Sunteți pe pagina 1din 56

AMARIIE PATRICIA

A. SUBIECTUL AL DOILEA
• Perspectiva narativă
• Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice
• Rolul notațiilor autorului
• Arta poetică
• Caracterizarea de personaj
B. GENURI ȘI CURENTE LITERARE - TRĂSĂTURI
C. SUBIECTUL AL TREILEA
1. Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
• Tema și viziuanea
• Caracterizarea de personaj
2. Moara cu noroc de Ioan Slavici
• Tema și viziuanea
• Caracterizarea de personaj
3. Luceafărul de Mihai Emineacu
• Tema și viziuanea
4. O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale
• Tema și viziuanea
• Caracterizarea de personaj
5. Plumb de George Bacovia
• Tema și viziuanea
6. Ion de Liviu Rebreanu
• Tema și viziuanea
• Caracterizarea de personaj
7. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga
• Tema și viziuanea
8. Flori de mucigai de Tudor Arghezi
• Tema și viziuanea
9. Testament de Tudor Arghezi
• Tema și viziuanea
10. Baltagul de Mihail Sadoveanu
• Tema și viziuanea
• Caracterizarea de personaj
11. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu
• Tema și viziuanea
• Caracterizarea de personaj
12. Enigma Otiliei de George Călinescu
• Tema și viziuanea
• Caracterizarea de personaj
13. Ryga Crypto și lapona Enigel de Ion Barbu
• Tema și viziuanea
AMARIIE PATRICIA
SUBIECTUL AL DOILEA
Perspectiva narativă
Perspectiva narativă reprezintă punctul de vedere al naratorului în raport cu universul
diegetic, respectiv viziunea lui asupra lumii.
În textul (titlul) scris de (autor) perspectiva narativă este una (subiectivă/obiectivă),
întrucât narațiunea este (homodiegetică/heterodiegetică) fiind scrisă la persoana (I/III:
exemple de verbe și de pronume)
(Se va prezenta ideea textului/rezumat, 2-3 rânduri)
1. Perspectiva obiectivă din textul dat presupune un narator obiectiv, care știe mai mult
decât personajele și redă evenimentele fără să se implice afectiv. Prin urmare, în
textul (titlul), naratorul este unul omniscient și omniprezent, fragmentul având
focalizare zero și viziune ,,din spate’’.

2. Perspectiva subiectivă din textul dat presupune un narator subiectiv, care este și
personaj și se concentrează asupra propriului univers sufletesc, iar din acest motiv
lumea prezentată cititorului se înfățișează într-un singur unghi. Prin urmare, în textul
(titlul) naratorul este subiectiv, textul având focalizare internă.
Așadar, fragmentul citat, aparținând operei (titlul) scrisă de (autorul) beneficiază de o
perspetivă narativă subiectivă/obiectivă.

Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice


Poezia (titlul) scrisă de (autorul) este un text liric în care se exprimă, în mod direct,
idei/sentimente de ............ în legătură cu/generate de ........... Tema poeziei este (natura/iubirea
împlinită/neîmplinită, timpul, trecutul, trecerea timpului, creația etc.) așa cum reiese din
prezența motivelor/elementelor ........... din câmpul lexical al .............
Discursul liric este unul confesiv (dacă identificăm verbe/pronume de persoana I-
exemple) /adresat (dacă identificăm verbe/pronume de persoana a II-a-exemple), obiectiv
(dacă nu apar mărcile anterioare, persoana I/a II-a), eul liric transmițând.......... Sentimentele
care se degajă din text sunt de ...........(nostalgie, regret, melancolie, veselie, exuberanță,
euforie, admirație, revoltă, neliniște, detașare), eul liric aflându-se în ipostaza .............
(meditativului, nostalgicului, romanticului, îndrăgostitului, observatorului, martorului) așa
cum reiese din versurile ..........
Textul poetic este dominat de expresivitate, aceasta realizându-se prin intermediul
figurilor de stil și a imaginilor artistice. Astfel, prin intermediul epitetului/ personificării
(exemple) se sugerează/ se face trimitere la/ este conturată.............(fiecare figură de stil trebuie
comentată).
AMARIIE PATRICIA
De asemenea, imaginile artistice: auditive........../ vizuale......... indică/ semnifică/
exprimă.................
Întregul mesaj poetic, cu ajutorul mijloacelor artistice, are capacitatea de a exprima
încărcătură afectivă ..............

Rolul notațiilor autorului


Notațiile autorului sunt elemente specifice textului dramatic și se mai numesc indicații
scenice sau didascalii. Aflate între paranteze, acestea reprezintă singura intervenție în text a
dramaturgului, făcând legătura între literalitate (textul ca operă literară) și teatralitate (textul
ca operă destinată reprezentării scenice). În textul dramatic, notațiile autorului oferă informații
suplimentare despre decor, despre vestimentație, despre elementele nonverbale, ajutând la
punerea în scenă a textului.
În textul fragmentar prezentat selectat din opera (titlul), scrisă de (autorul) acestea au
rolul/notează succint detalii privind decorul .................. elemente nonverbale, precum:
limbajul trupului, gesticulaţia, mimica, mersul-exemple pentru fiecare. Totodată, acestea
surprind şi elementele paraverbale, care fac referire şi la manifestările involuntare ale unor
emoţii, ale unor stări de spirit: (tremurul vocii, râsul, bâlbâiala, oftatul, geamătul, mormăiala
ezitantă, suspinele, tusea, plânsul în timpul vorbirii, văicărelile, ridicarea vocii) .....................
Textul dramatic fragmentar selectat din opera (titlul) este semnificativ pentru
prezentarea acestor notații pe care autorul le face, deoarece conferă informaţii preţioase nu
doar în jocul scenic, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi reprezinte mintal
evenimentele şi personajele.

Arta poetică
Conceptul de artă poetică exprimă un ansamblu de trăsături care compun viziunea
despre lume și viață a unui scriitor despre menirea artistului în societate și despre misiunea
artei sale, într-un limbaj care îl particularizează.
Fragmentul citat aparține operei literare (titlul), scrisă de (autor) este o artă poetică, o
creație lirică în care autorul își exprimă concepția despre artă și despre rolul artistului în
societate, întreg discursul liric focalizându-se pe tema (condiției artistului într-o societate
meschină, superficială, incapabilă să-l înțeleagă și să îi aprecieze efortul creator/condiției
omului de geniu/iubirii/destinului etc.)
Încă din incipit este dezvăluită concepția autorului despre lume și despre viață.
Demersul poetic are ca punct de plecare tematica propriei opere/ menirea artei/ rolul artistului
redat(ă) la nivel artistic prin intermediul unei/ unui (figură de stil) care (rolul figurii de stil
selectate).
Eul liric, în ipostaza de creator, transfigurează realitatea prin prisma propriei imaginații
și a sensibilității, bogăția expresivă a operei având menirea de a impresiona, de a sensibiliza și
AMARIIE PATRICIA
de a educa cititorul, aspecte ilustrate în versurile ......... prin intermediul (figură de stil) care
este rolul acesteia .............
De asemenea, arta, în concepția autorului are rolul de a trezi sentimentul de patriotism,
de a insufla respect față de valorile reale și față de măreția trecutului istoric național, de a
convinge că libertatea și unirea ar trebui să definească orice națiune.
Versurile surprind condiția artistului, care își manifestă dorința ca receptarea operei sale
să se realizeze la timpul potrivit, pentru a-și atinge menirea.
Textul citat este o artă poetică (romantică, simbolistă, modernistă, tradiționalistă,
neomodernistă, postmodernistă) în care autorul își exprimă în mod direct, subiectiv, concepția
despre lume și viață, despre rolul artistului și despre menirea artei sale prin intermediul unui
limbaj expresiv, care-l particularizează, insuflându-i cititorului stări sufletești menite să îl
sensibilizeze, să îl educe și să îl determine să se autodefinească în raport cu lumea, cu creația
și cu sine.

Caracterizarea de personaj
............. este personajul principal/ central/ protagonistul textului fragmentar, extras din
opera (titlul) scrisă de (autorul), deoarece participă activ la toate momentele acțiunii, iar
celelalte personaje gravitează în jurul său.
Acesta este caracterizat direct atât de către autor, cât și de alte personaje, iar faptele,
gesturile, limbajul și relațiile cu celelalte personaje constituie puncte de reper în caracterizarea
indirectă.
Încă din incipitul textului (se precizează numele personajului) este caracterizat direct de
către narator, modalitate prin care se oferă informații legate de statutul social și originea sa
................
Caracterizat de celelalte personaje ......... apare (se precizează o trăsătură dominantă).
Portretul moral este realizat prin mai multe procedee indirecte. Faptele și felul său de a vorbi
sunt dovada unui model/ sau nu...(alte trăsături care reies). Trăsăturile sale de caracter sunt
completate de atitudinea pe care o adoptă cu celelalte personaje........ Caracterizarea prin nume
constituie o altă metodă indirectă (menționarea autocaracterizării dacă apare).
În concluzie, protagonistul operei literare/ fragmentul operei literare (titlul) scrisă de
(autorul) reprezintă prototipul omului perseverent/ conștient/harnic/ răsfățat/needucat, etc.
care știe să se impună în fața celorlalți, oferindu-le un model (sau nu) de comportament demn
de urmat.
AMARIIE PATRICIA
Curente literare
Curentul literar este reprezentat de o mișcare literară de o anumită amploare care este
constituită de un număr de scriitori care aderă la aceleași concepții literare, au la bază același
program estetic și aceleași principii estetice într-o anumită epocă.
Literatura română veche și literatura română premodernă:
• Umanismul
• Iluminismul
Perioada pașoptistă
• Perioada pașoptistă
• Criticismul juminist
• Clasicismul
• Romantismul (pașoptism + eminescian)
• Realismul
Perioada interbelică
• Simbolism
• Modernism
• Orientari avangardiste/ Avangardismul
• Tradiționalismul
Perioda postbelică
• Neomodernism
• Postmodernism

Umanismul
- Umanismul (Renașterea) este curentul literar, cultural apărut în perioada Renașterii, în Italia,
în secolul XIV extinzându-se ulterior în toată Europa pâna în secolul XVII
-umanismul prezinta omul ca ființă rațională, devenind un scop și nu un mijloc, de asemenea
se îndreapta atenția către redescoperirea valorilor antichității
-trăsăturile caracteristice ale umanismului
• așează în prim plan omul, ca ființă superioară
• admirația față de valorile antichității greco-latine
• încrederea în rațiune
• armonia dintre om și natură
• lupta împotriva dogmatismului (=atitudine bazată pe o dogma-credință, respingând
îndoială și critica)
• încrederea în valorile umane
AMARIIE PATRICIA
-Umanismul românesc se manifestă mai târziu în secolul XVII, prin activitatea cronicarilor
moldoveni și prin contribuția domnitorilor Dimitrie Cantemir, Neagoe Basarab și Constantin
Brâncoveanu
-reprezentanții de seama ai umanismului universal au fost: Dante, Leonardo da Vinci, Martin
Luther, Erasmus, Michelangelo Buonarroti
-reprezentanții de seamă ai umanismului românesc au fost: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion
Neculce, Nicolae Milescu, Constantin Cantacuzino

Iluminismul
-Iluminismul este curentul ideologic și cultural care a apărut în Franța în secolul al XVIII-lea,
extinzându-se mai apoi în toată lumea, mai este numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii
-promovează emanciparea popoarelor prin cultura și răspândirea ei prin școli și prin lucrări de
popularizare, având ca punct de plecare revoluția burgheză din Anglia din anul 1688, când
parlamentul a votat Declarația Drepturilor Omului
-iluminismul este o mișcare intelectuală, filozofică, culturală și ideologică de tip burghez cu
caracter antifeudal, antimonarhic, anticlerical
-opera de seama a Iluminiștilor este Enciclopedia franceză editată între anii 1751-1780 de
matematicianul Jean Le Rond d’Alembert și a filozofului Denis Diderot, care cuprinde toate
domeniile cunoașterii.
-trăsăturile caracteristice ale iluminismului sunt:
• spirit raționalist și materialist
• emancipare și educare prin cultură a poporului
• toleranța religioasă, sistem de guvernare prin monarhia luminată ( Monarh = omul
luminat)
• caracter antifeudal, antimonarhic, anticlerical
• apar conceptele de egalitate și dreptul natal, suveranitatea poporului, se formulează
principiul separării puterilor în stat în trei ramuri: puterea executivă, puterea legislativă
și puterea judecătorească
-iluminisnul românesc se manifestă între anii 1780-1830 și este reprezentat de școala
Ardeleană, care își dorea să emancipeze poporul prin cultură, îndreptându-și atenția către
studiul istoriei și a limbii române
-în literatura româna, iluminismul este reprezentat de școala Ardeleană ai cărei membrii au
fost: Samuil Micu, Petru Maior, Gh. Șincăi, I.Budai Deleanu
-în literatura universală, reprezentanții de seama au fost: Voltaire, Denis Diderot, J.Swift,
Carlo Goldoni, Daniel Defoe
AMARIIE PATRICIA
Clasicismul
-Clasicismul reprezintă curentul literar și artistic apărut în Franța între secolul al XVII-lea și
secolul al-XVIII-lea
-clasicismul este reprezentat de arta antică, aleasă ca sursă de inspirație prin valorile pe care
le promova: idealul moral, armonia, echilibrul, simplitatea
-literatura clasică este definită de cultivarea subiectelor nobile, a idealului moral al artei și a
expresiei echilibrate
-trăsăturile caracteristice ale clasicismului sunt:
• cultivă legile armoniei, simetriei și echilibrului
• idealul moral al artei, prin care promovează binele, frumosul și adevărul
• neamestecul genurilor și speciilor literare
• stilul este simplu și veridic
• personajele sunt construite ca și eroi ideali, animate de principii morale ferme (cinste,
prietenie, patriotism, adevăr)
• specii literare cultivate: imn, odă, poem epic, tragedie erau socotite specii superioare
ale literaturii, dar și poezii cu formă fixă (sonet, rondel, glosă)
• ca și clasa socială, reflectă în primul plan, aristocrația
• regula celor trei unități: de timp, de acțiune și de loc
-principiile și normele estetice specifice clasicismului sunt relevate în Arta poetica a lui
Nicolas Boileau în anul 1674, care valorifica poeticile antice ale lui Aristotel și Horațiu
-reprezentanți de seamă ai clasicismului: Nicolas Boileau, P. Corneille, J. Racine, Moliere,
La Fontaine
-reprezentanți în literatura română: Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi

Romantismul
-romantismul se naște ca o reacție a clasicismului, este o mișcare artistică, literară și
intelectuală în prima jumătate a sec al-XIX-lea, apărută în spațiul european în contextul
revoluțiilor burghezo-democratice, a luptei pentru independență și libertate națională
-trăsăturile caracteristice ale romantismului:
• imaginația este principiul fundamental de creație
• definește timpul și spațiul că fiind nemărginite, ca proiectare subiectiva a spiritului
uman
• teme romantice: iubirea, viața, moartea, libertatea, exotismul
• aspirația spre absolut (iubirea perfectă, libertatea deplină, cunoașterea totală)
• prezența eului liric în textele literare
• exprimarea cu prioritate a sentimentelor și a fanteziei creatoare
AMARIIE PATRICIA
• construiește eroi excepționali în situații excepționale
• utilizează procedee artistice variate, cum ar fi antiteza
• întoarcerea spre trecut și adorarea trecutului
• descoperirea folclorului național
• evadarea din lumea reală prin vis sau somn ( mitul oniric)
-temele romantismului se refera la condiția nefericită a geniului (geniul în raport cu timpul,
geniul în raport cu iubirea)
-reprezentanții romantismului românesc au fost: Mihai Eminescu, Constantin Negruzzi,
George Coșbuc, Grigore Alexandrescu, Octavian Goga, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru
Macedonski
-reprezentanții romantismului în literatura universală: Victor Hugo, Lamartine, H.Heine,
Novalis

Simbolismul
-Simbolismul este curentul literar apărut în Franța la sfârșitul secolului al -XIX- lea, ca reacție
împotriva romantismului retoric și naturalismului, promovând poezia modernă
-în viziunea acestui curent, valoarea fiecărui obiect și fenomen din lumea care ne înconjoara
poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor
-simbolul fiind modul de exprimare propriu al acestui curent
Simbolismul românesc cunoaște patru etape:
Etapa I: este marcată de activitatea lui Al. Macedonski care editează revista Literatorul
Etapa II: este reprezentata de activitatea lui Ovid Densușianu, care editează revista Viața nouă
Etapa III: este cea a simbolismului formal, pune accent pe muzicalitatea versurilor și cea a
efectelor sonore obținute prin resurse fonetice, care apare în creația lui Ion Minulescu
Etapa IV: cea a simbolismului bacovian, reprezentat de poetul George Bacovia, simbolismul
depresiv
-numele acestui curent literar a fost dat de Jean Moreas în anul 1886 prin publicarea articolului-
program numit Le Symbolisme în ziarul Le Figaro
-trăsăturile caracteristice ale simbolismului sunt:
• folosirea simbolului ca imagine concretă care este asociată cu un sentiment, cu o idee
• cromatica poeziilor este redată de culorile reci
• muzicalitatea versurilor, interioară sau exterioară
• folosirea versului liber, accentul punându-se pe forma și ritmul versului
• raportul dintre simbol și eul poetic este sugerat și nu exprimat
• prezinta teme și motive specifice (singurătate, melancolie, moarte, nevroză)
AMARIIE PATRICIA
• iubirea în poeziile simboliste prezintă reacții vitaliste sau maladive
• temele simboliste se refera la condiția dominantă a poetului, poetul este de fapt un
prizonier într-un spațiu închis unde nu are șanse de evadare, el aluneca în moarte sub
apăsarea destinului
-reprezentanții simbolismului în Franța au fost: Charles Baudelaire (prin creațiile sale Les
Fleurs du mal și Les Corespondences), Arthur Rimbaud, Paul Verlaine
-reprezentanții simbolismului românesc au fost: Ion Minulescu, George Bacovia, Dimitrie
Anghel, Elena Farago, Traian Demetrescu

Modernismul
-Modernismul este curentul literar care aparține secolului al-XIX-lea, care constă în negarea
tradiției, a apărut ca o reacție la tradiționalism
-trăsăturile caracteristice ale modernismului:
• libertatea de exprimare, de creație
• ruptura de trecutul tradițional
• revalorizarea omului de la oraș, a realului
• intelectualizarea emoției poetice
• ambiguitate
• figura de stil predominanta: oximoronul
• versul liber
• tehnica ingambamentului
-este o mișcarea culturală, artistică care include artele vizuale, muzica, literatura progresivă
și arhitectură
-reprezentanții modernismului românesc au fost: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu

Realismul
-Realismul este curentul literar care se manifestă în Franța în secolul XIX având ca principiu
fundamental redarea în manieră credibilă, veridică a realității, apare ca o reacție împotriva
romantismului, negând idealul
-trăsăturile caracteristice ale realismului sunt:
• reprezentarea veridică a realității
• expresiile artistice, figurile de stil au rol caracterizator și nu de înfrumusețare a
limbajului
• teme specifice: familia, banii, singurătatea, avariția
• narator omniscient și omniprezent
• perspectiva narativa este obiectiva
• evenimentele decurg cronologic
AMARIIE PATRICIA
• acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri, este creata prin fapte, întâmplari și
personaje preluate din realitatea imediată
• se utilizează tehnica detaliului pentru redarea cât mai veridică a mediului
• prezintă elemente reale de cronotop (locuri care există în realitate)
• temele romanelor realiste includ parvenitismul, avariția, imoralitatea, singurătatea
-reprezentanții realismului românesc au fost: Ioan Slavici, Ion Creangă, Marin Preda, Liviu
Rebreanu, George Călinescu, Nicolae Filimon
-reprezentanții realismului în literatura universală: Balzac, Tolstoi, Dostoievski

Tradiționalismul
- Tradiționalismul este o mișcare literară care apare în perioada interbelică, la începutul
secolului XX , se remarcă prin promovarea valorilor tradiționale ale spiritualității românești
-nuclee (tendințe) tradiționiste importante:
• semănătorismul
• poporanismul
• gândirismul
-tradiționaliștii promovează tradiția, considerând că doar satul poate conserva puritatea
sufletului românesc prin conservarea religiozității, fiind singurul loc în care folclorul și
civilizația arhaică se păstrează intacte
-trăsăturile caracteristice ale tradiționismului:
• promoveză problematica țăranului român
• cultivă universul patriarhal al satului
• istoria și folclorul sunt principalele izvoare de inspirație
• respinge toate formele de civilizație modernă, considerând orașul ca spațiu al
degradării morale
• atașamentul față de ortodoxie și autohtonism
• valorifică elemente de factura biblică și mitologica ( mituri agrare, miturile pastorale,
etc)
• folosirea unui limbaj poetic specific care include un registru popular și elemente ale
lexicului religios
-reprezentanții tradiționalismului românesc au fost: Ion Pilat, Vasile Voiculescu, Lucian
Blaga

Neomodernismul
-neomodernismul este un curent literar definit de spiritul creator postbelic, aparut în secolul al
XX-lea
AMARIIE PATRICIA
-acest curent literar se constituie în jurul revistei Albatros editată în anul 1941 și condusă de
Geo Dumitrescu
-neomoderniștii sunt priviți ca o generatțe fără dascăli și fără părinți spirituali
-trăsăturile caracteristice ale neomodernismului:
• ironia, spiritul ludic
• expansiunea imaginației
• erotismul și confesiunea
• elemente suprarealistice și ermetice
• preferința pentru metafora de toate tipurile
• universul afectiv al omului contemporan
• se reinterpretează miturile
-literatura neomodernistă este definită printr-un limbaj ambiguu, metafore subtile ți expresie
ermetică, printr-un imaginar poetic inedit
-directii ale neomodernismului, stabilite de E. Simion, în Scriitorii români de azi:
• Poezia poeziei; criza de identitate; un poet al transparentei – N. Stănescu
• Concretizarea simbolurilor – Cezar Baltag
• Poezia; expresionism țărănesc – Ion Alexandru
• Ironiști și fanteziști: M. Sorescu, M. Ivănescu
• Lirica feminină; spiritualizarea emoției – Ana Blandiana, Constanța Buzea
-reprezentanții de seama ai neomodernismului românesc: Nichita Stănescu, Cezar Baltag,
Marin Sorescu, Ileana Malancioiu, Ana Blandiana, Leonid Dimov

Pașoptismul
-perioada pașoptistă a fost o mișcare culturală intensă care a promovat principiul specificului
național
-a avut la bază activitatea revistei „Dacia literară” publicată de Mihail Kogălniceanu în anul
1940
-este un curent literar în poezie, lirică și epică
-această perioadă culturală se poate diviza în trei perioade:
• Prepașoptismul (1830-1840)
• Pașoptismul (1840-1860)
• Postpașoptismul (1860–1870)
-trăsăturile caracteristice ale pașoptismului:
• necesitatea unei literaturi naționale originale
• teme și motive romantice
AMARIIE PATRICIA
• istoria este aleasă sursă de inspiratiie pentru o lirica a patriotismului
• libertatea de creație, spirit rebel, aspirație spre absolut
• literatura populară și natura sunt valorificate
-pașoptismul corespunde unui moment de raspântie în evoluția istorică a țărilor române:
trecerea de la feudalism la capitalism
-reprezentanții de seama ai pașoptismului românesc: M. Kogălniceanu, Vasile Alecsandri,
Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Anton Pann, Alexandru Donici

Junimea – Criticismul junimist


-Junimea a fost o grupare literar-culturală înființată la Iași în anul 1863 de către un grup de 5
intelectuali români (Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Petre Carp și Theodor
Rosetti) care a dat naștere la un curent de idei numit junimism
-activitatea junimii s-a impus în viață culturală avându-l ca mentor pe Titu Maiorescu,
impunându-i și pe scriitorii au transformat acesta perioadă în Epoca Marilor Clasici
-epoca marilor clasici:
• Ion Creanga - povești, povestiri, amintiri
• Mihai Eminescu – poezie romantică
• Ion Luca Caragiale – schițe și comedii
• Ioan Slavici – nuvele și romane
-pentru a exprima ideile junimii, se înființează la Iași la 1 martie 1867 revista „Convorbiri
literare" sub conducere lui Iacob Negruzzi în care se vor publica lucrările marilor clasici
-trăsăturile caracteristice ale Junimii:
• răspândirea spiritului critic
• încurajarea literaturii naționale
• crearea și impunerea valorilor naționale
• educarea oamenilor prin cultură
• unificarea limbii literare
-criticismul junimist își continua activitatea de critică literară prin contribuția ilustră a lui
Mihail Kogălniceanu care înfiinteaza revista „Dacia literara” și publica manifestul
romantismului românesc
-reprezentanții junimii: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp, Theodor Rosetti

Postmodernismul
-Perioada postmodernismului se afirmă din anul anul 1980 și pâna astăzi
-în acest curent literar principiile tradiției sunt identificate din punct de vedere modern
AMARIIE PATRICIA
-în anul 1986 se publică articole cu privire la problemele postmodernismului în revista „Caiete
critice” care reușesc să atragă atenția scriitorilor
-trăsăturile caracteristice ale postmodernismului:
• accentul cade pe spiritul ludic și parodie
• prezența jocurile de limbaj
• naratismul de combină cu lirismul în poezie
• realitatea străzii apare în poezie
• banalul e scos în evidență și valorificat
• este permis amestecul genurilor literare
-perioada postmodernismului mai este denumita și Generația ’80
Reprezentanți ai postmodernismului: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Adriana Babeți,
Ioan Vieru, Valentin Busuioc, Dumitru Crudu
AMARIIE PATRICIA
INDICAȚII ESEU CONFORM BAREMULUI DE CORECTARE
Notă
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare
cerinţă/reper).
Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente –
introducere, cuprins, încheiere
• 1 punct; logica înlănțuirii ideilor
• 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare
• 2 puncte; ortografia
• 2 puncte; punctuaţia
• 2 puncte; așezarea în pagină
• 1 punct: lizibilitatea
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400
de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.
PARTICULARITĂȚILE UNUI TEXT POETIC STUDIAT
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
• evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
• comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
• analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic
ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri
semantice, elemente de prozodie etc)
PARTICULARITĂŢI ALE UNEI COMEDII STUDIATE
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
• evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea comediei studiate într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
• comentarea a două scene relevante pentru tema comediei studiate;
• analiza a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru comedia
studiată (de exemplu: acțiune, conflict dramatic, registre stilistice, limbaj, act, scenă
etc.)
PARTICULARITĂŢI ALE UNUI TEXT NARATIV STUDIAT
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
• evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ ales într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică
AMARIIE PATRICIA
• comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ ales
• analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru
textul narativ ales (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit,
final, tehnici narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre
stilistice, limbaj etc.)
PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
• prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
• evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvenţe comentate;
• analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ,
semnificative pentru construcția personajului (de exemplu: acțiune, incipit, final,
conflict, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, perspectivă narativă, registre
stilistice, limbaj etc.)
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
• evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o
orientare/perioadă literară, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică
• prezentarea a două imagini/idei poetice, relevante pentru tema și viziunea despre lume
din textul poetic studiat
• ilustrarea a patru elemente de compoziție și de limbaj ale textului poetic studiat,
semnificative pentru ilustrarea temei și a viziunii despre lume (de exemplu: imaginar
poetic, titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motiv -poetic, laitmotiv, figuri
semantice/ tropi, elemente de prozodie etc)
• susținerea unei opinii despre modul în care tema și viziunea despre lume se reflectă în
textul poetic studiat.
AMARIIE PATRICIA
Povestea lui Harap-Alb
Particularități ale unui text narativ
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere (titlul, autorul, temă, apariție, specie literară, curent literar)
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică realism – perseptiva narativă, tipologizarea personajelor
3. Comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ: scena coborarii in fantana a
mezinului, scena trecerii podului
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: titlul, relație incipit-final

Opera literară „Povestea lui Harap-Alb’’ scrisă de Ion Creanga, este un basm cult
apărut în revista „Convorbiri literare’’ în 1877. Acțiunea basmului înfățișează parcurgerea
drumului maturizării de către erou, în timp ce conflictul dintre bine și rău se încheie prin
victoria forțelor binelui.
Basmul este o operă epică populară sau cultă, de dimensiuni medii, în care realul și
fantasticul se întrepătrund. Acțiunea are în centru un conflict bazat pe principiul luptei dintre
bine și rău, confruntare care se soldează întotdeauna cu victoria finală a binelui
Autorul zugrăvește iluzia realității folosindu-se de tipologizarea personajelor,
perspectiva narativă deosebită precum și de repere spațio-temporale.
O primă trăsătură a realismului prezentă în acest basm este perspectiva narativă.
Întamplările din basm sunt relatate la persoana a III-a de către un narator omniscient și
omniprezent, dar nu întotdeauna obiectiv, deoarece adeseori intervine prin comentarii adresate
cititorului „Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați”. Specifica acestei perspective
este și relația narator-personaj, naratorul omniscient știe mai mult decat personajele sale și prin
interimediul omniprezenței sale, dirijează evoluția lor ca un regizor universal, conform unui
destin prestabilit.
O altă trăsătură a realismului prezentă în basm este tipologizarea personajelor.
Flamanzilă, Gerilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă sunt personaje episodice, ajutătoare.
Deși au puteri supranaturale, ei sunt umanizați: au sentimente, comunică, gândesc. Prin
portretele fizice ale celor cinci tovarăși ai eroului se ironizează defecte umane (frigurosul,
mâncăciosul), iar aspectul lor grotesc ascunde calități precum bunătatea și prietenia.
Tema romanului o constituie, pe lângă lupta dintre bine și rau, întalnită în toate
basmele populare sau culte, inițierea și maturizarea fiului de Crai. Formarea tânărului prin
diferite probe au scopul de a-l pregati să ajunga împărat. Evoluţia personajului principal din
ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de împărat marchează caracterul de bildungsroman al scrierii.
O primă secvență narativă semnificativă pentru tema basmului este scena
coborârii în fantana a mezinului. Deoarece eroul nu cunoaște drumul corect, acceptă ajutorul
spânului care îl păcălește și-l convinge sa coboare în fântână. Antagonistul îl închide pe tânăr
AMARIIE PATRICIA
în fântână și îi cere, în schimbul eliberării, să facă schimb de identități, să devină robul lui și
să jure „pe ascuțisul paloșului” că-i va deveni slugă „până când va muri și iar va învia”.
Spânul îl va învăţa umilinţa, îl va supune la probe decisive, dar mai presus de orice îi pune la
încercare cuvântul dat, adică onoarea sa de om. Din aceasta secvență narativă putem observa
consecințele naivității personajului central, Harap-Alb. Devenit slugă, pierzându-şi toate
calitățile dobândite prin naştere, eroul îşi începe ascensiunea de pe cea mai de jos treaptă.
O altă scenă semnificativa pentru tema basmului este cea a trecerii podului. Prima
proba la care este supus eroul este înfrângerea ursului (a tatălui deghizat in urs) care se află
sub podul ce desparte împărăția de lumea necunoscută. Este o proba menită să-i testeze vitejia,
bărbăția și curajul. Proba podului este una crucială în desfășurarea procesului de inițiere a
tânărului fiu de crai, deoarece este o prima verificare, fără de care el nu ar fi putut demonstra
ca este capabil să-și ducă misiunea la bun sfârșit. Podul simbolizează trecerea de la o lume la
alta, de la cunoaștere spre necunoscut, sau de la imaturitate la maturitate. Mezinul trece această
probă cu ajutorul calului năzdrăvan care „dă năvală asupra ursului”.
Titlul basmului este simbolic, deoarece sugerează, prin oximoronul „Harap-Alb”, dubla
identitate a personajului: cea asumată, de sluga a Spânului și cea reală, de tânăr prinț. În plan
denotativ termenul „harap” semnifică „om cu parul și pielea de culoare neagră”, iar în plan
conotativ face trimitere la condiția de slugă a tânărului neinițiat. „Albul” exprimă inocența și
naivitatea feciorului de crai. Prin substantivul comun „poveste”, titlul anunță o serie de
evenimente care vor contura existența și maturizarea eroului.
Relația incipit-final
Incipitul basmului se deschide în formula iniţială: ”Amu cică era odată…”, prin care
se stabilesc relaţiile temporale şi spaţiale: verbul la imperfect „era” şi adverbul „odată”
plasează acţiunea în atemporalitate. Formula inițială marchează intrarea în fabulos, în lumea
basmului. Incipitul conține și sugestii ale unui timp istoric, real, amintind de perioada Evului
Mediu românesc: „țări bântuite de războaie cumplite’’.
Finalul basmului este marcat prin întoarcerea la curtea lui Verde-Impărat unde are loc
recunoaşterea şi transfigurarea eroului, dar şi demascarea şi pedepsirea răufăcătorului. Spânul
este demascat de fată, o „farmazoana" (cu puteri supranaturale). El îi taie capul lui Harap-Alb
şi îl dezleagă astfel pe erou de jurământul supunerii, semn că iniţierea este încheiată, iar calul
îl omoară pe răufăcător. Eroul este înviat de fată. Învierea este o trecere la o altă identitate:
aceea de împărat
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” este, un text epic de dimensiuni medii, cu
personaje și evenimente care prezintă atât trăsături reale, cât și fantastice. Opera lui Ion
Creangă este inseparabilă de elemente de proveniență folclorică, astfel încât acestea se
regăsesc și în textul de față, atât prin limbajul utilizat, cât și prin înfățișarea tradițiilor și a
obiceiurilor populare.
AMARIIE PATRICIA
Povestea lui Harap-Alb
Eseu caracterizare personaj
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere (titlul, autorul, temă, apariție, specie literară, curent literar)
2. Statutul social, psihologic și moral al personajului
3. Trăsătură a personajului evidențiată prin 2 scene semnificative: scena coborarii in fantana a mezinului,
întâlnirea cu Sfântă Duminică deghizată în cerșetoare
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: titlul, relația incipit - final

Opera „Povestea lui Harap-Alb’’ este un basm cult scris de Ion Creangă, apărut în
revista „Convorbiri literare’’ în 1877.
Acțiunea basmului înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou.
Conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui. Personajul principal al
operei este Harap-Alb.
Statutul social al eroului se modifică pe parcursul acțiunii. Inițial, acesta este un fiu
de crai, însă în momentul coborârii în fântână, el devine sluga antagonistului, căpătând numele
de Harap-Alb. Deznodământul basmului prezintă încă o modificare de statut, când eroul
moare, iar prin renaștere își recapătă statutul de fiu de crai și avansează pe plan social, devenind
successor al Împăratului Verde.
Statutul psihologic este strâns legat de cel social, acesta variind pe baza experienței
dobândite. Inițial, eroul manifestă o atitudine egoistă, impulsivă și superficială, lucru reliefat
din întâlnirea cu Sfânta Duminică și din încercarea de a găsi calul din tinerețea tatălui său. În
urma transformării lui în slugă, acesta evoluează psihologic, devenind perseverent și sociabil,
lucru care îl ajută în demersurile și încercările sale și reușește să își facă prieteni loiali. Statutul
moral al eroului evoluează, de asemenea, pe parcursul desfășurării acțiunii. Acesta este reliefat
prin intermediul trăsăturilor morale ale individului.
Inițial, acesta are atât calități, cât și defecte, precum impulsivitatea sau naivitatea.
Calitățile eroului sunt evidențiate prin atitudinea lui față de personaje, din care se remarcă
bunătatea sufletească, altruismul, curajul, demnitatea și încrederea în sine. Aceste calități sunt
dobândite în drumul său spre maturizare.
Trăsătura dominantă de caracter a lui Harap-Alb este naivitatea.
O primă secvență narativă semnificativă pentru tema basmului este scena
coborârii în fântână a mezinului. Deoarece eroul nu cunoaște drumul corect, acceptă ajutorul
spânului care îl păcălește și-l convinge să coboare în fântână. Antagonistul îl închide pe tânăr
în fântână și îi cere, în schimbul eliberării, să facă schimb de identitate, să devina robul lui și
să jure „pe ascuțișul paloșului” că-i va deveni slugă „până când va muri și iar va învia”. Spânul
îl va învăţa umilinţa, îl va supune la probe decisive, dar mai presus de orice îi pune la încercare
cuvântul dat, adică onoarea să de om. Din această secvență narativă putem observa
AMARIIE PATRICIA
consecințele naivității personajului central, Harap-Alb. Devenit slugă, pierzându-şi toate
calitățile dobândite prin naştere, eroul îşi începe ascensiunea de pe cea mai de jos treaptă.
O altă scenă semnificativă pentru caracterizarea personajului o reprezintă
întâlnirea cu Sfântă Duminică deghizată în cerșetoare. Acesta este primul lui contact cu
supranaturalul. Este caracterizat indirect prin atitudinea lui față de bătrână, demonstrând
naivitate și incapacitatea de a vedea dincolo de aparențe. De asemenea, prin gestul său de a-i
da un bănuț demonstrează milostenie și credința în Dumnezeu. Sfântă Duminică, anticipând
destinul luminos al feciorului, îl caracterizează direct „Luminate crăișor, ai să te poți duce
unde n-au putut frații tăi, pentru că ție ți-a fost scris de sus."
Titlul basmului este simbolic, deoarece sugerează, prin oximoronul „Harap-Alb’’,
dubla identitate a personajului: cea asumată, de slugă a Spânului și cea reală, de tânăr prinț. În
plan denotativ termenul „harap’’ semnifică „om cu părul și pielea de culoare neagră’’, iar în
plan conotativ face trimitere la condiția de slugă a tânărului neinițiat. „Albul’’ exprimă
inocența și naivitatea feciorului de crai. Prin substantivul comun „poveste’’, titlul anunță o
serie de evenimente care vor contura existența și maturizarea eroului.
Relația incipit-final
Incipitul basmului se deschide în formula iniţială: ”Amu cică era odată…”, prin care
se stabilesc relaţiile temporale şi spaţiale: verbul la imperfect “era” şi adverbul “odată”
plasează acţiunea în atemporalitate. Formula inițială marchează intrarea în fabulos, în lumea
basmului. Incipitul conține și sugestii ale unui timp istoric, real, amintind de perioada Evului
Mediu romanesc: ‘’țări bântuite de războaie cumplite’’.
Finalul basmului este marcat prin întoarcerea la curtea lui Verde-Impărat unde are loc
recunoaşterea şi transfigurarea eroului, dar şi demascarea şi pedepsirea răufăcătorului. Spânul
este demascat de fată, o „farmazoană" (cu puteri supranaturale). El îi taie capul lui Harap-Alb
şi îl dezleagă astfel pe erou de jurământul supunerii, semn că iniţierea este încheiată, iar calul
îl omoară pe răufăcător. Eroul este înviat de fată. Învierea este o trecere la o altă identitate:
aceea de împărat iubit şi putenic. Pentru vrednicia lui, primeşte răsplata cuvenită, nunta şi
impărăţia.
Deşi este un personaj de basm, eroul nu reprezintă doar tipul voinicului, ca Făt-Frumos
din basmele populare, ci este şi un „om de soi bun" (G. Călinescu), eroul „vrednic" (cum spune
Verde-Împărat) care traversează o serie de probe, se maturizează şi devine împărat. Basmul
poate fi, astfel, considerat un bildungsroman.
AMARIIE PATRICIA
Moara cu noroc
Particularități de construcție ale unui text narativ
1. Introducere
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică – realism: perspectiva narativă, coordonatele spațio-
temporale
3. Comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ: scena aparitiei lui Lica
Samadaul la Moara cu noroc, scena în care Ghiță își ucide soția
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj:titlul, relația incipit-final

Publicată în 1881, în volumul Novele din popor, nuvela realistă, de factură psihologică
Moara cu noroc devine una din scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra
lumii și asupra satului transilvănean.
Nuvela psihologică este specie a genului epic în proză cu un singur fir narativ care
prezintă un conflict puternic, între personaje bine conturate, conflictul se dezvoltă pe două
coordonate, una exterioară, care urmărește firul propriu-zis al evenimentelor și una interioară,
planul conștiinței personajului.
O primă trăsătură a realismului care se regăsește în aceasta nuvelă este
obiectivitatea perspectivei narative. Narațiunea este realizata la persoana a III-a de către un
narator omniscient și omniprezent. Specifica prozei obiective este și relația narator-personaj,
de altfel naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezența, dirijează
evoluția lor că un regizor universal, conform unui destin prestabilit. De asemenea, interferența
dintre planul naratorului și cel al personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect liber
„Ana își calca pe inima și se dete la joc. La început se vedea că a fost prinsă de sila; dar ce
avea să facă? La urma urmelor, de ce să nu joace?’’.
O altă trăsătură a realismului care se regăsește în nuvelă este existența
coordonatelor spatio-temporale. Coordonatele spatio-temporale sunt precizate, acțiunea
având loc la începutul secolului al XIX-lea în Ardeal, într-un loc numit Moara cu noroc.
Spațiul descris este real, situat aproximativ în zona comunei Șiria din Ardeal. Încă de la început
Slavici evidențiază semnificația acestui spațiu prin descrierea drumului urmat de Ghiță de la
plecarea din sat până ce ajunge la Moara cu noroc. Mai întăi, personajul trebuie să urce niște
dealuri, așa cum acesta va urca pe scara sociala și materială în nuvelă, iar apoi trebuie să
coboare într-o vale în care se afla Moara cu noroc, așa cum personajul vă cobori pe ultima
treaptă a degradării sale morale.
Tema specifică nuvelei psihologice, o constituie dezumanizarea sub influența
nefastă a banului. Din perspectiva psihologica, nuvela prezinta conflictul interior trăit de
Ghiță, care, dornic de prosperitate economica, își pierde pe rand încrederea în sine și în familie.
O scenă semnificativă pentru tema și viziunea despre lume este apariția lui Lică
Sămădăul la moară. Această vizită tulbură echilibrul familiei, dar și pe cel interior al lui
AMARIIE PATRICIA
Ghiță. Cu toate că își dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el și familia lui, Ghiță nu
se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercita asupra lui. Ghiță este în permanență
influențat de Lică Sămădăul care îi exploatează slăbiciunile, transformandu-l într-un om diferit
față de cel care era când a ajuns la moară. Aceasta secvență ilustrează obsesia pentru avere a
personajului central, fiind ispitit de bogăția pe care ar putea-o obține într-un timp scurt. Acesta
este momentul premergător dezumanizării personajului principal, căzând în ispita banilor „se
gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășia lui Lica, vedea banii grămadă înaintea să
și i se împăienjeneau parcă ochii’’.
O altă scenă semnificativă pentru tema și viziunea despre lume este punctul
culminant al nuvelei. Ghiță, orbit de furia dată de neloialitatea Anei, o omoară pe aceasta cu
sânge rece, cu un cuțit direct în inimă. Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră
spre o firească satisfacţie materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a
personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale: Ghiță
devine criminal. Acesta nu scapă de moarte și este omorât de Răuț, care-l împușcă în ceafă.
Răuț dă foc hanului. Această scenă arată consecințele pe care le aduc deciziile făcute cu
lăcomie, lipsa cinstei și a sincerității.
Titlul operei, din punct de vedere morfologic este alcătuit din două substantive comune.
În sens conotativ, titlul ilustrează ironia naratorului pentru soarta personajului principal. În
sens denotativ, cuvântul „moara’’ face referire la un spațiu amenajat pentru a se măcina
cereale. În sens conotativ, „moara’’ face trimitere la măcinarile interioare, gândurile
protagonistului. Titlul este ironic întrucât „norocul’’ nu este altceva decât o usurință a
câștigurilor rapide, transformată în ghinion prin abaterile etice, jaful, crima, la care Ghiță
participă.
Incipitul îl surprinde pe Ghiță într-un dialog cu soacra să, sfătuindu-se cu privire la
oportunitatea de a lua în arendă o cârciumă numită Moara cu noroc. Cuvintele bătrânei
anticipeazã acţiunea nuvelei şi destrămarea familiei lui Ghiţă: „omul să fie mulţumit cu sărăcia
sa, căci, dacă e vorbă, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Aceasta asociază
sărăcia cu fericirea, în timp ce bogăția o vede ca posibilă sursă de nefericire.
Finalul nuvelei este simetric cu incipitul și este reprezentat printr-un epilog constituit
tot din vorbele bătrânei: „Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost data..”. Destinul
personajelor Ghiță, Ana și Lică, este tragic, iar existența focului simbolizează arderea tuturor
păcatelor și sfârșitul răului.
Moara cu noroc, de Ioan Slavici, este o nuvelă realistă, prin temă, tipologia personajelor
stil, și o nuvelă psihologică, pentru că urmărește conflictul interior, frământările în planul
conștiinței personajelor. Observarea este minuțioasă, detaliată și servește realizării unor
psihologii complexe.
AMARIIE PATRICIA
Moara cu noroc
Eseu caracterizare personaj
1. Introducere
2. Statutul social, psihologic și moral al personajului
3. Trăsătură a personajului evidențiată prin 2 scene semnificative: scena aparitiei lui Lica Samadaul la
Moara cu noroc, scena în care Ghiță își ucide soția
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: incipit- final, conflict

Publicată în 1881, în volumul Novele din popor, nuvela realistă, de factură psihologică
Moara cu noroc devine una din scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra
lumii și asupra satului transilvănean.
Personajul principal al operei este Ghiță care trăiește un puternic conflict interior,
oscilând între dorințe puternice, dar contradictorii: dorința de a rămâne om cinstit, pe de o
parte, și dorința de a se îmbogății alături de Lică, pe de altă parte
Statutul social al acestuia se modifică pe parcursul nuvelei și subliniază evoluția
personajului. Inițial, acesta este un cizmar sărac și tată de familie, pe umerii căruia apasă toată
responsabilitatea bunăstării acesteia. Acest lucru îl încurajează să fie nemulțumit de situația
lui socială și materială, ce conduc la luarea în arendă a cârciumii Moara cu noroc, în speranța
că, astfel, va asigura familiei un trai mai bun.
Din punct de vedere psihologic, Ghiță este marcat de un conflict interior între
dragostea pentru Ana și dragostea pentru bani. Cele două voci interioare îi influențează modul
de a gândi în funcție de circumstanțe. Mentalitatea lui este într-o continuă metamorfoză pe tot
parcursul nuvelei, acesta fiind inițial un caracter puternic, ce nu se lasă influențat de alții, însă
devine, pe final închis, necomunicativ.
Statutul moral al protagonistului cunoaște, de asemenea, o profundă metamorfoză.
Ghiță devine treptat un om lacom, obsedat de câștig și lipsit de moralitate, fiind dispus să facă
orice pentru a-și proteja veniturile. Devine criminal, omorându-și soția infidelă, în ciuda
faptului că era direct responsabil de comportamentul ei.
Trăsătură dominanta de caracter a personajului este patima pentru bani, care îi
va distruge familia și îi va scurta destinul.
O scenă semnificativă pentru caracterizarea protagonistului este apariția lui Lică
Sămădăul la moară. Această vizită tulbură echilibrul familiei, dar și pe cel interior al lui
Ghiță. Cu toate că își dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el și familia lui, Ghiță nu
se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercita asupra lui. Ghiță este în permanență
influențat de Lică Sămădăul care îi exploatează slăbiciunile, transformandu-l într-un om diferit
față de cel care era când a ajuns la moară. Aceasta secvență ilustrează obsesia pentru avere a
personajului central, fiind ispitit de bogăția pe care ar putea-o obține într-un timp scurt. Acesta
este momentul premergător dezumanizării personajului principal, căzând în ispita banilor „se
AMARIIE PATRICIA
gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășia lui Lica, vedea banii grămadă înaintea să
și i se împăienjeneau parcă ochii’’.
O altă scenă semnificativă pentru caracterizarea protagonistului este punctul
culminant al nuvelei. Ghiță, orbit de furia dată de neloialitatea Anei, o omoară pe aceasta cu
sânge rece, cu un cuțit direct în inimă. Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră
spre o firească satisfacţie materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a
personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale: Ghiță
devine criminal. Acesta nu scapă de moarte și este omorât de Răuț, care-l împușcă în ceafă.
Răuț dă foc hanului. Această scenă arată consecințele pe care le aduc deciziile făcute cu
lăcomie, lipsa cinstei și a sincerității.
Incipitul îl surprinde pe Ghiță într-un dialog cu soacra să, sfătuindu-se cu privire la
oportunitatea de a lua în arendă o cârciumă numită Moara cu noroc. Cuvintele bătrânei
anticipeazã acţiunea nuvelei şi destrămarea familiei lui Ghiţă: „omul să fie mulţumit cu sărăcia
sa, căci, dacă e vorbă, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Aceasta asociază
sărăcia cu fericirea, în timp ce bogăția o vede ca posibilă sursă de nefericire.
Finalul nuvelei este simetric cu incipitul și este reprezentat printr-un epilog constituit
tot din vorbele bătrânei: ‘’Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost data..’’. Destinul
personajelor Ghiță, Ana și Lică, este tragic, iar existența focului simbolizează arderea tuturor
păcatelor și sfârșitul răului.
Conflictul
În cadrul nuvelei psihologice prevalează conflictul interior în detrimentul celui exterior,
fiind plasat la nivelul conştiinţei personajului, Ghiţă oscilând permanent între cinste şi
necinste, între dorinţa de îmbogăţire şi dorinţa de a rămâne onest. Conflictul acesta este
anticipat în capitolul al II-lea prin descrierea cadrului natural: alternativa „la dreapta, pădure
tânără” şi „la stânga pădure arsă, mărăcini” anticipând caracterul oscilant al personajului
principal între bine şi rău. Abaterea de la principiile morale este evidenţiată prin drumul care
„coteşte mereu”. Aserţiunea „la deal valea se strâmtează din ce în ce” anticipează progresia
amplificată a conflictului, iar detaliul „un trunchi pe jumătate ars, loc de popas pentru corbii
ce se lasă croncănind” anticipează exitus-ul tragic al personajelor.
Moara cu noroc, de Ioan Slavici, este o nuvelă realistă, prin temă, tipologia personajelor
stil, și o nuvelă psihologică, pentru că urmărește conflictul interior, frământările în planul
conștiinței personajelor. Observarea este minuțioasă, detaliată și servește realizării unor
psihologii complexe.
AMARIIE PATRICIA
Luceafărul
Particularități ale unui text poetic
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/ literar sau într-o orientare tematică: romantism
3. Comentarea a două idei poetice relevante pentru tema textului poetic
4.Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: titlu, incipit

Luceafărul a fost scris de Mihai Eminescu și a apărut în anul 1883, fiind reprodus
ulterior în revista Convorbiri literare. Considerat o sinteză a liricii lui Mihai Eminescu, poemul
valorifică idei din basmul "Fata din grădina de aur", cules de Richard Kunisch, schema epică
trecând într-un plan secund, reprezentativă fiind reflecția filosofică, o antiteză între condiția
omului de geniu și condiția omului de rând.
Romantismul a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la
sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. Romantismul a
influențat artele vizuale, literatura și muzica, dar de asemenea a avut un impact și asupra
istoriografiei, educației și istoriei naturale.
Tema romantică, problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea.
Iubirea se prezintă în diferite ipostaze, terestră între Cătalin și Cătălina, cosmică între fata de
împărat și Hyperion. Motivele romantice de la începutul poemului sunt luceafărul, marea,
castelul, fereastra, oglinda, care susțin atmosfera de visare în care se naște iubirea dintre
Luceafăr și fata de împărat. Alte motive sunt reprezentate de motivul îngerului și al demonului,
chipuri sub care se arată Luceafărul „O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arata”.
Zborul cosmic, motiv literar relevant în raport cu setea de iubire ca act al cunoașterii absolute,
se intersectează cu motivele timpului, zburând spre Demiurg, Hyperion ajunge într-un spatiu
atemporal ce coincide cu momentul de dinaintea nașterii lumilor ”Căci unde ajunge nu-i hotar/
Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.”
Titlul poemului se referă la motivul central al textului, ”Luceafărul” văzut că o ființă
singuratică și nefericită, opusă omului comun. Titlul unește două mituri, unul românesc, al
stelei căzătoare și altul grecesc, al lui Hyperion „cel care merge pe deasupra”.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului, timpul este mitic „A fost odată că-
n povești/A fost ca niciodată”. Fata de împărat reprezintă pământul însuși, portretul acesteia
„O prea frumoasă fată” scoate în evidență unicitatea terestră oferindu-i protecție. Comparațiile
„Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele” reflectă puritatea și predispoziția către
înălțimile astrale. Simetria compozițională se realizează în cele patru părți ale poemului astfel
cele două planuri, cosmic și terestru, se regăsesc în prima și în ultima parte, partea a două
reflectă doar planul terestru, iubirea dintre Cătălin și Cătălina, iar partea a treia reflectă doar
planul cosmic, călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul.
AMARIIE PATRICIA
Opoziția romantica dintre geniu și omul comun, își găsește în poem o reprezentare
în opoziția planurilor terestru și cosmic. În finalul poemului, Luceafărul exprimă
dramatismul dându-și seama că relația om-geniu este imposibilă. Omul comun este incabil să-
și depășească limitele iar geniul manifestă dispreț față de această incapacitate „Ce-ți pasă ție
chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”.
Prima parte a poemului este o splendidă poveste de iubire. Iubirea se naște lent dintr-o
stare de visare, într-un cadru nocturn, realizat din motive romantice. Fata aspiră spre absolut
iar spiritul superior simte nevoia materialității. La chemarea fetei „Cobori în jos luceafăr blând/
Alunecând pe-o raza”, Luceafărul se smulge din sfera sa pentru a se întrupă, din cer și mare,
într-un tânăr „un mort frumos cu ochii vii”. În această ipostaza, Luceafărul are o frumusețe
angelica, „par de aur moale”. Cea de a doua întrupare, din soare și noapte, reda ipostaza
demonică. Luceafărul vrea să eternizeze iubirea lor oferindu-i mai întăi împărăția oceanului,
apoi a cerului, însă paloarea fetei și strălucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt
înțelese de fată ca atribute ale morții „Privirea ta mă arde”. Ea îi cere să devină muritor, iar
Luceafărul acceptă sacrificiul „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/ În schimb pe-o sărutare”.
În partea a doua, idila dintre fata de împărat, ce capătă un nume, Catalina și pajul
Catalin, înfățișează ușurință cu care se stabilește legătură sentimentala între doi oameni din
planul terestru. Asemănarea numelor sugerează faptul că ambii tineri fac parte din aceeași
categorie, cea a omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în antiteza cu cel al
Luceafărului, Cătălin reprezintă mediocritatea pământeană „Băiat din flori și de pripas”.
Partea a treia este divizata în trei secvențe poetice – zborul cosmic, rugăciunea,
convorbirea cu Demiurgul și eliberarea. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viață
finită, de stingere, este numit Hyperion. El îi cere Demiurgului să îl dezlege de nemurire fiind
gata de sacrificiu „Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire/ Și pentru toate dă-mi în
schimb/ O oră de iubire”. Demiurgul refuză cererea Luceafărului deoarece acesta face parte
din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce la haos.
În cea din urmă parte, peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe
de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurtate și liniște, sub lumina blândă a lunii. În
finalul poemului, geniul se izolează îndurerat de lumea comună, asumandu-și destinul de
esență nepieritoare. Ironia și disprețul acestuia se îndreaptă către omul comun, care este
incapabil să-și depășească limitele.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei dar și a antitezei dintre geniu
și omul comun, antiteza ce apare și în discursul Demiurgului „Ei au doar stele cu noroc/ Noi
nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte”. Sunt prezente metaforele care
accentuează ideea iubirii absolute „palate de mărgean”, „cununi de stele”. În portretizarea
Luceafărului sunt utilizate hiperbole „Scăldat în foc de soare”. În ceea ce privește prozodia, se
remarcă, măsura versurilor de 7-8 silabe și ritm iambic, precum rimă încrucișată. La nivel
morfologic se remarcă prezența verbelor arhaice ce accentuează atmosfera de basm, „au fost
căzut”, verbe la imperfect ce denotă mișcarea eternă și continuă „creșteau”, „treceau”, verbe
la conjunctiv ce susțin vorbirea populară „se făcu”.
AMARIIE PATRICIA
Poemul Luceafărul poate fi considerat cea mai înaltă expresie a geniului eminescian,
reflectând viziunea romantică a autorului despre condiţia omului superior şi despre dualitatea
fiinţei umane şi ilustrând, în chip desăvârşit, particularităţile de limbaj şi de expresivitate
specifice creaţiei marelui poet.
AMARIIE PATRICIA
O scrisoare pierdută
Particularități de construcție ale unui text dramatic
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică – realism: reflectarea critica a societatii prin prezentarea
moravurilor, tipologizarea personajelor
3. Comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: titlul, conflictul

Opera literară „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este o comedie de moravuri, în


care sunt prezentate aspecte ale societății contemporane autorului, fiind inspirată din farsa
electorală din anul 1883, aceasta fiind reprezentată pe scenă un an mai târziu.
O primă trăsătură care încadrează opera în realism o reprezintă reflectarea critică
a societății prin prezentarea moravurilor. Astfel se satirizează corupția în domeniul
politicii, precum și șantajul prin pierderea repetată a unei scrisori de amor. Șantajul este pus
în evidență prin încercarea lui Cațavencu de a ieși câștigător al alegerilor electorale. Nae
Cațavencu reușește să intre în posesia unei scrisori compromițătoare de amor dintre Zoe
Trahanache și amantul ei, Ștefan Tipatescu. Relația celor doi conturează moravul adulterului.
O altă trăsătură a realismului vizează încadrarea tipologică a personajelor.
Tipurile comice create sunt: femeia adulterină, Zoe Trahanache, demagogul lătrător, Nae
Cațavencu, prostul fudul, Farfuridi, senilul, „mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât
Cațavencu”, Dandanache, alegătorul ameţit de discursuri electorale, cetățeanul turmentat,
funcţionarul public, Ghiță Pristanda. Se observă o perspectivă dublă a abordării idividului:
social şi moral. Astfel, Tipătescu este pasional, ține la principiile sale politice și este ușor
idealist, cetățeanul turmentat este cinstit.
Tema operei o reprezintă viață distorsionată a burgheziei romanești de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, descrisă detaliat în toate aspectele sale. Astfel, are loc prezentarea vieții
social-politice dintr-un oraș de provincie pe fondul agitației specifice campaniei electorale.
Tema este dublată de o viziune ironică și caricaturală a autorului asupra lumii.
O scenă reprezentativă este discuția inițială, din scena I, actul I dintre Tipătescu și
Pristanda. Aceasta este construită prin tehnica acumulărilor successive sau numită și tehnica
„bulgărelui de zăpadă’’, oferind informații incomplete publicului cu scopul de a capta atenția
acestuia. Scena inițială prezintă personajele Ștefan Tipatescu și Pristanda, care citesc ziarul lui
Nae Catavencu „Răcnetul Carpatilor’’ și numără steagurile. Ghiță, dă umil prefectului raportul
despre rondul zilei executând cu slugărnicie ordinele primite. Corupția și abuzul în serviciu
sunt trecute cu vederea, Tipatescu conștient de salariul mic al lui Pristanda, nu reacționează la
stegurile pe care acesta le fura. Momentul sosirii lui Trahanache cu scrisorea de amor a
adversarului lor politic, declanșează conflictul dramatic principal.
AMARIIE PATRICIA
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul
II de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv
loc. Votul este decis de ariile de influenţă. Se declanșează conflictul secundar, teama grupului
Farfuridi-Branzovenescu de trădarea prefectului. Încercările amorezilor sunt contradictorii:
Tipatescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței, Zoe
dimpotrivă, îi ordona eliberarea lui și uzează de mijloacele de convingere feminine pentru a-l
determina pe Tipatescu să șuștină candidature avocatului din opoziție, în schimbul scrisorii.
Cum prefectul nu acceptă compromisul politic, Zoe îi promite șantajistului sprijinul său.
Depeșa primita de la centru, solicita însă alegerea altui candidat pentru colegiul al ÎI-lea.
Titlul operei pune în evidenta intriga și contrastul comic dintre aparenta și esență. Lupta
pentru puterea politica se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având că instrument de șantaj
politic „o scrisoare pierduta’’. Articolul nehotărât „o’’ indica atât banalitatea întâmplării, cât
și repetabilitatea ei.
Conflictul principal este reprezentat de lupta pentru puterea politică a două forțe opuse:
reprezentanții partidului aflat deja la putere (prefectul Ștefan Tipatescu, Zaharia Trahanache
și Zoe, soția acestuia) și gruparea independentă a lui Nae Cațavencu, avocat și proprietar al
ziarului ‘’Răcnetul Carpaților’’. Conflictul are la bază contrastul comic dintre ceea ce sunt și
ceea ce vor să pară personajele, adică dintre aparență și esență. Conflictul secundar este
reprezentat de grupul Farfuridi-Branzovenescu, care se teme de trădarea prefectului.
Așadar, prin comedia de moravuri, I. L. Caragiale realizează o veritabilă „galerie de
ariviști”, provocând râsul cititorilor, dar, în același timp, atrăgând atenția spectatorilor/
cititorilor, în mod critic, asupra „comediei umane”.
AMARIIE PATRICIA
O scrisoare pierdută
Eseu caracterizare personaj
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Statutul social, psihologic și moral al personajului
3. Trăsătură a personajului evidențiată prin 2 scene semnificative
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: conflictul, final

Opera literară „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este o comedie de moravuri, în


care sunt prezentate aspecte ale societății contemporane autorului, fiind inspirată din farsa
electorală din anul 1883, aceasta fiind reprezentată pe scenă un an mai târziu.
Ghiță Pristanda din punct de vedere al statutului social este polițistul orașului,
subalternul lui Ștefan Tipătescu și se încadrează în tipologia slugarnicului și funcționarului,
numele său fiind de altfel sugestiv, acesta derivând de la un dans popular în care se bate pasul
pe loc, cum de altfel face și Pristanda care se conformează ordinelor superiorilor săi.
Din punct de vedere moral, Ghiță este duplicitar și incorect, lingușitor cu cel care îi
poate promite siguranța financiară de care are nevoie. Cu toate acestea, în lumea imorala în
care trăiește, acest comportament este singura strategie eficientă în lupta pentru supraviețuire
a umilului funcționar care are responsabilitatea unei familii cu nouă copiii.
Din punct de vedere psihologic, Ghiță e un om apăsat de griji, familist. Pristanda este
singurul personaj care nu-şi pierde niciun moment cumpătul, nu intră niciodată în panică.
Mimează uneori spaima superiorilor săi, dar cu prudenţa datoriei faţă de o eventuală
schimbare, el dă în permanent impresia că ştie ceva, că posedă un secret în virtutea căruia nu
se lasă dus de valul agitaţiei. Secretul lui e, cu siguranţă, acela că, oricare ar fi puterea politică,
el va funcţiona ca un ecou docil.
O scenă semnificativă pentru caracterizarea personajului se regăsește în discuția
inițială, din scena I, actul I. Scena inițială prezintă personajele Ștefan Tipatescu și Ghiță
Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Cațavencu „Răcnetul Carpaților’’ și numără steagurile.
Ghiță, dă umil prefectului raportul despre rondul zilei executând cu slugărnicie ordinele
primite. Trăsătura sa de caracter rezultă din modul în care pune steagurile la instituţii cu ocazia
sărbătorii naţionale. Deşi s-au plătit patruzeci şi patru de steaguri, Pristanda aşează doar
paispce…cinspce, profitând de relaţia de complicitate pe care o are cu Tipătescu. În încercarea
de a-şi justifica gestul, el încearcă să demonstreze că e plătit foarte puţin, în raport cu munca
depusă. Tentativa sa de a ieşi cu obrazul curat din numărătoarea demonstrativă îl face să repete
locaţiile şi să numere greşit. Corupția și abuzul în serviciu sunt trecute cu vederea, Tipătescu
conștient de salariul mic al lui Pristanda, nu reacționează la stegurile pe care acesta le fură.
O altă scenă semnificativă pentru caracterizarea personajului se regăsește în actul
II în care Tipătescu îi cere lui Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței.
AMARIIE PATRICIA
Poliţistul Pristanda întruchipează omul-marionetă, care ştie să profite de bunăvoinţa stăpânilor,
să le speculeze slăbiciunile şi situaţiile delicate în care aceştia se află. El apare într-o dublă
ipostază: de profitor şi de persoană de care se profită. Pristanda ascultă şi execută orbeşte
ordinele stăpânilor săi, ajungând până la încălcarea legii atunci când îl arestează şi-l terorizează
pe Căţavencu, comiţând astfel un abuz de putere. Ulterior, acesta mijlocește întâlnirile acestuia
cu Zoe.
Conflictul principal este reprezentat de lupta pentru puterea politică a două forțe opuse:
reprezentanții partidului aflat deja la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache
și Zoe, soția acestuia) și gruparea independentă a lui Nae Cațavencu, avocat și proprietar al
ziarului ‘’Răcnetul Carpaților’’. Conflictul are la bază contrastul comic dintre ceea ce sunt și
ceea ce vor să pară personajele, adică dintre aparență și esență.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Branzovenescu, care se teme
de trădarea prefectului.
Finalul este specific unei comedii, surprinzând rezolvarea conflictului exterior în
momentul în care Zoe Trahanache își recuperează scrisoarea. Ea îl pedepsește pe Cațavencu,
obligandu-l să organizeze petrecerea dată în cinstea celui ales în locul său, Agamemnon
Dandanache. Dandanache îi întrece pe candidații principali prin prostie și necinste. La
festivitatea condusă de Cațavencu, adversarii se împacă.
Așadar, prin comedia de moravuri, I. L. Caragiale realizează o veritabilă „galerie de
ariviști”, provocând râsul cititorilor, dar, în același timp, atrăgând atenția spectatorilor/
cititorilor, în mod critic, asupra „comediei umane”.
AMARIIE PATRICIA
Plumb
Eseu particularități de construcție ale unui text poetic
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică – simbolism: muzicalitatea, ipostaza tragică a eului liric
3. Comentarea a două idei poetice relevante pentru tema textului poetic: planul extern din prima strofă, planul
intern din cea de a doua strofă
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: titlu. prezența figurilor semantice

Poezia Plumb deschide volumul cu același titlu, apărut în anul 1916 și marchează
debutul lui Bacovia în lumea literară.
O trăsătură definitorie a poeziei simboliste este muzicalitatea, realizată prin
enumeraţii, repetiţii, refrene sau prezenţa unor instrumente muzicale. Muzicalitatea
poeziei este realizată prin repetarea simetrică a simbolului „plumb” care sugerează apăsarea
sufletească, neputinţa eului liric de a evada din acest spaţiu obositor, stresant, sufocant.
Verbele auditive cu sonoritate stridentă, enervantă sugerează disperare, „să strig” sau starea
de nevroză, „scârţâiau”.
O altă trăsătură a simbolismului este ipostaza tragică a eului liric. În prima strofă a
poeziei eul liric este prezent într-o ipostază de însingurare totală: „stam singur”. Poezia este
alcătuită din două catrene, fiind create pe seama corespondenței dintre planul exterior, obiectiv
și planul interior, al sentimentelor. Starea eului liric este accentuată de spațiul în care se află.
Planul exterior este alcătuit din elemente precum „cimitir”, „cavou’’ și vesmintele funerare
care, în plan simbolic, amintesc de moarte și singurătate. Ipostaza tragică a eului liric este mai
ales evidențiată prin prisma planului interior reprezentat de sentimentul de iubire care îi
provoacă poetului tristețe, disperare, apăsare sufletească, degradare psihică, spaimă, dezolare.
Tema poeziei este moartea, completată de sentimentul de spleen, făcând trimitere la
condiția poetului într-o societate ostilă. Astfel el apare într-o ipostază tragică, cea a
însinguratului care trăiește sentimente de disperare. Înstrăinarea, izolarea și solitudinea eului
liric se înscriu în estetica simbolistă.
O idee poetica care ilustrează tema poemului se regăsește în prima strofă. Prima
strofă înfățișează o lume artificială, în care eul poetic se simte sufocat, captiv: cavoul care
simbolizează mediul înconjurător apăsător, „Stam singur în cavou”, acest spațiu închis este
alcătuit din elemente care aparțin câmpului semantic al universului mortuar: „sicriele de
plumb’’, „funerar veșmant’’, „cavou’’, „coroanele de plumb’’. Repetarea epitetului „de
plumb’’ creează impresia unei existențe fără sens și fără posibilitatea înălțării. Verbele la
imperfect „dormeau’’, „stam’’, „scârțăiau’’ sugerează o stare de durată, lumea fiind marcată
de împietrire. Eul liric este prezent într-o ipostază de însingurare totală: „stam singur", vântul
AMARIIE PATRICIA
fiind singurul element care sugerează mișcarea, însă produce efectele reci ale morții: „Și
scârțăiau coroanele de plumb’’.
O alta idee poetică care ilustrează tema poemului se regăsește în următoarea
strofă. Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial generat de pierderea iubirii:
„Dormea întors amorul meu de plumb”. Epitetul „întors’’ sugerează primul semn al
înstrăinării. Marcat de aceeași singurătate totală, eul liric ajunge să se privească din exterior
ca un străin, strigătul său de deznădejde fiind o încercare de salvare iluzorie, sporind disperarea
„și-am început să-l strig”.
Titlul „Plumb’’ este un simbol, plumbul fiind un metal greu, de culoare cenușie.
Greutatea metalului sugerează o stare sufletească apăsătoare, grea, astfel destinul pare a fi de
plumb, adică apăsător. Culoarea gri redă o existență monotonă și astfel cadrul în care trăiește
poetul este un spațiu în care acesta își pierde speranțele. Maleabilitatea metalului sugerează
labilitate psihică, starea de nevroză a poetului. Sonoritatea surdă a cuvântului face trimitere la
izolare, la închidere definitivă, astfel poetul este condamnat la singurătate.
Discursul poetic se concentrează în jurul figurilor semantice, precum metafore sau
oximoronul. Acestea conferă o profundă semnificație stărilor sufletești ale eului poetic.
Metafora plumbului este fundamentală, definită ca un atribut al morții. Metafora „amorul de
plumb’’ sugerează o stare de dezamăgire, iar oximoronul „flori de plumb’’ reprezintă
identitatea vieții și a morții. Eul liric face eforturi să se salveze din ipostaza de prizonier al
lumii „de plumb”. Ultimul vers al poeziei suprima orice speranță, aripile, ca simbol al zborului,
al înălțării, atârnă și sunt „de plumb’’, sugerând căderea surdă și grea, moartea fiind inevitabilă
„Și-i atârnau aripile de plumb’’.
Din punct de vedere prozodic, versurile au măsură de zece silabe, rima este
îmbrățișată. Aceste doua elemente contribuie la ideea de închidere. O mare inovaţie din punct
de vedere prozodic este cultivarea versificaţiei libere, ceea ce corespunde muzicalităţîi
interioare. Lirismul este subiectiv, evidențiat prin numeroase mărci ale subiectivității: verbe la
persoana I singular „stam’’, „am început’’ și pronume sau adjective pronominale la persoana
I singular „amorul meu’’.
În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia ilustrează aspect esențiale ale liricii
simboliste. Poetul conturează o viziune tragică asupra lumii și a vieții: lumea bacoviană este
închisă, monotonă, artificială, eul liric apărând ca un prizonier al propriilor senzații și percepții.
AMARIIE PATRICIA
Ion
Particularități de constructie ale unui text narativ
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică: realism
3. Comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: titlul, conflictul

Opera literară „Ion”, scrisă de Liviu Rebreanu și publicată în 1920, este un roman realist
de tip obiectiv, aparținând prozei interbelice, fiind de asemenea este un roman social, cu
tematică rurală.
O primă trăsătură a acestui tip de roman este perspectiva narativă obiectivă.
Întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator detașat, omniscient
și omnipresent. Specifică romanului de tip obiectiv este și relația narator-personaj: naratorul
omniscient știe mai mult decât personajele sale și fiind de asemenea omniprezent, dirijează
evoluția lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit. Cu toate acestea, naratorul
nu se implica în evenimentele pe care le relatează și nu comentează acțiunile personajelor.
O altă trăsătură caracteristică realismului este tocmai autenticitatea elementelor
inspirate din realitate. Opera, după mărturisirile scriitorului, se bazează pe evenimente reale.
În satul de baștină, Liviu Rebreanu a întâlnit un țăran pe nume Ion Pop al Glanetașului care i-
a vorbit de pământ cu patimă, s-a plâns de faptul că nu are pământ, acesta fiind pentru el
echivalent cu statutul social. Într-o duminică de sărbătoare, scriitorul a observat un țăran care,
după ce a ieșit de la biserică, a mers peste hotare și s-a aplecat asupra pământului, și-a apropiat
fața de pământ, ca o sărutare, dar văzând că cineva îl privește, a fugit. Acest eveniment se
regăsește în roman atunci când Ion sărută pământurile lui Vasile Baciu. Alte personaje regăsite
în lumea reală sunt Titu Herdelea și Zaharia Herdelea, care amintesc de scriitor și tatăl sau.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului
ardelean de la începutul secolului XX. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține
pământ și consecințele actelor sale. Aceasta este dublată de tema iubirii.
O scenă semnificativă pentru tema și viziunea despre lume central este cea a horei.
Hora e un eveniment cu semnificații adânci în tradiția satului. Așezarea oamenilor la horă
reflectă ierarhizarea în funcție de avere. De aici se disting categoriile sociale: bogații, care au
mult pământ, și cei saraci, care nu au pământ. La horă se înfiripă gândul lui Ion de a intra în
posesiunea pământurilor lui Vasile Baciu prin căsătoria cu fiica acestuia, Ana. Deși gândul îi
era la Florica, fata pe care o iubește, protagonistul alege să danseze cu Ana, chiar mai mult,
retrași din tumultul horei, cei doi, Ana și Ion, discută în taină. Flăcăul îi observa tinerei doar
gura, nu și privirea, semn că nu este interesat de sufletul tinerei.
AMARIIE PATRICIA
Pentru a-și îmbunătăți statutul social, el se folosește de Ana, fata bogată dar „urâțică’’.
Naratorul schițează conflictul interior al lui Ion , care nu știe ce să aleagă , iubirea sa pentru
Florica sau averea Anei. Din această scenă reiese obsesia pentru avuție a lui Ion, care este
dispus să o cucerească pe Ana pentru banii ei, desi nu o iubește.
O altă scenă semnificativă pentru tema și viziunea despre lume este cea în care Ion
sărută pământul, ilustrată în capitolul „Sărutarea”. În apropierea primăverii, Ion se duce
să vadă pentru prima oară pământul primit zestre de la Vasile Baciu. Este copleșit de
sentimente năvalnice și sărută pământul „și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”.
Împlinit, personajul își vede puterile hiperbolizate „Se vedea acum mare și puternic, ca un
uriaș din basme’’. Astfel, personajul devine uriaș, iar pământul sclav. Ion ajunge victima
propriei lacomii. Scena are semnificații simbolice: pământul ia locul iubitei, iar sărutarea
induce ideea morții. Prefigurarea morții se susține și prin faptul că Ion trădează glasul iubirii,
pe care autorul îl consideră sentimentul cel mai profund al ființei umane. Această scenă
ilustrează, încă o dată, obsesia personajului central pentru avere și pentru pământ.
Titlul reprezintă numele personajului principal, autorul încearcă în felul acesta să redea
destinul individual al țăranului român în lupta pentru dobândirea pământului.
Conflictul central al romanului se învârte în jurul luptei pentru pământ în satul
tradițional. Acesta este spațiul în care posesiunea averii atrage respectul și admirația
comunității. Principalul conflict exterior este reprezentat de rivalitatea dintre Ion al
Glanetașului și Vasile Baciu pentru posesiunea pământului. Conflictul exterior între Ion și
Vasile Baciu este dublat de conflictul interior între „glasul pământului" și „glasul iubirii".
Drama lui Ion este drama țăranului sărac care nu își poate depăși condiția din cauza lipsei
averii. Calitățile personale nu sunt importante în această ierarhie, în care banul controlează
lumea. De aceea, personajul este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea
și pământurile Anei.
Romanul „Ion” este capodopera scriitorului, în care arta sa impune viziune realistă, în
care discursul epic surprinde idei despre permanențele mitice, despre continuitatea și dăruirea
unei civilizații rurale, despre dialectica vieții și a morții, despre miracolul existenței.
AMARIIE PATRICIA
Ion
Eseu caracterizare personaj
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Statutul social, psihologic și moral al personajului
3. Trăsătură a personajului evidențiată prin 2 scene semnificative
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: incipit, conflict

Opera literară „Ion”, scrisă de Liviu Rebreanu și publicată în 1920, este un roman realist
de tip obiectiv, aparținând prozei interbelice, fiind de asemenea este un roman social, cu
tematică rurală.
Statutul social al eroului este acela de țăran sărac, dar cu o dorință arzătoare de a avea
cât mai mult pământ, fiind gata să facă orice pentru a-l obține. Acest statut este prezentat în
roman, astfel încât să se raporteze la conflictul întregii opere. Astfel, în sufletul lui Ion se naște
un conflict generat de lupta dintre cele două glasuri: glasul pământului și glasul iubirii, care îl
domină pe rand. El alege mai întăi glasul pământului, prin căsătoria cu Ana, bogată și urâtă,
iar apoi glasul iubirii, prin întoarcerea la Florica, săracă, dar frumoasă.
Statutul psihologic relevă un caracter puternic, deoarece Ion obține prin viclenie
pământul mult dorit. El îl obliga pe Vasile Baciu, cel mai bogat țăran din sat, să i-o dea pe fiica
sa de soție, după ce o lasă pe aceasta însărcinată. Astfel în posesia pământurilor acestuia,
primite drept zestre. Cele două glasuri îl stăpânesc pe rând pe flăcău, pe parcursul desfășurării
acțiunii. Glasul pământului vizează dorință lui Ion de a obține cât mai mult pământ, prin
căsătoria cu Ana, iar glasul iubirii subliniază sentimentele pe care personajul le are pentru
Florica.
Atât statutul psihologic al eroului, cât și cel moral sunt raportate la conflictul din operă.
Statutul moral scoate în evidență ambiția și orgoliul acestui personaj, care se simte
umilit că nu are pământ. El este harnic, gospodar, plin de dorința de a stăpâni pământul, dar și
de amărăciunea că nu deține suficient, pentru a fi respectat de către ceilalți din sat. De aceea,
ambiția sa și patima pentru pământ nasc în sufletul său un conflict, ce nu se vă stinge decât cu
moartea sa.
O scenă semnificativă pentru caracterizarea personajului central este cea a horei,
un eveniment cu semnificații adânci în tradiția satului. Așezarea oamenilor la hora reflecta
ierarhizarea în funcție de avere. De aici se disting categoriile sociale: bogații, care au mult
pământ, și cei saraci, care nu au pământ. La hora se înfiripă gândul lui Ion de a intra în
posesiunea pământurilor lui Vasile Baciu prin căsătoria cu fiica acestuia, Ana. Desi gândul îi
era la Florica, fata pe care o iubește, protagonistul alege să danseze cu Ana, ba mai mult, retrași
din tumultul horei, cei doi, Ana și Ion, discuta în taina. Flăcăul îi observa tinerei doar gura, nu
și privirea, semn că nu este interesat de sufletul tinerei.
AMARIIE PATRICIA
Pentru a-și îmbunătăți statutul social, el se folosește de Ana, fata bogată dar „urâțică’’.
Naratorul schițează conflictul interior al lui Ion , care nu știe ce să aleagă , iubirea sa pentru
Florica sau averea Anei. Din aceasta scena reiese obsesia pentru avuție a lui Ion, care este
dispus să o cucerească pe Ana pentru banii ei, deși nu o iubește.
O altă scenă semnificativă pentru caracterizarea personajului este cea în care Ion
sărută pământul, ilustrată în capitolul „Sărutarea”. În apropierea primăverii, Ion se duce
să vadă pentru prima oară pământul primit zestre de la Vasile Baciu. Este copleșit de
sentimente năvalnice și sărută pământul „și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”.
Împlinit, personajul își vede puterile hiperbolizate „Se vedea acum mare și puternic, ca un
uriaș din basme’’. Astfel, personajul devine uriaș, iar pământul sclav. Ion ajunge victima
propriei lăcomii. Scena are semnificații simbolice: pământul ia locul iubitei, iar sărutarea
induce ideea morții. Prefigurarea morții se susține și prin faptul că Ion trădează glasul iubirii,
pe care autorul îl consideră sentimentul cel mai profund al ființei umane. Această scenă
ilustrează, încă o dată, obsesia personajului central pentru avere și pentru pământ.
Incipitul, partea introductivă a oricărei opere literare, are anumite consecințe în
derularea evenimentelor, îndeplinind anumite roluri, printre care: introducerea cititorului în
lumea ficțională, prezentarea unor personaje și fixarea coordonatelor spațio-temporale. În
acest roman, incipitul coincide cu expozițiunea, fiind reprezentat de imaginea drumului care
intra în satul Pripas, acolo unde are loc acțiunea romanului. Critica literară a considerat că,
prin intermediul acestui drum cititorul pătrunde, de fapt, în lumea ficțiunii, a romanului. Se
observă că drumul este personificat: „aleargă”, „taie”, „urcă sprinten”, „dă buzna”, fiind el
însuși un personaj al operei.
Conflictul central al romanului se învârte în jurul luptei pentru pământ în satul
tradițional. Acesta este spațiul în care posesiunea averii atrage respectul și admirația
comunității. Principalul conflict exterior este reprezentat de rivalitatea dintre Ion al
Glanetașului și Vasile Baciu pentru posesiunea pământului. Conflictul exterior între Ion și
Vasile Baciu este dublat de conflictul interior intre „glasul pământului" și „glasul iubirii".
Drama lui Ion este drama țăranului sărac care nu își poate depăși condiția din cauza lipsei
averii. Calitățile personale nu sunt importante în aceasta ierarhie, în care banul controlează
lumea. De aceea, personajul este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea
și pământurile Anei.
Romanul „Ion” este capodopera scriitorului, în care arta sa impune viziune realistă, în
care discursul epic surprinde idei despre permanențele mitice, despre continuitatea și dăruirea
unei civilizații rurale, despre dialectica vieții și a morții, despre miracolul existenței.
AMARIIE PATRICIA
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Particularități de construcție ale unei poezii studiate
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică: modernism
3. Comentarea a două idei poetice relevante pentru tema textului poetic
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: incipit-final, titlu

Poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică
modernă, publicată în volumul „Poemele luminii’’ în 1919.
O poezie modernă prin înnoiri prozodice, astfel renuntandu-se la elementele
tradiționale prozodice în favoarea dezvoltării ideilor artistice. Poezia este alcătuită din 20
de versuri, alternând versurile scurte „și nu ucid” cu versurile lungi „cu mintea tainele ce le-
ntâlnesc”. O notă prozodică modernă este și ingambamentul care constă în continuarea ideii
poetice în versul următor: „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. De asemenea,
măsura este inegală, iar rima folosită este albă, încălcarea regulilor prozodice fiind o
particularitate a modernismului.
O altă trăsătură a modernismului este prezența metaforelor revelatorii care au
scopul de a multiplica sensurile, de a imbugăți semnificațiile. Astfel, metafora revelatorie
a „luminii’’ devine simbol al cunoașterii. Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre
metafora „lumina altora” ce sublinează cunoaşterea de tip raţional şi “lumina mea” ce
evidențiază cunoaşterea poetică, de tip intuitiv. Ampla analogie cu lumina lunii „și-ntocmai
cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții’’
are rolul de a accentua concepția blagiană inedită asupra creației. La fel ca în „Scrisoarea I’’
lumina lunii antrenează imaginarul, amplificând misterele lumii.
Poezia este și o artă poetică deoarece poetul își exprimă într-o manieră artistică propria
concepție despre poezie și despre rolul poetului în raport cu societatea și creația. Rolul poetului
nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potența prin trăirea interioară. Rolul poeziei este
acela de pătrundere în tainele universale, prin mit și simbol, elemente specific imaginației.
Creația este un mijloc între eu și lume, sentimentul poetic fiind acela de contopire cu misterele
lumii.
Tema poeziei este cunoașterea, reflectată prin metafora ‘’lumina’’, dar și atitudinea
poetului în fața marilor taine ale Universului. Viziunea despre lume se construiește în jurul
ideii de mister, un concept fundamental la Blaga, enunțat în opera filosofică „Trilogia
cunoașterii’’. Pentru Blaga există două modalităţi de cunoaştere a tainelor universului,
cunoaşterea luciferică, care mărește misterul, şi cea paradiziacă care descifrează misterul.
AMARIIE PATRICIA
O idee poetică care ilustrează tema poemului se regăsește în primele patru versuri
ale creației. Prima secvență poetică exprimă refuzul ferm al autorului de a fi adeptul
cunoașterii paradiziace „nu ucid cu mintea/ tainele ce le-ntalnesc/ în calea mea’’. El refuza
descifrarea tainelor universului, menționate prin intermediul unei enumerații de simboluri: „în
flori, în ochi, buze ori morminte’’. Aceste taine simbolizează natura, cunoașterea, iubirea și
moartea, iar poetul, fidel crezului său, alege potențarea lor cu ajutorul imaginației, nu
„uciderea’’ lor prin rațiune.
O altă idee poetică care ilustrează tema poeziei se regăsește în a doua secvență.
Aceasta reprezintă o antiteză între cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă și luciferică, prin
relațiile de opoziție care se stabilesc „eu-alții’’, „lumina mea-lumina altora’’. Cunoașterea pe
care poetul o aduce lumii prin creația sa este comparată cu lumina lunii, care sporește misterele
nopții, și nu le dezvăluie, „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci
tremurătoare /măreşte şi mai tare taina nopţii’’.
Incipitul și finalul sunt de asemenea elemente de compoziție semnificative ale textului
prin care pot fi evidențiate tema și viziunea despre lume. Atitudinea eului liric față de mister
nu este exprimată numai în primul vers, ci și în versurile următoare ce reiau nuanțat aceeași
idee. Această atitudinea protectoare față de misterul universal este sugerată de verbele la formă
negative „nu strivesc’’, „nu ucid’’. Finalul este în strânsă legătură cu incipitul, marcând
existenta unei relații de simetrie prin reluarea unor metafore care sugerează iubirea creatorului
față de creația sa: „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte’’.
În concepția lui Blaga, cunoașterea lumii este posibila numai prin iubire.
Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea
cunoaşterii luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin
ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.
Verbul la formă negativă „nu strivesc’’ exprimă refuzul cunoașterii paradisiace și optarea
pentru cunoașterea luciferică.
Lirismul este subiectiv, poezia fiind scrisă sub forma unei confesiuni lirice.
Subiectivismul este evidențiat prin mărci ale subiectivității: pronume personale la persoana I
singular: „eu’’ , adjectival posesiv „mea’’, verbele la persoana I: „nu strivesc’’, „nu ucid’’,
„sporesc’’, „iubesc’’, „întâlnesc’’.
În concluzie poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă
poetică modernă deoarce se pune problema relaţiei dintre poet şi lume şi, mai ales, dintre poet
şi creaţie. Astfel, în viziunea lui Blaga, actul poetic nu trebuie să reducă misterele lumii ci să
le dea o nouă semnificație, să le transforme în poezie prin intermediul cuvântului.
AMARIIE PATRICIA
Flori de mucigai
Particularități ale unui text poetic
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică: modernism
3. Comentarea a două idei poetice relevante pentru tema textului poetic
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: titlu, structură prozodică

Poemul Flori de mucigai de Tudor Arghezi apare în anul 1931 în volumul cu același
nume. Opera pragmatică este înscrisă în curentul modernist, înfluențând lirica românească de
la acea vreme.
O trăsătură a modernismului este estetica urâtului pe care o folosește și Charles
Boudelair în volumul „Florile răului’’. El utilizează aspectele urâte ale lumii mahalalelor și
a închisorilor pentru a crea ceva poetic. Arghezi extinde estetica uratului în limbaj prin
folosirea unor termini argotici, prin folosirea unui lexic bogat cu imagini vizuale: „Era
întuneric. Ploaia bătea departe, afară.” Este o artă poetică, în care Arghezi își exprimă
concepţia asupra efortului artistului şi implicaţiile acestuia în actul creaţiei.
O alta trăsătură a modernismului este structura inegală a poemului. La nivel
prozodic, poezia respectă trăsăturile modernismului, deși Arghezi nu utilizează
ingambamentul: măsura este variabilă, organizarea strofică este inegală, iar rima este
împerecheată. Prima strofă aparţine planului creaţiei, conturând, încă din incipit, caracterul de
artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei cuprinde termeni precum: „am scris”,
„stihuri”, „unghia îngerească” (metaforă ce sugerează inspiraţia divină), „să scriu”, fiind astfel
reliefată dorința eului poetic de a se exprima și setea acestuia de comunicare.
Tema poeziei este modernă, creația și efortul creator, eul liric fiind nevoit să renunțe la
maniera tradițională de a scrie „am scris cu unghia pe tencuială” și să creeze într-un mediu
impropriu.
O idee poetică care ilustrează tema poemului este vizibilă în prima secvență lirică
ce debutează astfel cu ideea imposibilității eului de a comunica cu exteriorul, creatorului
lipsindu-i cele necesare scrisului. Spaţiul creaţiei este unul ostil, rece, al claustrării: „Pe un
părete de firidă goală / Pe întuneric, în sigurătate”. Peretele „de firidă goală” conturează
imaginea închisorii, a izolării, întreg volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a
imaginarului temniţei. „Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate metafore ale condiţiei
umane, dar înfățișează, mai ales, condiţia artistului în raport cu divinitatea, accentuând ideea
de tristeţe cauzată de sentimentul abandonului. Eul liric, aflat într-un spațiu al singurătății
absolute, se simte abandonat de divinitate și de inspirația divină, ajutorul divin sugerat de
numele evangheliștilor ”Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan” neputând ajunge în planul claustrant
AMARIIE PATRICIA
”cu puterile neajutorate”. ”Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul” sunt simboluri care
ilustrează ideea de putere, de evadare prin intermediul scrisului și aspirația spre înălțare.
O a doua idee poetică este zugravită în cea de-a doua strofă ce conturează planul
realităţii exterioare, fiind reliefată ideea suferinței creatorului „Și mă durea mâna ca o
gheară”, versurile devenind produsul unei neliniști interioare și nu a harului divin. Versul „Era
întuneric. Ploaia bătea departe afară” amplifică deznădejdea și conturează atmosfera ostilă, în
acord cu starea sufletească a eului liric „în singurătate”, „cu puterile neajutate”, verbele la
imperfect „Era”, „bătea”, „mă durea”) creând ideea permanentizării stării sufleteşti a acestuia.
Titlul poeziei „Flori de mucigai” este un oximoron, ce conturează o imagine
reprezentativă pentru estetica urâtului, „florile” fiind o sugestie a frumuseții, purității și
luminii, iar „mucigaiul” fiind un simbol al urâtului, degradării și întunericului. Oximoronul
creează o imagine contradictorie a lumii, în care valorile umane sunt degradate, alterate, în
care viață oamenilor este supusă reprimărilor și restricțiilor rigide, fapt care îi provoacă
poetului aversiune și repulsie, închisoarea fiind văzută ca o sugestie a imperfecțiunilor vieții.
„Florile de mucigai” simbolizează astfel frumuseţea care poate fi descoperită chiar şi într-un
mediu ostil, al damnării şi al întunericului.
Poezia cuprinde două strofe, fiecare strofă delimitând câte o secvență, inegale ca număr
de versuri: prima strofă, de 16 versuri, defineşte condiţia artistului şi a operei sale, iar strofa
a doua, un catren, raportează actul creator la realitatea lumii în care trăieşte artistul, accentuând
adeziunea la „estetica urâtului”.
Lirismul este subiectiv eul liric evidențiindu-se prin mărcile lexico-gramaticale
reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I - „am scris”, „am lăsat”, „am cunoscut”,
„m-am silit”,, „mi”, „mă” ce au rolul de a stabili rolul eului față de creație, acesta fiind
creatorul
În concluzie, poezia argheziană Flori de mucigai este o artă poetică modernistă prin
noutatea surselor de inspirație, prin limbaj, prin revalorificarea cuvântului ca forţă creatoare a
sensibilităţii lirice, prin folosirea esteticii urâtului ca formă de conturare a realității, prin
organizarea prozodică și prin viziunea asupra lumii.
AMARIIE PATRICIA
Testament
Particularități ale unui text poetic
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică: modernism
3. Comentarea a două idei poetice relevante pentru tema textului poetic
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: titlu, incipit

Poezia „Testament’’ este o artă poetică, publicată în volumul „Cuvinte potrivite’’ în


1927.
Opera se încadrează în modernism prin fantezia metaforică, mesaj ambiguizat, prin
estetica urâtului, subiectivitate accentuată, înnoiri prozodice etc.
O trăsătură a modernismului este estetica urâtului pe care o folosește și Charles
Boudelair în volumul „Florile răului’’. El utilizează aspectele urâte ale lumii mahalalelor și a
închisorilor pentru a crea ceva poetic. Arghezi extinde estetica urâtului în limbaj prin folosirea
unor termini argotici, prin folosirea unui lexic bogat cu imagini vizuale: „Din bube, mucegaiuri
și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi’’. Aspectele urâte ale existenței umane sunt
transformate în frumos, iar nepoieticul în poetic.
De asemenea, poezia modernă se caracterizează și prin înnoiri prozodice. Din punct
de vedere prozodic măsura este de 9-11 silabe, rima împerecheată. Textul poetic este structurat
în 6 strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor prozodice fiind o particularitate a
modernismului. Modernismul este redat şi prin versificația modernă, ce utilizează procedeul
ingambamentului, care constă în continuarea ideii poetice în versul următor „Pe care
ascultând-o a jucat/ Stăpânul că un țap înjunghiat"
O altă trăsătură a modernismului este fantezia metaforică. În secvență „Din graiul
lor cu-ndemnuri pentru vite’’ poetul obține „cuvinte potrivite’’, metafora ce desemnează
poezia că meșteșug, ca rezultat al unei munci migăloase „Sudoarea muncii sutelor de ani’’. De
asemenea, metafora „seara răzvrătită’’ din versul „În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii
mei până la tine’’ face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor care comunică cu
generațiile viitoare prin intermediul cărții.
Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaze de meşteşug, creaţie lăsată ca
moştenire unui fiu spiritual. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui
fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moştenire „cartea”.
O idee poetică care ilustrează tema poemului se regăsește în strofa a treia. În strofa
a treia poezia este transformată într-o lume obiectuală. Astfel „sapa’’, unealta folosită pentru
a lucra pământul, devine „condei’’, unealtă de scris, iar „brazdă’’ devine ‘’călimară’’ în
versurile „Că să schimbăm, acum, întâia oară /Sapa-n condei şi brazda-n calimară’’. Versul
AMARIIE PATRICIA
„Sudoarea muncii sutelor de ani’’ cumulează șirul de opintiri existențiale ale străbunilor-
țărani, având drept consecință apariția unor generații de intelectuali „Lăsând întreagă dulcea
lui putere’’. Poetul insistă asupra necesității evoluției spirituale. Versurile definesc totodată şi
estetica urâtului, specifică modernismului, prin relaţiile de opoziţie ale sintagmelor poetice:
„zdrenţe / muguri şi coroane”, „venin / miere”.
O altă idee poetică care ilustrează tema poemului se regăsește în ultima strofă a
poeziei. Strofa a 6-a conține crezul artistic arghezian potrivit căruia opera de valoare este
rezultatul inspirației divine, al harului, dar și al muncii poetului: „slova de foc’’ semnifica
inspirația, harul divin, iar „slova făurita’’ se referă la truda poetului. Opoziția robul-Domnul
se regăsește în versul „Robul a scris-o, Domnul o citește” și redă relația dintre scriitor și cititor,
în care robul-poet și-a asumat statutul umil, de truditor al cuvântului.
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv nearticulat. Din punct de vedere denotativ,
cuvântul „testament’’ reprezintă actul prin care o persoană lasă moștenire avuția sa. În viziune
religioasă cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei, Vechiul Testament şi Noul
Testament, în care sunt concentrate învăţăturile proorocilor şi apostolilor adresate omenirii.
De aici derivă şi sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel creaţia
devine o moştenire spirituală adresată urmaşilor-cititori săi, viitorii truditori ai condeiului.
Incipitul este conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual. Singura
sa avere este de factură spirituală „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte/ Decât un nume
adunat pe-o carte’’. Motivul central al poeziei este acela al cărții, care simbolizează ideea de
cunoaștere, de legătură spirituala între generații, dar și ideea de trudă, meșteșug, de pasiune.
De asemenea, cartea este în poezie un element de recurență. Prin adresarea directă, poetul se
identifică cu un tată și își asumă rolul de mentor. Metafora „seara răzvrătită’’ face trimitere la
trecutul zbuciumat la strămoșilor care se leagă de generațiile viitoare prin carte. Enumerația
„răpi și gropi adânci’’, ca și versul următor „suite de bătrânii mei pe brânci’’, sugerează drumul
dificl al cunoașterii și al acumulărilor străbătut de înaintași.
Lirismul este subiectiv, evidențiat prin mărci ale subiectivității: pronume personale la
persoana I singular „eu’’, adjective pronominale „bătrânii mei’’ „cartea mea’’, verbe la
persoana I „am prefăcut’’, „am preschimbat’’ „am luat’’ „am făcut’’.
În concluzie, opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă
pentru că poetul devine în concepţia lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presupune
meşteşugul, truda creatorului.
AMARIIE PATRICIA
Baltagul
Eseu particularități de construcție ale textului narativ
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică – realism: indicii spațio-temporali, perspectiva narativă
3. Comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: incipit, conflict

Opera „Baltagul’’ de Mihail Sadoveanu este un roman realist-obiectiv, tradițional apărut


în anul 1930.
O primă trăsătură a acestui tip de roman este prezența indicilor spațio-temporali,
care creează impresia de verosimilitate. Acțiunea se desfășoară în satul Măgura Tarcăului
pe la începutul secolului al XX-lea moment de apariție și de dezvoltare a relațiilor capitaliste.
Că timp mitic, evenimentele debutează pe la Sfântul Andrei, când Vitoria Lipan
conștientizează întârzierea soțului. Coordonatele temporale sunt precizate prin sărbători
religioase, precum Postul Mare și Ajunul Crăciunului. Prezența verosimilului este redată prin
toponime, unele dintre ele fiind reale, Dorna, Tarcău, apa Bistriței, altele fictive utilizate pentru
a marca traseul simbolic al Vitoriei satul Doi Meri, râul Neagra, satul Lipanilor.
O altă trăsătură a acestui tip de roman este obiectivitatea perspectivei narative.
Întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator detașat, omniscient
și omnipresent. Specifică romanului de tip obiectiv este și relația narator-personaj: naratorul
omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor că un
regizor universal, conform unui destin prestabilit. Cu toate acestea, naratorul nu se implică în
evenimentele pe care le relatează și nu comentează acțiunile personajelor. Obiectivitatea
naratorului se remarcă prin detașarea cu care prezintă cititorului evenimentul din finalul operei,
când Vitoria Lipan îi descoperă lumii întregi pe ucigașii soțului său. Naratorul nu comentează
faptele femeii, nu face considerații personale, lăsând cititotul să tragă propriile concluzii.
Obiectivitatea naratorului, detașarea cu care prezintă cititorului evenimentul, amănunțit, sunt
absolute.
Tema romanului se referă la drumul parcurs de Vitoria Lipan pentru aflarea adevărului
despre moartea soțului ei, urmată de săvârșirea dreptății prin pedepsirea vinovaților. De
asemenea, se regăsesc și alte teme, precum: familia, natura, iubirea, viața pastorală, călătoria.
În acelaşi timp, romanul prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, cu
obiceiurile legate de evenimente importante din lumea satului, cum ar fi ritualurile de nuntă,
botez şi înmormântare.
O scenă semnificativă pentru tema romanului cuprinde pregătirea spirituala a
eroinei pentru călătorie. Credință în Dumnezeu joacă un rol important în viață muntencei,
AMARIIE PATRICIA
biserica fiind singura autoritate prezentă într-un sat precum Măgura Tarcaului. Vitoria
consideră puterea Divină ca fiind cea care îi guvernează viața, care o îndrumă și o călăuzește
peste tot. Înaintea plecării Vitoria ține post negru douăsprezece vineri, sfințește baltagul care
îi vă aparține lui Gheorghiță, face daruri bisericii, își duce fata la mănăstire și merge împreună
cu fiul ei la biserică pentru a se închină la Sfânta Ana. De asemenea, aceasta vinde lucruri
pentru a face rost de bani de drum.
O scenă semnificativă pentru tema romanului este reprezentată de finalul operei.
Stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate arta disimulării pentru a-i deconspira pe
răufăcători: provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort că și
cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. Cu o logica impecabila, Vitoria reconstituie cu
fidelitate scena crimei, uimindu-I pe Calistrat Bogza și Ilie Cuțui prin inteligenta ei. Gestul de
înfăptuire a dreptății realizat de către Gheorghiță cu baltagul lui Nechifor este gestul final din
roman. Bogza își recunoaște vina, iar Vitoria se reîntoarce acasă cu Gheorghiță, reluandu-se
cursul firesc al vieții.
Incipitul textului are forma de prolog precedat de un motto. Motto-ul este preluat din
Miorița: „Stăpâne, stăpâne, mai cheamă s-un câne’’. Astfel, Sadoveanu valorifică componenta
mitică, motto-ul ghidând lectura din punct de vedere tematic, căutarea oierului dispărut, dar
atrage atenția și asupra unor elemente din lumea rurală, precum comuniunea om-animal.
Prologul cuprinde legenda relatată de Nechifor la evenimentele lumii satului. Conform
acesteia, la crearea lumii, Dumnezeu le-a dăruit muntenilor o „inima ușoară’’ și „muieri
frumoase și iubețe’’. Astfel, prologul anticipează caracterul Vitoriei care este loială soțului ei,
cât și atitudinea ei optimista din finalul romanului, care atestă faptul că viața merge înainte.
Conflictele romanului sunt numeroase și au efecte puternice asupra personajelor.
Conflictul principal, de natură interioară, se prefigurează la începutul romanului și este marcat
de neliniștea Vitoriei, care nu înțelege absența prelungită a lui Nechifor Lipan și nu știe ce să
creadă. De aceea, oscilează între mai multe posibilități: fie întârzie la vreo petrecere, bucuros
de bunul mers al afacerilor, fie s-a oprit la o femeie cu ochi verzi, situație sugerata de
vrăjitoarea satului, Maranda, respinsă însă de instinctual Vitoriei, fie i s-a întâmplat o
nenorocire. Deși primele presupuneri sunt greu de crezut, Vitoria le preferă în schimbul unei
alternative sumbre, pe care începe să o bănuiască, dar pe care încearcă să o alunge, fiind un
adevăr prea greu de suportat: moartea lui Nechifor Lipan. Moartea soțului ei survine ca urmare
a unui conflict economic între ciobani. Un alt conflict se manifestă între Vitoria și asasinii
soțului ei, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Ca un veritabil detectiv, aceasta reface pas cu pas
scenariul uciderii lui Lipan și îi identifica pe cei doi răufăcători. Punctul de maxima intensitate
al acestui conflict îl constituie scena demascării lor, când asasinii cedează presiunii la care
fuseseră supuși, mărturisind singuri crima comisa. În relație cu Minodora, fiica ei, se creează
un conflict între generații, iar fiului ei îi devine formator.
În concluzie, „Baltagul” este o scriere despre vechile norme ale civilizației, despre
confruntarea dintre modern și arhaic cu triumful acestuia din urmă. Atmosfera romanului este
mitică amintind uneori de aceea dintr-o altă capodoperă sadoveniană „Creanga de aur”.
AMARIIE PATRICIA
Baltagul
Eseu caracterizare personaj
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Statutul social, psihologic și moral al personajului
3. Trăsătură a personajului evidențiată prin 2 scene semnificative
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: incipit, conflict

Opera „Baltagul’’ de Mihail Sadoveanu este un roman realist-obiectiv, tradițional apărut


în anul 1930. Personajul central al romanului este Vitoria Lipan.
Statutul social al personajului se dezvăluie la început, prin condiția de mamă și de soție
iubitoare, îndatoriri pe care le îndeplinește cu dăruire. Are doi copii: Gheorghiță și Minodora,
pe care încearcă să-i educe în spiritual tradiției. Cât timp este plecată alături de Gheorghiță,
femeia o trimite pe Minodora la mănăstire pentru a-I desăvârși educația și pentru a o ști în
siguranță. Gheorghiță o urmează și învață de la mama sa datinile legate de momentele
importante ale existentei, nașterea, nunta, înmormântarea, învață să îi cunoască pe ceilalți, să
fie prudent, să nu își exteriorizeze emoțiile.
Statutul psihologic subliniază un caracter complex, extrem de puternic, dar care
rămâne constant. Ea rămâne până la sfârșit munteanca de pe Tarcău preocupată de respectarea
tradițiilor strămoșești și păstrarea echilibrului moral al vieții.
Portretul moral este dezvăluit prin mijloacele caracterizării indirecte, introspecția
psihologică reprezentând un mijloc de caracterizarea indirectă a personajului: trăirile intense,
dar neexteriorizate, dezvăluie un personaj sensibil căruia i se conturează latura feminină.
Principalele trăsături de caracter sunt: spirit religios, contrabalansat de credința în superstiții,
inteligența deosebită pe parcursul drumului când reconstituie traseul soțului său, luciditate,
buna cunoaștere a psihologiei celuilalt și stăpânirea de sine, evidente în episodul demascării
ucigașului.
Trăsătură dominanta de caracter a Vitoriei, atent evidențiată în acest roman, este
inteligența nativă.
O scenă semnificativă pentru caracterizarea personajului este cea în care aceasta
discută cu cârciumarul. Aceasta nu spune adevăratul scop al călătoriei sale, căutarea soțului
dispărut, ci inventează povești, spunând că Lipan îi este dator cu niște bani. Ea nu mărturisește
adevăratul motiv al călătoriei sale că să nu trezească suspiciunea că are bani asupra ei. Când
femeia vrea să îi plătească domnului David pentru găzduire, ea cere bani „mărunți de câteva
mii’’ deoarece este precauta și vrea să se păzească de hoți. Ea este inteligentă și știe ce are de
făcut. Vitoria reprezintă tipul femeii cu judecată, ce are o strategie bună ce-i dovedește
inteligența.
AMARIIE PATRICIA
O scenă semnificativă pentru caracterizarea personajului este reprezentată de
finalul operei. Stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate arta disimulării pentru a-I
deconspira pe răufăcători: provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește
despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. Cu o logica impecabilă, Vitoria
reconstituie cu fidelitate scena crimei, uimindu-I pe Calistrat Bogza și Ilie Cuțui prin
inteligența ei. Gestul de înfăptuire a dreptății realizat de către Gheorghiță cu baltagul lui
Nechifor este gestul final din roman. Bogza își recunoaște vina, iar Vitoria se reîntoarce acasă
cu Gheorghiță, reluandu-se cursul firesc al vieții.
Incipitul textului are formă de prolog precedat de un motto. Motto-ul este preluat
din Miorița: „Stăpâne, stăpâne, mai cheamă s-un câne’’. Astfel, Sadoveanu valorifică
component mitică, motto-ul ghidând lectura din punct de vedere tematic, căutarea oierului
dispărut, dar atrage atenția și asupra unor elemente din lumea rurală, precum comuniunea om-
animal. Prologul cuprinde legenda relatată de Nechifor la evenimentele lumii satului. Conform
acesteia, la crearea lumii, Dumnezeu le-a dăruit muntenilor o „inima ușoară’’ și „muieri
frumoase și iubețe’’. Astfel, prologul anticipează caracterul Vitoriei care este loiala soțului ei,
cât și atitudinea ei optimista din finalul romanului, care atestă faptul că viață merge înainte.
Conflictele romanului sunt numeroase și au efecte puternice asupra personajelor.
Conflictul principal, de natură interioara, se prefigurează la începutul romanului și este marcat
de neliniștea Vitoriei, care nu înțelege absența prelungită a lui Nechifor Lipan și nu știe ce să
creadă. De aceea, oscilează între mai multe posibilități: fie întârzie la vreo petrecere, bucuros
de bunul mers al afacerilor, fie s-a oprit la o femeie cu ochi verzi, situație sugerată de
vrăjitoarea satului, Maranda, respinsă însă de instinctual Vitoriei, fie i s-a întâmplat o
nenorocire. Deși primele presupuneri sunt greu de crezut, Vitoria le preferă în schimbul unei
alternative sumbre, pe care începe să o bănuiască, dar pe care încearcă să o alunge, fiind un
adevăr prea greu de suportat: moartea lui Nechifor Lipan. Moartea soțului ei survine ca urmare
a unui conflict economic între ciobani. Un alt conflict se manifestă între Vitoria și asasinii
soțului ei, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Ca un veritabil detectiv, aceasta reface pas cu pas
scenariul uciderii lui Lipan și îi identifică pe cei doi răufăcători. Punctul de maximă intensitate
al acestui conflict îl constituie scena demascării lor, când asasinii cedează presiunii la care
fuseseră supuși, mărturisind singuri crima comisa. În relație cu Minodora, fiica ei, se creează
un conflict între generații, iar fiului ei îi devine formator.
În concluzie, „Baltagul” este o scriere despre vechile norme ale civilizației, despre
confruntarea dintre modern și arhaic cu triumful acestuia din urmă. Atmosfera romanului este
mitică amintind uneori de aceea dintr-o altă capodoperă sadoveniană „Creanga de aur”.
AMARIIE PATRICIA
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi
Particularități ale unui text narativ
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică – realism: analiza personajului principal prin
introspecție, perspectivs narativă
3. Comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: titlul, incipit

Opera Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Cămil Petrescu este un
roman subiectiv, de analiză psihologică și roman al experienței, apărut în anul 1930, în
perioada interbelică.
O primă trăsătură a acestui tip de roman este utilizarea analizei psihologice pentru
a prezenta trăirile, emoțiile, sentimentele și gândurile personajelor, inclusiv pe cele ale
naratorului-personaj prin introspecție. Un exemplu în acest sens este cel al episodului
excursiei la Odobești, în timpul căreia, în permanență, Ștefan Gheorghidiu, personajul
principal al operei, a analizat cu luciditate comportamentul celorlalți, în special pe cel al soției
sale. În același timp se analizează și pe sine și face presupuneri cu privire la ceea ce ar fi putut
gândi și simți cei prezenți la acel eveniment.
O alta trăsătură a acestui tip de roman este subiectivitatea perspectivei narative.
Narațiunea la persoana I este realizată de un narator-personaj subiectiv care prezintă cititorului
gândurile, trăirile și emoțiile sale generate de modul în care cele două mari experiențe
fundamentale, iubirea și războiul, se reflecta în propria conștiință. Punctul de vedere al
personajului-narator este subiectiv, situarea naratorului în mijlocul evenimentelor conferind
autenticitate. Faptele și personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate și
analizate într-un mod unic.
Tema romanului este iubirea, surprinzând drama intelectualului lucid, însetat de
sentimentele absolutului în dragoste, dominat de incertitudini, care se salvează prin
conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a războiului.
Un episod narativ semnificativ pentru ilustrarea temei iubirii este cel din capitolul
I în care mai mulți ofițeri discută despre un articol de ziar care descrie crima pasională
a unui bărbat înșelat. Părerile sunt împărțite: de la cele privind rolul tradițional al căsniciei
(„femeia să fie femeie și casa casa, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite’’, la cele idealiste,
în care femeia trebuie să fie liberă să plece oricând dorește. Ștefan Gheorghidiu își exprima
părerea ferm, afirmând faptul că cei doi au drept de viață și de moarte unul asupra ceiluilalt,
neacceptand idea conform căreia fiecare își poate retrage cantitatea de suflet investita într-o
relație, deoarece iubirea transforma pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă („discutați mai bine
AMARIIE PATRICIA
ceea ce vă pricepeți’’) este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care
respinge cu vehemență ce este mai puțin.
Un alt episod narativ semnificativ pentru ilustrarea temei războiului este în
capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu’’. Experiența războiului îl face să
descopere suferința aproapelui său, sentimentul morții, sentimentul unei lumi apocaliptice.
Războiul este tragic și absurd, înseamnă noroi, arșiță, frig foame, umezeală, murdărie și mai
ales frică, spaima, disperare, moarte. Fiecare soldat acţiona mai mult de unul singur, apărându-
şi mecanic viaţa şi neavând nicio dorinţă de a muri pentru patrie. Viaţa combatanţilor ţine de
hazard, iar eroismul este înlocuit de teama care păstrează doar instinctul de supravieţuire şi
automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi.” Drama colectivă a războiului pune în umbră
drama individuală a iubirii.
Titlul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” indică temele
acestuia și poate fi considerat o metaforă a timpului, o metaforă psihologică a modului în care
timpul obiectiv și evenimentele exterioare, dar și interioare sunt asimilate în prezent. Titlul se
construiește pe baza unei duble antiteze „ultima-întâia’’ și „dragoste-război’’. Antiteza indică
temele acestui roman, iubirea și războiul. Cuvântul „noapte” repetat în titlu redă simbolic
incertitudinea, îndoiala, nesiguranţa, tainele firii umane.
Incipitul, partea introductivă a oricărei opera literare, care are anumite consecințe în
derularea evenimentelor, îndeplinește anumite roluri, printre care: introducerea cititorului în
lumea ficțională, prezentarea unor personaje și fixarea coordonatelor spațio-temporale. În
acest roman, incipitul coincide cu expozițiunea, fixând coordonatele spațio-temporale „În
primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt (…) luasem partea (…) la fortificarea văii
Prahovei, între Bușteni și Predeal”. Incipitul trasează acțiunea în timp și spațiu, însă nu
dezvăluie identitatea eroului care este și narator-personaj.
Tema și viziunea despre lume în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” scris de Camil Petrescu constă în prezentarea a două experiențe diferite din viață
personajului principal, și anume războiul și iubirea, teme care fac romanul unul al experienței.
AMARIIE PATRICIA
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi
Eseu caracterizare personaj
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Statutul social, psihologic și moral al personajului
3. Trăsătură a personajului evidențiată prin 2 scene semnificative
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: incipit, conflict

Opera „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’ de Cămil Petrescu este un
roman subiectiv, de analiză psihologică și roman al experienței, apărut în anul 1930, în
perioada interbelică.
Personajul central al operei este Ștefan Gheorghidiu.
Din punct de vedere social, acesta este un tânăr student la Filosofie, la Universitatea
din București. El provine dintr-o familie săracă, căci, tatăl său, Corneliu Gheorghidiu, profesor
universitar și publicist recunoscut, murise de tânăr și lăsase familia cu datorii. Ștefan se
căsătorește din dragoste cu Ela, o colega de facultate. La rândul sau, devine și el profesor
universitar, este concentrat și pleacă pe front, în Primul Război Mondial.
Statutul psihologic al personajului scoate la iveală un puternic conflict interior. Orice
aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem superior, absolutist.
Atunci când idealurile îi sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească deziluzia prin
luciditate, iar luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește astfel o natură dilematică, ce
încearcă să găsească răspunsuri la întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței.
Din punct de vedere moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al
adevărului. Inadaptarea vine din respingerea falsității. Acesta detașează valoarea de
nonvaloare, și are o ierarhie a lucrurilor pe care le respectă sau pe care le consideră
nesemnificative. Transformarea sa este, de asemenea, de ordin moral. Descoperind darul vieții,
renunță să mai lupte pentru relația cu Ela. Rămâne însă disponibil pentru viitor, maturizat de
experiențele asumate.
Trăsătură dominanta de caracter a personajului este orgoliul.
O scenă semnificativă pentru caracterizarea protagonistului este reprezentată de
primirea moștenirii care generează o rupture în relația acestuia, deoarece Ella era
încântată de viață mondenă și pare interesată de un tânăr avocat, domnul Grigoriade.
Dintr-un orgoliu exagerat, Ștefan refuza să intre în competiție cu ceilalți, fiindcă i se pare sub
demnitatea lui de intelectual să-și schimbe garderoba și să adopte comportamentul superficial
al dansatorilor moderni pe care Ella îi admiră. Gheorghidiu îi consideră mediocri și îi
disprețuiește.
AMARIIE PATRICIA
O altă scenă semnificativă pentru a dovedi orgoliul protagonistului este aceea a
mesei în familie, din casa unchiului său avar, Tache Gheorghidiu. Aici, celălalt unchi al
sau, Nae Gheorghidiu, ia în derâdere căsătoria din dragoste cu o fată săracă, care îi este
reproșată atât lui Ștefan cât și tatălui său mort. Încercând să se apere, Ștefan izbucnește și îl
insultă subtil, făcând referire la faptul că acesta se însurase cu o femeie slută doar pentru
bogăția acesteia. Ștefan își apară orgolios principiile, invinuindu-I pe cei care acceptă orice
moștenire. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să
digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă.
Incipitul, partea introductivă a oricărei opera literare, care are anumite consecințe
în derularea evenimentelor, îndeplinește anumite roluri, printre care: introducerea
cititorului în lumea ficțională, prezentarea unor personaje și fixarea coordonatelor
spațio-temporale. În acest roman, incipitul coincide cu expozițiunea, fixând coordonatele
spațio-temporale „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt (…) luasem partea (…)
la fortificarea văii Prahovei, intre Bușteni și Predeal”. Incipitul trasează acțiunea în timp și
spatiu, însă nu dezvăluie identitatea eroului care este și narator-personaj.
Conflictul exterior, de ordin moral, pune în evidență relația personajului cu
societatea, cu familia, care lupta pentru moștenire, și cu Ela, trăind împăcări și despărțiri
repetate. Conflictul central este, totuși, de natură interioară. Acesta se produce în conștiința
personajului-narator și e declanșat de conflictele exterioare, întrucât eroul trăiește sub tirania
conștiinței absolute, a obsesiei autoanalizei care devine devoratoare. El cunoaște stări și
sentimente contradictorii în ceea ce o privește pe soția sa sau mediul în care trăiește din cauza
diferenței dintre aspirațiile personale și realitatea lumii înconjurătoare. Același efect îl are
asupra lui Ștefan și imaginea reală și crudă a războiului, complet diferită de idealizările din
literatură. Aceste lucruri plasează personajul principal în categoria inadaptaților social.
Tema și viziunea despre lume în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” scris de Camil Petrescu constă în prezentarea a două experiențe diferite din viața
personajului principal, și anume războiul și iubirea, teme care fac romanul unul al experienței.
AMARIIE PATRICIA
Enigma Otiliei
Particularități de construcție ale unui text narativ
1. Introducere
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică – realism: tipologizarea personajelor, tehnica detaliului
semnificativ
3. Comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: titlul, simetria incipit-final

Opera Enigma Otiliei de George Călinescu este un roman realist-obiectiv de tip


balzacian apărut în anul 1938, în perioada interbelică. Este un roman realist de tip Balzacian,
prin tema familiei și motivul moștenirii și al paternității, obiectivitatea perspectivei narative,
prin tehnica detaliului semnificativ, încadrarea acțiunii în timp și spațiu, descrierea amănunțită
a străzii Antim și a locuinței lui Costache Giurgiuveanu, iar personajele sunt prezentate în
relație cu mediul din care provin și sunt tipice pentru o anumită categorie socială.
O primă trăsătură a realismului balzacian este tipologizarea personajelor.
Personajele sunt reprezentative pentru o întreagă categorie sociala sau umana: avarul Costache
Giurgiuveanu, „baba absolută”, Aglae Tulea, fata bătrână, Aurica Tulea, dementul senil
Simion Tulea, fata cochetă Otilia, ambițiosul, Felix, arivistul Stanică Rațiu, aristocratul
Leonida Pascalopol.
O a doua trăsătură a realismului Balzacian este tehnica detaliului semnificativ.
Descrierea inițială a străzii și casei lui moș Costache este realizată în tehnica balzaciană.
Detaliile surprinse surprind contrastul dintre pretenția de confort și bun gust a locatarilor
bogați, dar inculți, prin amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile, zgârciți, casa are
ornamente din materiale ieftine, snobi tocmai prin imitarea arhitecturii clasice, delăsători și
nepăsători, urme vizibile ale umezelii, impresia de paragină. Arhitectura sugerează imaginea
unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesara pentru a dobândi avere, dar care nu
are și un fond cultural.
Tema romanului este prezentarea societății burgheze de la începutul secolului XX și a
modului în care banul afectează relațiile interumane. Sunt surprinse mai multe aspecte
tematice, printre care moștenirea și paternitatea, teme de factură balzaciană, care pun în
evidență realismul scrierii.
O primă secvență narativă relevantă pentru tema romanului o reprezintă venirea
lui Felix în casa Giurgiuveanu și contactul cu cele două familii. El asistă la jocul de table,
o scenă de familie, după ce își cunoaște unchiul și pe verișoara sa, Otilia. Prin intermediul lui
Felix, cititorul face cunoștință în manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei
realiste. Naratorul notează minuțios fiecare aspect revelator: familiaritatea neobișnuită a
gesturilor Otiliei, generozitatea și slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea, îi oferă cu discreție un
inel), răutatea Aglaei „N-am știu că faci azil de orfani”,refuzul lui Giurgiuveanu de a o
AMARIIE PATRICIA
împrumută pe sora lui etc. Toate acestea încadrează acțiunea într-o atmosferă neprimitoare,
întregul tablou pârând desprins dintr-o comedie de moravuri.
O altă scenă semnificativă pentru tema romanului este instalarea familiei Tulea în
casa lui Moș Costache, sub pretextul îngrijirii bătrânului, atunci când află că acesta a
suferit un atac de cord. Aglae se remarcă, fiind preocupată exclusiv de siguranța bunurilor
materiale ale bătrânului „Treceți toți dincolo, să nu fure vreunul ceva!”. În mod paradoxal, cei
care atentează la bunurile lui Costache sunt chiar membrii clanului Tulea: Stănică desface
vinurile, mănâncă delicatesele și verifică dulapurile. Indiferența manifestată față de suferința
bătrânului accentuează materialismul dus la extrem al personajelor „Toți se așezară pe ce
găsiră ca niște musafiri, uitând aproape de tot de Moș Costache.”
Titlul denumește personajul principal al romanului, făcând trimitere la fascinația
lui Felix pentru misterul Otiliei. Acesta nu poate da explicaţii plauzibile pentru
comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârşitul romanului o tulburătoare întruchipare a
naturii contradictorii a sufletului feminin. Titlul inițial al romanului, „Părinții Otiliei”, reflectă
tema balzaciană a paternității, oglindește relația degradată dintre Otilia și membrii familiei,
ilustrând ideea că aproape toate personajele cărții pot fi considerate părinți ai Otiliei, deoarece
se interesează de viitorul ei, însă, în mod diferit, sincer sau malițios.
Simetria incipit-final accentuează viziunea realistă. Incipitul romanului fixează
veridic cadrul temporal „într-o seară de la începutul lui iulie 1909’’ și spațial, descrierea străzii
Antim, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interiorului acesteia), prezinta principalele
personaje, sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice. Finalul este un final
închis și este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea
străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenței
sale, adolescența și aproximativ zece ani mai tărziu, „după război’’.
AMARIIE PATRICIA
Enigma Otiliei
Eseu caracterizare personaj
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Statutul social, psihologic și moral al personajului
3. Trăsătură a personajului evidențiată prin 2 scene semnificative
4. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: conflict, simetria incipit-final

Opera „Enigma Otiliei’’ de George Călinescu este un roman realist-obiectiv de tip


balzacian apărut în anul 1938, în perioada interbelică.
Personajul central al operei este Felix Sima.
Statutul social al lui Felix din incipitul romanului este diferit față de cel de la final.
Astfel, în incipit tânărul este doar un licean, orfan fiind de ambii parinți și fiu de medic, care
merge să studieze medicina, de la Iași la București, aflandu-se sub grija tutorelui legal
Costache Giurgiuveanu. La finalul romanului statutul social al protagonistului se schimbă,
acesta devenind un medic celebru, cu multe lucrări publicate și colaborări la tratate de
medicină.
Din punct de vedere psihologic, Felix este un băiat sensibil, visător, cu nevoi de
afecțiune, dat fiind faptul că este orfan. Pe de altă parte, el este un om inteligent, cu prezență
de spirit, păstrând distanța față de Stanică Rațiu și clanul Tulea, cu care intră în conflict. De
asemenea, este reflexive, având îndelungate discuții cu Weissman pe tema iubirii sau a vieții,
reprezentând, în același timp, tipul intelectualului. Nu în ultimul rând, protagonistul este un
visător, cu o perspectivă proprie asupra vieții, fiind capabil să renunțe la iubirea adolescentină
pentru Otilia.
Statutul moral al lui Felix evidențiază este un personaj complex cu principii și cu
empatie față de cei din jur, acceptând să-I dea meditații lui Titi. El este capabil de relații
autentice de prietenie, încercând să o înțeleagă pe Georgeta, înainte de a o judeca. De
asemenea, deși este gelos pe Pascalopol, acesta este capabil să perceapă relația cu el din punct
de vedere moral.
O trăsătură importantă a personajului este naivitatea.
O scenă reprezentativă pentru naivitatea lui Felix este cea în care acesta se
hotăraște să îi mărturisească Otiliei sentimentele pe care le are față de ea, cele care îl
măcinau de ceva vreme. El încearcă să găsească momentul oportun pentru a-și exprima
sentimentele, dar tocmai Otilia pare să fie cea care îi distruge planurile, înlăturându-i intențiile
de a o săruta „cu astfel de purtări ale Otiliei, Felix nu putea face progresul cel mare”. Într-un
final, Felix decide să își curme suferința și decide să îi scrie Otiliei o scrisoare în care să își
transpună confesiunea. Din modul în care decide să rezolve problema, reiese că Felix nu este
destul de matur încât să poată să trateze situația ca un adult, ceea ce trădează lipsa de experiență
AMARIIE PATRICIA
a băiatului. Acesta este motivul pentru care Otilia îi ignoră scrisoarea, pentru că nu îl poate lua
în serios și încă îl vede ca pe un copil.
O altă scenă relevantă pentru caracterizarea personajului este dialogul dintre
Otilia și Felix care precede plecarea definitivă a fetei la Paris. Personajul masculin își
mărturisește încă o data sentimentele față de tânăra Otilia. Acesta poartă pentru fată o iubire
sinceră, pură, platonică, proiectată la nivel spiritual. Felix dă dovada de naivitate și de lipsă de
experiență, întrucât nu înțelege noua viziune a fetei. Această experiență trăită are un rol
esențial în maturizarea lui.
Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Enigma Otiliei” , şi anume interior
şi exterior.
Conflictul exterior, de natură socială, este declanșat de moștenirea lui moș Costache,
a cărui avere se cuvine fiicei sale vitrege, Otilia Marculescu. Averea este vânată de clanul
Tulea și de ginerele soților Tulea, Stanică Rațiu. Aceştia vor să pună mâna pe banii lui C.
Giurgiuveanu, de aceea îl vizitează des și vor să fie siguri că bătrânul nu face un testament și
nu o înfiază pe Otilia.
Conflictul interior central se concentrează în jurul lui Felix care are de ales între a
termina facultatea sau să rămână alaturi de Otilia, ceea ce ar fi însemnat să își abandoneze
visul de a deveni medic. Un alt conflict interior este cel al Otiliei care are de ales intre iubirea
ideala despre care vorbește Felix și viață lipsita de griji pe care i-o poate oferi Pascalopol.
Simetria incipit-final accentuează viziunea realistă. Incipitul romanului fixează veridic
cadrul temporal „într-o seară de la începutul lui iulie 1909’’ și spațial, descrierea străzii Antim,
a arhitecturii casei lui moș Costache, a interiorului acesteia), prezintă principalele personaje,
sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice. Finalul este un final închis și este
urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei
lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenței sale, adolescența
și aproximativ zece ani mai tărziu, „după război’’.
Astfel, Felix Sima, personajul principal al scrierii evoluează de la adolescenta la
maturitate, trăind experiență iubirii entuziaste și ambiția realizării în plan profesional.
AMARIIE PATRICIA
Riga Crypto și lapona Enigel
Eseu Particularități de construcție ale unui text poetic
Planul eseului de mai jos:
1. Introducere
2. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică – modernism: nerespectarea granitelor dintre genurile si
speciile literare, ambiguitatea scrierii, poezia fiind scrisa ca un poem alegoric.
3. Comentarea a două idei poetice relevante pentru tema textului poetic
4.Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj: titlu, incipit

Poezia „Riga Crypto și lapona Enigel’’ scrisă de Ion Barbu apare în volumul „Joc
secund’’ în anul 1930. Este subintitulată "Baladă", realizandu-se în viziune moderna, ca un
amplu poem de cunoaștere și poem alegoric.
O primă trăsătură a modernismului care se regăsește în poezie este nerespectarea
granițelor dintre genurile și speciile literare. Opera este o baladă cultă în care se îmbină
armonios cele trei genuri literare: epic, prin povestire și personaje, dramatic prin dialog și liric
prin formă, structură, elemente de prozodie. Poetul păstrează din specia tradițională schema
epica și personajele antagonice, dar evenimentele narate sunt de natură fantastică și alegorică.
Genul epic este folosit pentru relatarea poveștii stranii de iubire între o ciupercă și tânără
Lapona Enigel. Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic și de „lirismul de măști”.
O altă trăsătură a modernismului regăsită în poezie este ambiguitatea scrierii,
poezia fiind scrisa ca un poem alegoric. Poezia poate fi citită, la un prim nivel, ca o legendă
despre nașterea ciupercilor otrăvitoare, dar, la un alt nivel de interpretare, balada este o alegorie
pe tema omului superior, diferit de omul comun. Văzută ca un „luceafăr întors”, poezia
prezintă drama cunoașterii și incapabilitatea dintre două lumi. „Luceafăr” deoarece este
ilustrată o poveste de iubire dintre două ființe care aparțin unor lumi diferite, „întors” deoarece
ființa superioară este un personaj feminin, iar ființa inferioară este un personaj masculin.
Tema poeziei este aceea a iubirii imposibile, deoarece fiinţele care alcătuiesc cuplul
erotic fac parte din lumi diferite, incompatibile, Enigel aparţinând regnului animal, iar
ciuperca-rege Crypto regnului vegetal. Balada „Riga Crypto şi lapona Enigel” exprimă
viziunea lui Ion Barbu despre condiţia omului care este incapabil să-şi depăşească limitele.
O idee poetică care ilustrează tema poemului reiese din scena în care Crypto
încearcă să-şi abandoneze condiţia şi face gestul riscant de a se arăta soarelui „ca un
inel” care îl loveşte din plin, transformându-l în ciupercă otrăvitoare „Și sucul dulce
înăcrește! / Ascunsă-i inimă plesnește”. Atributele luminii despre care vorbește Enigel „Mă-
nchin la soarele-nţelept” au efect distrugător asupra lui Crypto. Riga Crypto cade victimă
neputinței și îndrăznelii de a-și depăși limitele, de a încercă să intre într-o lume care îi este
inaccesibilă. Ființă superioară își dă seama că iubirea lor nu este posibilă și că opoziția dintre
soare și întuneric, dintre rațiune și instinct nu vă putea fi niciodată anulată.
AMARIIE PATRICIA
O a doua idee poetică relevantă pentru tema poemului se desprinde din finalul
poeziei. În finalul poeziei Riga Crypto se căsătorește cu o măselăriță care aparține regnului
vegetal ca el „Cu măselarița-mireasă/ Să-i ție de împărăteasă’’. Finalul poeziei subliniază ideea
că omul superior și cel inferior trăiesc în lumi diferite, incompatibile și că fiecare dintre ei își
găsește împlinirea spirituala alături de o ființă care face parte din aceeași categorie. În timp ce
Enigel se îndreaptă spre lumină, spre cunoaştere, Crypto rămâne în lumea lui întunecată, orice
relaţie de comunicare, de dragoste, între cei doi fiind imposibilă. Astfel, ca şi Eminescu, Ion
Barbu înţelege existenţa a două lumi incompatibile, întemeiate fiecare în parte pe anumite
concepţii, idei, principii.
Titlul urmează modelul tradițional al operelor cu tematică romantică, de exemplu
„Romeo și Julieta” sau „Tristan și Isolda”, denumind protagoniștii poemului: Riga Crypto,
„riga” însemnând rege, iar „Crypto” provine de la „Kryptos” care înseamnă ascuns, tăinuit.
Lapona Enigel este de asemenea un nume semnificativ: lapona arată originea fetei, Laponia,
ducându-ne cu gândul la frig, gheață, „Enigel” înseamnă înger.
Incipitul are rolul de prolog și conține dialogul menestrelului cu un „nuntaș fruntaș’’ la
„spartul nunții’’. Nuntașul îl roagă pe menestrel să zică povestea deja cunoscută a craiului
Crypto „regele ciupercă’’ și a lui Enigel. Povestea se anunță una tristă deoarece tonul
melancolic este dat deja de epitetele „trist” și „aburit”. Cântarea menestrelului are sens
parabolic, deoarece el trebuie să povestească, la fel ca într-un ritual, despre o povestire
nefericită. Acest incipit are rolul de a introduce cititorul în universul ficțional și de a creea o
atmosferă deosebită, propice spunerii unei povești de iubire.
Din punct de vedere prozodic, poezia are 27 de strofe inegale, măsura versurilor este
inegală, rima este o îmbinare savantă între rimă încrucişată, îmbrăţişată şi monorimă. Poezia
este împărțită în două secvențe lirice.
În concluzie, poezia „Riga Crypto și lapona Enigel’’ de Ion Barbu este o poezie
modernă, un poem al cunoașterii, în care poetul prezintă drama incompatibilității și legea
nemiloasă a iubirii, supraviețuiește cel puternic, iar cel slab este sacrificat.

S-ar putea să vă placă și