La mormântul lui Ion OBLEMENCO

Festivităţile care au marcat inaugurarea noului stadion din Craiova mi-au adus aminte de altă
poveste. Începe într-o miercuri, dimineaţă, în Gara Obor din Bucureşti. Este 16 martie 2005, ziua
turului semifinalei Cupei României dintre Farul Constanţa şi Universitatea Craiova. În gară, pe
lângă mulţimea pestriţă care o populează de obicei, sunt şi 3 tineri cu fulare alb-albastre la gât, 2
suporteri ai Craiovei şi subsemnatul, suporter al Farului. Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am
abordat direct, întrebându-i dacă merg la Constanţa pentru meci şi dacă nu vor să împărţim un
compartiment. “- Dar să ştiţi că eu sunt de la Farul!”. Nu am primit niciun răspuns, trenul a venit
încet la linie şi i-am pierdut din vedere. N-am abandonat însă ideea de a călători împreună, şi –
înarmat cu câteva beri – am pornit prin vagoane în căutarea lor. Când i-am găsit, nu i-am întrebat
decât atât:
“- Păi, ce faceţi, măi, băieţi, n-am zis că mergem împreună?!”. Nu mi-au răspuns, dar nici nu au
obiectat când m-am aşezat în dreptul lor. Apoi, poate şi pe fondul consumului de băuturi
alcoolice, gheaţa dintre noi s-a crăpat încet-încet, dând tonul unei conversaţii savuroase despre
fotbal, stadioane, meciuri, peripeţii din deplasări şi alte alea. Din păcate, trecând 12 ani de atunci
nu mai ţin minte numele lor, iar telefonul l-am pierdut de mai multe ori şi, o dată cu el şi
numerele lor. Poate se regăsesc însă în aceste rânduri şi-mi dau un semn de viaţă. În fine,
revenind, ţin minte că unul dintre ei mi-a spus cu mândrie: “- Eu sunt născut în Calafat! Ca şi
Gică Popescu. Dar toţi de la mine din oraş ţin cu Universitatea, chiar dacă mai mergem şi la
Dunărea Calafat”. Am ajuns la Constanţa cum scria pe bilete, că personalele merg atât de încet
încât nu au cum să mai cumuleze şi întârzieri. I-am invitat la mine acasă, unde mama mă aştepta
cum îşi aşteaptă orice mamă fiul plecat la facultate în Bucureşti, cu masa întinsă şi mâncare
îndeajuns pentru mai mulţi sinistraţi. I-am explicat că avem musafiri, nişte prieteni vechi din
Craiova, care au venit la Constanţa pentru meci. I-am spus că o să stea la masă, că dacă vor o să-
şi lase bagajele la noi şi că după masă vom pleca prin oraş la o plimbare înainte de meci. Nu ştiu
dacă m-a crezut 100%, dar nici nu s-a opus. A mai pus 2 farfurii, ne-a omenit şi am plecat.
I-am dus pe prietenii mei “vechi” să le arăt oraşul. Pe lângă diferite birturi şi cârciumi, am fost şi
pe malul Mării, la faleza Cazinoului, care nu arăta cu mult mai bine faţă de acum şi apoi am
plecat înspre Stadion. I-am condus pe băieţi la intrarea oapeţilor şi i-am rugat pe jandarmi să se
poarte frumos cu ei, pentru că sunt musafirii mei. De parcă cine ştie cine eram eu, vreun şef de-al
lor sau ceva. Printre suporterii Universităţii, l-am recunoscut şi pe “Poştaşu”, pe care îl ştiam de
la televizor, de când l-a mângâiat pe Claudiu Niculescu cu un fular. Striga la intervale regulate “-
Concentrează-te, Badea!”. Povestea meciului e scurtă, Farul se impune la limită, cu 1-0, oltenii –
dacă îmi aduc aminte bine – având şi un penalty ratat de Mihăiţă Pleşan. Apoi, i-am recuperat pe
băieţi şi i-am condus la gară, de unde au luat trenul înapoi spre Craiova. Le-am promis că dacă
trec pe la ei, îi caut şi aşa am şi făcut. Totuşi, nu cred că ne-am revăzut chiar pe 13 aprilie, când a
fost returul, ci mai înainte. Mi-au propus să tratăm ziua ca şi cum ar fi o zi de meci şi să facem
toată pregătirea ritualică pe care o făceau ei înaintea fiecarei etape pe teren propriu. Aşa că am
fost împreună cu ei la mormântul lui Ion Oblemenco. Doamne, câte flori, fulare, steaguri şi eşarfe
erau acolo! Şi cu câtă grijă erau aranjate... M-am gândit atunci: “- Cum de nu le ia nimeni?! La
Constanţa, indiferent al cui ar fi fost mormântul respectiv, sigur făceau picioare”. Am avut şi
ocazia să mă conving de acest aspect, ani mai târziu, când un prieten i-a pus tatălui său la cruce o
eşarfă cu Farul. Când a revenit la cimitir, după două săptămâni, eşarfa dispăruse... Apoi, am fost
la Grădina zoologică din Craiova să vedem leii. Din păcate, condiţiile erau destul de precare.
Cuşca leilor era amplasată direct pe ciment, era destul de mult noroi, prin care se puteau vedea şi
câteva felii de pâine, aruncate de bine-voitori, sper. Sper, pentru că vreau să cred că îngrijitorii le
dădeau carne, nu pâine uscată! Le-am spus băieţilor că le doresc ca echipa să arate mult mai bine
decât starea în care se regăseau leii. Am fost şi la Biju, ursul cel bătrân al Zoo Craiova, de data
asta la solicitarea mea. Nici ţarcul lui nu era prea primitor. Arăta ca o fântână de piatră, cu
circumferinţa foarte mare, iar Biju stătea în şezut, ca un om, pe fundul ei. Nu prea ridica ochii din
pământ, de parcă o tristeţe fără margini l-ar fi apăsat pe umeri...
Dacă partea aceasta a poveştii nu o pot localiza temporal cu precizie, personajele fiind însă
identificate cu certitudine, de meciul retur, din 13 aprilie îmi aduc aminte. Ca şi-n Gara Obor,
singur, dimineaţa devreme, aşteptând să tragă un “personal”, dar de data asta în Gara Basarab.
Când a venit “naşul”, a văzut fularul alb-albastru şi m-a întrebat direct: “- Te duci la meci, nu?
Tocmai din Bucureşti... Şi mai eşti şi singur! Bravo ţie! Hai Ştiinţa!”. Mi-am deschis geaca şi i-
am arătat capetele fularului meu pe care era brodată emblema Farului. S-a mirat, dar şi-a păstrat
entuziasmul. “- Şi, vii tocmai de la Constanţa?”. “Nu, naşule, din Bucureşti. De când sunt
student, pentru mine orice meci e-n deplasare!” La Stadion am ajuns primul, cam cu o oră, dacă
nu chiar două înainte să înceapă meciul. Cum erau nişte jandarmi la intrarea oaspeţilor, i-am
întrebat dacă pot intra, chiar dacă era devreme. M-au controlat şi am intrat. Pe măsură ce se
apropia ora începerii meciului, veneau şi oamenii la stadion şi au început să “curgă” şi autocarele
fariştilor. Vreo 11 sau 12 dacă îmi aduc aminte bine, în care s-au înghesuit cam 700 de suporteri
farişti. Era de aşteptat, în faţa uneia dintre cele mai mari performanţe din istoria clubului, o
posibilă participare în finala Cupei României. Îmi aduc aminte şi acum gardul care despărţea
tribuna, cu două rânduri de ţepi aşezate înspre interior, fanfara, undeva în dreapta noastră şi
bătrânul Stadion Oblemenco, care te sufoca prin măreţie. Nu era atât de multă lume pe cât m-aş fi
aşteptat. În campionat Universitatea n-o ducea bine deloc, iar la sfârşitul acelui sezon echipa a şi
retrogradat. Cei prezenţi cred că îşi puneau speranţele într-o figură frumoasă măcar în Cupă.
Peluza gazdă însă era plină.
Când au început toţi să cânte “Sţiinţa, Stiinţa!”, stadionul a început să vibreze chiar şi sub
picioarele noastre şi nici noi nu eram chiar puţini. Am simţit un fior de admiraţie pentru pasiunea
oltenilor şi o senzaţie pe care, din păcate, n-am mai trăit-o de prea multe ori de atunci încolo.
Senzaţia aceea de stadion care se trezeşte dintr-o dată asemenea unui vulcan şi vibrează de
cântece, bătăi din palme şi săriturile suporterilor. Meciul e undeva în ceaţă. Oltenii domină
copios, conduc, dar Farul reuşeşte să puncteze pe contraatac. La final e 2:1 pentru ei, dar noi ne
calificăm în Finală graţie golului marcat în deplasare. Pleşan şi ai lui sunt în faţa peluzei, cu
mâinile pe emblemele de pe piept, salutându-şi suporterii. În colţul opus, gardul geme înţesat de
fotbaliştii Farului, unii rămaşi doar în şort sau chiar în chiloţi şi de suporterii bucuroşi. Reuşisem!
Eram în finală. Probabil cea mai importantă performanţă a Farului pe care o să am ocazia să o
trăiesc pe viu... Deşi eu sper să nu fie aşa! Şi că ne aşteaptă încă multe surprize. Imaginile acelei
bucurii am bucuria de a le retrăi şi revedea de fiecare dată când ajung jos la club. Acolo, pe un
perete e o poză de la finalul acelui meci. Suporteri şi jucători îmbrăţişaţi, cu ochii în lacrimi de
bucurie!
Nu ştiu dacă o să par ca un bătrân damblagit, dar parcă fotbalul şi suporterii erau altfel atunci.
Sunt sigur că şi acum, chiar dacă mulţi ne-am înrăit din cauza greutăţilor vieţii sau din cauza
situaţiei fotbalului românesc, mai pot exista astfel de prietenii, fie ele trecătoare, ca un meci tur-
retur. 180 de minute, berea de dinainte sau de după şi atât. Ştiu că mulţi sunt nevoiţi să-şi urmeze
echipele în oraşe despre care abia acum află unde sunt situate pe hartă. Ştiu că mulţi au fost
nevoiţi să revină la fotbalul curat jucat în noroiul din ligile inferioare. Şi ştiu că unde există
pasiune şi devotament, uneori se poate face abstracţie de culori, fără însă a diminua importanţa
cuvenită acestora. Sper că vor veni vremuri mai bune şi că fotbalul românesc va fi din nou ce-a
fost odată... ADO