Veaceslav Cușter

Sub semnul
peștelui

Editura Sfântul Ioan

2022

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CUŞTER, VEACESLAV
Sub semnul peştelui / Veaceslav Cuşter. - Brăila : Editura
Sfântul Ioan, 2022
ISBN 978-606-9600-81-8

821.135.1

2
 IHTIS

3
4
Agnețul și Tilapia

La râul rece, curgător,

Veni un miel încetișor.
Voia să bea, era-nsetat,
Avea boticul cald-uscat.
- Ce faci, peștiuț?
- Nimic, mieluț.
Vreau să respir,
Pe-acest ceair.
- Eu apă vreau.
Mă lași să beau?
- Te rog, mic pui,
Dar vreau să-mi spui
Ce gânduri mintea îți străbate,
Când apă bei pe săturate?
- Ce pot să zic? Sunt plictisit.
Și-aștept zenitul meu smerit.
Căci ființarea mea e slută,
Trăită, mearsă și văzută.
Pasc iarbă ca să fiu sătul,
Dar niciodată nu-i destul.

5
Și-oricâtă apă aș sorbi,
Nesațul mă va istovi.

Tu pare că ești fericit,

Înoți, plutești nestingherit,
Trăiești îmbrățișat de apă,
Ce te hrănește și te-adapă.
- Nu. Tu ești liber, fugi pe glie,
Din răsărit pân’ la chindie.
Păstorul tău e bun cu tine
Și câinii te veghează bine.
Vrăjmașii nu îți dau târcoale
Făcând în juru-ți rotocoale.
Și totuși, pari nemulțumit,
Chiar de ai apă, ești umbrit,
Pășești umil, cu capul jos,
Și drumu-ți pare că-i grunjos.
- Ce pot să spun, ce să mai fac?
Că nu-mi mai sunt nici eu pe plac.
Nici iarba nu mă mai desfată,
Nici umbra nu mă mai îmbată,
Am ostenit să tot alerg,

6
Mai mult mă-mpiedic, decât merg.
Că viața-i tristă și nedreaptă,
Nu stă pe loc și nu așteaptă.
Gonește ca un murg la vale
Și mătură ce-i iese-n cale.
Că am avut și eu o mamă,
Iar glasul meu și-acum o cheamă...
O neputință a luat-o,
A rupt-o și a sfărâmat-o.
Și am rămas orfan pe lume,
Fără părinți și fără nume...
- O, tristule, sărmane miel!
Și tânguirea mea-i la fel.
Mămica mea a fost răpusă,
Suflarea ei în beznă-i dusă,
Lăsând în urmă grea strânsoare,
Durere, lacrimi curgătoare.
Tu ai prieteni, neamuri ai
Și poți îmbrățișări să dai.
Căci lâna ta este pufoasă,
Iar viața neprimejdioasă.
Eu însă-s veșnic călător,

7
Gonit de amintiri și dor.
Nu am familie, nici casă,
De viitor nici că îmi pasă...
- O, pește drag și chinuit!
Mă doare ce-ai destăinuit.
Că nu e pierdere mai mare
Când mama se topește-n zare.
Lumina soarelui se stinge,
Iar mângâierea nu m-atinge.
Nimic nu mă însuflețește,
Căci suflul mi se ofilește.
Sfârșește orice aventură,
Căci viitorul e frântură.
Nu am un rost, un sens, un țel,
Nimic nu mai trăiesc la fel.
Sunt incomplet și sunt degeaba,
Pustie-i stâna și cocioaba.
Că mama e un stâlp vânjos,
Se surpă el – și eu sunt jos.
Că ea-i pilonul vieții mele
Și-acum mă clatin sub zăbrele.
Povara zilei mă strivește,

8
Toracele firav trosnește.
Pereții mei improvizați
Sunt zguduiți și clătinați.
Vicisitudini, vijelii,
Torente și intemperii...
Că am familie și neamuri?
Le am, dar nu piloni, ci geamuri.
Cu ei pot să mai ies în prag
Și sufletul bătrân să-mi trag.
Dar ce-mi oferă alinare
Și vieții mele-i dă culoare?
E Domnul, Creatorul meu,
E Tatăl meu, e Dumnezeu.
Că nu e târâtoare-n lume
Să nu știe de Acest nume.
- Mieluț drăguț și credincios!
Și eu mă simt neputincios.
Căci totul e întunecime,
Destin sărac de profunzime.
Nimic destoinic nu găsesc,
Și-n așteptare ostenesc.
Dar cum spui tu, smerite miel:

9
Cam tot ce a rămas e El.
Cu El comunici anumit,
Când ești de tot nemulțumit.
Ai parte de minuni în viață,
Căci Domnul e o fortăreață.
- O, peștișor, ce bine spui!
Ca Dumnezeu părinte nu-i!
El poate-o mamă a-nlocui
Și lipsa ei a lecui.
Să îți ofere siguranță,
Stabilitate și speranță.
Când rătăceam pustiu, pribeag,
Fără familie, beteag,
Angoasant și anxios,
Nesigur și neputincios,
Când fricile m-au sugrumat,
Mi-a fost alături, m-a-ndrumat.
Când de-amintiri mă ascundeam
Și scuturi de uitări clădeam.
Când traiul cu deșertăciuni,
Nimicnicii și uscăciuni,
Țesea pericole, ispite,

10
Păcate, răutăți dospite.
M-a scos din ghearele de iad,
M-a ridicat, ca să nu cad,
Pe drumuri și-n călătorii,
Printre vrăjmași, vrăjitorii.
Și oameni buni mi-a pus în cale,
Mi-a dat din darurile Sale.
- Așa-i, cârlane, bine zici:
El te ridică, dacă pici.
Și din infernu-n care ești,
În care nu poți să trăiești,
Te rupe ca din nou să vezi
Și în lumină să mai crezi.
Să nu-ți pierzi sufletul rănit,
Să nu ajungi înnebunit.
Și când te afli pe imaș
Te protejează de vrăjmaș.
Și drumul înțesat cu rele
Ți-l face șleau cu floricele.
Cu El ce poți să-ți mai dorești?
Căci El e veșnic. Și tu ești.
Cu El ai parte de minuni

11
Și poți în cer comori s-aduni.
Iar fără El ești călător,
Lovit, pustiu și trecător.
Ești văduv de stabilitate,
Încătușat de-anxietate.
Târât de-angoasă și de stres,
Căzut, abandonat ades.
Înlocuit și panicat,
Bolnav, golit și nemâncat.
Așa e lumea de oricând,
Oftezi când stai și plângi mergând.
Imprevizibilă e viața,
Ca după noapte dimineața.
Dar de te lași în voia Lui
Privind spre cerul albăstrui,
Observi că El ți-a dat prea multe
Și-oricând așteaptă să te-asculte,
Să-ți dea putere, un îndemn,
Căci ești nevrednic și nedemn...
- Da, știu că sunt un pește mic
Și nu am meritam nimic.
De-aceea-s recunoscător

12
C-am casă, masă, somn ușor.
El e părinte și-L iubesc.
E o poruncă. Și-o cinstesc.
Pe cei din jur îi iert cum pot,
Ajut, ascult, visez și-not.
Pe El îl simt în viața mea
Și cred că-mi dă și când îmi ia.
Îi simt prezența, văd minuni
Fără să-I fac confesiuni.
C-adesea sunt înduioșat,
Nedumerit și-nfricoșat.
Și încă-s recunoscător
Că mai trăiesc, când alții mor.
Când mama mea era pe moarte
Cu rugăciuni strigat-am foarte,
Și am căzut îngenuncheat,
Și palmele-am împerecheat.
Și mama mea și-a revenit.
Și-atunci mămica n-a murit.
Murise, draga, mai târziu,
Când sufletu-mi era pustiu,
Când nu știam s-o-mbrățișez

13
Și să mă rog ca s-o păstrez...
Răspunsul Lui a fost minune,
Lumină sfântă în genune.
- Oh, preaiubite peștișor,
În viață nu-i deloc ușor.
Cădem adesea osteniți,
Înfrânți, abandonați, loviți.
Și când peste puteri ne doare
Și jalea vrea să ne doboare,
Ne ia în brațe Dumnezeu.
Eu astfel cred, așa simt eu.
Odată am rămas în urmă
Și m-am pierdut de câini și turmă.
Sleit, răzleț și speriat
Strigam cu lacrimi înspre sat.
Stăteam sub cerul amurgit,
Însângerat și covrigit.
Și așteptam s-aud lătrat,
Un clopoțel, un fluierat.
Dar tot ce auzeam era
Cum bezna-ncet mă degera.
Și deodată, din abis

14
Doi ochi de lup mi s-au deschis.
Eram picat în fața lui,
Știam că-s treaz, scăpare nu-i.
Priveam cum moartea mă privește,
Când vine ea, cine-o oprește?
Atunci, căzut, neajutorat,
Am tresărit și m-am rugat.
Repetitiv și insistent,
Curat și sincer, și ardent.
Și ce să vezi? O, ce minune!
Când nu era nimic pe lume
Să poată moartea să o calce
Și legea ei să o încalce,
Flămândul lup cu ochi de foc
Nu mi-a atins trupul deloc,
Ci a plecat pășind încet
Și dispărând în frăsinet.
Ce ușurare, ce minune!
Ce-a fost această slăbiciune?
Nu-nțelegeam ce l-a făcut
Să nu profite de-un căzut.
Ce poate-un lup să zăpăcească,

15
Să-l facă să se răzgândească?
Și multe-multe-multe stări,
Nedumeriri și întrebări
Îmi cuprindeau a mea ființă
Din frică și recunoștință.
Și-am tresărit, căci dintr-o dată
Preabunul meu păstor se-arată
Și mă ridică bucuros
Pe umeri cu-al său braț vânjos,
Ajunge-acasă, mă sărută:
„Găsit-am oaia cea pierdută!”
Dintr-un miracol azi trăiesc,
Beau apă, pasc și îți vorbesc,
Căci Tatăl nostru mă iubește
Și cu răbdare mă-ntărește.
Sunt miel mâhnit, scârbit, orfan,
Am chip nostalgic, diafan.
Dar dacă-ar fi destinul meu
Să îl înalț la apogeu
Unde tresaltă conștiința
Un lucru ar prima – credința.
Am suferit pân' la leșin

16
Și moartea-vrut să mă înclin,
Am respirat și fericire,
Și-am cunoscut intens iubire,
Dar cel mai sacru sentiment
Îl ai când Domnul e prezent.
El e profund și nălțător,
Suprem, divin, nemuritor.
Și dacă-ar fi ca să transmit
Cuiva ceva ce-am moștenit,
Și să ofer posterității
Un testament al probității,
Aș spune: caută-L pe El.
De ești un pește sau cățel,
De ești oiță sau asin,
Pescar, învățător, smochin.
Să crezi, să-L strigi neîncetat,
Căci Domnul nostru-i minunat!
N-ai cum să nu te minunezi,
Când bunătatea Lui o vezi.
E-atât de intim, cald, curat,
El viață veșnică ne-a dat...
- Așa-i, mieluțule cuminte,

17
C-o rugăciune mult fierbinte
Te poți apropia de cer,
Gustând din taine și mister...
- Vai, minunate peștișor,
Ești foarte nădăjduitor!
Eu sunt nevrednic și-ntinat,
Nu știu de m-am apropiat.
Însă deși sunt cârtitor,
Primesc întruna ajutor.
Sunt îngâmfat și-s vai de mine,
Dar Domnul încă mă mai ține.
De-aceea veșnic Îl slăvesc
Și-a lăcrima nu contenesc.
Căci sunt iubit și sunt mișcat,
Și stau în fața Lui plecat.
Și zic doar: mulțumescu-Ți, Tată
C-am viața binecuvântată!
Pe toate le chivernisești,
Ești sfânt și drept, ești Cel ce ești.
Slăvit să fii în veșnicie
Și-n toate voia Ta să fie!

18
La râul rece, curgător,
Vorbea un miel cu-n peștișor.
Voia să bea, era-nsetat,
Avea boticul cald-uscat.
Dorea izvor de apă vie
Și curgătoare-n veșnicie.

19
Mărturisire

Avut-am pielea degerată

În iernile cu ger și viscol,
M-am opărit cu foc și apă,
M-am ars, pârlit, intoxicat.
Am leșinat lovit de viață,
M-am prăbușit, bătut de oameni.
Văzut-am moartea drept în față
Și am atins-o multe ori.
Am amețit de slăbiciune
Și foamea m-a răpus ades.
Durerea mi-a scurtat vigoarea
Și sângele mi-a gâlgâit
Privirea împăienjenită…
Urechile mi-au țiuit,
Am tremurat de frig și frică
Și-am tresărit când adormeam.
Mi-am strâns părinții cu iubire,
Am râs cu ei și am visat,
Am plâns când au intrat în groapă,
Și m-am simțit abandonat.

20
Am suspinat printre coșmaruri
Și am visat din când în când.
Am căutat cu disperare
Și m-am opus cu resemnare
La tot ce mi se deschidea.
Am acceptat umil destinul,
M-am răzvrătit și am luptat
Deschis am fost și vulnerabil,
Și nedreptate-am îndurat.
Dar prin trădări și prin abuzuri
Sorocul mi-am încredințat.
Am baldisit în suferință
Și am iubit înălțător,
Am cugetat la sinucideri,
Am respirat prea ahtiat.
Am cunoscut plăceri și chinuri,
Am inspirat și expirat.
În paroxistice senzații
Adesea trupul mi-am purtat
Și mintea m-a zvârlit pe creste
Și în prăpastii anxioase.
Am admirat luciri și umbre,

21
Am stat în lux și în noroi,
Am savurat mâncăruri scumpe
Și din gunoaie am mâncat.
Am auzit cuvinte blânde
Și-njurături, dar și blesteme,
Am fost cu oameni buni ca sfinții,
Am cunoscut și sodomiți,
Bețivi ce violau cu ură,
Drogați ce viața-și consumau.
Văzut-am morți în cimitire
Și nou-născuți la sânul mamei…
Din tot ce am văzut pe lume,
Din toate câte-am cunoscut,
Din tot ce am trăit odată
Și ce trăiesc până-n prezent
Credința-n Dumnezeu rămâne
Minunea cea mai grăitoare.
Cea mai profundă bucurie
Momentul cel mai nălțător,
Lumina care nu se stinge,
Și adevăr nemuritor.
Durerea vine și se duce,

22
Plăcerea este efemeră,
Însă credința mă pătrunde
Și viață veșnică-mi oferă.
Trăit-am stări paradoxale,
O viață scurtă am avut,
În gânduri nobile și drepte,
În răutăți nelimitate
Și în mizerii inumane.
Dar peste toate e credința,
E sentimentul ce mă-nvie,
Și mă redă pe mine mie…
Este esență și-armonie
Credința în Iisus Hristos.
În viață am și fericire,
Extaz și chin, dor și dilemă…
Credința-n Dumnezeu rămâne
Experiența mea supremă.
Nu am găsit un sens în viață
Și caut dragostea maternă…
Credința în Iisus e pacea
Și regăsirea mea eternă.

23
Răgaz paseist

Când lutul peste care calc

E rece și e plin de iarbă verde,
Mă uit pe cerul preanemărginit
Și-ascult gugușii argintați de soare.
Pământul mic ce-aleargă după stele
Mereu grăbit, se mai oprește-o clipă,
Și pot să stau oleacă să respir,
Multamețit și ostenit de goană.
Cântatul păsărilor, cadențat
Și vântul șoptitor și rece
Încetinesc rotirea globului de lut
Și rătăcirea mea de mine însumi.
Revin treptat la cel care am fost
Și cel ce sunt când mă opresc din fugă:
Copil năuc, frapat de existență,
Sub melancolica povară a gândirii.
Ajutorat de chipul celor dragi,
Pășesc desculț pe țarina fierbinte.
Strâng mușețel și caut flori de tei,
Mă furișez în scârte de hlujani.

24
Șed sub butuci și caut struguri copți,
Rup izmă și mărar, și pătrunjel,
Adun și ștevie, măcriș și leuștean
Și suflu păpădii încoronate.
Șterg roua de pe flori multicolore
Și-aștept să fiarbă ceaiul de pănușă,
Presar petale mici de trandafir
Și-adaug fructe roșii de măceș.
Stau cățărat în pomi cu multe roade
Și-admir cum rândunicile-și fac cuib.
Adorm ascuns în podul casei mele
Și-ascult cum câinii latră pe-nserat.
În zare e Isaccea luminată
Cu Dunărea șirag scânteietor,
În visul meu sunt licurici și greieri
Și broaștele din iazuri cântă-n cor.
Aud cum dis-de-dimineață
Bârsanele-s mânate la pășune,
Cum câini vioi aleargă după turmă
În ritm de zurgălăi zburdalnici.
Cocoșii către zori înalță glasul,
Căruțele pornesc scârțâitor,

25
În praf se scaldă vrăbii zgribulite
Și roua strălucește în pânza de paing…
Dar visul meu trăit odinioară
Se mistuie precum a apărut,
Așijderi unui vis trecutul piere
Și orice vis se convertește-n lut.

26
Căci neființă nu era

Ai fost copil,
Iar înainte,
Liant de sânge și sudoare
Al străbunicilor din veac.
Iar viitorul tău va fi
Strop de iubire succedată,
Perpetuată cu silință,
Credință și hristoitie.
Căci neființă nu era:
Ai fost copil,
Iar înainte
Ai fost creat din veșnicie.

27
 Povestea țării fără de culori

A fost o dată că niciodată o țară frumoasă și

minunată. Și era toată multicoloră, foarte strălucitoare. De
la stânga la dreapta, de-a curmezișul și prin inima ei curgea
un izvor tricolor. Cum răsărea soarele, izvorul așternea
pretutindeni cele trei culori ale sale ca un curcubeu viu:
albastru, galben și roșu. Trei culori ca o veșnicie. Trei
culori ca o Treime Sfântă. Raza albastră semnifica
cerurile, credința, aerul și libertatea, raza galbenă însemna
pământul roditor, dreptatea, puritatea și pâinea cea de toate
zilele, iar raza roșie reprezenta conștiința unității, iertarea,
frăția și sângele înaintașilor. Oamenii din țara aceasta se
trezeau dis-de-dimineață, cu fața spre orient, își împreunau
cele trei degete de la mâna dreaptă și se închinau o dată
spre orient, în partea inimii, o dată spre miazăzi, în partea
frunții și o dată spre apus, unde e mâna dreapta, ca să le
facă pe toate în numele dreptății. Apoi se alimentau cu apa
miraculoasă din izvor, ca să fie puternici și să trăiască
mult.
De la o vreme oamenii aceia văzură că izvorul își
pierdea culorile, iar prima culoare și anume cea roșie

28
dispăru prima și se întrebau dacă nu cumva vreo lighioană
rară sau vreun zmeu hâd le-a răpit culoarea dătătoare de
viață. Adevărul e că fără culoarea roșie locuitorii își
pierdeau memoria pe zi ce trece, începeau să uite ale cui
sunt pământurile lor, de unde le-au moștenit și cui trebuie
să le ofere mai departe. Deveniseră incompleți, slabi și
trăiau din ce în ce mai puțin, existând pericolul să dispară
în scurt timp ca popor. Neavând memorie, oamenii nu se
mai rugau, uitând că Dumnezeu i-a creat, deveniseră răi și
dușmănoși, nu-și mai iertau frații, ajunseseră să fie lași și
fricoși, își părăseau țarina și alegeau să trăiască printre
străini. Cu timpul izvorul devenise străveziu, iar oamenii
goi și fără viață.
Acu-ntr-o seară câțiva oameni bătrâni din poporul
acela ținură sfat și cugetau la situația care le pustia țara.
„Haideți să vedem ce este de făcut, oameni buni”, a zis cel
mai cărunt dintre toți. Și au răspuns și ceilalți: „Haideți.”
Și cel ce părea a fi înțeleptul mulțimii, urcă pe o movilă,
deschise o carte groasă și veche și cuvântă astfel: „Oameni
buni! Priviți în jur: avem atâtea pământuri, bogății și
minunății, dar nu știm de unde le avem, dacă ni le-au dat
alții, dacă le-am primit, dacă am avut noroc să le găsim sau

29
dacă am luptat pentru ele. Copiii iau calea străinătății și nu
privesc în urmă, casele ni se surpă, buruienile ne acoperă
grâul și dușmanii ne vânează animalele. Am ajuns să nu
mai știm ce este o familie, cine ne-a lăsat aici, dacă suntem
bărbați sau femei, dacă țarina pe care ne ducem traiul ne
aparține sau e a altcuiva. Dar mare taină am a vă spune azi!
Priviți, fraților! Am aici Cartea Neamului în care este scris
tot trecutul nostru. Cartea aceasta este izvorul neamului
nostru, căci da, suntem un Neam! Și tot în cartea aceasta
găsim adevăruri minunate! Câți dintre voi mai știu că
izvorul care curge astăzi și din care bem fiecare a fost
cândva multicolor? Câți mai știu că din acest izvor ne
trăgeam odinioară viața, memoria, libertatea, credința,
puterea? Acest izvor ne ținea laolaltă, ne ținea treji, ne
ținea vii. Astăzi suntem despărțiți, avem conștiința
adormită, asistăm la grabnica noastră dispariție. Pământul
nostru e pustiit. Copiii noștri nu știu cine sunt părinții lor.
Pentru ei nu contează ce obârșie au și de partea cui să
lupte. Identitatea lor ține de flamura străină pe care o
flutură și care a ajuns să-i reprezinte. Sângele lor apă
străvezie se face și conștiința lor se șterge. Asumarea
lucrurilor străine și împotriva firii lor, din cauza uitării și

30
a necunoașterii, le conferă o transformare totală, o
transfigurare ființială și îi dezrădăcinează irecuperabil.
Spune-mi ce prapur cinstești, ca să știu cine ești. Și știți de
la ce a pornit totul? De la culorile izvorului, care au pierit
într-o zi și noi nu am mers să le căutăm atunci, nu ne-am
întrebat cum putem să le recuperăm. Mă întreb și vă întreb
acum: nu este momentul ca în clipa cea de pe urmă să
mergem în căutarea izvorului pierdut și a celor trei culori?
Și dacă acestea nu au fost vânate de vreo lighioană, și dacă
nu au fost răpite de vreun zmeu, ci s-au pierdut din vina
noastră, a tuturor? Oameni buni, fraților! Să mergem în
căutarea izvorului pierdut, chiar dacă asta ne va lua o viață.
Să răscolim pământul, să ne întoarcem la origine, la
adevăr, la culoare!”
Și toți bărbații acelei țări, câți mai erau, în frunte
cu înțeleptul ce avea Cartea Neamului, au pornit în
căutarea celor trei culori fără de care viitorul lor era sortit
pieirii. Și le mai caută și azi, dacă nu le-or fi găsit între
timp.
Și v-am spus povestea așa, ca să învățați din ea.

31
 Visul peștelui dunărean

Peștișorul Lin se născuse în ziua când pe uscat se

prăznuia Sfântul Mucenic Codrat, sfântul care, orfan fiind,
a fost păzit și hrănit de Însuși Cerul Albastru, Cel ce dă
hrană la toate vietățile. Așijderi acestui mare pescar
mucenic a fost și el de nenumărate ori săturat în chip
miraculos și ocrotit de Păzitorul sufletelor umane și
piscicole...
Părinții lui Lin, născuți în zodia vărsătorului și
dându-i viață, și alimentându-l cu cele trebuincioase, i-au
pus numele Wenzel, în cinstea unui pescar sfânt, un
principe boem, care se îngrijea de săraci, bolnavi și orfani,
întru slava Cerului Albastru. Însă nimeni nu-i știa numele
adevărat al peștișorului și toți îl numeau Lin.
Era anul care avea să schimbe istoria Dunării: unul
după altul, precum Zidul Berlinului, urmau să cadă
guvernele comuniste atee și anti-creștine. Războiul Rece
înceta, cortina de fier se surpa, cu toate acestea, războiul
interuman persista și parcă era în ascensiune, iar sârma
ghimpată de pe Dunăre, mai abitir decât orice zid, perpetua

32
frica, dezbinarea și ura și punând în pericol viața faunei
danubiene.
Părinții lui Lin îl creșteau cu dragoste multă și cu
povești frumoase. De la ei aflase despre tărâmul uscatului,
unde sălășluiesc oamenii. Tărâmul uscatului se afla
deasupra lumii lor și oamenii se credeau a fi stăpâni peste
toate. Dar oricât privea în sus, Lin nu vedea decât un cer
fără margini, care stăpânea zi și noapte neîncetat. Oamenii
aceștia erau în esența lor pescari. Pescari buni și pescari
răi. Pescari săraci și pescari bogați. Unii pescuiau în ape
mici, în căutarea hranei, pentru a trăi, iar alții pescuiau
oameni, în căutarea vieții veșnice. Peștișorul Lin îi iubea
pe cei care pescuiau oameni.
Peștișorul creștea și Îi era recunoscător Cerului
Albastru pentru tot ce-i oferea. Vicisitudinile prin care
trecea aveau mai degrabă un sens pedagogic, învățându-l
să discearnă. În fiecare zi i se puneau în față, precum Celui
scos din apă, două tăblițe: pe o tăbliță erau: lăcomia,
dușmănia și nedreptatea, iar pe cealaltă tăbliță: bunătatea,
credința și dăruirea. Bunul Cer, turnând apa, a lăsat și
pietrele, gropile și scoicile, ca văzând acestea, fiecare

33
peștișor să poată să adune ce este bun pentru el și căsuța
lui, iar ce este rău să arunce afară.
Viața sa era cu bune și cu rele. Întâlnea greutăți,
dar și momente bune. Cunoscuse pești monstruoși, dar
văzuse și pești prea de treabă. Îl preocupa cu precădere
condiția peștelui fără identitate și a celui care se zbate între
căutare, descoperire și asumare. Lin credea că identitatea
poate fi o binecuvântare sau un dat banal, însă de multe ori
este blestem și poate aduce necazuri din cauza
nedreptăților și a prejudecăților. Deseori, peștișorii sunt
marcați de vicisitudinile care-i traumatizează pentru
totdeauna. De aceea, recunoștința lui Lin pentru cei care i-
au fost alături în drumul său deloc simplu către adevăr era
nelimitată. El nutrea un sentiment de condescendență
pentru părinți, colegi și prieteni. Era sigur că Cerul
Albastru i-a trimis în calea lui și se ruga să aibă numai
sănătate și bucurii. Datorită lor reușise să-și găsească
rostul în viață. Își accepta greutățile vieții, care până la
urmă aveau scop pedagogic și îl ajutau să ia deciziile
corecte.
În drumul său pentru aflarea adevărului, adesea era
neînțeles și judecat. Cum poate un pește mic să caute

34
adevărul, să se intereseze mai mult de uscat și de Cer,
decât de apă? Cum poate să se amăgească, crezând că
există pescari buni și cineva care este mai puternic decât
ei? Dar Lin știa că nu poți să-i mulțumești pe toți, ba chiar
poți să-i superi pe unii, direct sau prin omisiune. Adesea
ideile sale trezeau multă ostilitate și judecată strâmbă, doar
pentru că se încumetase a avea cutezanță să îndrăznească
a-și spune punctul de vedere și a spune ce a văzut și prin
ce a trecut. Orice pește este subiectiv și pune accent pe ce
l-a marcat mai mult în viață. De aceea accepta criticele,
dar nu se oprea. Trăise momente frumoase, cunoscuse
pești minunați. Însă majoritatea covârșitoare îl subestima
și îl judeca. Unii îl privau de adevăr, iar alții îi impuneau
neadevăruri. Mulți i-au făcut rău pentru ceea ce este, la fel
de mulți l-au urât pentru ceea ce nu este. Lin le mulțumea
celor care îl prețuiau și le dorea sănătate celorlalți. Nu a
fost niciodată cel mai bun, dar nici nu pretindea contrariul.
A fost sprijinit, îndrumat, ajutat. Nu uita și nici nu avea de
gând să uite de unde a plecat și nici binele pe care l-a primit
de mic în drumul său către viitor. Poate că exagera pe
alocuri sau poate că dădea dovadă de prea mult
subiectivism adesea, însă pe toate acestea le punea pe

35
seama unei firi mai sensibile cu care fusese înzestrat de
Cer și de părinți.
Visul peștișorului era revenirea la sursa inițială.
Regăsirea armoniei. Aflarea sensului. Trăirea vieții. Dorea
să descopere Arca lui Noe și să-și facă sălaș în ea. Căuta
refugiu într-o viață impetuoasă. Locul de salvare în
tumultul existențial. Căpătarea adevărului, descoperirea
genezei, întemeierea familiei, exersarea iubirii. Voia o
Dunăre în care visul devine realitate, istoria e vie, credința
- salvare, iar Cerul Albastru - far. Pentru că dacă-L urmezi,
nu te prăbușești. Și nu te îneci. Și nu te sufoci. Și nu te
izbești de stânci. Ci rămâi statornic într-o lume plină de
vrăjmași, nedreptăți și pierderi.

36
Cântec pentru Cartal

Doru-mi-i de satul meu,

Unde-aș reveni mereu.
Satul meu, mândria mea,
Unde-i rădăcina mea.
Satu-n care m-am născut,
Am muncit și am crescut.
Drag mi-i satul înverzit
Unde am copilărit.
Drag mi-i satul înflorit,
Mândru și gospodărit.
Dor îmi e să hoinăresc,
Cu cei dragi să veselesc,
Strugurașii să-i culeg,
Cu cei buni să mă-nțeleg.
Niciun ghiol, niciun prival
Nu găsești ca în Cartal.
Gârle vii și curgătoare,
Sălcii verzi și plângătoare.

37
Drag mi-i satul meu natal
Veșnic tânărul Cartal.
Cu trecutul zbuciumat,
Chinuit, greu încercat.
Poreclit și-nstrăinat,
Și cu numele schimbat.
Când ți-e dor să vii acasă,
În ograda ta frumoasă,
Mergi la Dunăre pe val
Și aluneci spre Cartal.
Unde neamul de-o credință
Te așteaptă-n suferință.
Că e școala-nstrăinată
Și limba împestrițată.
Mândrul sat cu nume mare
Se înalță colo-n zare
Și privește din cetate
Cum stă frate lângă frate
Și o graniță-i desparte.
Dragi săteni, să nu uitați

38
Când în lume-o să plecați,
Frații să vi-i ajutați
Satul să nu vi-l uitați.

39
 Primul poem al peștelui Scalar

Nu-mi aparține, dar sufletul deja i-a rezervat un

loc. O iubesc. Pe zi ce trece, devine viața mea. Nu pot trăi
fără ea. Inima o simt nebună. Orice gând se limitează la
ea. Despărțirea mă omoară, mă consumă, mă arde. Devin
gol, abătut, străin, trist. Îmi place să-i spun „îngeraș”, să-i
admir culorile, să-i respir parfumul. În ultimul timp ne
vedem rar. În minte îmi sună doar „îngeraș” și „moarte”.
Nu știu de ce. Poate o voi iubi până la moarte? Poate sunt
gata să-mi dau viața pentru ea? Poate trebuie să mor? Poate
voi muri? Nu contează. O iubesc! O iubesc intens, profund
și-i simt lipsa cu toată făptura. E în inima mea. Aș vrea să
mă sinucid de dor și tristețe, dar va muri și ea, că doar e în
inima mea! Dar am sufletul împovărat de amintiri și visuri.
Mi-e greu. Poate ne va fi mai ușor, știind că eu nu mai
exist? Orice se va întâmpla, iubirea mea va dăinui veșnic:
sus pe cer, pe ecliptică între Vărsător și Berbec, pe fundul
apei, în unduirea broscăriței și a brădișului, într-un curent
de apă rece cu susur cristalin...

40
Scrieri pe scoici

Scoica gri:
Nu lăsa loc de speranță,
C-o să suferi pentru asta.
Scoica galbenă:
Înălțarea-i efemeră,
Iar căderea e aproape.
Scoica mov:
Milă mi-e de tine,
Cel ce ai dorințe.
Scoica neagră:
Visez cum din străfunduri
Țâșnește noaptea-n ceruri.
Scoica maro:
Soarta mea-i pe mâini străine,
Închid ochii să mă mint.
Soarta mea-i pe mâini străine,
Îi deschid să fiu mințit.
Scoica albastră:

41
Tac ca să vorbească alții,
Când vorbesc sunt judecat.
Scoica roșie:
Ar fi mai potrivit să mor
Acum, când nu mai am dorințe.
Scoica verde:
În acele clipe albe,
Când zăgazul înverzește
Și când soarele m-atinge,
Și când cerul îmi zâmbește.
Scoica portocalie:
Cer de ametist,
Viață și culoare.
Scoica roz:
Vântul cald de primăvară-i
Din nemărginiri albastre.

42
 Gingirica și guguștiucul

Peștișorul verzui era un copil delicat și greu de

înțeles. Firea sa profundă și sofisticată cu care era înzestrat
îl separa adesea de cârd și-l oferea singurătății, ceea ce-l
făcea mai vulnerabil și-l expunea pericolelor. Lumea
acvatică credea că natura sa stranie se datorează ruperii
sale premature de familie, el rămânând orfan la o vârstă
fragedă, când copiii încă nu pot face față realității crude.
Peștișorul nu-și cunoscuse tatăl, iar mama îi fusese răpită
când abia învăța să-și caute singur de mâncare. Mama sa
îl învățase că tatăl său este în ceruri. El nu-l văzuse
niciodată, dar credea că e acolo, pentru că mama nu minte
niciodată. Și pentru că orice copil are un tată. Și orice tată
are un copil. Și niciun tată nu-și va lăsa copilul să
flămânzească, să sufere de frig și să se simtă singur. Iar el
avea mereu ceva de mâncare, un soare deasupra capului și
se simțea ocrotit și iubit.
Rămas singur, peștișorul călătorise mult în ape
tulburi și ape curate, se avântase în valuri mari și se
împotmolise în nămol, văzuse diferite vietăți și ierburi, dar
cel mai mult își dorea să ajungă în apele străbunilor săi, în

43
locul de unde izvora și își avea originea iazul în care
crescuse și copilărea. Locul despre care îi povestea mama
sa era o grădină acvatică dodoloață și feerică.
Odată cu plecarea celei mai dragi ființe, rămase în
totalitate dependent de cer, unde se afla tatăl său și la care
putea să ajungă numai cu gândul și cu rugăciuni. De aceea
îi plăcea să privească cerul și să asculte cântecul
guguștiucului care se oprea pe crengile salciei de deasupra
casei sale. Cântecul acesta i se părea cea mai frumoasă
muzică pe care o auzise în toată viața lui de peștișor. Iar el
auzise multe cântări deosebite. Însă nimic nu-l atingea mai
mult decât cântecul guguștiucului. Nici cântecul
broaștelor, nici susurul apei, nici muzica boului-de-baltă,
nici valvele calcaroase ale scoicilor. Cântecul guguștiu-
cului îi crea o stare melancolică și nostalgică intensă, îl
făcea să-și amintească de primii ani de viață, de poveștile
mamei, de clipele frumoase și fără de griji, de visurile
infantile, de cerul nemărginit ce se leagănă deasupra
valurilor. Se simțea greu ca un fier, iar cerul îl atrăgea
magnetic spre lumină și muzică. Asculta guguștiucul
neobosit și se gândea că viața de pește este foarte scurtă și
că trebuie să fie precum inima: ca să fie viu, trebuie să

44
ofere. Cât oferi, atât primești. Inima oferă sânge și
primește viață, la fel și el trebuie să ofere dragoste, ca să
primească viață. Muzica îl pătrundea și-i inducea o stare
de pace și iubire. Știa că viața aceasta este de fapt o
pregătire, o etapă introductivă pentru viața care urma să
vină: o viață nouă, în care se va reuni cu părinții săi într-
un cer cu apă limpede, un cer fără de margini și cu muzică
de guguștiuci. Știa că în viața aceasta toate au un sfârșit.
De aceea important era să ia doar ceea ce îl va ajuta
dincolo.

45
46
 CUPRINS

Agnețul și Tilapia .............................................................5

Mărturisire ......................................................................20

Răgaz paseist ..................................................................24

Căci neființă nu era ........................................................27

Povestea țării fără de culori ............................................28

Visul peștelui dunărean ..................................................32

Cântec pentru Cartal .......................................................37

Primul poem al peștelui Scalar .......................................40

Scrieri pe scoici ..............................................................41

Gingirica și guguștiucul .................................................43

47