aliniere la dreapta.
3. Domiciliul fiscal se completează cu datele privind adresa domiciliului fiscal al persoanei impozabile.
generează şi se administrează prin mijloace informatice de către Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi
Administrarea Bazelor de Date (D.E.P.A.B.D. funcţionează în cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor) care emite şi distribuie anual către serviciile publice comunitare interne de evidenţă a persoanelor
şi departamentul consular din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, listele conţinând codurile numerice
personale precalculate pentru anul în curs. Atribuire codurilor numerice personale se face în ţară de către
serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor, ori după caz de către autorităţile executive ale
autorităţilor administrativ teritoriale, iar în străinătate de către Ministerul Afacerilor Externe prin misiunile
diplomatice şi oficiile consulare.
- Persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal, prin numărul de identificare fiscală atribuit de
organul fiscal (este, de exemplu, cazul cetăţenilor apatrizi care realizează venituri pe teritoriul României şi nu
au cod numeric personal).
- Persoanele juridice se identifică în faţa organului fiscal prin codul de înregistrare fiscal atribuit de
organul fiscal.
Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează la organul fiscal
primind un cod de identificare fiscală.
5 Legea nr. 359/2004, privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în Registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor
familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice. Transpune
în dreptul intern, prevederile Directivei nr. 2012/17/UE de modificare a Directivelor nr. 2005/56/CE, nr. 2009/101/CE în ceea ce
priveşte interconectarea registrelor centrale ale comerţului şi ale societăţilor.
activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare şi a creanţei fiscale.
Creanţele fiscale se stabilesc:
a) prin declaraţii de impunere;
b) prin decizie de impunere emisă de către organul fiscal.
În fapt, creanţe fiscale se stabilesc şi prin:
- ordonanţele procurorului şi hotărâri judecătoreşti (pentru cheltuieli judiciare, amenzi, confiscări);
- procese verbale de constatare a contravenţiilor şi aplicare de sancţiuni;
- prin actul de anulare a timbrelor fiscale, atunci când plata unei taxe se face prin astfel de mijloace;
- declaraţii vamale;
- angajamente de plată.
Cu excepţia cazului în care cuantumul creanţei fiscale a fost stabilit ca urmare a unei inspecţii fiscale sau
a unei verificări a situaţiei fiscale personale, cuantumul creanţelor se stabileşte sub rezerva verificării
ulterioare. Aceasta înseamnă că atât în cazul declaraţiei de impunere, cât şi a deciziei de impunere, pot fi
modificate, respectiv corectate, verificările ulterioare efectuate din iniţiativa organului fiscal sau la cererea
contribuabilului putând conduce la modificarea cuantumului obligaţiei fiscale.