România.

Geografie umană
Note de curs
conf. univ. dr. Daniela Dumitrescu

1
I. COMPORTAMENTUL DEMOGRAFIC

1.1. Tranziția demografică

1.2. Evoluția principalilor indicatori geodemografici
1.3. Evoluția numerică a populației

1. 1. Tranziţia demografica
Declanşarea tranziţiei demografice şi a fazelor ei cele mai importante, au fost stabilite
pe baza seriilor de date privind ratele de mortalitate şi de natalitate din a doua jumătate a
secolul XIX, ţinând cont de teritoriul variabil al statului român, cât şi pe baza datelor
recensămintelor populaţiei. Geografi şi demografi români, printre care V. Trebici, V. Gheţău,
G. Retegan-Şerbu1, V. Cucu, V. Surd, Liliana Dumitrache, G. Erdeli, I. Muntele, Daniela
Dumitrescu, etc., au publicat studii privind aspectele specifice tranziţiei demografice în
România.
Primele elemente ale transformărilor calitative pe plan economic şi social au apărut în
perioada dintre anul creării statului român modern (1859) şi Marea Unire (1918), iar perioada
de debut a tranziţiei demografice naţionale este legată de această perioadă.
Tranziţia demografică a fost marcată de scăderea mortalităţii începând cu jumătatea
secolului al XlX-lea. Momentul declanşării celei de-a doua faze a tranziţiei demografice,
adică al începutului scăderii fertilităţii, este controversat în literatura de specialitate.
G. Retegan-Şerbu, pe baza reconstituirii datelor privind natalitatea şi fertilitatea
populaţiei României între 1900-1960, demonstrează, prin argumente statistice (rata brută de
natalitate, rata de fertilitate generală, ratele de fertilitate specifice după grupe de vârstă,
indicele brut şi net de reproducere) că în România fertilitatea a început să scadă abia după
primul război mondial (după 1920).
Vasile Gheţău2, pe baza unei noi serii de date recalculate, avansează o ipoteză diferită de
teza predominantă în literatura demografică: declanşarea procesului de scădere a fertilităţii în
România a avut loc în jurul anului 1885, deci cu 35 de ani mai devreme decât se credea.
În anul 1870 se constată o scădere semnificativă a mortalităţii iar din anul 1885 a început
trendul descrescător al natalităţii, cu excepţia perioadei 1910-1914, când s-a înregistrat o
uşoară creştere a natalităţii. Între cele două războaie mondiale, atât mortalitatea cât şi
natalitatea au înregistrat o scădere. După cel de-al doilea război mondial, în perioada 1947-
1955, mortalitatea scade brusc, în timp ce natalitatea se situează la un nivel înalt, după care
natalitatea se înscrie într-o traiectorie descendentă până în 1966.
Nupţialitatea a cunoscut o creştere spectaculoasă imediat după cel de-al doilea război
mondial. Căsătoria, familia şi religia au recâştigat încrederea populaţiei, iar numărul naşterilor
a crescut într-un mod neaşteptat. Dar odată cu maturizarea generaţiilor născute după război,
începând cu anii 1960, această perioadă istorică de creştere a natalităţii s-a închis,
instaurându-se noi comportamente demografice atât în plan relaţional cât şi al reproducerii.
Căsătoria devine din nou mai târzie şi mai rară, iar divorţul mult mai frecvent.
Concubinajul, considerat până atunci un fenomen marginal, devine foarte frecvent, admis de

1
G. Retegan-Şerbu, 1962, "Evoluţia fertilităţii populaţiei feminine în România în perioada 1900-1960", Revista de statistică nr.4/1962
2
Vasile Gheţău,1997, "Evoluţia fertilităţii în România", Revista de Cercetări Sociale.
2
majoritatea populaţiei. Exigenţele individuale devin mai importante decât convenienţele
tradiţionale şi presiunea socială.
Asadar, evoluţia natalității și mortalității a avut loc ca urmare a combinării factorilor
economici cu cei politici, culturali, educaţionali, din perioada istorică traversată de România.
Măsurile de politică demografică, în special cele referitoare la avorturi, adoptate la sfârşitul
anului 1966 au avut ca efect redresarea natalităţii. După anul 1966 a avut loc şi o creştere a
mortalităţii generale dar mai ales a mortalităţii infantile.
Tranziţia demografică în sine a durat până în anul 1991, deci în jur de 120 ani. Perioada
1967-1989, prin măsurile pronataliste, a determinat prelungirea duratei tranziţiei demografice
în România. În perioada 1871-1991 populaţia României a crescut de la 8,7 milioane la 23
milioane locuitori, mortalitatea a scăzut de la 35‰ la 11‰, iar natalitatea de la 44‰ la 12‰.
Factorii de scădere a fertilităţii, începând cu 1991, nu sunt alţii decât cei care, încă din
anii '60-'70, au declanşat reculul masiv al fertilităţii în aproape toate ţările europene
dezvoltate. ( Ex: în condiţii de progres economic şi social constant, a avut loc emanciparea
femeii şi participarea crescândă a acesteia la activităţi economice, apariţia mijloacelor
contraceptive moderne, etc).
Decalajul de timp în cazul ţării noastre se explică doar prin efectele politicii pronataliste
forţate a regimului comunist. Pe de altă parte, noile realităţi economice şi sociale şi-au pus şi
ele amprenta pe evoluţia descendentă a fenomenului. Degradarea nivelului de trai, şomajul,
incertitudinea şi stressul, sunt factori de scădere specifici perioadei de tranziţie (în România,
ca şi în celelalte ţări aflate în tranziţie). Evoluţiile recente ale natalităţii reprezintă, în acelaşi
timp, o componentă a procesului de schimbare demografică care face parte din a doua
tranziţie demografică. Pe lângă scăderea fertilităţii, această nouă tranziţie este însoţită de
schimbări în atitudini şi comportament asupra căsătoriei, coabitării, divorţului, copiilor în
afara căsătoriei, contracepţiei şi sexualităţii.
Evoluţia viitoare a fertilităţii rămâne o mare necunoscută, dar redresarea ei reprezintă
singura opţiune capabilă să ducă la ameliorarea situaţiei demografice a ţării şi, eventual, la
stoparea declinului demografic în viitor.

1. 2. Evoluția principalilor indicatori geodemografici

1. 2. 1. Nataliatea a avut în România, după cel de-al doilea razboi miondial, mişcări
care, prin amplitudinea lor, îi conferă o anume specificitate în raport cu celelalte ţări
europene. Astfel, în perioada 1947-1955, natalitatea a înregistrat valori ridicate, în mare parte
datorită fenomenelor de recuperare a căsătoriilor şi a naşterilor amânate. Ratele de natalitate
au crescut de la 23,4 ‰ (1947) la 25,6 ‰ (1955) fără a atinge nivelul ratelor din perioada
antebelică (30-35 ‰).
Începând cu 1956, natalitatea a înregistrat o tendinţă de scădere rapidă, de la 24,2‰
(1956) la 14,3‰ (1966), influenţată atât de liberalizarea avorturilor cât şi de cauze de ordin
social, economic şi educaţional al femeii cum ar fi: accesul larg la învăţământ, participarea ei
la activitatea economică, mobilitatea profesională şi socială generată de industrializare şi de
urbanizare.
Măsurile de politică demografică privind interzicerea avorturilor adoptate la sfârşitul
anului 1966, au avut ca efect redresarea puternică a natalităţii, mai ales în primii ani de
aplicare a decretului, rate de 27,4‰(în 1967) şi respectiv 26,7‰ (în 1968). După 1980 s-a
înregistrat o diminuare a natalității, iar în decursul perioadei 1980-1989 rata natalităţii a
oscilat între 14‰ şi 18‰. Factorii coercitivi pronatalişi, rezultat al unei politici antinataliste
dure a regimului comunist, au avut efect numai pe termen scurt.

3
 Revoluţia din decembrie 1989 a adus printre primele măsuri abrogarea legislaţiei
privind interzicerea avortului şi contracepţiei, care au determinat scăderea natalităţii începând
cu 1990. Perioada 1990-2011 a cunoscut o scădere accelerată a natalităţii de la 13,6 ‰ (1990)
la 9,2 ‰ (2011). Prin scăderea natalităţii, România s-a aliniat tendinţei generale europene.
Totuşi, multe ţări occidentale au o situaţie ceva mai bună, în contextul în care au politici de
suport al familiei cu copii.

Evoluția ratei natalității în România (1960 - 2011) (sursă date: INS)

Analiza pe medii de rezidenţă pune în evidenţă faptul că natalitatea a fost mai scăzută în
mediul urban în comparaţie cu mediul rural, cu excepţia perioadei 1979-1985 şi anii 2009 şi
2010 când rata natalităţii a fost superioară celei din rural. În mediul urban se observă o
proporţie mai redusă a familiilor cu mulţi copii, un număr destul de mare de cupluri familiale
limitându-se la un singur copil sau cel mult doi.
Decalajul dintre nivelul natalităţii celor două medii de rezidenţă are la bază diferenţele
de structură pe vârste a populaţiei şi de pondere a populaţiei feminine de vârstă fertilă dintre
urban şi rural, nivelul de instruire, tradiţia, activitatea femeilor în gospodărie sau în afara
gospodăriei, cât şi nivelul migraţiei interne din cele două medii.
Din punct de vedere al distribuţiei născuţilor-vii după grupa de vârstă a mamei se
observă scăderea ponderii născuţilor-vii la femeile cu vârsta între 20-24 ani (de la 37,3% în
1960 la 24,4% în 2010) şi creşterea ponderii născuţilor-vii la femeile cu vârsta între 25-39 ani
începând cu anul 2001.
Începând cu anul 1992 asistăm la o creştere a numărului de naşteri în afara căsătoriei,
proporţia lor progresând de la 15% (1992) la 27,7% (2010). Paradoxal, mai afectat de acest
4
fenomen a fost mediul rural. În 2010, din totalul copiilor născuţi în rural, 33,8% au fost
născuţi de mame necăsătorite. Cea mai mare parte a copiilor născuţi în afara căsătoriei provin
de la tinerele până în 25 ani (aproximativ 60,2%).
În profil teritorial, natalitatea mai ridicată este în judeţele care au un grad de
urbanizare mai scăzut şi o pondere a populaţiei tinere mai mare. Aceşti factori au determinat o
variaţie sensibilă a natalităţii la nivelul fiecărui judeţ.
În anul 1966 natalitatea cea mai ridicată s-a înregistrat în judeţele din nordul şi nord-
estul ţării: Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Botoşani, Vaslui, Suceava, Iaşi şi Bacău. Zona
tradiţională cu o natalitate scăzută este formată din judeţele din vestul ţării (Arad, Caraş-
Severin şi Timiş) şi Municipiul Bucureşti. Rata natalităţii a oscilat între 7,2‰ (Municipiul
Bucureşti) şi 19,6‰ (judeţul Bacău).

1966 < 11 1967

1966
14,3‰ 27,4 ‰ 17 - 22
11 - 14 1967
22 - 27
14,1- 16,5

16,6 -19,1 27- 32

>19,1
32- 37

EVOLUŢIA NATALITĂŢII ÎNTRE ANII 1966 - 2011

1992 2011
11,4
1992
‰ 9,2 ‰ 7 - 9,0
9,1 - 11,0 2006
9,1 - 11,0
11,1 - 13,0
11,1 - 13,0
13,1 - 15,0
13,1 - 15,0

DECLIN EVIDENT Sursa datelor: INS

Dacă se face o analiză comparativă a nivelului natalităţii pe judeţe în 1966, înaintea

luării măsurilor pronataliste, şi în anul 1968, se observă o creştere semnificativă a ratei
natalităţii în toate judeţele, oscilând între 19,3% (judeţul Arad) şi 33,8% (judeţul Vaslui).
Judeţele din nord-estul ţării au înregistrat în continuare ratele cele mai mari, iar la polul opus
s-au menţinut judeţele din vestul ţării.
Fluxurile migraţiei interne joacă un rol important în configuraţia tipologiilor
demografice regionale şi determină o îmbunătăţire a structurii pe vârste a populaţiei din
judeţele dezvoltate economic. Plecarea tinerilor de 15-29 ani din judeţele sărace, fie pe motive
de perfecţionare a studiilor, fie pentru găsirea unui loc de muncă, determină o reducere a
populaţiei de vârstă fertilă, scăderea natalităţii în judeţele "donatoare" şi accentuarea
fenomenului de îmbătrânire a populaţiei în aceste zone.
Comparând ratele de natalitate la nivel teritorial înregistrate în 2011, cu ratele din
1989, se constată că judeţele Ilfov şi Constanţa au înregistrat ratele cele mai mari, alături de
5
judeţele Iaşi şi Suceava (peste 11‰). La polul opus se află judeţele Olt, Teleorman şi
Hunedoara cu rate sub 8‰.
Aceste schimbări ale ratei natalităţii la nivel teritorial au fost influenţate de migraţia
internă a populaţiei din zonele sărace economic în zonele cu activitate economică mai
dezvoltată. Regiunile Vest şi Bucureşti-Ilfov au reprezentat adevăraţi poli de atracţie a forţei
de muncă datorită dezvoltării activităţilor economice. Judeţul Ilfov este singurul judeţ care în
ultimii ani a înregistrat o creştere a populaţiei datorită atât sporului natural cât şi soldului
pozitiv migrator.

a. Fertilitatea a prezentat în ultimele decenii - tendinţe de scădere continuă, care

au început în primii ani după al doilea război mondial, s-au accentuat în perioada 1957-1966
şi s-au redus îngrijorător în ultimii cinci ani.
În intervalul 1967-1970, rata fertilităţii generale a crescut datorită politicii pronataliste
ferme aplicate, dar perioada de creştere a fost scurtă, astfel ca, în anii '90 rata generală a
fertilităţii a scăzut sub nivelul anilor 1960-1966. Această constatare nu face decât să releve
multitudinea de factori care influenţează nivelul fertilităţii generale.
În 1966, rata fertilității a fost de 1,9 copii/femeie 15-49 ani, cel mai scăzut din perioada
de dinainte de 1989. În anul 1967, an în care natalitatea a cunoscut o puternică redresare,
fertilitatea generală a înregistrat o creștere semnificativă, dar de scurtă durată, de 3,7 copii la o
femeie15-49 ani. Scăderea se reinstalează după 1968 ajungând în 2011 la 1,3 copii la o femeie.
Nivelul fertilităţii în anul 2011 reprezintă aproape 1/3 din nivelul fertilităţii din anul
1960, iar rata totală a fertilităţii s-a redus, în aceeaşi perioadă, de la 2,3 copii la o femeie la
1,3.
Dacă analizăm valorile ratei totale a fertilităţii înregistrate după al doilea război
mondial, putem surprinde câteva caracteristici generale ale evoluţiei fertilităţii pe următoarele
perioade:
• 1948-1955 - numită „micul baby boom", cu o rată medie a fertilităţii de 3,23 copii la
o femeie;
• 1956-1966 - perioada liberalizării avorturilor, când fertilitatea a scăzut de la 2,9 copii
la 1,9 copii la o femeie. Acest fenomen se produce în urma schimbării legislaţiei privind
liberalizarea avorturilor. Avortul era singurul mod de contracepţie în perioada respectivă,
neexistând mijloace moderne de planificare familială. După liberalizarea din 1957, rata
avorturilor s-a dublat pana în 1965.
• 1967-1989 - „perioada natalistă, a decreţeilor, a ceauşeilor". Măsurile luate la
sfârşitul anului 1966, de interzicere a avortului (Legea 770/1966), a determinat trecerea în altă
perioadă, numită „perioada natalistă". Sub efectul legii, rata totală a fertilităţii s-a dublat în
anii 1967 (3,7 copii) şi 1968 (3,6 copii) faţă de rata înregistrată în 1966 (1,9 copii). Cu toate
că măsurile represive au fost drastice, mai ales între anii 1973 şi 1984, intensitatea fertilităţii
s-a diminuat. Rata fertilităţii a oscilat, în aceşti 23 ani, între 3,7 copii la o femeie (1967) şi 2,2
copii la o femeie (1989).
Odată cu abrogarea decretului privind interzicerea avortului, din decembrie 1989, rata
totală de fertilitate a scăzut rapid în perioada 1990-1992 de la 1,8 copii la 1,5 copii la o
femeie. După 1992, ca urmare a informării populaţiei privind consecinţele negative ale
avortului asupra sănătăţii femeilor şi creşterea accesului la mijloacele moderne de planificare
familială, se inregistreaza o diminuare a ratei avorturilor. În 2010, se inregistrau 48 întreruperi
de sarcină la 100 născuţi-vii, de la 400 in 1992. Avortul rămâne, totuşi, principalul mijloc de
control şi reducere a dimensiunii familiei pentru femeile tinere sub 30 ani şi mai ales din
mediul rural. De la 2,2 copii la o femeie în 1989, valoare cu puţin superioară celei necesare

6
unei înlocuiri simple a generaţiilor, rata fertilităţii totale a coborât la doar 1,3 copii la o femeie
în anul 1995 şi s-a menţinut cu uşoare variaţii la acest nivel până în anul 2011.
Analizând mutațiile actuale ale ratei fertilității, ca o consecință a dinamicii societății
românești, remarcăm un proces rapid de schimbare structurală, de la modelul timpuriu, în
care femeile nasc la 20-25 ani, către cel tardiv, în care venirea copilului pe lume are loc la
vârste din ce în ce mai ridicate ale femeii
Evoluţia ratei fertilităţii totale şi a vârstei medii a mamelor la naştere după 1989
până în prezent, relevă atât scăderea masivă a fertilităţii cât şi o schimbare deosebită a
fertilităţii totale începând cu mijlocul anilor 1990, în jur de 1,3 copii la femeie – cu mult sub
pragul de înlocuire al generaţiilor. Scăderea fertilităţii, rapiditatea cu care ea s-a desfăşurat
şi nivelul scăzut la care se menţine, ridică semne de întrebare asupra viitorului fertilităţii din
România: dela baby boom la baby recession? (Dumitrescu Daniela, Baltalunga AA, 2015).
Tendinţele evoluţiei natalităţii şi fertilităţii. Scăderea natalităţii are implicaţiile cele
mai mari in declinul demografic al Romaniei, şi mai ales pe termen lung şi foarte lung,
deoarece contribuie la scăderea populaţiei şi la deteriorarea structurii pe vârste a acesteia.
Scăderea natalităţii este însoţită de o restructurare a modelului de fertilitate. Dintotdeauna
fertilitatea românească a fost una timpurie, cu valorile cele mai ridicate la grupa de vârstă 20-
24 ani.
Studiul "Generaţii şi Gen"5 arată că foarte puţine cupluri îşi doresc mai mult de unul
sau doi copii. Mai îngrijorător este faptul că peste 70% dintre cupluri au declarat că nu îşi
doresc copii. Cauza: situaţia financiară, munca plătită a femeilor. Acest studiu a pus în
discuţie măsura în care politicile guvernamentale răspund nevoilor actuale ale cuplurilor de a
avea numărul de copii dorit.
O rată a fertilităţii de 1,5 (prima ipoteză) nu face decât să diminueze proporţiile
declinului demografic, în anul 2050 populaţia României urmând să numere 14 milioane
locuitori. Rata fertilităţii de 2,1 (ipoteza a doua) stopează declinul şi asigură redresarea
situaţiei, în anul 2050 populaţia României ajungând la 15 milioane locuitori. Creşterea
fertilităţii se poate realiza numai prin politici demografice, printr-o politică de natură
stimulativă, cu respectarea dreptului individului sau al cuplului la decizie proprie, informare şi
acces la mijloacele contraceptive moderne: costurile de creştere a copiilor, oportunităţile
femeilor de a avea acces la o educaţie superioară şi o poziţie profesională cât mai bună,
statutul economic al familiei, statutul marital (inclusiv divorţul sau convieţuirea în afara
căsătoriei) şi de gradul de compatibilitate al serviciului cu îngrijirea copiilor. România are
nevoie de o viziune realistă asupra dezvoltării sale economice şi sociale în următoarele
decenii.

1.2.2. Mortalitatea generală, ca fenomen demografic, se referă la frecvenţa

deceselor într-o anumită populaţie şi pentru un interval delimitat de timp. Spre deosebire de
natalitate, mortalitatea constituie componenta negativă a mişcării naturale a populaţiei. Ea
influenţează creşterea/scăderea numerică a populaţiei şi structura acesteia pe grupe de vârstă.
Transformările suferite de România după ce de-al doilea război mondial, au
determinat ca, din punct demografic, ţara noastră să se afle într-o fază intermediară a
tranziţiei demografice, cu un decalaj de câteva decenii faţă de ţările din Europa Occidentală.
Schimbările sociale şi economice au influenţat puternic populaţia şi structura populaţiei
precum şi evoluţia natalităţii şi a mortalităţii.
Mortalitatea a avut în România, în utimele şase decenii, mişcări care, prin
amplitudinea lor, îi conferă o anume specificitate în raport cu celelalte ţări europene.
Începând cu 1936, când ratele de mortalitate au fost de 19,3‰, s-a înregistrat o tendinţă de
7
diminuare a mortalităţii până în 1940 (18,9‰). După cel de-al doilea război mondial s-a trecut
la îmbunătăţirea asistenţei sanitare pe scară largă. Accesul populaţiei la serviciile sanitare au
determinat, în perioada 1947-1954, o scădere bruscă a mortalităţii generale de la 22,0‰ la
11,5‰. Între anii 1955-1959 rata de mortalitate a oscilat în jurul valorii de 10,0 decese la
1000 locuitori.

Rata mortalităţii generale pe judeţe în anii 1960 și 1980

(sursa: Evoluţia mortalităţii generale în România, 2013)

După anul 1960, mortalitatea a continuat trendul descendent, variind între 8,1‰ şi
9,2‰. În anii '70 rata medie a fost de 9,5 decese la 1000 de locuitori, crescând uşor în anii '80
la 10,5‰. Începând cu 1990 ratele de mortalitate au revenit la valorile înregistrate în anii 1953-
1954 (11,6-11,5 decese la 1000 de locuitori), au crescut apoi treptat, având numeroase
fluctuaţii şi cunoscând două vârfuri, în perioadele 1996-1997 şi 2002-2003.
< 11
1992 11 - 13,0

13,1- 15,0
>15,1

< 11
2011 1 1- 13, 0

13,1- 15,0
>15,1

Rata mortalităţii generale pe judeţe, în anii 1992 și 2011

8
 Deşi în perioada 2010-2012 ratele de mortalitate au cunoscut o stabilitate în jurul
valorii de 12 ‰, România se situează printre ţările europene cu o mortalitate ridicată.
În România se păstrează decalajul ridicat între ratele de mortalitate pe sexe, pe medii
de rezidenţă, grupe de vârstă, regiuni de dezvoltare şi judeţe.
Mortalitatea masculină este superioară celei feminine încă de la naştere. Valorea
supramortalităţii masculine înregistrată în anul 1960, a fost de 9,1‰ faţă de rata mortalităţii
feminine cde 8,4‰. În perioada 1960-2012, în paralel cu creşterea mortalităţii generale s-a
mărit ecartul mortalităţii între sexe, în special în anul 1996 (rata mortalităţii masculine a fost
de 14,0‰ în comparaţie cu rata mortalităţii feminine de 11,4‰).
Fenomenul de „supramortalitate masculină" s-a înregistrat atât în mediul urban cât şi în
rural. În anul 2012 se remarcă o rată a deceselor masculine mai mare în mediul rural (14,9‰)
faţă de urban (11,1‰).
Pe medii de rezidenţă, nivelul mortalităţii generale se diferenţiază atât ca urmare a
unui proces diferit de îmbătrânire a populaţiei, dar şi ca urmare a nivelului mai scăzut de
accesibilitate la asistenţa medicală în mediul rural. Mortalitatea populaţiei rurale a crescut
constant în perioada 1960-2012, de la 9,2‰ (1960) la 14,3‰ (2012), în paralel cu creşterea
mortalităţii în mediul urban de la 7,7‰ (1960) la 10,1‰ (2012).
Din punctul de vedere al structurii pe vârstă a deceselor, se constată că nivelul ridicat al
acestora s-a datorat în special procentului mare de decese înregistrate la populaţia de vârste
extreme, de 0-4 ani şi respectiv 65 ani şi peste. Comparativ cu anul 1960, când ponderea
mortalităţii copiilor sub 5 ani a fost de 20,1%, în 2012 ponderea a scăzut la sub 1% din totalul
deceselor.
Datorită fenomenului de îmbătrânire al populaţiei, în perioada 1960-2012, a crescut
ponderea deceselor populaţiei vârstnice de 65 ani şi peste de la 46,3% la 74,6%. Ţinând cont
că în ultimii ani a crescut populaţia de 80 ani şi peste, "longevivii", iar populaţia feminină
vârstnică este dublă faţă de populaţia masculină vârstnică, a crescut şi proporţia deceselor
feminine (48,7% în 2012).
În profil teritorial, în grupa judeţelor cu o mortalitate ridicată se remarcă, de
regulă, acele judeţe care au un grad de urbanizare mai scăzut şi o pondere a populaţiei
vârstnice mai mare. Aceşti factori au determinat o variaţie sensibilă a mortalităţii la nivelul
fiecărui judeţ.
În anul 1966, mortalitatea cea mai ridicată s-a înregistrat în judeţele din sud- vestul
ţării: Arad (11,5‰), Caraş-Severin (10,9‰), Timiş (10,6‰) şi Mehedinţi (10,3‰). Zona cu o
mortalitate scăzută este formată din judeţele din sud-estul ţării: Constanţa (6,2‰) şi Galaţi
(6,7‰). Rata mortalităţii a oscilat între 6,2‰ (Constanţa) şi 11,5‰ (judeţul Arad). Începând
cu anul 1980 mortalitatea generală a crescut în toate judeţele cu o variaţie între 8,2‰ (Iaşi) şi
14,9‰ (Arad). Fluxurile migraţiei interne au jucat şi joacă în continuare un rol important în
Configuraţia tipologiilor demografice regionale şi determină o îmbunătăţire a structurii pe
vârste a populaţiei din judeţele dezvoltate economic.
În anul 2012, cele mai mari valori ale mortalităţii generale s-au înregistrat în
Teleorman (17,7‰), Giurgiu (15,9‰) şi Olt (14,1‰), la polul opus situându-se judeţele
Braşov (9,9‰) şi Vâlcea (10,3‰).
Mortalitatea pe cauze de deces a înregistrat tendinţe diferite în ultimele cinci decenii,
înfluenţând astfel modelul mortalităţii generale. Bolile aparatului circulator constituie
principala cauză de deces în România. Dacă în anii '60 decesele care au avut în principal
drept cauză bolile aparatului circulator reprezentau puţin peste jumătate din totalul deceselor,
astăzi ele reprezintă 60%, iar ratele mortalităţii au crescut de la 272,2 decese la 100000
locuitori (1965) la 719,5 decese la 100000 locuitori (2012). Este adevărat că şi în ţările
dezvoltate europene principala cauză de deces continuă să rămână bolile aparatului circulator,
9
dar nu depăşesc 30-40% din totalul deceselor.
Mortalitatea infantilă a cunoscut o scădere continuă, desi România se situează în
2014, cu cei 8,5 ‰, pe locul patru în Europa, după Kosovo, Albania, R. Moldova și locul unu
în UE (3.9‰). Scăderea mortalităţii infantile s-a înregistrat mai ales pe seama diminuării
mortalităţii postneonatale, atât în mediul urban, cât şi în mediul rural.
Scăderea mortalităţii generale s-a concretizat în creşterea speranţei de viaţă la
naştere, la 74,5 ani (2011) , între cele mai mici din UE totuși.
Ca urmare atât a influenţei evoluţiei mortalităţii generale şi infantile cât şi a factorilor
socio-economici, speranţa de viaţă a avut o evoluţie diferenţiată pe medii, durata medie a vieţii
în urban fiind mai mare cu 1-2 ani faţă de rural.
În anul 2008-2010, speranţa de viaţă la naştere în mediul urban era de 74,4 ani, în timp
ce în rural aceasta era de 72,3 ani. La femei, speranţa de viaţă la naştere se situează între
75,15 ani (Satu Mare) şi 79,04 ani (Municipiul Bucureşti). Regiunea Bucureşti-Ilfov înregistra
cea mai ridicată speranţă de viaţă la naştere, în 2008-2010 (75,34 ani), fiind urmată de
regiunea Centru (73,86 ani) şi de Nord-Est (73,26 ani), apoi de regiunile din sud: Sud-Vest
Oltenia (73,24 ani), Sud-Est (73,22 ani) şi Sud-Muntenia (73,14 ani). Municipiul Bucureşti se
bucura de cea mai ridicată speranţă de viaţă la naştere (75,71 ani), fiind urmat de judeţele
Vâlcea (75,50 ani), Cluj (74,85 ani) şi Braşov (74,74 ani). Cea mai scăzută speranţă de viaţă în
2010 a fost înregistrată în judeţele Satu Mare (70,51 ani), Tulcea (71,68 ani), Călăraşi (71,84
ani) şi Giurgiu (71,96 ani).
Cu toate că speranţa de viaţă a bărbaţilor este mai mică decât a femeilor (71 ani faţă de
78,2 ani), speranţa de viaţă sănătoasă3 a bărbaţilor este mai mare decât cea a femeilor (57,5
ani faţă de 57,1 ani). La nivelul Uniunii Europene, cea mai mare speranţă de viaţă sănătoasă
se întâlneşte în Malta (70,7 ani pentru femei, respectiv 70,3 ani pentru bărbaţi) şi Suedia (70,2
ani, respectiv 71,1 ani) iar cea mai mică în Slovacia (52 ani) şi Slovenia (54 ani)4.

1. 3. Evoluția numerică a populației

1.3.1. Evoluția numerică a populației până la cel de al doilea război mondial
De la mijlocul secolului al XIX-lea, de când se poate urmări evoluția populației
României pe baza recensămintelor, se apreciază că aceasta a crescut de la 8,6 milioane de
locuitori în anul 1859 la 12,8 milioane de locuitori la începutul secolului (1910-1912). Deci în
anul 1859 populația României era egală cu populația Bulgariei din anul 1975, iar în anul 1891
era egală cu populația Ungariei din anul 1975.
Desăvârșirea unității naționale de stat în anul 1918 a însemnat făurirea cadrului politic
absolut necesar pentru afirmarea tuturor potențelor creatoare ale poporului român, inclusiv
cele demografice. În această perioadă se afirmă cele mai înalte ritmuri de evoluție numerică a
populației.
Creșterea numerică a populației este urmarea directă a evoluției pozitive a natalității,
care, în perioada 1920-1924, situa România pe unul dintre primele locuri în Europa (locul al
treilea după URSS și Bulgaria), pentru ca în anul 1938 să dețină locul al doilea, asigurând un
spor natural constant.

3
Ne arata câţi ani din viaţă trăim într-o stare de sănătate bună
4
Eurostat, 2014

10
 România - Evoluția numărului de locuitori

Anii Nr. locuitori ±%

1866 4,424,961 —
1887 5,500,000 +24.3%
1899 5,956,690 +8.3%
1912 7,234,919 +21.5%
1930 18,057,028 +149.6%
1939 19,934,000 +10.4%
1941 13,535,757 −32.1%
1948 15,872,624 +17.3%
1956 17,489,450 +10.2%
1966 19,103,163 +9.2%
1977 21,559,910 +12.9%
1992 22,760,449 +5.6%
2002 21,680,974 −4.7%
2005 21,623,849 −0.3%
2009 21,469,959 −0.7%
2011 20,121,641 −6.3%
Sursa datelor: INS

Sporul total se menține ridicat în anii care urmează: în anul 1930 (la recensământul din
24 decembrie) numărul populației României era de 14.280.729 locuitori. Următorii 18 ani
(1930-1948) marchează o ușoară reducere a sporului total și a ritmului mediu anual, ca urmare
a consecințelor celui de-al doilea război mondial.
Analiza evoluției demografice în perioada interbelică și ulterior, demonstrează un
fenomen asemănător cu cel din marea majoritate a țărilor Europei – evoluția demografică se
dovedește a fi în strânsă interdependență cu dezvoltarea generală economică și socială a țării.
Astfel, în primlele decenii ale secolului al XX-lea are loc așa-numita explozie demografică,
fenomen petrecut cu 5-7 decenii în urmă, în majoritatea țărilor dezvoltate din Europa
Occidentală.
În România, ca și în alte țări europene la vremea respectivă, explozia demografică
apare la granița de trecere de la subdezvoltare la dezvoltare și se accentuează atunci când
încep să se resimtă în mai mare măsură îmbunătățirile nivelului de satisfacere a cerințelor
populației, în ceea ce privește aprovizionarea, confortul, nivelul sanitar etc. Consecința
firească a acestui fenomen consemnează menținerea unei natalități ridicate și reducerea
considerabilă a mortalității. Ca urmare, se observă un spor de creștere a populației, mai
ridicat.
Pierderea teritoriilor românești a afectat grav efectivul românilor în spațiul carpato-
dunăreano-pontic, făcând să crească în mod artificial populațiile din țările vecine.
Evoluția populației României în cei șapte ani de după recensământul din anul 1930,
atestă pentru toate provinciile (cu excepția Banatului), o ascensiune demografică constantă.
Suntem deci în fața unui fenomen demografic echilibrat, la nivelul fiecărei provincii.
Creșteri ușoare marchează Muntenia (de la 22,3% în 1930 la 22,62% în 1936),
Dobrogea (de la 4,49% la 4,63%), Basarabia (de la 15,89% la 15,97%) și Moldova (de la
8,42% la 8,44%). Insensibile scăderi ale ponderii populației față de total România se constată

11
în Transilvania (de la 17,82% la 17,52%), în Crișana-Maramureș (de la 7,70% la 7,49%) și
Banat (de la 5,22% la 4,87%).
Asemenea evoluții, la nivelul tuturor marilor entități istorice teritoriale, demonstrează
cu prisosonță stabilitatea demografică, stabilitate caracteristică numai unui popor consolidat
prin vitalitate proprie, unui popor viguros datorită tocmai omogenității din punct de vedere
etnic.

1.3.2. Evoluția numerică a populației după cel de al doilea război mondial

Numărul populației României s-a amplificat îndeosebi în perioada de după cel de-al
doilea război mondial. În numai opt ani, între recensămintele din anii 1948 și 1956, populația
crește într-un ritm mediu anual de 1,22% (adică un spor natural mediu de circa 430.000
locuitori), acesta fiind ritmul cel mai mare din perioada de până și imediat după cel de al
doilea război mondial.
În perioada 1956-1966 și în anii următori, populația a crescut în ritmuri diferite,
înregistrând un spor natural mediu de aproximativ 200.000 locuitori și 160.000 locuitori în
ultima perioadă.
În cursul lunii iunie 1969, populația României a depășit 20 milioane locuitori. Acest
număr marchează prima dublare de ordinul zecilor de milioane și se produce într-un interval
de numai 78 ani. Se poate aprecia, deci, că anul 1968 înregistrează momentul culminant care
asigura cea mai puternică natalitate în țara noastră.
La 1 ianuarie 1977, numărul populației a crescut până la 21.599.910 locuitori,
România situându-se pe locul 9 în Europa și pe locul 29 în lume.
La 7 ianuarie 1992, populația României era de 22.810.035 locuitori.
La 18 martie 2002, populația României era de 21.680.974 locuitori.
La recensământul din 2011, populația României era de 20. 121. 641 locuitori.

1.3.3. Evoluția numerică a populației României după anul 1990

Evoluția populației după 1990 și până în prezent, marchează o instabilitate a
indicatorilor demografici de bază. Tendința generală este de reducere constantă a evoluției
populației atingând, în 1966, un prag paradoxal:
- pentru prima data în istoria României, sporul natural a înregistrat valori negative
începând cu anul 1992;
- natalitatea se afla în anul 1999 sub nivelul mortalității cu aproximativ 1,4 procente
(natalitatea – 10,4‰ și mortalitatea – 11,8‰);
- mortalitatea infantilă se menține la nivelul cel mai ridicat din Europa (18,6‰);
- îmbătrânire demografică la limite dramatice (între 13‰ și 45,5‰ populația de peste
60 ani, la nivelul comunelor).
Asemenea caracteristici contemporane ies pregnant în evidență dacă reluăm firul ultimilor 140
de ani. În general, aceste evoluții dramatice au consecințe imprevizibile. La
recensământul din 2011, populaţia României era de 20. 121. 641 loc., în scădere cu 1, 559
mil. persoane față de 2002 (21, 68 mil. loc., o scădere cu 7,2% ) și cu 3, 089 mil. persoane
față de 1992 (- 13,3%). Cauzele acestor scăderi importantre au fost migrația externă (77,5%)
și sporul natural (22,5%), respectiv scăderea drastică a ferilității și ntalității și creșterea
mortalității, datorate cu precădere îmbătrânirii populației.
Pe județe, cele mai mari reduceri ale populaţiei s-au înregistrat astfel:
 peste 15% - judeţele Tulcea şi Neamţ
 peste 12% - judeţele din Moldova -Vaslui, Bacău, Vrancea, Brăila, Galaţi,
Hunedoara, Mehedinţi, Teleorman. În Municipiul Bucureşti,- populaţia a scăzut cu 2,2%
12
 deficit cauzat de
al doilea RM
Perioada de după
al doilea RM
liberalizarea
avorturilor

politici
pronataliste
perioada
comunistă

perioada de tranziție

Cea mai mari creștere s-a înregistrat în județul Ilfov, de 29,5%, ca urmare a migrației
populației din capitală.
Evoluția numerică a populației pe medii de rezidență:
- mediul urban – deține 10,787 mil persoane, ceea ce reprezintă 54,0% din
populaţia ţării, sub media UE (71 %) și a Europei de E ( 69%), în creștere față
de 2002 (52,7%) dar în scădere față de 1992 (54,3%) ;
- mediul rural - concentrază 9,262 mil persoane (46,0%), în scădere față de
2002 (47,3%) dar în creștere față de 1992 (45,7%);
13
 Evoluția numerică a populației pe sexe:
- populaţia feminină - reprezenta 10.333.064 persoane, respectiv 51,4% din
populaţia ţării, în scădere cu 779,2 mii femei față de 2002;
- populaţia masculină era de 9.788.577 persoane (48,6% din populaţia ţării), în
scădere cu 1,323 mil. bărbați față de 2002;
- scăderea populaţiei a afectat ambele sexe în egală măsură, structura pe sexe
rămânând aproape identică între cele două recensăminte.
Evoluția numerică a populației pe grupe mari de vârste:
- populaţia tânără (0-14 ani) reprezenta 16,1% din populaţia ţării, în scădere
față de 2002 cu 1,5% ;
- populaţia adultă (15 – 64 ani) deținea 66,9% din populaţia ţării, în scădere
față de 2002 (63,0%);
- populaţia vârstnică (65 ani şi peste) - 17,0 %, în scădere față de 2002
(17,6%) cu 0,6%.
Trebuie remarcată ponderea aproximativ egală între grupele de vârstă tânărâ și
vârstnică, ca urmare a procesului de îmbătrânire demografică, ceea ce accentuează presiunea
socială și economică asupra populației adulte, cu persepective extrem de îngrijorătoare.
Acumularea acestui imens potenţial distructiv, rezultat din stabilizarea natalităţii la un nivel
scăzut şi schimbările structurale survenite, contribuie la accentuarea deteriorării întregii
construcţii demografice. De aici, rezultă și noua realitate demografică a României: o fertilitate
mediocră, o rată a mortalității ridicate și o creștere deosebită a migrației, realitate care
exprimă declinul demografic în care a intrat România după 1990.

II. MOBILITATEA POPULAȚIEI

2.1. Mobilitatea internă - a fost reprezentativă până în 1989. Cauzele au fost
multiple: economice, sociale, politice, religiose.
2.1.1. Deplasări interne până in a doua jumătate a sec. XX - caracteristici
Cele mai importante ca amploare au fost migrațiile ardelenilor spre regiunile S, SE, E.
Cauze: incălcarea drepturilor de proprietate şi transformarea lor în iobagi, presiunea bisericii
catolice pentru convertirea românilor la catolicism, impunerea obligaţiilor militare
locuitorilor din unele districte de graniţă în teritoriile extracarpatice, fără a li se acorda
drepturile necesare celor înrolaţi.
Alte deplasări:
1. din Banat spre Ţara Românească, după ocuparea de către austrieci, în sec. 18
2. din sudul Transilvaniei spre Ţara Românească - transhumanţa
3. după 1829, ca urmare a extinderii culturilor agricole, favorizate de libertatea
comerţului cu cereale în :
a. Câmpia Română (Bărăgan) şi în Dobrogea
b. din Subcarpaţi spre C. Română
c. din Pod. Sucevei spre C. Moldovei
d. Sec. XX - din Subcarpaţi spre C Română şi C. Siretului
4. colonizările oficiale, cu populţie alogenă în C. Banato – Crişană ( sec. XVIII)
5. coborârea spre câmpie a unor muncitori agricoli originari din M-ţii Apuseni

2.1.2. Caracteristicile migrațiilor în a doua jumătate a sec. al XX-lea

Mişcarea migratorie a fost unul dintre cele mai importante şi dinamice elemente ale
evoluţiei demografice, are s-a accentuat pe măsura dezvoltării polilor industrial-urbani şi

14
 dinamismului lor economic. Industrializarea rapidă din perioada 1950-1975 şi dezvoltarea
urbană forţată au generat o forţă de muncă numeroasă, imposibil de acoperit de către
centrele urbane. Această situație a declanșat fluxuri importante de populație activă, orașul
și centrele extractive devenind “debuşeul” populaţiei rurale din satele cu funcţii agricole.
Fluxurile majore pentru intervalul 1960 – 1989 au fost dinspre rural spre urban.
Dimensiunea şi efectele lor au diferit, intensitatea maximă fiind în a doua jumătate a sec. al
XX-lea, ceea ce a grnerat exodul rural, care a devenit un fenomen generalizat. Colectivizarea
forţată, pierderea proprietăţilor, lipsa mijloacelor materiale şi a unor pluriactivităţi polarizatoare,
dinamica industrială şi diversificarea funcţională a aşezărilor urbane (care au polarizat populaţia
tânără în special, instruită), schimbarea mentalitații populaţiei rurale intrată în contact cu
modernitatea civilizaţiei urbane (îi confereau alte aspiraţii, pe care ruralul nu i le putea satisface),
segregarea economico-socială dintre spaţiul rural şi zonele urbane marginale, au accentuat
mobilitatea pendulară și au generat fluxuri migratorii importante, pe măsură ce activităţile
neagricole au dobândit amploare. Exodul rural este un proces permanent de drenare a fondului
demografic rural în special către marile oraşe, mult mai atractive şi dinamice.
Daca intr-o primă fază, satul a devenit ‖dormitor‖ pentru forța de muncă, ulterior,
acesta a început să se golească de forța de muncă, transformându-se într-un spațiu puternic
feminizat și îmbătrânit. Ritmurile au variat ca intensitate, în funcţie de specificul local şi de
intensitatea procesului de dezvoltare economică în centrele urbane. Perioada de vârf a fost
1970-1980, care a coincis cu etapa de maximă prosperitate economică după cel de-al doilea
război mondial, dar și a gigantismului industrial. Efectele exodului rural au fost și sunt încă
importante pe termen lung: a produs mutaţii structurale, redistribuirea teritorială a populaţiei,
destructurarea unor modele sociale tradiţionale, etc.
Fluxurile majore ale deplasărilor interne au fost dinspre regiunile mai slab dezvoltate,
cu excedent de forța de muncă (NE, S, SV), către cele dezvoltate. Forma predominantă a
fost navetismul. Ca poli de atracţie au fost oraşele mari - Bucureşti, Piteşti, Braşov, Ploieşti,
Galaţi, Craiova, Iaşi, Timişoara, Oradea, oraşele miniere importante și noile oraşe
monoindustriale
Judeţe receptoare, endodonamice, au fost cele mai bine dezvoltate economic
(Bucureşti, Timiş, Braşov, Hunedoara, Constanţa, Sibiu, Arad, Caraş- Severin), iar judeţe
emiţătoare, exodinamoce, au fost cele cu deficit de forță de muncă dar in special cele sărace,
frespectiv Vaslui, Botoşani, Teleorman, Buzău, Ialomiţa, Olt.
Pentru această perioada prof. Gh. Nimigeanu identifică mai multe modele migratorii.
1. Modelul moldovean care a vizat deplasarea (roirea) moldovenilor. A fost
mişcarea exodinamică cea mai amplă: numai 33,3% din forța de muncă a rămas în Moldova,
restul s-a deplasat în alte regiuni sau a emigrat. Fluxurile cele mai importante au fost din
judeţele din E Moldovei, în special Vaslui şi Botoşani, spre provinciile sudice şi vestice şi
spre capitală, mai atractive. Regiuni receptoare: Muntenia (45%, din care 30% spre
Bucureşti), Transilvania (26%), Dobrogea, Banat, Crişana-Maramureş, Oltenia sub 10%. Ca ―
poli de chemare‖; Bucureşti, oraşele mari - Braşov, Sibiu, Constanţa, Ploiești, Pitești, Brăila,
Timişoara, Cluj - Napoca.
2. Modelul ardelean, cu intensitate mai redusă, spre judeţele limitrofe din
Transilvania, Crişana – Maramureş, Bucureşti.
3. Modelul oltean – spre Bucureşti (37%), spre judeţele vecine, Muntenia, Banat,
Dobrogea, oraşe mari din jud. Iaşi, Braşov, Cluj, Sibiu
4. Modelul bănăţean – intensitate mai redusă, spre judeţele vecine, spre
Transilvania, Crişana – Maramureş.
5. Modelul maramureşean şi crişan – intensitate mai redusă, spre judeţele vecine,
spre Transilvania şi Banat, în Bucureşti.
15
 6. Modelul dobrogen – sold pozitiv, sosirile au depaşit plecarile, spre judeţele
vecine, spre Bucureşti, spre câteva judeţe mai dezvoltate (in curs de industrializare) – Braşov,
Prahova, Timiş.
7. Modelul muntean – roiri spre Bucureşti şi județele vecine sau spre cele
industrializate – Braşov, Hunedoara, Timiş, Galaţi, cu deficit de forţă de muncă, pe fondul
unui mare deficit demografic.
În concluzie, în intervalul 1977 – 1989, a predomint soldul migratoriu negativ
(plecările au depășit sosirile, cauza fiind slaba dezvoltare economică a României. Areale
exodinamice tradiţionale au fost in special județele din Moldova, Oltenia, sudul
Munteniei. Areale endodinamice au fost 12 judeţe, mai dezvoltate economic, cu tradiţii
industriale: Bucureşti, Galaţi, Brăila, Prahova, Braşov, Sibiu, Cluj, Timis, Constanţa,
Hunedoara, Arad, Maramureş. Pe provincii istorice: Transilvania, Banat, Crişana –
Maramureş, Dobrogea.
Alte tipuri de deplasări interne
a. Deplasări sezoniere pentru muncă:
• pentru procurarea de produse agricole - drumul grânelor, sării, vinului:
- maramureşenii spre C. Transilvaniei (seceriş)
- cordunenii spre C. Moldovei
- muntenii şi delenii (din zonele montane şi subcarpatice) spre propietăţile funciare
din câmpie, dobândite prin împroprietăriri
• meşteşugarilor sau muncitorilor forestieri (butinarii maramureşeni, fasonatorii,
ţapinarii) din Muşcel, Oaş, Depresiunea Dornelor, Ciuc.
• pentru refacerea infrastructurilor pentru construcţia marilor obiective
energetice, platformelor industrial –urbane, a zonelor rezidenţial – urbane, a Canalului
Dunăre – Marea Neagră
b. Deplasări diurne pentru munca - navetismul, spre centrele urbane si in special
spre marile oraşe. Centrele polarizatoare majore:
- Bucureşti (70.000 persoane zilnic). Soisirile (majoritare) le reprezentau
muncitori și ingineri d in industrie şi construcţii, iar plecările, reduse numeric, de către
cadrele didactice, medici, ingineri,tehnicieni spre oraşe dar si in mediul rural
- Braşov - 30.000 – 40.000 persoane, unde sosirile erau dinspre zonele rurale
învecinate, iar plecările, spre zonele rurale şi urbane învecinate: Zărneşti, Săcele, Codlea,
Ghimbav.
Alte fluxuri navetiste mari: spre și dinspre Ploieşti, Cluj – Napoca, Piteşti, Galaţi,
Brăila, Craiova, Baia Mare, Hunedoara, Timişoara, Iaşi, Constanţa, Sibiu.
După 1989, mobilitatea internă prezintă o intensitate scăzută, datorită mutațiilor
survenite în plan poltic și social -economic, a crizei economice şi dezindustrializării, parțiale
sau totale. Se produc mutaţii importante. Se remarcă două tipuri de fluxuri majore: dinspre
urban spre rural și inter-urban, cu diferenţieri pe grupe de vârste: vârstnicii , în urma
pesnionării, se deplasează dinspre urban spre rural (cu precădere spre locurile natale, de unde
migraseră în perioada gigantismului industrial), iar tinerii, către marile oraşe, cu potenţial
economic mai ridicat. În 1997, pentru prima dată în istoria socială a României, migraţia
dinspre urban spre rural a devenit mai importantă decât fluxul tradiţional dinspre rural spre
urban (81.000 de migranţi vs 68.000 de migranţi). Migraţia internă şi mobilitatea forţei de
muncă au crescut continuu între anii 2000 - 2004, astfel încat în anul 2005, România a
înregistrat un flux migratoriu de 1,3% din populaţia totală a ţării.

16
Fuxuri migratorii interne în anii 1991 și 1998

Sursa: Erdelei G, Cucu V, 2005

17
 Surse nete de migraţie pentru această perioadă au fost judeţele din Nord-Est, Sud-Est,
Sud, Sud-Vest şi Nord-Vest. Județe/regiuni receptoare au fost regiunile de Vest, Centru şi
Bucureşti-Ilfov. Corelare cu migraţia internaţională, regiunile care pierd populaţie sunt
aceleaşi (NE, SE, S şi SV). În toate judeţele se observă o creştere a migraţiei spre zonele
rurale, unde se practică o agricultura de subzistenţă. Situaţia îngrijorătoare pentru România,
generată de acest fenomen, este ponderea ridicată a forţei de muncă angajată în agricultură,
cu o productivitate a muncii foarte scăzută.
După 1990 se remarcă trei perioade distincte - 1992-1996, 1997-2001 și 2002-
prezent, corespunzătoare a trei momente speciale: sfârşitul migraţiilor etnice, declanşarea şi
explozia emigraţiilor definitive și ridicarea restricţiilor de circulaţie în spaţiul UE. În același
timp, de observă existenţa unui clivaj între judeţele cu o migraţie rurală puternică din nordul
Transilvaniei şi unele județe din Moldova şi cele în care mişcările s-au manifestat tardiv,
după ridicarea vizelor (în special cele din sud) dar și o emigraţie rurală mult mai puternică în
arealele agricole de câmpie din est şi vest. În ceea ce privește mediul urban, se caracterizdează
printr-un adevărat “exod urban‖ generalizat spre sfărşitul perioadei, precum și prezervarea ―
exodului‖ rural în ariile periurbane.
În intervalul 2008 - 2009 se constată o scadere a trendului, la 389,3 mii persoane
(2008), cu o rata a migraţiei interne de 18,1 ‰ și de 330,7 mii persoane (2009) - rata a
migraţiei interne de 15,4‰. Este vorba însă de o reducere a intensității fluxurilor interne, în
favoarea celor internaționale. Fluxurile migratorii din urban (în rural şi în urban) deţin cele
mai mari ponderi în structura migraţiei.
La recensământul din 2011, după datele oferite de INS (2013), se constată
preponderența migraţia intrajudeţene, sold pozitiv înregistrându-se în 13 judeţe, cu valori mai
ridicate în Ilfov (+8361 persoane), Timiş (+3482 persoane) şi Cluj (+2550 persoane), iar un
sold negativ mare în județele Vaslui ( -2005 persoane), Botoşani ( -1533 persoane),
Hunedoara ( -1203 persoane) şi municipiul Bucureşti ( -1156 persoane).

Sursa: INS, 2013

18
 Fluxurile urban-urban şi cele urban-rural devin mai importante decât cele rural-rural (pe
fondul crizei agriculturii) sau rural-urban (pe fondul crizei industriei). Putem vorbi despre o
nouă paradigmă a mobilităţii populaţiei - o accelerare a proceselor de metropolizare şi
periurbanizare. Spaţial, orientarea fluxurilor arată diferenţierile de atractivitate dintre estul şi
vestul ţării precum şi cele dintre Bucureşti-Ilfov şi restul teritoriului.
Migraţia internă a început să afecteze din ce în ce mai mult forţa de muncă calificată şi
înalt calificată, tropismul acesteia afectând şi mai mult ariile fragile deja din punct de vedere
socio-economic

2.2. MOBILITATEA INTERNAŢIONALĂ

România era deja o ţară de origine pentru migraţia internaţională după cel de-al doilea
război mondial şi nu şi-a schimbat acest statut nici după 1989, când, într-un context economic
şi social în curs de deteriorare, în primii ani de după revoluţie, emigraţia definitivă a cunoscut
cote înalte în special pentru populaţia de origine germană (saşi şi şvabi). În a doua jumătate a
anilor 90, emigraţia românilor a cunoscut schimbări importante: deoarece ponderea populaţiei
de origine germană s-a diminuat sensibil, noile destinaţii ale emigraţiei definitive au fost SUA
şi Canada.
După 1989, România a devenit un important rezervor de forţă de muncă pentru ţările
dezvoltate ale Europei. Volumul anual al emigraţiei definitive în ultimii ani a fost în jur de
10.000, din care 80% provin din mediul urban. În acelaşi timp, câteva mii de români se întorc
în ţară anual, după ce au plecat la începuturile anilor 90. Ei vin din Germania, SUA, Franţa şi
Israel. Pe de altă parte se constată creşterea din ce în ce mai mare a imigranţilor din Republica
Moldova în ultimii ani.
Datele statistice oficiale nu oferă o imagine de ansamblu reală asupra fenomenului de
migraţie din România, pentru că nu sunt incluse date despre migraţia temporară, un fenomen
foarte important. Migraţia temporară nu poate fi înregistrată din cauza faptului că aceste
populaţii, de fapt, nu îşi părăsesc domiciliul. Migraţia externă a populaţiei active
neînregistrată ridică probleme demografice şi sociale serioase care nu pot fi surprinse în nici
un studiu bazat pe date statistice oficiale. Din date neoficiale reiese că există minim 3
milioane de români care lucrează temporar în străinătate în ţări ca Spania, Italia, Germania,
Marea Britanie, Ungaria, ş.a. Regiunile istorice Moldova, Muntenia şi Oltenia, care se
suprapun regiunilor de dezvoltare Nord-Est, Sud-Est, Sud şi Sud-Vest, sunt regiunile în care
migraţia temporară pentru muncă a fost mai intensă.
Conform recensământului din 2011, statisticile oficiale menționează aproximativ 100
de mii de imigranţi şi 727. 540 emigranţi. Rezultă o pierdere de populație prin migrație
externă de aproximativ 630 mii de persoane. Cifra oficială a emigranților însă nu reflectă în
mod real dimensiunea procesului de scădere a populației
Până în 1989, migrațiile etnice erau majoritare. Fluxurile erau reduse, datorită
sistemul politic (comunist) care interzicea emigrația. După 1990 încep să se înregistreze
mişcări masive ale populaţiei spre diverse state. Amploarea cea mai mare a avut-o migrația
etnicilor germani la începutul anilor 1990 (zeci de mii /an). În 2001 se înregistrau sub 1000
persoane. Cauza principală: restricţiile Germania impuse persoanelor de etnie germană, care
nu posedau suficiente documente care să le ateste statutul etnic.
Pe de altă parte, fenomenul de emigrare definitivă în Canada şi SUA a fost constant, de
aproximativ 1500-3000 persoane pe an, în timp ce emigrarea permanentă (înregistrată oficial)
şi temporară pentru muncă a atins proporţii însemnate

19
 Profilul emigrantului roman a înregistrat mutații de-a lungul timpului. Predomină
barbaţii cu vărsta cuprinsă între 18-59 ani, cu educaţie vocaţională sau studii liceale , ca arie
de proveniență după mediul de viață , din mediul rural. Mai târziu, lor li se adaugă femeile -
atat din mediul rural cat si urban, cu ocupații predominant casnice - ingrijirii persoane
vărstnice, menaj. Muncitorii romani s-au orientat spre domenii precum: ingrijirea medicală,
serviciile sociale, constructii și agricultura.

2.2.1. Etapele migrațiilor internaționale

a) 1990 – 1995 - rata de emigrare a fost de 3%. Plecarea s-a facut fară sprijin sau
asistență din străinatate (doar 22% dintre emigranţi au fost ajutaţi de alţii). Principalele desti.
b) 1996 – 2000 - rata de emigrare a crescut la 7%. Principalele destinaţii -
Canada, Italia si Spania. A predominat migrația pe criterii etnice (Israel, Ungaria, Germania),
înlocuită ulterior de migrația pe criterii economice. În ceea ce priveste plecarea - 40% dintre
emigranți au beneficiat de asistență și sprijin din parte celor deja plecați în străinătate. naţii:
Israel, Turcia, Italia, Ungaria şi Germania.
c) 2002 - au fost ridicate restricţiile de circulaţie. Destinații predilecte: Spania si
Italia, cu o creştere a ratei emigrării pană la 28%. Plecarea: 60% dintre emigranți au primit
ajutor de la cei deja plecați.
d) 2002 -2007 (preadere) - migranţii români au reprezentat aproximativ 10% din
totalul populaţiei. Cei aproximativ două milioane de migranţi oficiali, înregistraţi până anul
2008, reprezentau o cifră comparabilă cu cea a angajaţilor din sectorul privat, în ţară - 2,5
milioane de persoane.
Migraţia forţei de muncă din România este de asemenea selectivă din punct de vedere
regional. Unele regiuni ale României au fost în mod tradiţional rezervoare de migraţie
internaţională, în vreme ce alte regiuni au devenit surse mai recente ale migraţiei.

Judeţe rezervoare tradiţionale ale migraţiei internaţionale (stânga) versus noi judeţe rezervoare
ale migraţiei internaţionale (dreapta) - Sursa: Raportul dezvoltării umane, 2005, UNFPA

20
 Iniţial imigranţii proveneau din regiunile vestice mai dezvoltate. Ulterior, regiunile
sărace din estul ţării au început să concentreze cea mai mare parte a migraţiei forţei de muncă
în ţările europene.

Județe rzervoare de emigranți în 2011

Sursa datelor statistice: INS, 2014

Numărul emigranților, pe județe (2011) Sursa datelor statistice: INS, 2014

21
 Cei mai mulţi pleacă pentru că au cunoscuţi care au trecut prin aceeaşi experienţă, mai
mult decât din motive economice. Sunt, în general, tineri, bărbaţi şi au niveluri de pregătire
care-i apropie de extreme: ori necalificaţi, ori cu înaltă pregătire.
Diferenţa dintre veniturile obţinute în România, respectiv în ţara de destinaţie, este
extrem de mare, în funcţie de aceste caracteristici: dacă un necalificat nu obţine mult mai mult
decât ar avea în ţară, unul cu înaltă calificare câştigă cu 15%, până la 27% mai mult. Intervin
şi deosebiri în funcţie de gen: dacă femeile pleacă pe un venit nesemnificativ mai mare,
bărbaţii câştigă în general cu 15% mai mult. Şi, odată ce se întorc, cei cu pregătire au avantaje
semnificativ mai mari: obţin venituri cu până la 25% mai mari decât cele dinainte de plecare,
spre deosebire de necalificaţi, care obţin cu 10% mai mult decât înainte. Femeile câştigă cu
17% mai mult decât înaintea plecării, în timp ce bărbaţii cu doar 10% în plus.
Românii întorşi au fost relativ puţini, faţă de alte state est-europene, ponderea lor în
totalul populaţiei active a variat între 5% şi 7,75%. Statisticile ne arată ca peste 60% din
romanii din Italia și Spania nu se mai intorc5. Emigranţii întorşi trăiesc un aparent paradox: cu
cât petrec mai mult timp în ţară, cu atât sunt mai dispuşi să se reîntoarcă la muncă în
străinătate, potrivit datelor analizate.

Sursa: Barometrul de Opinie Publică, 2005

Tendinţa este explicabilă: pentru cei mai mulţi, intervine dezamăgirea - au sentimentul
că lucrurile se schimbă mult prea încet aici şi simt nevoia de a se întoarce la un alt ritm de
viaţă.
Românii întorşi. Muncitorii care s-au întors în România sunt relativ puţini, faţă de alte
state est-europene. Procentul acestora în totalul populaţiei active6 a fost cuprins între 5% şi
7,75%. Pentru comparaţie, în Polonia procentul a fost de 8,5% în 2004, iar în Bulgaria a ajuns
la 11% în 2006. După ce revin în ţară, migranţii câştigă în general cu 20% mai mulţi bani
decât cei care n-au trecut prin această experienţă. Urcă mai uşor în ierarhia ocupaţ iilor şi au o
probabilitate mai mare de a-şi deschide propria afacre. Deşi situaţia economică şi socială
României continuă să fie neatractivă pentru ei, cei mai mulţi afirmând că se vor întoarce când

5
Barometrele de Opinie Publică realizate între 2001 şi 2007

6
Barometrele de Opinie Publică realizate între 2001 şi 2007.
22
vor fi suficient motivaţi, criza economică din ţările receptoare (Spania cu precădere) şi
măsurile anunţate de autorităţile italiene pentru limitarea migraţiei, corelate cu campaniile de
presă ostile, din ce în ce mai xenofobe, într-o Europa ce se doreşte tot mai deschisă şi unită, ar
putea cântări într-o anumită măsură în deciziile unora.
Studiile realizate în perioada de preaderare de Ministerul Muncii în Spania şi Italia7,
evidenţiază faptul că la Roma, majoritatea emigranţilor aveau vârste cuprinse între 35 şi 45 de
ani şi cereau salarii între 600 şi 800 de euro, Unii s-au arătat însă dispuşi să revină în ţară şi
pentru un salariu de 450 de euro. Dintre ei, 47,4% au plecat din România în urmă cu cel mult
şapte ani, în general din regiunea de NE: Vrancea, Neamţ, Bacău şi Botoşani. Mai mult de
jumătate dintre ei au precizat că lucrează „la negru― în Italia. În ceea ce priveşte nivelul de
pregătire, 54,7% dintre participanţi aveau studii profesionale şi de ucenicie, iar 28,4% - studii
liceale şi postliceale.
În ceea ce priveşte românii din Castellon de la Plana (Spania) 17,75% dintre
participanţii la cercetare au precizat că au studii profesionale şi de ucenicie, iar 16% - studii
liceale şi postliceale. Cei mai mulţi - 30% - au vârste cuprinse între 25 şi 35 de ani, iar 28,5%
- între 35 şi 45 de ani. Situaţia lor este mai îngrijorătoare decât a celor din Italia: aproape 60%
au declarat că nu lucrează, iar dintre ei - 87% se află ilegal. Mai mult, 35% dintre cei care
muncesc nu au acte în regulă. Majoritatea vor salarii cuprinse între 800 şi 1.000 de euro la
întoarcerea în ţară, dar sunt şi români care s-ar mulţumi chiar şi cu 300 de euro.
Experienţa celorlalte state memebre UE arată faptul că, amajoritatea emigranţilor au
revenit în ţara de origine după aderarea la UE (vezi Spania, Portugalia şi în Grecia). Există
experienţe europene extrem de diferite în ceea ce priveş te migraţia. „Povestea celtică― este
una de succes: muncitorii irlandezi s-au întors în valuri masive, în decursul ultimilor 20 de
ani, în contextul unui adevărat boom economic în această ţară şi s-au reintegrat foarte repede.
De cealaltă parte stă „mitul grec―, al migrantului întors şi neadaptat într-o economie cu
mari probleme, în anii ’80. Concluzia cercetătorilor de la University College London este că
nu se poate vorbi încă despre vreo tendinţă în ceea ce priveşte România, după una dintre
aceste experienţe.
În Italia, principala destinație a romanilor din perioada de preadereare, în intervalul
2001- 2007, s-au născut 40.000 de copii români, dintre care 9.000 numai în 2007. Între 2003
şi 2007, 9.000 de români au devenit cetăţeni italieni. În anul 2007, anul aderării, erau 150.000
de elevi români și peste 2.800 de studenţi. În timp ce elevii sunt distribuiţi pe teritoriul Italiei
în funcţie de rezidenţa părinţilor, studenţii români s-au orientat către oraşele cu centre
universitare importante. Unul din cinci studiază la Roma, distribuiţi în trei universităţi publice
și unul din şase la Torino, la facultăţi de stat şi la Politehnică.
În 2008, circa 61.400 de români au emigrat în UE pe baza unor contracte temporare de
muncă (+11 faţă de 2007). Dintre aceşti emigranţi români, 47.000 au plecat în Germania şi
5.400 în Spania.
În 2010, 72.462 de romani au plecat la munca in strainatate (sursa:Tjobs.ro)
Țări de destinație: Germania (10.636), Grecia (6.898), Cipru (5.772), Anglia (5.008),
Italia (4.680), Franta (3.314), Spania (3.296), SUA (2.606), Danemarca (2.166), Olanda
(2.115), Letonia (2.010), Irlanda (1.995), Suedia (1.950), Austria (1.947), Norvegia (1.920),
Dubai (1.890), Qatar (1.862), Finlanda (1.574) si Cehia (1.485).
Domeniile cele mai cautate : constructii (10.572), personal medical si sanitar (8.102),
restaurant (8.058), industrie (6.277), inginerie (6.163), hoteluri/turism (4.145), IT (3.067),
vanzari (2.984).

7
Potrivit raportului Cu bine, din Europa - studiu despre migraţia forţei de muncă româneşti în Uniunea Europeană
23
  70 % dintre emigranți erau barbati, majoritatea - din Capitala (11,98 la suta),
Constanta (9,53 la suta) si Prahova (4,96 la suta). Salariul mediu combinat al tuturor celor
plecati la munca peste hotare este de 1.350 de euro/luna. Domeniile cel mai bine platite :
petrol si gaze - peste 5.000 de euro lunar, personalul medical - 4.500 si 5.000 de euro,
construcţiile - minimum 3.500 de euro/ lună

Ponderea emigranților romani, pe țări, în anul 2011

Sursa:INS

Femeile predomină de această dată, mai ales, în grupele mari de vârstă şi în special,
după 45 ani.
Sumele trimise în România de emigranţi au atins cel mai mare nivel în 2008 (9,4
miliarde USD), conform unui studiu al Băncii Mondiale citat de raportul OECD, dar au scăzut
brusc în 2009.
Din punct de vedere salarial, cei peste 72.000 de români care au semnat contracte de
muncă totalizează câştiguri lunare de aproape 98 de milioane de euro. Pe primul loc în topul
celor mai bine plătite posturi se află cele din industria petrolieră, unde câştigul lunar al unui
angajat depăşeşte 5.000 de euro pe lună. Pe a doua poziţie se clasează locurile de muncă din
domeniul medico-sanitar, cu salarii lunare cuprinse între 4.500 şi 5.000 de euro. Pe ultimele
locuri: se află angajaţii necalificaţi şi au-pair, ale căror venituri variază între 500 şi 800 de
euro pe lună.
În 2011, statisticile oficiale oferite de INS, menționează că 18.307 de români si-au
stabilit domiciliul în străinătate

2.2.2. Persoane plecate pe perioadă îndelungată în străinătate

Unul dintre segmentele de populaţie observată la recensământul din octombrie 2011,
dar care nu face parte din populaţia stabilă, îl reprezintă categoria persoanelor plecate în
străinătate pentru o perioadă de cel puţin un an. Numărul persoanelor din această categorie
este de 727,5 mii şi, evident, nu cuprinde decât o parte a numărului de emigranţi externi. Sub-
înregistrarea semnificativă a fost cauzată de faptul că, la momentul critic al recensământului,
mare parte dintre aceste persoane erau plecate cu întreaga familie în străinătate şi nici nu au
24
existat alte persoane (în ţară) care să declare informaţiile solicitate despre aceştia. Chiar dacă
datele privind emigranţii sunt sensibil sub-înregistrate, totuşi, oferă informaţii pertinente
asupra structurii demografice a acestui segment de populaţie, precum şi asupra principalelor
ţări de destinaţie şi bazinelor geografice de unde se emigrează.

Sursa: INS 2012, htpp. media hotnews.ro, 2012

Erau plecaţi pentru cel puţin un an, aproape în egală măsură, atât bărbaţi cât şi femei
(364,8 mii, respectiv, 362,7 mii), dar mai mulţi din mediul urban comparativ cu mediul rural
(54,0% faţă de 46,0%). Spre alte ţări, se îndreaptă, mai ales, persoanele din categoria în vârstă
de muncă: 46,2% de 20 - 34 ani şi încă 24,8% de 35 - 44 ani.
Dintre persoanele plecate din ţară pe perioadă îndelungată în vârstă de 30-39 ani, circa
54% sunt bărbaţi. Femeile predomină, mai ales, în grupele mari de vârstă şi, în special, după
45 ani (de la 55,1% pentru grupa de vârstă 45 - 49 ani până la 66,8% pentru femeile de 65 ani
şi peste).
Sunt plecaţi din ţară în special copii şi tineri până în 25 ani din mediul rural (55,5%
din persoanele plecate pe perioadă îndelungată de 0 - 24 ani) şi adulţi şi vârstnici de 50 ani şi
mai mult din oraşe şi municipii (69,6% din totalul persoanelor plecate pe perioadă îndelungată
în vârstă de 50 ani peste).
Deloc surprinzător, principalele ţări de destinaţie sunt: Italia - 46,9% din totalul celor
727,5 mii şi Spania - 23,5%. În Regatul Unit se regăsesc 5,5% dintre cei plecaţi pe perioadă
îndelungată, în Germania 4,5 %, în Franţa 3,2%, iar în Grecia 2,2%.
Principalul bazin geografic de emigrare se conturează în estul ţării (zona Moldovei şi
vecinătăţi) unde se regăsesc primele 5 judeţe din topul ierarhizat după ponderile pe care le
deţin în totalul celor 727,5 mii persoane plecate pe perioadă îndelungată în străinătate: Bacău,
Neamţ, Suceava, Iaşi, Galaţi. Împreună reprezintă 31,2%. La polul opus, însumând numai
2,8% din acelaşi total, se plasează judeţele Covasna, Călăraşi, Giurgiu, Harghita şi Ilfov.

25
 Migrația personalului sanitar
Reprezintă un fenomen amplu, îngrijorător, prin consecințele sale.
Peste 14.000 de medici au părăsit țara intre 2007 - 2013. Rata migrației
doctorilor este de 9% în timp ce media europeană este de 2,5 (CMR,
2013).
Media medicilor români este de 2,4 medici la 1.000 de locuitori
(media UE: 3,4 medici la 1.000 de locuitori) iar 60% dintre medici
intenționează să părăsească ţara. Pentru școlarizarea celor aproximativ
14.000 de medici emigranți, statul român a cheltuit mai mult de 3,5
miliarde de lei.
La aceştia se adaugă şi numărul asistentelor medicale aflate la
muncă în străinătate - 6.800 dintre cele 120.000. Cei mai mulţi dintre cei
care doresc să emigreze sunt profesionişti, au între 30 şi 39 de ani mai
erau sub 40.000 medici (fața de 50.000 1990 și 41.000 în 2011).
Avem cel mai mic numar de doctori, dentişti, asistenţi medicali
sau farmacişti, raportat la populaţie, din UE, potrivit ‖Raportului
Comisiei Prezidentiale pentru analiza si elaborarea politicilor din
domeniul sanatatii publice din Romania‖, elaborat in anul 2008. O
pierdere de asemenea dimensiuni (mai mult de 2% din personal) ar trebui
sa reclame introducerea codului rosu si luarea unor masuri specifice
(OMS, 2011). România investește în oameni, dar nu știe să îi păstreze in
țară. În lipsa unor măsuri adecvate, medicii vor continua să plece în țările
UE si in 2011, majoritatea cererilor venind partea medicilor de familie.
Concluzii : măsuri în loc de emoţii. Autorităţile române, încurajate
de opinia publică din România, continuă să discute cu emoţie despre
emigranţi, în loc să analizeze cu luciditate condiţiile care-i determină sa
părăsească ţara şi să continue să prefere noile destinaţii şi masurile
necesare pentru atragerea lor pe piaţa muncii din România. Pe lângă
măsurile directe, statul trebuie să-i facă pe angajatori să conştietizeze că
sunt principalii beneficiari ai unor eventuale valuri de întoarceri: ar
beneficia, prin intermediul migranţilor, de modele de lucru occidentale,
direct de la sursă.

III. DECLINUL DEMOGRAFIC

Declinul demografic este rezultatul cumulat al scăderii natalităţi, recrudescenţei
mortalităţii generale şi migraţiei externe negative. Rezultatul cumulat al celor trei evoluţii în
intervalul 1990-2011 a fost o pierdere de peste 2,6 milioane locuitori (-12,1%).
Dimensiunea scăderii trebuie privită cu prudenţă: jumătate din ea este constituită din
populaţie absentă la recensământ, este vorba – îndeosebi, de români aflaţi în străinătate şi
neînregistraţi la recensământ, din raţiuni variate; ei nu fac parte din populaţia de jure a
României, dar fac parte din populaţia de facto a ţării, oricând putând reveni acasă. Nu există
însă un instrument statistic pentru a-i reinclude în populaţia de jure (decât la următorul
recensământ, daca vor fi înregistraţi). Pe de altă parte, sunt semne că printre migranţii pentru
muncă se conturează o tendinţă de rămânere definitivă în ţările în care se află, ceea ce ar mări
dimensiunea declinului demografic.
Mecanismul declinului demografic l-a reprezentat scăderea natalităţii, creşterea
mortalităţii generale şi migraţia externă negativă. Aceste trei componente sunt produsul direct
al tranziţiei economice şi sociale.
26
 Sursa: actualizare 2014 după V. Gheţău, 2007

Pot fi distinse însă două tipuri de cauze:

a. cauze obiective - respectiv natalitatea dar nu şi mortalitatea şi migraţia externe.
Abrogarea reglementărilor restrictive asupra contracepţiei şi întreruperii sarcinii, în decembrie
1989, au facilitat acţiunea factorilor socio-economici şi culturali favorabili scăderii natalităţii,
evoluţie care s-ar fi produs indiferent de contextul economic ce ar fi urmat căderii vechiului
regim.
Factorii de scădere existau şi nu pot fi diferiţi de cei care au dus la reculul general al
natalităţii în ţările europene (incluşi în teoria celei de-a doua tranziţii demografice).
b. criza economică şi socială - dominantă după 1989, care a determinat deteriorarea
nivelului de trai, apariţia şomajului, inflaţie, colapsul sistemului de sănătate publică,
deteriorarea calităţii educaţiei, violenţă, stres, incertitudine. V. Ghețău (2007) distinge două
componente ale ei:

România - cauzele declinului demografic

Sursa: V. Gheţău, 2007
 cea obiectivă, cu origini în dificultăţile tranziţiei de la dictatură la stat de drept
şi democraţie, de la economie hipercentralizată la economie de piaţă. Profunzimea şi duritatea
schimbărilor nu puteau să nu afecteze întreaga viaţă economică şi socială şi să nu-şi pună
amprenta pe atitudinea tinerilor asupra căsătoriei şi natalităţii, ca şi asupra migraţiei externe.
Vom observa că şi în ţările ex-comuniste în care reformele au fost rapid şi eficient instalate
(Republica Cehă, Slovacia, Polonia) iar nivelul de trai a fost doar temporar afectat, natalitatea
s-a înscris pe curbe descendente ferme iar migraţia externă a crescut.
27
  felul în care societatea românească a fost gestionată, respectiv lipsa voinţei
politice, incompetenţă şi corupţie. Această componentă a fost cea dominantă şi ea este
responsabilă de explozia migraţiei externe, dar și de creşterea mortalităţii. Este de admis că şi
dimensiunea scăderii natalităţii îşi are originile aici.
Nu scăderea în sine a numărului populaţiei este evoluţia cea mai îngrijorătoare, ci
faptul că acestei evoluţii i se asociază o degradare continuă a structurii pe vârste. În 2050, cu
siguranță, tabloul demografic va arăta complet diferit: pensionarii vor reprezenta mai mult de
jumătate din populaţie, vor fi puţini adulţi şi copii. Pentru a putea face faţă acestor
schimbări, România trebuie să reformeze sistemul medical, sistemul de educaţie şi pe cel de
asigurări sociale. Aceste reforme trebuie să ţină cont de faptul că oamenii de vârste diferite au
nevoi diferite, că ei reprezintă o resursă valoroasă pentru societate la orice vârstă şi că au
nevoie de condiţii corespunzătoare care să le permită şi chiar să îi încurajeze să ducă o viaţă
activă.

Posibilă schimbare dramatică a populaţiei României 2011 - 2050

Numărul populaţiei: 20,12 milioane
2011 Populaţia de 65 ani +: 16,4 %
2010 BB 2010 F
2011 2011 F

2010 F

POSIBILĂ SCHIMBARE DRAMATICĂ A POPULAŢIEI

ROMÂNIEI (2011 – 2050)

2050 - Numărul populaţiei: 16,7 milioane

Populaţia de 65 ani +: 29,9%

28
 Prognozele estimează că migraţia va continua să fie negativă atât timp cât un decalaj
important de standard de viaţă se va menţine între România şi ţările dezvoltate. În plus, într-
un context în care scăderea naturală a populaţiei s-a instalat deja în în unele ţări dezvoltate, iar
altele vor cunoaşte o astfel de evoluţie în viitorul apropiat, nu este exclus ca aceste ţări să
încurajeze imigraţia din Europa centrală şi de est şi din raţiuni de echilibru demografic, nu
numai economice.
Declinul demografic şi întreaga suită de consecinţe economice şi sociale care se
profilează pentru deceniile următoare provin din evoluţii conjugate ale natalităţii (fertilităţii),
mortalităţii şi migraţiei externe. Dacă menţinerea actualelor caracteristici ale celor trei
variabile duce la un iminent derapaj demografic şi depopulare masivă a ţării, apare o întrebare
firească: ce schimbări ar trebui să se producă la nivelul celor trei componente pentru a
diminua, dacă nu sopa, acest derapaj? Asadar, care sunt modalitățile de redresare?
Răspunsul este simplu: redresarea natalităţii, reducerea mortalităţii generale şi a migraţiei
externe.
1. Poate fi luată în considerare o viitoare inversare a fluxurilor de migraţie externă?
Evoluţiile viitoare ale migraţiei externe nu pot fi prevăzute. Avem o certitudine:
menţinerea unei migraţii externe negative, determinată – în primul rând – de realităţile
economice şi sociale din ţară. Studiile cu privire la migraţia economică a Românilor ne arată
că 11% dintre românii de 18-59 ani ar dori să plece în străinătate la lucru, ceea ce înseamnă
aproape 1,5 milioane de persoane. Proporţia este îngrijorător de mare, iar dacă o alăturăm
celor aflaţi deja la muncă în străinătate, avem în faţă un veritabil exod.
Există semne clare, puse în evidenţă de unele cercetări efectuate în ţările de destinaţie
a migranţilor şi de media românească, că o parte dintre cei plecaţi nu doresc să se mai întoarcă
acasă şi fac tot ce este posibil pentru a-şi regulariza şederea şi obţinerea documentelor de
şedere nelimitată (dacă nu şi pentru căsătorii mixte).
Concluzie: stoparea migrației externe este imposibilă și in consecința, ea nu poate
contrubui la diminuarea declinului demografic.
Dacă migraţia nu poate fi luată în considerare ca variabilă ce ar putea fi dirijată şi
modelată din perspectiva reducerii dimensiunii declinului demografic, rămân celelalte două
componente ale mişcării naturale a populaţiei - mortalitatea şi natalitatea (fertilitatea)
2. Reducerea mortalităţii: este ea posibilă?
Felul cum vor evolua numărul de decese şi rata mortalităţii generale este rezultatul
raporturilor reciproce dintre trei variabile: mortalitatea pe vârste, numărul şi ponderea
populaţiei vârstnice (de 60 de şi peste, de pildă), numărul total al populaţiei.
a. Mortalitatea pe vârste, ar urma să scadă considerabil prin ipoteza adoptată asupra
evoluţiei speranţei de viaţă la naştere (creştere de la 68 de ani la 76 de ani – la bărbaţi şi de la
76 la 82 de ani – la femei ), ceea ce ar trebui să ducă la o diminuare a numărului total de
decese. Intervine însă, cu efecte opuse, cea de-a doua variabilă.
b. În proporţie de 80 %, decesele dintr-un an calendaristic provin astăzi în ţara
noastră de la populaţia de 60 de ani şi peste, pondere care era de numai 50 % la mijlocul
anilor 1950 și de 71 % un deceniu mai târziu. Trendul ascendent al acestei ponderi provine
din reducerea mortalităţii pe vârste, la cele tinere şi adulte în particular, ceea ce a ―împins― la
vârste avansate efective din ce în ce mai mari, dar şi dintr-o mortalitate în recul la aceste din
urmă vârste, ceea ce a prelungit speranţa de viaţă a populaţiei vârstnice şi, implicit, a mărit
dimensiunea acestei populaţii.
Concluzii:
a. Creşterea numărului şi ponderii populaţiei vârstnice duce la o majorare automată
atât a numărului de decese, cât şi a ratei mortalităţii generale.

29
 b. Marile variaţii ale natalităţii în secolul XX şi menţinerea ei la nivelul scăzut de după
anul 2000, au modelat şi vor modela în continuare structura pe vârste, deformând-o masiv.
c. Vom asista în deceniile următoare la o creştere dramatică a numărului de decese şi
a ratei mortalităţii generale, ca şi la o restructurare spectaculoasă a distribuţiei deceselor pe
vârste. Ponderea deceselor la vârstele mai mari de 80 de ani este astăzi de 29 la sută în
România
d. Cu alte cuvinte, reducerea spectaculoasă a mortalităţii pe vârste, şi în mod deosebit
la cele tinere şi adulte, aflată la baza creşterii duratei medii a vieţii, a majorat în mod constant
proporţia deceselor de la vârstele avansate, şi în interiorul acestor vârste, la cele şi mai
avansate. Practic, întreaga mortalitate va depinde de variaţiile pe care le va cunoaşte în timp
mărimea populaţiei de peste 80 de ani iar cazul României este, din această perspectivă, unic,
prin marile variaţii ale natalităţii în trecut .
e. Orice prognoză arată că vom asista în deceniile următoare la o expansiune rapidă şi
masivă a populaţiei vârstnice. Populaţia de 60 de ani şi peste va în anul 2050 de la 4,2 la 6,5
milioane.
3. Redresarea natalităţii: este posibilă?
În redresarea natalităţii se află singura schimbare care ar putea reduce dimensiunile
declinului demografic. O stopare a acestuia nu se poate întrevedea decât în a doua jumătate a
secolului, daca natalitatea s-ar înscrie ferm şi rapid pe o curbă ascendentă.
Este însă posibilă o astfel de schimbare? Nimeni nu ar putea aduce argumente pentru
un răspuns afirmativ, sunt prea multe necunoscutele. Criza economică şi socială este doar
unul din factorii responsabili de reculul natalităţii şi ea ar putea explica numai magnitudinea
acestuia.
Faptul că natalitatea se află la valori similare cu cea din România şi în ţări
dezvoltate, evidenţiază o cauzalitate mult mai complexă, cu origini în schimbările pe care
le-au cunoscut populaţiile europene în mentalităţi, comportamente şi atitudini faţă de
căsătorie, familie, copii, emanciparea femeii, consumism, individualism. Aceşti factori
sunt prezenţi şi în România.
Poziți natalităţii şi fertilităţii româneşti în context european

Sursa: Eurosat, 2012

Unde ar duce atitudinea de contemplare a deteriorării situaţiei demografice, de

fatalism şi inacţiune? La un veritabil dezastru demografic, la punerea în pericol a identităţii
30
culturale şi chiar. Iată de ce se impune necesitatea elborării unei strategii naţionale
în domeniul populaţiei, având drept obiectiv redresarea natalităţii, ca unică modalitate de
redresare a declinului demografic.
Iniţiativa trebuie să aparțină clasei politice, cu aportul esenţial al specialiştilor,
susţinută de şcoală, biserică, mass-media, societatea civilă, sindicate, organizaţii
neguvernamentale, şi elaborate cu largă consultare directă a opiniei publice. Esenţială în toată
strategia nu poate fi decât componenta stimulativă, economică, orientată spre copil, mamă,
familia tânără.

3. RĂSPÂNDIREA GEOGRAFICĂ A POPULAȚIEI

4.1. Răspândirea populației la nivel de județe

Densitatea populației țării noastre evoluează constant, ajungând în anul 2011 la

84,4locuitori/km², fiind mai mică decât cea din Europa Vestică (Franța – 106,3 locuitori/km²,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord – 241,8 locuitori/km²) și mai mare decât cea
a Europei Nordice (Norvegia – 13,8 locuitori/km², Finlanda – 15,3 locuitori/km²).
La nivelul țării, constatăm că densitatea populației prezintă variații însemnate de la un
județ la altul, situându-se cu mult peste densitatea medie pe țară județele cu avansuri
industriale, respectiv Ilfov (245,6 loc/km²), Prahova (161,8 loc/km²), Dâmbovița (128,5
loc/km²), Iași (141,0 loc/km²), Galați (120 loc/km²), județele Brașov (102,4 loc/km²), Cluj
(103,5 loc/km²), Bacău (107,0 loc/km²), Constanța (96,7 loc/km²) sau Argeș, Botoșani, Mureș
(80 -90 loc/km²).
Cea mai scăzută densitate se localizează în județele: Tulcea (25,1 loc/km²), Caraș-
Severin (34,7 loc/km²). Densități moderate au și unele județe montane cum sunt: Covasna
(56,7 loc/km²), Harghita (46,8 loc/km²), Bistrița-Năsăud (53,5 loc/km²), Alba (54,9 loc/km²).
Într-o serie de județe în care anumite forme de relief dețin suprafețe întinse – cum sunt
județele de munte, îndeosebi Covasna, Harghita, Bistrița-Năsăud, Alba, Gorj, Caraș-Severin,
Suceava, Vrancea sau județul Tulcea în care Delta Dunării și lacurile ocupă cca.1/3 din
suprafața totală a județului – densitatea populației, pe ansamblu, este influențată de aceste
condiții naturale. Este deosebit de interesantă analiza densității populației pe județe din anii
1977, 1992 și 2002.
În unele zone, ca de exemplu București, cu hinterlandul său, Valea Prahovei, Țara
Bârsei, Depresiunea Sibiu, Depresiunea Petroșani, zona Galați-Brăila ș.a., densitatea este
influențată de sporul migratoriu al populației. În altele, densitatea este influențată, în
principal, de sporul natural constant ridicat.

4.2. Răspândirea populației pe provincii istorice

Caracterul unitar al repartiției geografice a populației este de asemenea
concludent ilustrat de densitățile la nivelul provinciilor istorice ale României, marile provincii
relevă raporturi foarte apropiate (numărul populației și suprafața).
Raporturile dintre entitățile teritoriale, „încărcătura‖ umană (populația în
ansamblu) și specificul fizico-geografic din interiorul acestora ne dau o imagine deosebit de
echilibrată.
Provinciile Oltenia și Transilvania, cărora le este caracteristică nota relativ
comună de peisaj dată de structurile fizico-geografice, valorile densității populației sunt
apropiate: 79,8 loc/km², respectiv 75,6 loc/km².
Cea mai mare densitate o înregistrează Moldova, fiind influențată în principal
de evoluția constant pozitivă a indicatorilor demografici (în speță natalitatea). În alte provincii
31
– Banat, Dobrogea – unde structurile fizico-geografice sunt cuprinse în spații considerabile de
munte ori deltă, densitățile sunt sub media pe țară. Tipurile de densități prezentate la nivelul
județelor, provinciilor istorice sau la oricare unitate administrativ-teritorială au semnificație
prioritar statistică, operativă, economică.
Deosebit de semnificative sunt comparațiile între mutațiile demografice, la
nivelul marilor provincii ale României din perioada 1930 și contemporaneitate.

4.3. RĂSPÂNDIREA POPULAȚIEI PE ZONE DE ALTITUDINE

O notă caracteristică a răspândirii populației pe teritoriul României este dată de
localizarea așezărilor și respectiv a populației pe zone de altitudine.
În acest sens este de reținut că peste jumătate din populația țării este localizată
până la o altitudine de 200 m.
Preponderența constantă a populației în zonele de altitudine joasă
demonstrează cu prisosință statornicia populației românești, rolul câmpiei în ‫״‬omogenitatea
etnică și social-economică a întregului spațiu românesc‖.
a) 8% din populația totală a țării este situată între 0 – 40 m altitudine, zone
aparent inospitaliere;
b) în jur de 46% din populație este localizată în spațiile joase între 40 – 200 m,
aproape jumătate din întreaga populație a țării;
c) 30% din populația României se află în zone cuprinse între 200 – 400 m, zone
de contact între câmpie și deal ori podiș;
d) 10% din populație se află la altitudine de 400 – 600 m, corespunzătoare
depresiunilor intracarpatice de joasă altitudine sau a celor subcarpatice;
e) 4,0% din populația țării se află în zone de altitudine cuprinse între 600 – 800
m, adică în depresiunile intracarpatice de mare altitudine;
f) restul de 2% din populație se află localizată la peste 800m altitudine, adică în
zona de versant sau de plai.
Asemenea încărcătură umană a marilor trepte de relief dă nota specifică
funcționalității întregului spațiu românesc. Aceasta este expresia logică a unității locului etnic,
a statorniciei și continuității lui.

V. STRUCUTURA POPULATIEI

5.1. Structura populației pe medii

5.2. Structura pop pe grupe de vârstă și sexe
5.3. Structura socio- economica
5.4. Structura natională
5.5. Structura confesională

5.1. Structura populației pe medii

A suferit mutații importante după cel de-al doilea război mondial. Sunt două căi de
crestere a nrumărului populației urbane:
- Direct, ca urmare a exodului rural generat de dezvoltarea economico- socială și
politică a României in perioada comunista, prin colectivizare, spațializarea diferențiată a
industriei (concentrarea ind. prelucrătoare în mediul urban si a celei extractive în mediul
rural), mutațiile în organizarea administrativ – teritorială, ceea ce a generat migrarea

32
definitivă a unui nrumăr insemnat de locuitori ai spațiului rural în orașe și cu precadre in cele
mari.
- Indirect, prin transferul in mediul urban a modelului demografic rural, caracterizat
printr-o fertilitate și natalitate ridicată.
Astfel, în intervalul 1948 – 2011, in timp ce populația României a crescut cu 73%,
populația urbana a crescut 2,5 ori. Faţă de 2002 (penultimul recensământ), ponderea
populaţiei din mediul urban a crescut cu 1,3 % în detrimentul mediului rural.

Evoluția urbanizării în România (1948 – 2011)

1948 1956 1966 1977 1992 2002 2011

Total 15,872 17,489 19,103 21,559 22,810 21,680 20,122

populație
Pop. urbană 3,7 5,5 7,3 9,4 12,4 11,4 10,8

Nr. orașe 152 171 183 236 260 267 360

% pop urbană 23,4 31,3 38,2 43,6 54.3 52,7 54,0

% pop rurală 76,6 68,7 61,8 56,4 45,7 47,3 46,0
Sursa datelor: INS

Ponderea populaţiei rurale a scăzut continuu până în 1992, raportul dintre cele două
medii de rezidenţă răsturnându-se în favoarea urbanului, iar raportul dintre urban şi rural, cu
un urban predominant, s-a menţinut la cote apropiate.
După indicele de urbanizare – 3 categorii de județe (2011):
- județe cu un indice ridicat de urbanizare peste - 60%: Hunedoara (75,0%),
Braşov (72,3%), Constanţa (68,8%), Cluj (66,3%), Sibiu (66,2%), Brăila (62,5%) şi Timiş
(61,8%) – 7 județe
- județe cu un indice mediu de urbanizare intre 40% - 60% - 24 județe
- județe cu un indice scazut de urbanizare scăzut, sub 40%: 11 judeţe. În această
situaţie se află judeţele: Dâmboviţa (28,9%), Giurgiu (29,2%), Teleorman (33%), Neamţ
(36,0%), Vrancea (36%), Călăraşi (36%), Bistriţa-Năsăud (36%), Buzău (38%), Vaslui (38%),
Olt (39%) şi Sălaj (39%).
Județele cu ponderile cele mai apropiate ale populaţiei pe medii de rezidență sunt
Mureş, Bihor şi Prahova (50,2%, respectiv 49,2% şi 49,1% din populaţie locuieşte în mediul
urban).
Faţă de recensământul din 2002, ponderea populaţiei din mediul urban a crescut cu 1,3
% în detrimentul mediului rural. Numărul judeţelor în care ponderea populaţiei stabile din
mediul urban a crescut este aproape egal cu numărul celor în care a scăzut.
Cele mai mari creşteri ale populaţiei din mediul urban s-au înregistrat în judeţele
Suceava (+8,0 %), Vâlcea (+5,1 %), Ialomiţa (+4,9 %), Maramureş (+4,9 %), Arad (4,7 %),
Botoşani (4,0 %) şi Gorj (3,2 %). Un caz special îl reprezintă judeţul Ilfov, unde localităţile
urbane au atras 136,5 mii persoane, ceea ce a făcut ca ponderea populaţiei din mediul urban să
crească cu 32,8 % comparativ cu situaţia de la recensământul din 2002.
Cea mai mare scădere a ponderii populaţiei stabile din mediul urban s-a înregistrat în
judeţele Bacău (-2,8 %) şi Covasna (-2,3 %).
Scăderea numărului populaţiei faţă de anul 2002 este mai accentuată în mediul rural
(cu 9,6% faţă de o reducere cu 5,0% în mediul urban). Dacă în majoritatea judeţelor scăderea
a afectat ambele medii de rezidenţă, în judeţul Cluj numărul populaţiei s-a redus în mediul
urban (cu 14 mii) şi a crescut în mediul rural (cu 2,6 mii). Fenomenul invers, de creştere a

33
numărului populaţiei din mediul urban şi de reducere a numărului persoanelor din mediul
rural s-a înregistrat în judeţele Arad, Botoşani, Ilfov, Suceava, Timiş şi Vâlcea.

5.2. Sructura populației pe sexe și grupe de vârsta

Raportul pe sexe al populaţiei se menţine relativ constant, femeile fiind mai

numeroase decât bărbaţii, atât la nivel național cat si în mediul rural.

Populaţia şi structura populaţiei stabile pe sexe, la ultimele trei recensăminte

1992 2002 2011

Total 11213763 10568741 9788577

Număr persoane M 11596272 11112233 10333064

F 22810035 21680974 20121641

Total 49,2 48,7 48,6

Ponderea pe sexe, (%) M 50,8 51,3 51,4

F 100,00 100,00 100,00

Sursa: RPL, 2011

Sursa: INS, 2012

Caracteristici:
 Tendinţă de îmbătrănire a populaţiei
34
  creştere continuă a ponderii populaţiei vârstnice – 65 ani şi peste (7,4% în
1930 la 16,1% în 2011)
 scădere continuă a ponderii populaţiei tinere, de la 33,5% (1930) la 15,8%(
2011)
 ponderiiea vârstnicilor în mediul rural este de 1,8 ori mai mare decât în mediul
urban
- 3/5 dintre vărstnici – în mediul rural
- judeţele cele mai îmbătrânite – Teleorman şi Giurgiu
- judeţele cele mai tinere – în N şi NE
 Accentuare a raportului de dependenţă demografică şi a presiunii sociale;
• Creştere a spranţei medii de viaţă, de la 63 ani ( 1956) la 74,5 de ani (2011)
• vârsta medie a crescut la 40,5 de ani , ceea ce înseamnă că România are o
populaţie adultă
 populaţia rurală este mai învârstă cu 1,4 ani decăt cea urbană

De la începutul anilor '90, România intră într-un proces accentuat de îmbătrânire

demografică. Începând cu 1990, populaţia în vârsta de până la 14 ani a intrat în declin
concomitent cu expansiunea populației în vârstă de peste 65 de ani. Pentru prima dată în
ultimii 40 de ani, în anul 2002 procentul populaţiei în vârstă (peste 65 de ani) a atins aceeaşi
valoare înregistrată de populația tanară, cu vârsta de până la 14 ani, aproximativ 18%.
Mai mult, ca urmare a scăderii continue a natalității, se înregistrează şi scăderea
populaţiei din categoria de vârstă cuprinsă între 15 - 19 ani.
La recensământul din 2011, tinerii, între 0 şi 14 ani deţin o pondere de 15,9% în totalul
populaţiei, populația adultă 68% iar persoanele în vârstă de 65 ani şi peste reprezintă 16,1%
din total. Persoanele cu vârste de 85 ani şi peste deţin o pondere de 1,3% în totalul populaţiei.
Comparativ cu anul 2002, distribuţia populaţiei pe grupe de vârstă arată clar
fenomenul de îmbătrânire al populaţiei:
- reducerea numărului și ponderii populației din grupele de vârstă cuprinse între
10 - 24 ani în totalul populaţiei, ca urmare a scăderii continue a numărului de naşteri după
anul 2002.

Evoluția structurii populației pe grupe de vârste (1992 -2011) - % -

Grupele de 1992 2002 2011 2011/1992

vârstă
Tineri 22,7 17,3 15,9 - 6,8
(0 -14 ani)
Adulți 66,4 68,7 68,0 +1,6
(15 – 64 ani)
Vârstnici 10,9 14,0 16,1 +5,2
(≥ 65 ani)

- creșterea numărului și ponderii populației în grupele de vârstă 25 - 39 ani ca

urmare a fenomenului de îmbătrânire a generaţiilor de 15 - 29 ani.
- grupa de vârstă a ―decreţeilor‖, mai exact 40 – 44 ani, deţine cea mai mare
pondere, de 8,7% în total.
- creșterea numărului și ponderii populației în grupele de vârstă de peste 75 ani
totalizează 7,2% din populaţia stabilă, faţă de 4,9% cât deţineau în 2002.
În profil teritorial se constată disparităţi ale distribuţiei populaţiei pe grupe de vârstă.
35
 - Ponderi superioare ale tinerilor: judeţele din nord – est (Moldova) - Vaslui
(19,9%), Suceava (19,3%), Bacău (18,0%), Botoşani (19,0%), Iaşi (18,7%) şi Neamţ (17,1%).
În aceste judeţe (cu excepţia judeţului Iaşi), ponderea grupei de vârstă 25 – 64 ani este
inferioară valorii naţionale de 55,7%, ceea ce întăreşte ipoteza că aceste judeţe reprezintă
bazine importante pentru migraţia externă.
Alte judete cu ponderi superioare ale grupei de vârstă 0 – 14 ani s-au mai înregistrat şi
în judeţele Bistriţa-Năsăud (18,3%) şi Covasna (17,5%).
- Județele cu ponderile cele mai mici ale tinerilor (0 - 14 ani): Municipiul
Bucureşti şi judeţele Cluj şi Timiş, 12,4%, 13,4% şi respectiv 13,8%.
- Adulții tineri (15 - 24 ani) - peste media pe țară (circa 15, 0%) - judeţele Iaşi,
Cluj şi Timiş. Ei reprezintă circa o zecime din totalul populaţiei în Brăila, Buzău, Teleorman
şi Tulcea
- Grupa de vârstă 25 – 64 ani reprezintă resursele de muncă şi o premisă a
dezvoltării economice a judeţelor. Nu întâmplător, judeţele cu potenţialul economic cel mai
mare deţin ponderi superioare ale acestei grupe de vârstă în totalul populaţiei.
- Peste media națională - Municipiul Bucureşti (61,1%), Ilfov (58,3%),
Constanţa (58,2%), Braşov (57,9%), Timiş (57,4%), dar şi de Argeş (57,5%), Tulcea (57,1%)
şi Satu-Mare (56,7%).
- Sub media națională (55,7%) ale acestei grupe de vârstă, pe lângă judeţele din
regiunea Nord-Est s-au înregistrat şi în Călăraşi (52,8%) şi Giurgiu (52,6%).
- Populația vărstnica (65 ani și peste). Dacă la nivel naţional una din 6 persoane
(16,1%) este în vârstă de 65 ani sau peste, în judeţul Teleorman această grupă de persoane
reprezintă circa 25%. În judeţele Buzău şi Giurgiu reprezintă 20,0%, iar în Vrancea, Neamţ,
Brăila, Olt, Vâlcea şi Călăraşi circa 18%. Ponderea cea mai mică s-a înregistrat în judeţul
Ilfov (12,9%), Satu-Mare (13,3%) şi Timiş (13,5%).
Problema care se pune în prezent, este legată de îmbătrânirea activă a populaţiei. În
ţările dezvoltate procesul de îmbătrânire s-a intensificat încă din anii 1970, iar în România
acest proces s-a declanşat mai târziu faţă de ţările europene dezvoltate. România în contextul
european al anilor 2000-2013 are un grad de îmbătrânire mai mic decât ţările europene, dar în
creştere. Scăderea natalităţii după 1989 a diminuat populaţia tânără şi în mod automat a
crescut ponderea populaţiei vârstnice, mărind gradul de îmbătrânire demografică.
Relevantă, în ceea ce priveşte mutaţiile intervenite în structura pe vârste a populaţiei
României este, ponderea mereu în creştere a aşa-numitei „vârsta a patra‖, de peste 80 de ani.

”Viitorul ţării sunt bătrânii”...

peste 20% peste 35%

De la piramidă la... cilindru

36
 Imbatrânirea populației - proces demografic lent, dar continuu, implica nenumarte
riscuri în plan economic şi social. Implicaţia directă a acestui proces - creşterea raportul de
dependenţă, sarcină pe care o are de suportat populaţia adultă pentru susţinerea unui număr tot
mai mare de vârstnici.
Generaţiile născute după 1989, mult mai reduse ca dimensiune, se vor afla pe piaţa
muncii în anii 2020-2030 şi vor avea de întreţinut economic o populaţie vârstnică numeroasă,
inactivă economic. Dacă în 1992, la 100 de persoane adulte reveneau aproape 17 persoane de
65 ani şi peste, iar în anul 2002 aproape 21 de persoane, în 2011 raportul s-a adâncit la 24 de
persoane vârstnice la 100 persoane în vârstă de muncă. Sarcina economică a populaţiei adulte,
compusă din generaţiile mici născute în ultimii 23 de ani, va cunoaşte mai mult decât o
dublare.

1992 2002 2011

Indicele de îmbătrânire a populaţiei

Număr persoane vârstnice (65 ani şi peste)
care revin la 100 persoane tinere (sub 15 ani) 48,4 79,8 101,8

Raportul de dependenţă demografică

pentru adulţi - Număr de persoane vârstnice (65
ani şi peste) care revin la 100 de persoane în vârstă 16,6 20,6 23,7
de muncă (15-64 ani)

Raportul de dependenţă demografică

Număr de persoane tinere (sub 15 ani) şi
vârstnice (65 ani şi peste) care revin la 100 de
persoane în vârstă de muncă (15-64 ani) 50,9 46,4 47,0

Vulnerabilități/ Riscuri:
O persoană ocupată susţine 1,2 persoane în şomaj şi pensionari;
 Pensia medie de asigurări sociale de a crescut cu 30% faţă de 2008;
 Numărul de pensionari de asigurări sociale de stat a crescut
 Rata de ocupare a populaţiei cu vârsta cuprinsă între 55 şi 64 de ani a scăzut;
 Rata de ocupare a persoanelor de peste 65 de ani s-a diminuat
 Creșterea cheltuielilor cu pensiile (de la 7,8% din PIB în anul 2008, la peste 9
din PIB).
Așadar, se creează un dezechilibru, cu mare risc, de adâncire în viitor, între acel
segment al populaţiei cu potenţial de contribuabil şi celălalt, cu potenţial de beneficiar. Cum
va putea fi susţinută economic această populaţie vârstnică?

37
 Vârsta mediană a populaţiei europene (adică vârsta care împarte populația în 2 grupuri
numeric egale) a fost de 39,8 ani în anul 2011, in România de 39,1. Estimăripentru UE: 47,2
ani în 2060.
Pentru prima dată în istorie, în anul 2060 distribuţia vârstelor în UE va arăta ca o
piramidă inversată: mai mulţi vârstnici decât tineri. Piramida va devini cilindru.
Cele mai „în vârstă‖ ţări după vârstă mediană:
 2010: Germania (44 ani), Italia (43 ani), Finlanda (42 ani);
 2030: Germania (49 ani), Italia (48 ani), Grecia (48 ani);
 2060: România (52 ani), Letonia (52 ani) și Polonia (51 ani)
Populaţia cu vârsta peste 65 de ani din UE se va dubla, ajungând la aproape 30% din
totalul populaţiei în anul 2060, faţă de cca 16% în anul 2011.
Vârsta mediană în România în anul 2011 a fost de 39,1 ani, dar va ajunge în anul 2030
la 45,7 ani. În 2060 ne vom situa în topul celor mai bătrâne țări din UE, cu o vârstă mediană
de 52 ani.
3 direcţii de încurajare a îmbătrânirii active:
 Participare pe piaţa muncii;
 Rol activ în societate;
 Mod de viaţă autonom.
2. Majorarea graduală a vârstei de pensionare la 65 de ani. 14 ţări europene au
luat decizia creşterii vârstei de pensionare în perioada 2008-2012. Dintre acestea, Belgia,
Bulgaria, Cehia, Germania, Italia, Polonia și Ungaria au crescut vârsta de pensionare în 2012.
 Germania și Polonia au majorat vârsta de pensionare la 67 ani.
În Cehia, vârsta de pensionare creşte gradual până la 73 ani pentru persoanele născute
începând cu anul 2012.

5.3. Structura socio- economică a populației

În contextul procesului de tranziţie economică, piaţa muncii din România a suferit
transformări semnificative sub aspectul volumului şi structurii principalilor indicatori de forţă
de muncă. Acest proces s-a caracterizatat prin reducerea populaţiei active şi a populaţiei
ocupate, prin menţinerea la valori relativ constante a ratei şomajului.
La recensământul din 1992, populaţia activă deținea 45, 9% din populația totală.,
valoare destul de redusă comparativ cu anii 1977 sau 1966.
Populația inactivă deținea 54,1% din populația totală, cuprinzand: pensionari (17%),
persoanele întreținute (35,8%), din care o mare pondere detin elevii și studentii.
Transformari importante s-au produs si in structura pe sectoare de activitate.
- sectorul primar detinea 33% din totalul pop active ocupate
- sectorul. secundar. 37,1%
- sectorul tertiar 29,9%. Fata de anul 1989, se constat o scadere a % populației in
sectorul secundar, datorită restructurării industriei și scăderii lipsei de atractivitate a acesteia,
precum si o scadere a pop. ocupate in constructii. In schimb, se constata o crestere a pop
ocupate in agricultara, efect a reimpropietarii si disponibilizărilor din sectorul secundar.
La recensământul din anul 2011, numărul populaţiei active a scazut, desi procentual a
crescut, la 48,67%. Populația inactivă a scazut la 51,33%.
Dezindustrializarea şi pierderea locurilor de muncă din ultimii 24 de ani au provocat
anomalia unei economii şi a unei societăţi în care numărul pensionarilor este mai mare decât
cel al salariaţilor. Dezindustrializarea a contribuit la înjumătăţirea numărului de salariaţi din
economie în ultimii 24 de ani. Cel mai „vizibil― exemplu este cel al combinatului siderurgic
Arcelor Mittal (fostul Sidex), care avea 27.000 de angajaţi în anul 2000 şi care a rămas cu mai

38
puţin de 8.000 de angajaţi la finele anului trecut, iar majoritatea restructurărilor au fost făcute
prin ieşirea la pensie.
Evoluția numărului de salariați și pensionari
În 1990 erau 8,1 milioane de salariaţi şi 3,5 milioane de pensionari. În 1998 - primul
an în care numărul de pensionari a fost mai mare decât numărul de salariaţi, situaţia era cât de
cât echitabilă (5,3 mil. angajaţi corespundeau unui număr de 5,5 mil. pensionari. În 2012,
România avea 4,3 milioane de angajaţi și 5,3 milioane de pensionari. Aceasta este cea mai
gravă anomalie a economiei şi a societăţii româneşti.
Numărul de salariaţi (4,3 mil) înregistraţi oficial în România în 2012, este la jumătate
din cea mai mică valoare înregistrată în statele UE (Eurostat). Aproape toate statele europene
funcţionează cu un raport salariaţi/cetăţeni în intervalul 40% – 50%, în timp ce la noi raportul
este de circa 20%.

Sursa: Eurostat 2014

În lipsa unei inversări de trend, este de aşteptat o creştere a presiunii asupra sistemului
public de pensii şi de sănătate în jurul anului 2035, când vor ieşi la pensie generaţiile născute
în perioada 1967 – 1970.

Diferențieri teritoriale

2011 - cei mai multi salariați – în capitală (880 mii), urmată de județele Timis
(197.300), Cluj (180.700), Constanta (182.200), Prahova (174.700) si Bihor (152.700) la un
loc. Acestea sunt, de altfel, urmatoarele judete ca numar de muncitori din Romania, dupa
Bucuresti.
Un alt fapt important este ca judetul Bihor, care este pe locul sase in clasamentul
numarului de angajati, are cel mai redus salariu mediu din Romania (putin peste 1.000 de
lei/luna. in Bucuresti, salariul mediu din acest an este prognozat la 2.004 lei). Cei mai putini
salariati sunt in Tulcea (42.200), Salaj (41.900) si Giurgiu (32.100). Un alt lucru notabil este
ca din totalul de 42 de judete, 17 au peste 100.000 de angajati.
Cea mai mica diferenta este intre Sibiu (111.900 de muncitori) si Galati (111.800 de
salariati). Cea mai larga diferenta este intre Bucuresti si Timis.

39
 Raportul de dependenţă economică.

Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de 15-64 ani a fost de 57,4% (2013). Rata
şomajului a atins nivelul de 7,5 % (2014).
Gradul de ocupare a fost mai mare în rândul bărbaţilor (71,6% B și 57,4% F în
2013)); în acelaşi timp, rata şomajului a atins nivelul de 8,2% pentru bărbaţi, faţă de 7,0%
pentru femei.
Pe medii de rezidenţă - un grad de ocupare aproximativ egal în mediul urban (57,8%)
şi în mediul rural (58,2%).
Rata şomajului pe cele două medii de rezidenţă prezintă diferențieri semnificative:
9,1% pentru mediul urban, faţă de 5,8% pentru mediul rural.
Rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) a fost de 23,1%, iar rata şomajului de 25,4%. Cu alte
cuvinte, unul din fiecare patru tineri ar dori să lucreze, dar nu îşi găsesc un loc de muncă.

40
 RATA ȘOMAJULUI ÎN UE
(2013)

5,3

4,7

26,7

26,5

Raportul de dependenţă economică

(numărul persoanelor inactive şi în şomaj
ce revin la 1.000 persoane ocupate) a fost
de 1.362‰. Practic, la fiecare persoană
ocupată din România, avem 1,3 persoane
inactive şi în şomaj.

3,1 milioane de angajaţi în mediul privat susţin, din taxe şi contribuţii, salariile a 1,2 milioane
de salariaţi bugetari, pensiile a 5,2 milioane de persoane şi indemnizaţiile şi alocaţiile pentru
cei 4 milioane de copii şi adolescenţi, cei 1,5 milioane de angajaţi din economia subterană,
dar şi cele 3 milioane de persoane „ocupate―, dar care nu au slujbă. Rata de ocupare a forţei
de muncă din România este sub media europeană (de 64%).
În perioada de criză economică, din cele 42 de judete ale tarii, numarul somerilor a
crescut in 36 si a scazut in 6 in cei trei ani de criza. La nivel national a fost consemnat un
avans de 57.572 de someri in acest interval.
În 2013: Rata şomajului a ajuns la 7,5%, în uşoară creştere faţă de perioada similară a
anului trecut, iar numărul de şomeri este de 720.000 de persoane (INS, 2014). Romania a
pierdut intre 1990 - 2013 peste 1 mil de locuri de muncă.
Pe de altă parte, nivelul şomajului din România este sub nivelul mediu înregistrat în
celelalte state ale Uniunii Europene, având în vedere că rata medie a şomajului în UE a fost
de 10,8% în luna mai. Cele mai mici niveluri au fost înregistrate în Austria (o rată de 4,7%) şi
în Germania (5,3%), în timp ce în Spania şomajul a atins un nivel extrem de ridicat, de 26,9%,
o situaţie îngrijorătoare fiind şi în Portugalia, unde şomajul a fost de 26,8%.

41
5.4. STRUCTURA ETNICĂ
5.4.1. Documente cartografice care atestă continuitatea etnodemografică
Cel mai important document cartografic care reunește o multitudine de harți cu privire
la vechimea și continuitatea etnodemografică în spațiul catrapo - danubiano - pontic este
Atlasul „Theatrum Orbis Terrarum‖8, realizat de flamandul Abraham Ortelius, figură
proeminentă a sec. al XVI-lea. Acest atlas reunește, într-o formă unitară, hărțile publicate
până atunci izolat. În cele 58 de foi care alcătuiesc Atlasul lui Ortelius, gasim numeroase
hărți ce reprezintă elemente de mare semnificație istorico-geografică pentru teritoriul
României, între care Harta Daciei întocmită de Claudiu Ptolemeu și „Romaniae que alim
Thracia dicta‖.. a lui Jacobo Castaldo.
Ptolemeu este primul savant care consacră o hartă special unității întregii Dacii,
atestând cartografic, prin detalii și complexitatea fundamentelor spațiului carpatic, dunărean și
pontic, unitatea politică și teritorială a statului ce se afirmă în această zonă a Europei.
Asemenea reprezentare cartografică vine să confirme că dacii erau un popor puternic, cu un
stat bine organizat. Lucrările cartografice de acest gen reliefează vocația umană a Carpaților,
Dunării și Mării Negre, rolul lor de polarizare a activităților umane, al unor complexe interese
economice, politice, sociale.
Este cunoscut faptul că harțile Daciei, alcătuite de Ptolemeu, sunt publicate în atlase de
largă circulație pentru prima oară în sec. al XV-lea. Se menționează în acest fel harta Daciei
într-un atlas apărut în Florența la 1478, sub denumirea de „Tabula nova Europae‖, apoi sub
cea de „Nova Europa Tabula‖ (1497), „Cosmografia apus domni Nicolai Germani‖ (1482)
ș.a., lucrări, documente istorice pe care le regăsim de asemenea în „Theatrum Orbis
Terrarum‖ al lui Abraham Ortelius.
Hărțile antice, respectiv ale lui Ptolemeu, s-au bucurat mult timp de atenția
geografilor, cartografilor și istoricilor și au fost luate ca lucrări de referință în alcătuirea unor
lucrări de acest gen. Printre acestea amintim „Tabula Peutingeriana‖ care ocupă un loc
remarcabil în Atlasul lui Ortelius.
Pentru teritoriul României de astăzi, la vechii daci de odinioară, în afară de
informațiile obișnuite ale antichității, reține atenția nominalizarea unor importante localități
îndeosebi din lungul căilor de comunicație, care legau provinciile Imperiului Roman. Reținem
de asemenea exactitatea cu care sunt date distanțele dintre localități, fapt ce scoate în evidență
caracterul utilitarist al acestor înregistrări cartografice.
Harta „Romaniae que alim Thracia dicta‖9 reprezintă una din lucrările cunoscutului
cartograf al Veneției, general în armata austriacă – Jacobo Castaldo. În anul 1584 Jcobo
Castaldo elaborează harta sub denumirea completă „Romaniae (que alim Thracia dicta)
civinarumque regionum uti Bulgariae, Valachiae, Syrfiae, etc.‖, dând prin concepția și
detaliile reprezentate expresia unei realități istorice intrată și statornicită de mult în conștiința
popoarelor și ca urmare și în practica științifică. Prin conținutul și prin formele de redare

8
Un exemplar din acest atlas se regăsește în biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia

http://www.historicmapworks.com/Map/OL/3827/ROMANIAE++quae+olim+Thracia+dicta+VICINARVMQUE+REGIONVM++VTI+BVLGARIAE
++WALACHIAE++SYRFIAE++ETC++DESCRIPTIO++Auctore+Iacobo+Castaldo++0332+00///

42
cartografică, putem aprecia că harta lui Castaldo constituie un veritabil document instorico-
geografic al unității pământului și poporului român. Această lucrare confirmă și reafirmă
unitate și armonia pământului românesc, poziția lui în spațiul carpatic, dunărean și pontic.
Expresia acestei unități și armonii este magistral susținută de multitudinea
fenomenelor și obiectelor istorico-geografice înscrise de ordinea de selecție și prioritate a
acestora. O primă concretizare este reliefată de dominanța și diversitate elemenetelor
geografice, prin care se fundamentează fondul specific și comun în același timp, pentru întreg
teritoriul de astăzi al României. Originalitatea rezultă din preocuparea autorului de a înfățișa,
alături de valahii din Moldova și Țara Românească, pe valahii din Transilvania. Este pentru
prima dată în cartografia vremii când Transilvania este înscrisă sub denumirea de Valahia,
respectiv Valahia Interior.10 Semnificația acestei înscrieri este majoră atât pentru vremurile
trecute cât mai ales pentru cele actuale. Se confirmă astfel că spre finele secolului al XVI-lea
se recunoaște pe temeiuri bine consolidate ideea originii comune a tuturor românilor, ideea
unității lor naționale.
Unitate demografică rezultată din harta lui Castaldo, este ingenios exprimată prin
denumirile comune de Valachie și dă conținut continuității și unității etnice, prezenței
valahilor în întreg spațiul carpatic, dunărean și pontic. Este cunoscut și pe deplin atestat faptul
că denumirea de valah era dată, în acea perioadă, populației autohtone (valahilor, românilor,
rumânilor) văzută de vecini, populație localizată în spațiul carpatic, dunărean și pontic. Harta
„Romaniae‖ exprimă astfel alături de unitatea etnică a românilor, unitatea teritorial-politică a
poporului român. Afirmând unitatea demografică și istorică a poporului român, Castaldo dă și
înțelesul real asupra unității coroanei muntoase carpatice românești.
El înscrie teritoriul actual al Trasilvaniei sub denumire complexă de „Valahia Interior‖
și nu simplu „Valachia‖, denumire atribuită spațiului dintre Carpați și Dunăre. Precizând
poziția de „Interior‖, cartograful redă specificul geografic în care se situa vechea provincie
românească – Transilvania, poziția sa intercarpatică în interiorul Carpaților Occidentali,
Orientali și Meridionali.
Concepția unitară a „Valahilor‖ în spațiul carpatin, dunărean și pontic dă unitate
geografică întregului teritoriu al României contemporane. Semnificația acestor informații este
pe deplin susținută de metoda cartografică folosită de autor. Pentru unitățile geografice sau
politice, cartograful folosește corpuri de literă corespunzătoare. Astfel, Valahia Interior,
Valahia, Moldovia sunt reprezentate prin scrierea specifică reprezentărilor marilor unități
politico-administrative omogene, corp de literă mai mare față de cel al obiectivelor geografice
componente. În aceeași ordine, sunt înscrise vecinătățile Valahiei Interior, respectiv
„Hungariae Pars‖ sau „Occident‖ cu majuscule caracteristice. Rezultă clar că „Hungariae
Pars‖ și „Occident‖ sunt vecinătățile din vest ale Valahiei Interior, Valahiei și Moldoviei.
Reține, de asemenea, atenția grija cartografului de a reda și alte amănunte
semnificative omogenității etnice a valahilor. Deloc întâmplător el scrie în spațiul Valahiei
Interior prezența (cu corp de literă redus) a siculilor, ca singura populație conlocuitoare cu
românii. Marginea estică a Valahiei Interior este marcată de o precizare semnificativă. În zona
depresiunilor Ciuc-Giurgeu, cartograful localizează poziția „7 PAGI SICULI‖ (7 sate de
10

http://www.historicmapworks.com/Map/OL/3827/ROMANIAE++quae+olim+Thracia+dicta+VICINARVMQUE+REGIONVM++VTI+BVLGARIAE
++WALACHIAE++SYRFIAE++ETC++DESCRIPTIO++Auctore+Iacobo+Castaldo++0332+00///

43
secui). Este argumentul cel mai clar că cele 7 sate de secui s-au infiltrat aici în fața pozițiilor
Carpaților cu un anumit scop. Se consideră astfel odată în plus ceea ce anonimul autor al
regelui Bela amintea că, la venirea ungurilor în Transilvania, aici erau blașii (vlahii) și
slavii, iar atunci când dă prioritate blașilor, are în vedere atât permanența, continuitatea cât
mai ales preponderența acestora ( Cucu V., 2005).
Asemenea considerații cartografice scot în evidență semnificația de document
cartografic a hărții elaborate de Jacobo Castaldo, un document atestativ a unor veritabile
realități istorice venite din trecutul îndepărtat, de o deosebită importanță pentru secolul al
XVI-lea când Transilvania devine principat. Ca strateg era și firesc să vadă realitatea în
înțelesul ei, o Valahie intracarpatică, cu vetre de polarizare în actuala Depresiune a
Transilvaniei străjuită de „coroana carpatică‖, iar pe de altă parte, o Valahie circumcarpatică,
întinsă pînă la Dunăre și Pontus Euxinus. Deci, o perfectă complementaritate etnică, carpatică,
dunăreană și pontică. Valahia Interior, Valahia și Moldovia exprimă fără îndoială
fundamentul etnic unitar puternic intrat în conștiința națiunilor în cea de-a soua jumătate a
secolului al XVI-lea.
Cartografia perioadelor feudalismului indică frecvent denumirea de „valah‖ pentru
toate ținuturile românești, înscriere pe care o găsim și în documente ale istoriei, de cultură
generală. Este o recunoaștere firească a predominanței unei unități, unei structuri etnice
omogene în spațiul polarizat de Carpați.
Pentru a desemna asemenea prezență unitară, vecinii apropiați i-au denumit valahi pe
locuitorii stabili și permanenți din Valahia (Țara Românească), din Valahia Interior
(Transilvania) sau din Moldovlahia (Moldova).
Denumiri variate date acestui fond unitar le găsim și în regiunile învecinate din sudul
Dunării („Valahia Mare‖ – în C. Salonicului sau Pindului) și alte vecinătăți corespunzător
ariei de influență gravitată (prin ocupații, emigrări, tranhumanță) de blocul etnic carpatic,
dunărean și pontic.

5.4. 2. Evoluția fondului etnic românesc la recensăminte

România se remarcă în rândul statelor Europei prin numărul și omogenitatea etnică.
Românii fac parte din grupa latină mediteraneană a europoizilor. Ei se disting prin însuşiri
fizice asemănătoare italienilor sau francezilor din sud. Românii sunt cunoscuţi, în comparaţie
cu alte popoare europene, prin vigoarea reproducerii biologice mult mai prolifică decât la ruşi,
bulgari, sârbi, fără a mai vorbi de unguri, slovaci ori ucrainieni. Limba vorbită de români face
parte din familia limbilor romanice. Împrejurările istorice, contactul cu alte națiuni, au dus la
evidenţierea unor nuanţe/dialecte distincte pentru oltean, muntean, ardelean, dobrogean,
bănăţean, maramureşean sau moldoveanul dintre Carpaţi şi Nistru. Sunt nuanţe de limbă sau
temperament, care nu ştirbesc cu nimic unitatea românească a românilor din limitele
naţionale, a românilor din regiuni învecinate sau mai îndepărtate.
La ultimul recensământ (20 octombrie 2011) din totalul de 20.121.6oo persoane,
16.792.900 erau români, adică 88,9%. Este un procent care în comparaţie cu alte state
europene indică un înalt grad de omogenitate etnică. Semnificativ este faptul că asemenea
pondere covârşitor românească caracterizează structura după naţionalitate a poporului român
din cele mai vechi timpuri.

44
 Înregistrările populaţiei din perioada de până în cea de-a doua jumătate a secolului al
XIX-lea nu permit o analiză concludentă a structurilor naţionale pentru fiecare din statele
aparţinătoare Europei centrale. În ceea ce priveşte România, putem urmări structura naţională
pe baza datelor autentice (oficiale cuprinse în recensăminte) din ultimele două decenii ale
secolului al XIX-lea.
Potrivit situaţiilor istorice specifice perioadei respective, datele se referă la fiecare din
Principatele Române (Muntenia, Transilvania, Moldova) și demonstrează că românii au
format pătura cea mai densă şi cea mai compactă din totalul populaţiei. La recensământul din
anul 1899, din totalul populaţiei Munteniei, Olteniei, Dobrogei, respectiv 5.489.296 loc.,
92,1% erau români. În cadrul populaţiei rurale, ponderea era de 97,6%. În Transilvania,
Banat, Crişana şi Maramureş, ponderea populaţiei române oscila, în perioada 1890-1910, între
11
57,2% şi 53,3% .
La recensământul din 1930, românii reprezentau 77,9%. Urmare unei natalităţi
ridicate, în special în Moldova, Muntenia şi Oltenia şi scăderii simţitoare a mortalităţii în toate
zonele ţării, ponderea populaţiei româneşti creşte considerabil în perioada de după cel de-al
doilea război mondial. În anul 1956, ponderea românilor era de 85,7%, în 1977 de 88,1%,
ajungând în 1992 la 89,4%.
Predominanţa fondului etnic românesc este confirmată din plin de situaţiile concrete în
zonele cel mai mult influenţate de infiltrări alogene cum este Transilvania12. Aici şi în arealele
învecinate, care sunt cuprinse în unităţile administrative ce conturează Transilvania, populaţia
românească a fost totdeauna predominantă, chiar dacă coborâm la nivel de judeţe sau
„scaune‖ (cum se numeau unităţile administrative). După situaţiile statistice din perioada
imediat următoare primului război mondial, rezultă că din cele 17 judeţe din vestul ţării numai
2 (respectiv Târnava Mare şi Timiş-Torontal) înscriu prezenţa populaţiei române cu o pondere
de 50% (44,8% pentru Târnava Mare şi 37,7% pentru Timiş-Torontal)13.
La baza predominanţelor numerice şi omogenităţii populaţiei româneşti stă unitatea
etnică – demografică, unitatea lingvistică şi etnografică, care, în ciuda evoluţiilor separate
vremelnic, au asigurat şi determinat unitatea teritorială naţională a românilor, făurirea, după
primul război mondial a statului naţional unitar România.

5.4.3. Structura, originea şi răspândirea populaţiei naţionalităţilor conlocuitoare

Aşezarea la marginea Europei continentale ne-a situat „în calea răutăţilor‖, în calea
nomazilor stepelor euro-asiatice care şi-au creat pe aici loc de trecere, culoare de tranzit spre
Europa centrală şi de apus. Evident, o asemenea poziţie de „Poartă‖ a avut un mare rol
în evoluţia structurilor etno-demografice14. În plus, provinciile României au fost supuse unei
constante presiuni din partea „curenţilor‖ asiatici (unguri, tătari, turci) şi „curenţilor‖ europeni
(central vestici, nordici, sudici). În faţa unor asemenea curenţi, şi-au păstrat de-a lungul
mileniilor blocul etnic fără ca năvălirile, infiltrările, să le fi putut distruge.

11
După date extrase din publicațiile oficiale maghiare
12
Date după Les minorités ethniques de la Transylvanie, Paris, La Presse Universitaire de France, 1935, pag.2-3
13
Dar şi aici structura era semnificativă: în Târnava Mare, alături de 44,8% populaţie românească, 11,8% o
constituia populaţia de origine maghiară, 39,8% germanii, 8,1% evreii şi 2,5% alte naţionalităţi. În Timiş-
Torontal, 15,4% erau de origine maghiară, 35% germani, 1,7% evrei şi 10%alte naţionalităţi. În celelalte 15
judeţe, populaţia de origine română era mult peste 50%, respectiv: Alba 81,5%, Arad 61%, Bihor 61,5%, Caraş
69,5%, Făgăraş 78,4%, Hunedoara 82%, Someş 77,6%, Turda 74,3% etc. (Cucu V., 2005)
14
Vasile Cucu, 2005, Romania: Geografie umană, Ed, Glasul Bucovinei, Iași.

45
 Populaţia de naţionalitate română înregistrată la recensământ a fost de 16.792.868.loc.
(88,9%). Un număr de 2 091 900 loc. (11,1%) s-au declarat de alte naţionalităţi. Numărul
locuitorilor de naţionalitate maghiară (inclusiv secui) este de 1.227.623 persoane,
reprezentând 6,5% din populaţia ţării,în scădere față de recensămintul trecut, a celor care
s-au declarat rromi (ţigani) este de 621.573 persoane (3,3% din totalul populaţiei, cea mai
spectaculoasă creștere).
Singura creştere faţă de 1977 se înregistrează la numărul persoanelor de naţionalitate
turcă, toate celelalte minorități întegistrând scăderi. În schimb, se constată apariția unei noi
minorități, cea chineză (2017 persoane).
În profil teritorial, populaţia de etnie română este majoritară în Municipiul Bucureşti
(97,3%) şi în 39 de judeţe (cu ponderi variind între 98,6% la Botoşani şi 52,6,% la Mureş), iar
în 30 dintre acestea ponderea românilor este de peste 90%.
Populaţia de etnie maghiară deţine majoritatea în judeţele Harghita (85,2%) şi
Covasna (73,7%); de asemenea ponderi ridicate se înregistrează şi în judeţele: Mureş (38,1%),
Satu Mare (34,7%), Bihor (25,3%) şi Sălaj (23,3%).
Persoanele de etnie rromă reprezintă 3,3% din totalul populaţiei stabile, fiind
repartizaţi relativ uniform în teritoriu, cu ponderi variind între 1,1% în judeţul Botoşani şi
8,9% în judeţul Mureş. Romii se întâlnesc într-o proporţie relativ mai mare, de peste 6,0% din
populaţia stabilă, şi în judeţele Călăraşi (8,1%), Sălaj (7,0%) şi Bihor (6,3%).

Populația naționalităților conlocuitoare la recensămintele din anii

1977 -1992 - 201115

5 ian. 1977 5 ian. 7 ian. 1992 20 oct. 2011

Naționalitatea 1977

Nr. pers. în % Nr. pers. în % Nr. pers. în %

in total din total in total
Total România 21559910 100,0 22760449 100,0 20.121.641¹ 100,0
Maghiari 1713928 7,9 1620199 7,1 1.227.623 6,1
Romi (Țigani) 227398 1,1 409723 1,8 621.573 3,3
Germani 359109 1,6 119436 0,5 36.042 1,7
Ucraineni 55510 0,1 66833 0,3 50.920 0,2
Ruşi-Lipoveni 32696 0,2 38868 0,2 23487 0,1
Turci 23422 0,1 29533 0,1 27698 0,1
Sârbi 34429 0,2 29080 0,1 18076 0,08
Tătari 23369 0,1 24649 0,1 20282 0,1
Slovaci 21286 0,1 20677 0,1 13654 0,06
Bulgari 10372 0,1 9935 0,3 7336 0,03
Evrei 24667 0,1 9107 0,3 3271 0,01
Croaţi 7500 0,1 4180 0,3 5408 0,02
Cehi 7683 0,1 5800 0,3 2477 0,01
Polonezi 4641 0,1 4247 0,3 2543 0,01
Greci 6262 0,1 3897 0,3 3668 0,01
Armeni 2342 0,1 2023 0,3 1361 0,006
Alte naţionalităţi 5279 0,1 8420 0,3 18524 0,1
Nedeclaraţi 452 0,1 1047 0,3 1.286.300 6,8
1) Inclusiv ceangăi (1536), macedoneni (1264) și chinezi (2017).

15
INS, date finale recensăminte

46
 Cei mai mulţi ucraineni trăiesc în judeţele Maramureş (30,8 mii persoane), Timiş (6,0
mii persoane), Suceava (5,9 mii persoane) şi Caraş-Severin (2,5 mii persoane), acestea
înglobând 88,6% din totalul acestora.
Aproape trei sferturi din persoanele de etnie germană (73,5%) se regăsesc în
judeţele Timiş (8,5 mii persoane), Satu Mare (5,0 mii persoane), Sibiu (4,2 mii persoane),
Braşov (2,9 mii persoane), Caraş– Severin şi Arad (fiecare cu câte 2,9 mii persoane).
Circa 90% dintre persoanele de etnie turcă au fost înregistrate în judeţele
Constanţa (20,8 mii persoane) şi Tulcea (1,7 mii persoane) şi în Municipiul Bucureşti (2,3 mii
persoane).
O proporţie de 86,9% dintre ruşi-lipoveni îşi au reşedinţa obişnuită în judeţele
Tulcea (10,3 mii persoane), Constanţa (3,6 mii persoane), Iaşi (2,8 mii persoane), Brăila (1,9
mii persoane), Suceava (1,7 mii persoane). În judeţul Constanţa este concentrată cea mai mare
parte a etniei tătare, respectiv 96,6% dintre persoanele care au declarat că aparţin acestei etnii
(19,6 mii persoane).
Faţă de recensământul din anul 2002 s-a înregistrat o creştere a ponderii
populaţiei de etnie rromă (de la 2,5% la 3,3%) şi o descreştere a ponderii populaţiei de etnie
germană (de la 0,28% la 0,20%). Mutaţiile menţionate în structura populaţiei după
naţionalitate la recensământul din 2011 comparativ cu 1977 sunt determinate, pe de o parte,
de nivelul diferit al creşterii naturale a populaţiei specifice fiecărei naţionalităţi sau etnii, şi,
pe de altă parte, de soldul negativ al migraţiei externe în cazul unor naţionalităţi (germani,
evrei, maghiari).
Nota specifică României sub aspectul structurilor etnice, în afară de raporturile
numerice, este dată de răspândire geografică a naţionalităţilor conlocuitoare. Sursele
statistice scot în evidenţă faptul că populaţia română este răspândită unitar pe întreg teritoriul
României. Este incontestabilă realitatea că spre deosebire de mai multe state din Europa sau
America, în România nu există vid etnic românesc.
Situaţia cea mai concludentă este dată de răspândirea geografică a naţionalităţii
de origine maghiară. Aceasta, deşi este prezentă în cea mai mare parte a Transilvaniei, se află
în diferite grade de concentrare, în funcţie directă de condiţionările istorice şi geografice.
Populaţia maghiară este răspândită după cum urmează:
a) un prim areal de concentrare al maghiarilor îl constituie bazinul superior al
Mureşului şi Oltului, bordura estică Depresiunii intracarpatice a Transilvaniei, în care se află
judeţele Covasna, Harghita. Aici, la distanţa de peste 200 Km. de Ungaria şi nu în general, în
Transilvania sunt concentraţi aproximativ 40% din totalul maghiarilor. Unele aşezări din zonă
deţin în majoritate populaţie maghiară faţă de populaţia română şi celelalte naţionalităţi.
b) cel de-al doilea areal, dar cu accentuată discontinuitate îl constituie zona de
frontieră cu Ungaria unde, ca-n orice zona de frontieră, trăieşte o populaţie, de regulă,
puternic amestecată. În această fâşie de frontieră se află aproximativ 29% din populaţia
maghiară existentă în România.
c) restul populaţiei de naţionalitate maghiară (deci aproximativ 31%) este dispersată
în alte centre (în principal urbane) din partea centrală şi vestică a ţării şi în Bucureşti.
Aspectul discontinuităţii populaţiei maghiare pe teritoriile central-vestice ale României
este magistral ilustrată de faptul că Munţii Apuseni cu depresiunile lor, „Ţara Moţilor‖, aflaţi
între cele două arii principale de concentrare menţionate, au fost şi sunt locuiţi de populaţie
curat românească.
Răspândirea geografică a naţionalităţii maghiare pe teritoriul României urmează deci
logica condiţiilor istorico-geografice specifice teritoriului României.
Este cunoscut că ungurii s-au stabilit la venirea lor în Europa, în Câmpia Panonică,
regiune colonizată cu mult înainte de către huni şi avari. Aceasta se petrecea în anul 896. Mai
47
târziu, treptat, ei avansat spre Carpați, care „i-au fascinat‖ prin imensitatea cuverturii de
pădure – o silvă imensă. De aici şi denumirea pe care au dat-o teritoriilor de dincolo de
pădurile carpatice – Trans-silva16.
Deci cucerirea Transilvaniei de către maghiari este mult ulterioară aşezării acestora în
Panonia, desfăşurată în etape până în perioada 1077-1095 (domnia lui Ladislau cel Sfânt)
când Transilvania a fost înglobată Ungariei. Cucerirea completă s-a încheiat de-abia la
începutul secolului al XIII-lea când maghiarii au ajuns la Carpaţii Răsăriteni. Pentru a-şi întări
şi apăra cuceririle, maghiarii aduc aici, în sud-estul Transilvaniei pe secui cu scopul de a apăra
stăpânirea ungurească împotriva pecenegilor şi cumanilor care stăpâneau în principal versanţii
estici ai Carpaţilor Orientali. Secuii au precedat pe coloniştii germani – saşi şi şvabi.
Se pune totuşi întrebarea: de ce tocmai în zona culoarului format de Olt şi Mureş
s-a concentrat (la distanţă considerabilă de zonele de provenienţă) o grupare mai accentuată?
Este clar că teritoriile de aici (administrativ acest spaţiu este cuprins în principal în judeţele
Harghita şi Covasna) n-au nimic în comun cu zonele iniţiale de aşezare (în Panonia) a
maghiarilor. Gruparea mai accentuată a fost impusă de poziţia acestora la marile drumuri de
convergenţă moldo-transilvăneană, sud-valahă-transcarpatică care necesitau apărarea în faţa
pericolului (pentru unguri) din partea incursiunilor pecegenilor, cumanilor sau tătarilor.
Acestea sunt condiţii care semnifică discontinuitatea în teritoriu a populaţiei de
origine maghiară, situaţii tipice pentru orice altă ţară supusă marilor fluxuri migratorii. Fapt
de necontestat este că în ansamblu, în Transilvania se află într-adevăr majoritatea ungurilor.
Ei însă nu depăşesc aici 25% nici în perioadele de puternică presiune, de maghiarizare a
populaţiei române.
„Transilvania‖, ca şi „Erdely‖ (Ardealul) înseamnă „Ţara de dincolo de
pădure‖, adică dincolo de codrii Mureşului. Această denumire apare documentar prima oară
în 1075 cu numele „Ultrasilva‖, iar la 1111 este amintit în documente, Marcurius „Princeps
Ultrasilvanus‖ (precizare după Milton G. Lehrer, Ardealul, pământ românesc, Edit Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pag.34).
O prezenţă veche şi destul de numeroasă în peisajul etnic al României o au
ţiganii (romii). Ei au fost aduşi pe teritoriul României de migraţii din Asia, respectiv India.
Trăsătura de bază a acestui grup etnic este persistenţa încă a unor forme de
viaţă cvasinomadă (pentru fluxurile mai recente), parţial sedentară (la grupurile mi vechi).
Cele mai multe sate închegate le întâlnim în jurul vechilor mănăstiri, în prelungirea unor sate,
în special în zonele de contact subcarpaţi-munte (ex. Moroieni sau în grupări „altoite‖ la
marile sate din zone de dealuri ori câmpie)17 şi bineînţeles în oraşe. Ponderi mai însemnate
deţin judeţele Mureş, Sibiu, Sălaj, Călăraşi, Ialomiţa şi Alba.
Îndeosebi cei din aşezări stabile şi-au împământenit bine obiceiurile, portul şi
chiar limba română. Ei se ocupau şi se ocupă în principal cu meşteşugurile, fiind fierari,
lingurari, rudari. Cei nomazi preferă muncile uşoare. Ei se disting prin culoare şi accent în
vorbire, printr-un mod de viaţă aparte supus unor legi proprii. Marea majoritate a romilor este
localizată în aşezări stabile, înregistrând natalitatea cea mai ridicată în rândul tuturor
naţionalităţilor.

16
Această denumire, creeată și generată de pătrunderea populației maghiare, a rezistat până în zilele noastre, dar
cu sensuri deseori date după interese de moment. La început, denumirea semnifica numai platoul înconjurat de
Carpații Românești spre care s-au scurs timp de cca.300 de ani, secuii și populația maghiară, până au atins zona
din extremitatea sud-estică a Transilvaniei, respectiv bazinele superioare ale Oltului și Mureșului.
17
Interesant este faptul că asemenea forme de așeyare caracterizează și așezările multor vlahi din cursul
superior al Tomokului

48
 Naţionalităţile de origine germană sunt reprezentate de şvabi şi saşi. Şvabii
erau răspândiţi în principal în Banat şi Crişana. Au fost colonizaţi aici în secolul al XVIII-lea,
aduşi ca agricultori, din centrul Europei (zona Würtenberg).
Saşii trăiesc în principal în Transilvania, conturând câteva areale distincte, respectiv:
a) în jurul Sibiului
b) în jurul Braşovului
c) Valea Târnavelor
d) Bistriţa Năsăud
Ei sunt veniţi din zona Rheinului, Luxemburgului, încă de prin secolul al XII-lea,
aduşi de regii Ungariei, în scopul „întăririi apărării Transilvaniei‖. Ei sunt cunoscuţi prin
îndeletnicirile de buni agricultori ţi meşteşugari, consideraţi întotdeauna drept oameni
temeinici, exemplu de viaţă orânduită.
Populaţie de origine germană întâlnim în multe sate din Dobrogea (zonele Constanţa,
Babadag, Tulcea) ţi în sudul Basarabiei, colonizaţi aici la începutul secolului al XIX-lea, ca
destoinici agricultori, favorizaţi şi de administraţia rusească în practica de deromânizare din
Basarabia.
La începutul secolului al XIX-lea sunt aduşi coloni germani din centrul Europei de
către austrieci şi în nordul României, respectiv în Bucovina.
Un număr neînsemnat de germani se află în oraşele din Muntenia şi Moldova,
cunoscuţi ca meseriaşi, industriaşi şi comercianţi.
Ucrainienii şi rutenii trăiesc în principal în nordul ţării, în Bucovina. Rutenii sunt
recunoscuţi ca maloruşii, ruşi mici sau rusnaci şi vorbesc dialectul limbii ruse numit malorusă.
Prezenţa rutenilor în aceste zone este strâns legată de perioada de ocupaţie a Bucovinei de
către austrieci. Austriecii favorizau, în scopul „echilibrului‖ dintre naţionalităţi, imigrarea
rutenilor. Imigrarea acestora până în Basarabia de sud era de asemenea favorizată şi de către
ruşi, în intenţia organizării drumului spre gurile Dunării şi respectiv spre Bosfor.
Populaţiile de huţuli sau huţani pe care le întâlnim în nordul Maramureşului şi în
Bucovina sunt adeseori atribuite originii rutene. Alţii se consideră daco-romani slavizaţi18.
Lipovenii (ruşii) propriu-zişi sunt răspândiţi în Dobrogea de nord, îndeosebi în Delta
Dunării, în sudul Basarabiei şi în unele oraşe ale Moldovei. Ei sunt veniţi din Rusia ca urmare
a unor persecuţii religioase. Se ocupă cu pescuitul, fiind totodată buni grădinari şi agricultori.
Turcii sunt răspândiţi în Dobrogea şi în unele oraşe de pe lângă Dunăre. Sunt veniţi
aici de prin secolul al XV-lea. Numărul lor era mult mai mare, fiind de aesmenea concentraţi
în fosta insulă Ada-Kaleh (zona Orşovei). Mulţi u plecat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
după inundarea insulei Ada-Kaleh (1962).
În special în Basarabia de sud, parţial în Dobrogea, se întâlnesc găgăuzii, populaţie
colonizată, originară dintr-un amestec turco-bulgar.
Sârbii se află în parte de sud-vest a Banatului, veniţi aici prin sec.XVII-XVIII în
special din Balcani. Unii au fost aduşi de regii Ungariei pentru a popula sudul Câmpiei
Panonice sau mai târziu pentru asigura „controlul‖ asupra populaţiei române. Viaţa a
demonstrat însă aici o convieţuire bună, fondată pe interese economice, la care în afară de
români şi sârbi, s-au adăugat şi populaţia de şvabi.
Tătarii sunt răspândiţi, în principal, în Dobrogea. Mulţi de unde însă au plecat pe la
sfârşitul secolului al XVIII-lea erau prezenţi în sudul Basarabiei (în Buceac).
Ei sunt urmaşii marilor migraţii ale tătarilor, aflându-se şi astăzi în zonele de trecere a
acestora pe teritoriul României.

18
Într-adervăr, huțulii se disting de ruteni prin limbă, port și obiceiuri mult mai apropiate românilor

49
 În peisajul etnic al României, în zone limitrofe sau apropiate de patria de origine se
mai găsesc naţionalităţile de croaţi-sloveni, în Banat, cehii şi slovacii.
Se detaşează de asemenea, în special prin religie, un număr însemnat de populaţie care
îşi spun ceangăi. Ceangăii, de regulă de religie catolică, cunoscători în parte şi a limbii
maghiare, sunt prezenţi în sate situate în Subcarpaţii Moldovei (jud. Bacău, Neamţ), în zone
apropiate de porţile Carpaţilor (Valea Oituzului, Trotuşului). Ceangăii se întâlnesc de
asemenea în zona Hunedoara-Deva. Asemenea răspândire sugerează ideea originii româneşti
a „ceangăilor‖ (ca şi un cazul ungurenilor), populaţia împinsă la marginile zonelor intens
colonizate şi catolicizate.
În grupul naţionalităţilor de structură mediteraneeană care trăiesc pe teritoriul
României sunt evreii (ori ramura semită). În perioada imediată de după primul război
mondial, cifra lor ajunge la aprox. 1 000 000 loc., adică 6% din populaţia de atunci a ţării.
Populaţia evreiască este prezentă relativ recent în peisajul etnic al României (cam în
prima jumătate al sec. al XIX-lea). Ei au venit în general din Galiţia, Polonia, Rusia
meridională.
Sunt şi evrei spanioli ajunşi aici prin Turcia, în urma persecuţiilor din Spania. Erau
foarte numeroşi în Bucovina, Basarabia, Moldova şi Bucureşti şi mai puţini în Dobrogea,
Banat şi Oltenia.
Bulgarii se întâlnesc, în principal, în Dobrogea, în zona Dunăreană şi în sudul
Banatului. Destul de numeroşi erau în sudul Basarabiei (oraşul Bolgrad-Cetatea Albă, în
zonele Ismail, Cahul şi Tighina). Ei sunt veniţi aici, ca şi în nordul Banatului, din Balcani, ca
urmare a persecuţiilor (sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea).
Populaţia poloneză este răspândită în principal în oraşele din Bucovina, Transilvania,
Basarabia şi în Bucureşti. Populaţia poloneză a fost considerată din totdeauna factor de
cultură, de rodnică convieţuire, cu îndeletniciri în agricultură, industrie, comerţ.
Grecii sunt prezenţi în Bucureşti, în porturile dunărene şi maritime fiind recunoscuţi
prin activităţile lor de comerţ.
Armenii au o vechime mai mare. După primul război mondial, cifrau peste 12 000 de
loc. Ei sunt prezenţi în Bucureşti, în multe oraşe din Transilvania, Moldova şi Muntenia, fiind
cunoscuţi prin îndeletnicirile lor de comercianţi sau de buni meseriaşi şi fabricanţi.
În categoria unor populaţii distincte (prin tradiţii în principal) se află şi caraşovenii, în
Banat.

5.6. Structura confesională a populaţiei

Datele oferite de ultimul recensământ (20 octombrie 2011) consemnează faptul că
86,5% dintre persoanele care au declarat religia sunt de religie ortodoxă; 4,6% s-au declarat
de religie romano-catolică, 3,2% de religie reformată, iar 1,9% penticostală. Ponderi între
0,4% - 0,8% au înregistrat următoarele religii: greco-catolică (0,8%), baptistă (0,6%) şi
adventistă de ziua a şaptea (0,4%). Persoanele de altă religie decât cele prezentate mai sus
reprezintă 1,8% din total. S-au declarat „fără religie‖ sau atei un procent de 0,2% din totalul
populaţiei.
Nu există diferenţe semnificative între distribuţia femeilor şi bărbaţilor după religia
declarată. Se pot observa însă unele diferenţe în ceea ce priveşte distribuţia pe medii de
rezidenţă. Ponderea persoanelor de religie ortodoxă este uşor mai mare între persoanele din
municipii şi oraşe (87,1%) faţă de cei care trăiesc în comune (85,7%). În schimb, în rândul
populaţiei stabile rurale se întâlnesc mai frecvent decât în urban persoane care au declarat că
sunt de religie romano-catolică (4,9% faţă de 4,3%), penticostală (2,5% faţă de 1,4%) sau de
religie adventistă de ziua a şaptea (0,6% faţă de 0,3%).Ponderea însemnată a creştinilor se
explică şi prin faptul că, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, creştinismul s-a răspândit
50
treptat, cu începere din secolul al II-lea, spre finele secolului al IV-lea, devenind religie
dominantă în Dacia şi un factor de stabilitate al populaţiei.
Semnificativ este că în ţările vecine – Bulgaria, Ungaria, Polonia şi Rusia Kieveană –
creştinismul a pătruns mult mai târziu, în secolele XIX-XX, în urma deciziei luate în acest
sens de conducătorii respectivi.
Răspândirea mai de timpuriu a creştinismului în Dacia a fost facilitatea de unitatea
lingvistică a populaţiei din nordul şi sudul Dunării. Misionarii care au introdus creştinismul în
Dacia şi care depindeau de episcopiile de la sud de Dunăre, vorbeau latina în cadrul unei
populaţii care înţelegea şi vorbea latineşte nu numai în dreapta, ci şi în stânga Dunării. De
altfel, Biserica a fost cea care a unit din totdeauna, prin aceeaşi credinţă, nu numai pe fraţii de
pe un versant sau altul al Carpaţilor, ci şi pe cei de la nord şi sud de Dunăre.
Vechimea şi continuitatea creştinismului în Dacia este consemnată de documentele
istorice. O astfel de mărturie atesta că, în anul 357, episcopul Betranian păstorea la gurile
Dunării şi limanul Nistrului.
În sec. IV–VI creştinismul se consolidează şi în Dobrogea, fapt atestat de descoperirea
bazilicilor paleocreştine, în timp ce unele centre urbane de la ţărmul mării (Tomis, Calatis,
Histria) devin reşedinţe episcopale. Începând cu secolele VIII – IX sunt atestate şi primele
episcopate din Transilvania, corespunzătoare organismelor politice cu caracter statal:
Morisena, Biharea şi Alba Iulia.
Tot în secolul VIII, este menţionată în documentele vremii, participarea la Sinodul
ecumenic de la Niceia (787) a unui episcop nord-dunărean cu numele Ursu.
După Marea Schismă din 1054, când bisericile creştine din sud-estul Europei n-au fost
de acord cu supremaţia papei, creştinismul s-a divizat în biserica apuseană– catolică şi
răsăriteană–ortodoxă.
Episcopii din Dacia nu aveau locuri stabile. Ei se numeau „horepiscopi‖ şi se mutau
din loc în loc, după împrejurări, Dacia fiind supusă migraţiei popoarelor. Existenţa acestor
episcopi este atestată într-un act papal din 14 noiembrie 1234 adresa de papa Grigorie al IX-
lea principelui de coroană Bela în care papa se plânge că a auzit că în episcopia cumanilor
locuiesc nişte popoare care se numesc valahi, care, deşi se socotesc creştini, nu socotesc pe
episcopul cumanilor cu adevărat, ci ascultă de episcopii schismatici, ba chiar mulţi cumani
trec la aceşti episcopi care ţin de ritul grecilor (adică sunt ortodocşi).
Episcopate existau în toate cnezatele şi voievodatele româneşti. Astfel în cetatea
Dăbâca, s-au descoperit urme despre o biserică veche – chiar mai multe, una dintre le datând
din sec. al XI-lea. Cu certitudine, aici se afla şi un centru episcopal.
După întemeierea voievodatelor, Biserica ţinea de episcopiile din sudul Dunării, până
la întemeierea celor două mitropolii din Muntenia şi Moldova. Organizarea oficială a Bisericii
ortodoxe pe teritoriul românesc a devenit posibilă odată cu formarea primelor state – Moldova
şi Ţara Românească, prima mitropolie Ungrovlahiei, fiind întemeiată în 1359 la Curtea de
Argeş de către Alexandru Basarab.
În 1885 Biserica ortodoxă română – cea mai veche din ţara noastră – devine
autocefală, iar din 1925 este condusă de un patriarh. În prezent, este a doua ca mărime după
cea a Rusiei (din totalul celor 15 biserici ortodoxe autocefale)19.

19
Otodoxismul înglobează astăzi următorele biserici locale: Patriarhia de Constantinopol, Patriarhia de
Alexandria, Patriarhia de Antiohia, Patriarhia de Ierusalim, Patriarhia Moscovei și a întregii Rusii, Patriarhia
Sârbă, Biserica Ortodoxă Română, Patriarhia Bulgară, Biserica Ciprului, Biserica Greciei, Patriarhia
Georgiei, Biserica Ortodoxă a Finlandei, Biserica Ortodoxă a Poloniei, Biserica Ortodoxă a Cehiei și Slovaciei.

51
 La recensământul din 2011, în România au fost înregistrate 18 confesiuni, grupate în 5
mari religii: ortodoxă (care deţine 86.8% din totalul populaţiei), protestantă (6,1%), catolică
(6%), musulmană (0,2%) şi mozaică (0,04%).

Evoluţia numărului de credincioşi la recensămintele populaţiei din anii 1992, 2002 şi 2011
1992 2002 2011

Total populaţie recenzată 22.810.035 21.680.974 20.121.641

% % %
Ortodoxă 86,81  86,79  86,45
Romano-catolică 5,09  4,73  4,62
Reformată 3,52  3,23  3,19
Penticostală 0,97  1,50  1,92
Greco-catolică 0,98  0,88  0,80
Baptistă 0,48  0,58  0,60
Adventistă de ziua a şaptea 0,34  0,43  0,43

Musulmană 0,25  0,31  0,34

Unitariană 0,34  0,31  0,31
Creştină după Evanghelie 0,22  0,21  0,23

Martorii lui lehova - - 0,26

Creştină de rit vechi 0,12  0,18  0,17
Evanghelică lutherană 0,11  0,13  0,11
Evanghelică de confesiune augustană 0,17  0,04  0,03
Ortodoxă sârbă - - 0,08
Evanghelică română - 0,08  0,08
Mozaică 0,04  0,03  0,02
Altă religie 0,25  0,41  0,16
Armeană - - 0,002
Fără religie 0,11  0,06  0,10
Atei 0,05  0,04  0,11
Sursa: INS

Repartiţia teritorială a diferitelor confesiuni este corelată cu condiţiile istorice şi

social-economice, cu structura etnică şi modul tradiţional de viaţă al populaţiei. Astfel,
ponderea covârşitoare a populaţiei de religie ortodoxă (86,8%) este corelată cu cea a
populaţiei româneşti (89,4%). Pe provincii istorice, valorile cele mai ridicate se înregistrează
în provinciile extracarpatice: Oltenia (99,1%), Muntenia (97,9%), Dobrogea (93,2%) şi
Moldova (92,6%). Cele mai mici valori se înregistrează în provinciile intracarpatice: Banat
(80,4%), Transilvania (68,7%) şi Crişana-Maramureş (65,5%), datorită eterogenităţii
confesionale.
Proporţii de peste 97,0% din totalul populaţiei stabile a persoanelor de religie ortodoxă
s-au înregistrat în judeţele Olt (99,4%), Vâlcea (99,1%), Dolj (98,9%), Gorj (98,4%), Buzău
(98,5%), Brăila (98,2%), Călăraşi, Giurgiu şi Teleorman (98,3%), Argeş şi Ialomiţa (97,9%),
Mehedinţi (97,3%), Prahova (97,2%) şi Galaţi (97,1%). Cele mai mici ponderi ale persoanelor
de religie ortodoxă s-au înregistrat în Harghita (12,5%), Covasna (21,3%), Satu-Mare
(49,6%), Mureş (53,5%), Bihor (59,0%) şi Sălaj (64,4%).

52
 În cadrul ortodoxismului, pe teritoriul României se mai întâlnesc două culte cu
ponderi reduse (0,28%), respectiv ortodocşii de stil vechi20 (în unele judeţe din Moldova:
Neamţ, Suceava, Vrancea şi Bacău, în mare majoritate în mediul rural, din Maramureș dar și
in comunitățile sârbești din Banat) şi ortodocşii de rit vechi (reprezentaţi prin lipovenii din
Dobrogea, Brăila şi parţial de cei din judeţele Suceava şi Iaşi, )21.

Structura confesională - 2011(INS, 2013)

Catolicismul – a pătruns pe teritoriul României la începutul sec. al XIII-lea, prin

colonizarea cavalerilor teutoni şi a saşilor în Ţara Bârsei, iar ulterior prin pasul Oituz şi în
Moldova. Această religie este reprezentată în ţara noastră prin romano-catolici şi greco-
catolici.
Cultul romano-catolic deţine 4,6% din totalul credincioşilor din România. Acest cult
este îmbrăţişat în special de etnicii germani, maghiari, cehi, slovaci, ceangăi şi parţial de
români. Cei mai mulţi romano-catolici îi vom întâlni deci în Transilvania (în judeţele Braşov,
Covasna, Harghita, Mureş). Banat, Crişana-Maramureş şi parţial în Moldova (în judeţele:
Bacău, Iaşi, Neamţ).

20
Celebrează Paștele si toate sarbatorile dupa vechiul calendar, adica dupa "stilul vechi".
21
Craciunul pentru crestinii ortodocsi de rit vechi este sarbatorit pe 7 ianuarie. Calendarul Iulian sau pe stil vechi
este decalat cu 13 zile fata de calendarul oficial. Biserica Ortodoxa Romana a trecut la noul calendar pe 1
octombrie 1924. Biserica ortodoxă Rusă de Rit Vechi din România este organizat într-o mitropolie cu sediul la
Brăila, condusă de un mitropolit şi trei episcopi vicari, 38.000 de credincioşi lipoveni, 37 de parohii şi 57 lăcaşe
de cult, deservite de 37 preoţi. De asemenea, în cadrul cultului funcţionează trei mânăstiri şi un schit.
53
 Persoanele de religie romano-catolică sunt majoritare în judeţul Harghita (66,4%) şi
deţin ponderi superioare celor înregistrate în alte judeţe în Covasna (36,2%), Satu-Mare
(18,4%), Bacău (16,7%) şi Neamţ (10,1%).
Cultul greco-catolic (sau unit) deţine doar 1% din totalul credincioşilor, respectiv 228
377 persoane. El datează de finele secolului al XVII-lea când, după trecerea Transilvaniei sub
dominaţia habsburgică, s-a realizat trecerea unei părţi a populaţiei româneşti la religia greco-
catolică, în scopul dominării populaţiei majoritare din Ardeal, moment consfinţit prin
Diploma Leopoldina din 1699. Datorită stărilor de tensiune din rândul bisericii unite şi
fracţiunii confesionale din Ardeal, în anul 1948, peste 400 de preoţi canonici şi protopopi au
„rupt peceţile‖ care-i uneau cu Roma, revenind împreună cu credincioşii care rămăseseră
legaţi de rânduielile Bisericii ortodoxe la biserica strămoşească. În anul 1989, Biserica greco-
catolică a fost reînfiinţată, în prezent deţinând un efectiv de 6,2 ori mai redus faţă de cel
antebelic. Cei mai mulţi sunt concentraţi în judeţele Maramureş (5,6%), Cluj (5,1%), Alba
(3,8%), Satu Mare (3,4%) şi Mureş (2,5%).
Protestanţii – reprezintă 6,1% din totalul credincioşilor. Cultul protestant a pătruns în
România în secolele XVI – XVII, în cadrul etniilor maghiară, germană, cehă şi slovacă, fiind
reprezentat prin confesiunile iniţiale: luterană, reformată, unitariată şi baptistă, care nu au avut
însă putere de atracţie pentru populaţia românească. În perioada postbelică, în noile ramuri –
în special cea adventistă şi penticostală – au pătruns cu mai mult succes în cadrul populaţiei.
Această atracţie a fost facilitată şi de mai bună organizare la nivel naţional şi internaţional, de
importantele resurse financiare, mijloace de propagandă şi chiar de o anumită influenţă
politică. Din cele 1 396 401 persoane declarate adepte ale acestui cult religios, 57,4% sunt
reformaţi, 15,8% penticostali, 7,9% baptişti, 5,6% adventişti, 5,5% unitarieni, 3,5% creştini
după evanghelie, 2,8% luterani (în scădere datorită emigrării etnicilor germani) şi
presbiterieni 1,5%. De remarcat creşterea deosebită a acestei confesiuni în ultimele decenii,
reprezentând al doilea cult religios din România, după cel ortodox.
În ceea ce priveşte repartiţia teritorială, ponderile cele mai mari le întâlnim în
Transilvania şi Banat (unde predomină luteranii şi reformaţii), în unele judeţe din Moldova
(Botoşani, Iaşi, Suceava – unde predomină penticostalii, creştinii evanghelici şi adventiştii).
În Muntenia ponderile cele mai ridicate le deţin judeţele Argeş, Dâmboviţa, Giurgiu, Prahova
şi municipiul Bucureşti, unde predomină adventiştii şi creştinii după evanghelie.
Musulmanii (0,2% din totalul credincioşilor, respectiv 55 988 de persoane) sunt
concentraţi aproape în totalitate în Dobrogea, ca urmare a prezenţei etniilor turcă şi tătară (în
special în judeţul Constanţa).
Mozaicii sunt cei mai puţin numeroşi (0,04%, respectiv 9 775 persoane). Acest cult
este propriu în exclusivitate populaţiei evreieşti. Numărul lor a scăzut continuu în ultimele
decenii, ca urmare a emigrării masive a evreilor. Cei mai mulţi sunt concentraţi în mediul
urban: municipiul Bucureşti şi în câteva oraşe mari din Moldova; Transilvania, Crişana şi
Maramureş.
În repartiţia teritorială pe medii (urban – rural), se remarcă faptul că persoanele de
religie musulmană, evanghelică, greco-catolică şi mozaică se află în proporţii net superioare
în mediul urban, în timp ce altele sunt răspândite îndeosebi în mediul rural – adventist,
penticostal, ortodox de rit şi stil vechi.

54
 VI. AȘEZĂRILE RURALE

6.1. CONCEPT

Satul – cea mai veche, continuă şi răspândită componentă a peisajului geografic

carpato – danubiano –pontic. Prin însuşirile şi activităţile lui variate, din antichitate şi până în
prezent, SATUL ROMÂNESC - aşezarea umană dominantă, care a contribuit din plin la
transformarea mediului geografic. Din îmbinarea condiţiilor afectate de mediul geografic cu
structurile specifice ruralului, a rezultat modul de viaţă rural ce constituie elementul esenţial
în definirea satului.
Componentele satului – vatră (intravilan), moşie (extravilan), populaţie – oferă cel
mai propice teren de investigaţie pentru a urmări în timp evoluţia şi dezvoltarea vieţii social-
economice şi adaptarea omului la condiţiile mediului geografic.
Ruralul exprimă un mod de existenţă socială, baza resurselor de hrană şi de materii
prime pentru industrie, suport al vieţii umane. El oferă un model specific de organizare a
teritoriului, fiind un factor dinamic în relaţia urban – rural.
Satul se deosebește de oraș prin :
- formele mai puțin evoluate de organizare a peisajului geografic
- densitate mai mică a populației și construcțiilor
- predominarea funcției agricole (cultura plantelor și creșterea animalelor).
Ruralul reprezintă, ‖un spaţiu cu valenţe şi activităţi multiple (primare, secundare,
terţiare), în care populaţia şi mediul sunt într-o permanentă corelare‖ (I. Velcea, 1996).
România beneficiază de un mediu rural divers și de o abundență de resurse naturale,
care nu prezintă deficite, însă necesită o utilizare adecvată pentru a le asigura durabilitatea.

6.2. CARACTERE GENERALE ALE SATULUI ROMÂNESAC

Conform Anuarului statistic 2014 (INS 2016), în România erau 2.861 comune cu
12.957 de sate. Mărimea medie a comunelor este de 3.238 loc, iar a satelor de 715 loc.,
Densitatea satelor: 5,4/100 km²..
Populaţia României are un nivel de ruralitate mult mai pronunţat. Comparativ cu alte
state membre UE, spațiul rural românesc deține cca. 59,8% din teritoriul țării și 46% din
totalul populației (INS 2011). Ponderea populaţiei rurale din România reflectă incidenţa mai
mare a acesteia faţă de alte ţări din UE, unde aşezările rurale sunt mai puţin populate și la
scară mai redusă, ca alternativă faţă de concentrările urbane. În raport cu datele Eurostat din
anul 2016, 46% din populaţie locuiește în zona rurală, 43,9% în regiuni intermediare şi 10,6%
în zona urbană.
De asemenea, zonele rurale generează o proporție relativ ridicată a valorii adăugate
brute (32,4%) și a forței de muncă (41,5%). Cu toate acestea, spațiul rural românesc prezintă o
variabilitatea imensă în contextul socio-economic și capacitatea umană / instituțională.
Densitatea populaț iei în aceste zone predominant rurale este de 71,6 locuitori / km2,
semnificativ mai ridicată față de media UE, de 48,3 locuitori / km2.
Există diferenţe geografice semnificative din punctul de vedere al densităţii populaţiei,
majoritatea comunelor care au mai puţin de 50 locuitori/km2 sunt grupate în partea de vest a
ţării, comparativ cu zonele din est şi din sud, unde predomină localităţi rurale cu densităţi ale
populaţiei de 50-100 locuitori/km2.

55
 La nivel regional, cele mai multe sate sunt in Reg. de NE - 2414, Reg de SV Oltenia -
2070 și Reg de S Muntenia - 2019, celelalte regiuni avand sub 2000 de sate.
Dinamica demografică în spaţiul rural este negativă. Procesul reducerii numărului de
locuitori rurali, început ca o consecinţă a modernizării la nivel societații, a devenit permanent
prin conjugarea mai multor factori demografici, economici şi sociali. Declinul demografic se
asociază şi cu degradarea continuă a structurii pe vârste, cauzată de procesul de îmbătrânire a
populaţiei, semnificând faptul că, în viitor, grupele tinere de vârstă se diminuează, în schimb
cele de vârstă înaintate vor creşte Procesul de îmbătrânire demografică este mai accentuat în
mediul rural decât în urban. La începutul anului 1990, ponderea populaţiei de 65 ani şi peste
în rural a fost de 13,5% din populaţia totală şi a crescut în anul 2012 la18,3%. O manifestare
importantă a procesului de îmbătrânire este creşterea numărului femeilor în cadrul populaţiei
persoanelor vârstnice, producându-se fenomenul de "feminizare a populaţiei rurale vârstnice".
Conform prognozelor demografice, populaţia rurală se va diminua numeric,
semnalându-se o scădere moderată până în 2015, urmată de un declin accentuat în perioada
2015-2050, generată de deficitul naşterilor în raport cu numărul deceselor (spor natural
negativ) la care se va adăuga soldul cumulat al migraţiei interne şi externe.
În perspectiva declinului demografic, cauzalitatea scăderii numărului locuitorilor rurali
constă în incapacitatea spaţiului rural de a-şi reproduce propriile structuri concretizându-se în
creşterea valorilor negative ale „sporului natural‖. Pe ansamblul spaţiului rural, scăderea
populaţiei rurale în perioada 1990-2011 nu este îngrijorătoare (-750.000 locuitori) , iar
populaţia ocupată în agricultură a scăzut în zece ani cu circa 800.000 persoane.
Din punct de vedere demografic, structura pe sexe se păstrează la nivelul populaţiei
rurale în limite care permit derularea normală a proceselor specifice din punct de vedere
social şi economic. Distribuţia spaţială a modificărilor lente în ceea ce priveşte structura pe
sexe este determinată de fluxurile migratorii, de capitalul economic al comunităţilor rurale şi
de specificitatea universului de valori şi aşteptări al populaţiei masculine. Acest tip de
distribuţie ar trebuie să fie unul dintre factorii importanţi ai concretizării strategiilor de
dezvoltare comunitară.
Procesul „îmbătrânirii” populaţiei rurale este selectiv fiind generat de un complex de
factori sociodemografici, a căror contribuţie este diferită în funcţie de aracteristicile
economice şi teritoriale. Se pot stabili următoarele caracteristici majore: „îmbătrânirea‖
populate rurale este în funcţie de amplasarea geografică, (populaţia rurală din vestul şi
sudvestul ţării a parcurs cel mai accentuat traseu al „îmbătrânirii‖). Din perspectiva genului,
ponderea femeilor tinere în total populație este mai redusă. În condiţiile în care vârsta medie
populaţiei rurale este de 40,2 ani, mai mare cu 1,7 ani decât cea urbană (38,5 ani), vârsta
medie a femeilor din rural este mai mare cu 3,3 ani comparativ cu cea a populaţiei masculine.
Vulnerabilizarea demografică. Schimbările demografice au restructurat populaţiile
rurale regionale având vizibilitate, mai ales, asupra structurilor de vârstă şi ocupaţionale. În
acest mod eficienţa economică şi socială a activităţilor productive au însemnat un recul la
nivel regional şi în mod deosebit în spaţiile economiilor rurale.
Lipsa de oportunităţi ocupaţionale în mediul rural a dus la o severă excluziune de
pe piaţa muncii a locuitorilor din rural. Dependenţa faţă de agricultura de subzistenţă
reprezintă un punct slab al forţei de muncă din România, activităţile independente fiind mai
degrabă asociate cu subzistenţa în agricultură decât cu antreprenoriatul.
Agricultura joacă încă un rol important în numeroase zone rurale, au apărut însă și
surse noi de venit cum ar fi turismul, activităţile de producţie la scară redusă, producerea de
energie regenerabilă etc.

56
 În 201,2 în spaţiul rural se înregistrează o rată de ocupare de 60,7%, cu o pondere mai
ridicată a populației ocupate în agricultură, comparativ cu cea din sectoarele nonagricole
(industrie şi servicii).
Rata șomajului în rural este de 5,1% comparativ cu 8,6% în urban. Categoriile cele mai
expuse riscului de a nu avea un loc de muncă sunt tinerii cuprinşi în grupele de vârstă 15-24
ani. Ponderea şomerilor din această categorie a crescut semnificativ de la 13,9% în 2005 la
15,9% în 2012. Rata şomajului pe termen lung în mediul rural a fost în 2012 de 2,0%.

Procesul „deruralizării” în România este lent, concretizându-se în ritmuri diferite de

diminuare a populaţiei rurale, în funcţie de particularităţile regionale. Există:
- „enclave rurale‖, în care populaţia rurală are o pondere semnificativă în totalul
populaţiei (Regiunea Nord-Est şi Regiunea Sud Muntenia)
- zone medii - în care populaţia rurală atinge valori de maxim 46,7% (Regiunea Nord-
Vest)
- zone cu ruralitate scăzută - Regiunea Bucureşti-Ilfov.
Zonele rurale cu densitate ridicată a populaţiei tind să se concentreze în jurul unui centru
urban22 . Chiar dacă multe comunităţi rurale depind de agricultura de subzistenţă, acestea pot
beneficia şi de apropierea faţă de un oraş mai mare (unde îşi pot vinde produsele şi pot accesa
servicii cu mai mare uşurinţă).
Regiunile identificate ca având potenţial mare de urbanizare includ23:
- suburbiile polilor de creştere existenţi (de exemplu, Cluj-Napoca, Timișoara, Iaşi
etc.);
- conurbaţia Bucureşti-Ploieşti-Târgovişte;

22
BM, Competitive cities, 2013
23
SDTR, MDRAT, 2015
57
 - centrele de urbanizare emergente din partea de Nord-Est a României.

Zone rurale slab populate. Se poate observa o grupare a zonelor slab populate în Delta
Dunării (excepție face Sulina), în Dobrogea centrală, în Munții Măcin, în interiorul arcului
carpatic dar și în județul Brăila. Areale slab populate se asociază și cu alte caracteristici:
accesibilitate slabă sau se confruntă cu un evident proces de îmbătrânire a populației.
Datorită faptului că sunt slab populate și cu o populație în general îmbătrânită, nu se
poate stimula dezvoltarea economică a zonei. Aceste zone se află în teritorii care, din punct de
vedere geografic, presupun un teren impropriu dezvoltării agriculturii (fie versanți destul de
abrupți, fie zone inundabile, fie soluri degradate peste care se pot suprapune condiții climatice
improprii).

Moștenirea istorică a acestor așezări se reduce la o economie de subzistență, la adaptarea

necesităților la un schimb economic bazat pe troc. Principalul mijloc de trai se bazează strict
pe resursele naturale locale: creșterea animalelor, pescuit, vânătoare. Pe lângă acestea se mai
dezvoltau o serie de meșteșuguri adaptate necesităților locale: mineritul- Munții Apuseni,
dulgheri, constructori, fierari, croitori. Perioada de industrializare a țării a favorizat migrația
unei părți din populația acestor așezări spre localități apropiate, care beneficiau de un aflux
economic susținut industrial.
Accesul la utilități este dificil pentru locuitorii acestor zone. Alimentarea cu apă potabilă
(o gravă problemă a satelor din Deltă), canalizarea sunt tot atâtea obiective prioritare ca și
realizarea unei infrastructuri care să permită localnicilor să se deplaseze într-un timp rezonabil
la o localitate unde ar putea beneficia de asistență socială, de exemplu.

58
 Zone profund rurale (zone depărtate) sunt Delta Dunării și zonele lipsite de oraşe pe o
rază de cel puţin 25-30 km.
Delta Dunării se confruntă cu cea mai mare problemă privind accesibilitatea,
transportul desfășârundu-se pe apă.

A doua zonă profund rurală este reprezentată de discontinuităţile sau golurile din
sistemul urban. Este vorba despre zonele lipsite de oraşe pe o rază de cel puţin 25-30 km și
deci posibilitatea unei serviri corecte a populaţiei în scopul satisfacerii nevoilor sociale şi de
consum, de bază şi specializate (Pascariu 1999). Sunt 17 areale cu suprafeţe cuprinse între
cca. 900 și 4200 de km2, având populaţii cuprinse între 31.500 și 215.000 locuitori,
caracterizate de stagnare/regres economic şi demografic, fiind necesară consolidarea funcţiilor
teritoriale ale localităţilor rurale ce dispun de o localizare geografică favorabilă și de un nivel
de dezvoltare superior.

Reţeaua de localităţi prezintă unele caracteristici cu impact negativ asupra

dezvoltării:
- număr relativ ridicat de comune cu număr mare de localităţi (sate); populaţie
dispersată în teritoriu şi accesibilitate redusă la infrastructură şi dotări social-culturale-
financiare
- număr mare de comune cu populaţie redusă în localităţi - potenţial de dezvoltare
redus
- modificări accentuate în ultimii ani în structura administrativă a comunelor:
înfiinţarea de comune noi mai mici şi cu dotări insuficiente, transformarea comunelor
în oraşe fără să fie îndeplinite condiţiile legale şi necesare de încadrare în categoria de
localitate urbană.
59
 Acest caracteristici vor reduce accesul localităţilor rurale la fondurile comunitare de
dezvoltare rurală.
Mediul rural românesc se caracterizează printr‐o puternică eterogenitate din punct de
vedere social și economic între diferitele zone ale țării, ce se reflectă și la nivelul evoluției
demografice. Localitățile rurale situate în zone periurbane sau turistice înregistrează evoluții
demografice pozitive, determinate în special de mişcarea migratorie urban‐rural. De cealaltă
parte, în localitățile izolate, dar şi în cele aflate la distanțe mai mari de centre urbane, se
înregistrează evoluții demografice negative. Se poate considera că, în linii mari, evoluția
populației rurale urmăreşte evoluția socio-economică a comunităților rurale.
Principala sursă de bulversare a reţelei de aşezări rurale a fost migraţia populaţiei
din rural spre urban. Deplasarea populaţiei a căpătat proporţii de masă, conducând la masive
dislocări şi la o semnificativă redistribuire în spaţiu a populaţiei ţării. Pierderile demografice
din mediul rural au avut consecinţe asupra vitalităţii şi viabilităţii aşezărilor, relaţiilor dintre
aşezări şi rolului pe care unele aşezări îl exercită în teritoriu.
Din perspectiva reţelei de localităţi rurale, efectele au fost:
- devitalizarea unor noduri ale sistemului de aşezări (unele localităţi cu rol polarizator
au pierdut capacitatea de servire şi influenţă în zonă)
- fragilizarea unor fragmente din reţea (un număr mai mare de localităţi din perimetrul
unei zone au decăzut din punctul de vedere al forţei economice, culturale, etc.)
Migraţia inversă din perioada 1992-2002 a avut ca efect o uşoară repopulare a
ruralului, chiar în condiţiile scăderii generale a populaţiei.
Procesele complexe economice şi sociale care au avut loc, în general, în societatea
românească în perioada comunistă - dezvoltarea accelerată şi exagerată a industriei,
dezvoltarea şi creşterea numărului de oraşe - şi, în mod special, în mediul rural
cooperativizarea forţată a agriculturii, atragerea unui mare număr de ţărani spre mediul
urban şi spre activităţi industriale sau de servicii - au produs perturbări în
toatecompartimentele vieţii comunitare rurale locale, pe de-o parte, şi au condus la
devitalizarea unor segmente ale reţelei de localităţi rurale şi fragilizarea ei pe de altă parte.
În acest context, trăsăturile definitorii ale satului românesc sunt:
• tendinţa de depopulare a localităţilor: în peste 75% din comune, populaţia a fost în
scădere în ultimii 25 de ani;
• procesul de îmbătrânire demografică mult mai accentuat decât în urban: ponderea
persoanelor de 60 de ani şi peste depăşeşte, în medie, 22%, faţă de numai 11,6% în urban;
• îmbătrânirea resurselor de muncă - peste 50% din resursele de muncă au depăşit
vârsta de 40 de ani, faţă de numai 40% în urban;
• lipsa locurilor de muncă diversificate şi predominanţa absolută a ctivităţilor agricole
– în peste 75% din comune;
• gradul redus de servire şi echipare edilitară a localităţilor şi locuinţelor;
• lipsa infrastructurilor - drumurilor modernizate, a reţelei de apă, canalizare, de
telefonie, etc.
• calitatea necorespunzătoare a serviciilor social-culturale - sub aspectul dotării
materiale şi a asigurării cu personal calificat.
Prin cumul, toţi aceşti factori au indus în populaţie starea de insatisfacţie faţă de
condiţiile de viaţă, concretizată în efectul zonal - depopularea, uneori până la dispariţie, a
unor sate sau comune, conducând la ―fracturi‖ în sistemul de localităţi rurale. Minusul de
populaţie de aici se regăseşte - cu presiunea corespunzătoare - în plusul de populaţie instalată
în oraşele care - unele din ele nepregătite să îl primească - se găsesc ele însele în situaţii
dificile.
segmente ale reţelei de localităţi rurale şi fragilizarea ei pe de altă parte.
60
 După gradul de atractivitate a spațiului rural, sunt două tipuri de regiuni rurale:
a. repulsive, cu pierderi semnificative
b. regiunile atractive
a. medii rurale repulsive - regiunile de NE, Sud- Muntenia şi SV Oltenia,
comunităţile rurale mai puţin dezvoltate, cu pierderi semnificative de populație, inclusiv în
unele judeţe care sunt foarte dezvoltate (Cluj, Prahova Argeș)
Principalele zone repulsive în care reţeaua de localităţi rurale este în dificultate sunt
Podişul Bârladului, Delta Dunării, Câmpia Bărăganului şi Subcarpaţii Buzăului; zona
Teleorman - Vlaşca, Platforma Olteţ - Cotmeana, Oltenia de sud-vest, Banatul de sud,
Mureşul inferior, Câmpia Crișurilor, Munţii Apuseni, Podişul Someşului şi Mureşul Mijlociu
şi Târnavele, Oltul mijlociu. ‖Multe din aceste probleme se manifestă în jurul unor centre
urbane puternice, a căror creştere demografică a fost plătită prin “deşertificarea” spaţiului
rural format din cercul caracteristic aflat după zona rurală limitrofă oraşelor‖(G Pascariu,
2010).
b. medii rurale atractive - Banatul şi Transilvania de Sud, zonele metropolitane din
mari centre urbane (Bucuresti, Constanța, Braşov, Cluj, Iasi, etc). Dezvoltarea economică este
în continuare principalul factor - apropierea de centrele industriale sau de poziţionarea în
cadrul regiunilor geografice cu funcţionalităţi şi servicii industriale în principal.
Unele studii24 arată că în România, mediul rural în sine este o sursă de excluziune
socială, pentru multe localităţi rurale accesul la condiţii minimale de viaţă precum curentul
electric, apa curentă și canalizarea sau serviciile primare de sănătate (accesul la un medic de
familie) fiind foarte dificil sau inexistent. Peste 71% din populaţia săracă din România trăieşte
localităţi rurale. Sărăcia rurală este continuă sub aspect teritorial.
Aria de sărăcie rurală este plasată în sudul țării, în zonă de câmpie, și se
desfășoară fără întrerupere de la Brăila până la Mehedinți. În 2002, satele din Botoșani-Iași-
Vaslui erau mult mai sărace decât cele din județele sudice ale țării.
Ulterior, polul sărăciei s-a mutat din estul Moldovei în sudul Munteniei și al
Olteniei. În estul Moldovei există mai degrabă pungi de sărăcie rurală în Vaslui și Botoşani,
dar în sud sărăcia este continuă, pe arii extinse (Sandu, 2013). O posibilă explicaţie a
poziţionării mai bune în timp a Moldovei este dată de mobilitatea în străinătate pentru muncă
şi de veniturile din agricultură. Migratia în interiorul UE din Moldova s-a realizată mai
devreme decât în zona sudică de câmpie și a contribuit, foarte probabil, la reducerea sărăciei
din Moldova (Sandu, 2013).

24
SDTR, MDRAT, 2015

61
 Ocuparea agricolă cerealieră dominantă este asociată cu un nivel redus al veniturilor.
Comunităţile sărace de la câmpie au, de asemenea, și condiţii de locuire și dotări proaste, care
afectează calitatea vieții.
În 2010, Comisia Europeană a convenit asupra unei noi tipologii de regiuni
predominant rurale, intermediare și predominant urbane, în baza unei metodologii OCDE.
Tipologia utilizează 10 indicatori legaț i de agricultură, silvicultură, turism, industrie și
forță de muncă și identifică existența a 3 tipuri de zone rurale în România:
1. Zone rurale cu resurse predominant agricole și o situaț ie economică slabă sau
medie - amplasate în principal în zonele joase de câmpie (25% din zona rurală și 26% din
populația rurală);
2. Zone rurale cu resurse provenite dintr-o economie mediu diversificată o situație
economică medie - fără o amplasare specifică (40% din zona rurală ș i 43% din populaț ia
rurală);
3. Zone rurale cu resurse provenite dintr-o economie diversificată și o situație
economică medie - amplasate în zona Munț ilor Carpați ș i a litoralului Mării Negre (35% din
zona rurală ș i 31% din populaț ia rurală);

62
INDEXUL DEZVOLTĂRII RURALE TERITORIALE25

Indexul de Dezvoltare Teritorială (IDT) - măsoară gradul de dezvoltare a unei unități

administrativ - teritoriale, prin raportare la media de dezvoltare a unui anumit teritoriu alcătuit
din mai multe unități administrativ – teritoriale similare (localități urbane de un anumit tip,
localități rurale de un anumit tip).
Astfel, prin intermediul IDT pot fi evidențiate unitățile administrativ – teritoriale aflate
sub media de dezvoltare sau peste media de dezvoltare a zonei respective, precum și
clasificarea/ierarhizarea localități în raport cu media de dezvoltare la nivel național și/ sau
dintr-un anumit teritoriu precum și relevarea gradului de dezvoltare a teritoriului specific (ex.
zone urbane – orașe mici) prin raportare la media indicelui de dezvoltare pentru perioada de
referință anterioară.
Studiile efectuate în cadrul MDRAT în vederea elaborării ‖Strategiei de dezvoltare
teritorială‖ (2015, 2016), indică faptul că cele mai mari valori ale IDT se înregistrează în
comunele din zona metropolitană sau periurbană a marilor centre urbane din România, care au
beneficiat din plin de fenomenul de suburbanizare din ultimele două decenii, concretizate în
apariția de noi zone rezidențiale, economice și comerciale la periferia respectivelor orașe (de
ex. Chiajna, Corbeanca, Dobroești, Mogoșoaia, Balotești, Snagov, Ștefăneștii de Jos etc. – în
jurul municipiului București; Cristian, Hărman, Sânpetru – municipiul Brașov;
Dumbărvița, Giroc, Ghiroda, Șag, Giarmata, Sânandrei – municipiul Timișoara; Șelimbăr,
Cristian – municipiul Sibiu; Cârcea – municipiul Craiova; Florești, Baciu, Apahida –
municipiul Cluj-Napoca; Agigea – municipiul Constanța; Vladimirescu – municipiul Arad;
Păulești, Brazi – municipiul Ploiești). Unele dintre acestea au valori mai ridicate ale IDT
decât multe localități urbane, unele chiar de talie medie (SDTR, 2015).
O a doua categorie de comune cu un nivel ridicat de dezvoltare sunt cele care au
beneficiat de procesul de industrializare și de urbanizare în perioada comunistă, în perspectiva
trecerii în rândul așezărilor urbane (de ex. Feldioara, Topleț, Prejmer, Nădrag, Sadu, Periș,
Prundu-Bârgăului, Hoghiz, etc.)
De asemenea, valori superioare mediei rurale se înregistrează într-o serie de comune cu
potențial turistic ridicat (de ex. Bran, Fundata, Moieciu, Costinești, Moneasa, Văliug, etc.),
acestea găzduind un număr mare de locuințe de vacanță și de unități hoteliere. După cum se
poate observa, cele mai multe dintre aceste localități sunt situate în interiorul arcului carpatic,
de unde rezultă și influența nivelului de dezvoltare socio-economică a regiunii sau județului
din care face parte respectiva comună.

25
SDTR, MDRAT, 2015

63
 SDTR, MDRAT, 2015

Totodată, există o corelație directă între accesibilitatea la rețeaua majoră de

comunicații (rutiere și feroviare) și valoarea IDT, comunele cu acces direct la coridoarele de
dezvoltare (de ex. DN1, A1, A2, drumurile europene etc.) înregistrând cele mai ridicate
performanțe.
La polul opus, regăsim comunele mici din partea de sud și de est a țării, aflate în zone
greu accesibile și la mare distanță de centrele urbane care concentrează diferite oportunități și
servicii, care au fost, în mod tradițional, zone tradiționale de emigrație definitivă a forței de
muncă. Prin urmare, acestea au o populație îmbătrânită, cu acces limitat la servicii,
infrastructură tehnico-edilitară și echipamente publice deficitare și o pondere foarte ridicată a
populației ocupate informal în agricultura de subzistență. În această categorie intră cele mai
multe comune din județele Mehedinți, Dolj, Olt, Teleorman, Ialomița, Giurgiu, Călărași,
Vrancea, Buzău, Brăila, Vaslui, Botoșani (SDTR, MDRAT, 2015).

64
6. 3. CRITERII DE CLASIFICARE A SATELOR ROMĂNEȘTI
- După originea așezărilor
- Poziția în cadrul marilor unități fizico-geografice
- Poziția sitului
- Altitudine
- Densitate și dispersie
- Potenţialul demografic
- Morfostructură
- Funcții

6. 4. TIPOLOGIA SATELOR

6. 4. 1. După originea satelor

Denumirea – latinescul ‖fossatum‖= așezare întărită cu șanț.

În Dacia romană - se numeau ”pagii‖ sau ”vicus”, erau locuite de o populație care se
ocupa cu cultura plantelor, crșterea animalelor, mineritul, etc.
Evul mediu timpuriu – H.H. Stahl (antropolog, etnograf, istoric, memorialist, sociolog
rural român, reprezentant de frunte al Școlii Monografice) apreciază ca vechile sate românești
erau sate devalmașe ale obștilor tărănești. Ulterior, s-au transformat în sate de țărani liberi
(răzeși în Moldova,moșneni în Tara Românească).
Pe măsura creșterii puterii nobilimii feudale și a acaparării pământurilor țăranilor liberi
se formează satele de clăcași (ale clăcașilor și mănăstirilor). Fuga tăranilor de pe moșii –
spargerea satelor, săliștirea unor vetre. Repopularea se realizează prin intermediul
sloboziilor ( sec. XV) formate din pribegiții din alte zone, care beneficiau de anumite libertăți
pe o anumită perioadă de timp.
Multe sate au apărut în urma ‖poienirii‖ sau ‖defrișării‖:
- ex. Indicatorul localităților din România menționează peste 200 de sate cu
nume legate de apelativul Poiană: Poiana, Poieni, Poienile, Poienița, Poenari, Poienari).
- Defrișarea este pusă în evidență de oiconime precum: Runcu, Lazuri, Preluca,
Prisaca, Arsa, Arșița, Pojorâta, Pârjol, Curăturile, Tăietura (D. Oancea, Al. Savu, 1984).
În Evul Mediu, expedițiile de jaf ale turcilor și tătarilor au condus la pustiirea
(siliștirea) unor sate. Ulterior, multe și-au schimbat vatra, preferând locurile adăpostite și
evitând axele de mare circulație.
Tranhumanța a favorizat apariția unor sate dublete, de-oparte și de alta a muntelui: ex.
oierii ardeleni - sate cu apelativul de Pământeni/Ungureni: Berevoiești Pamânteni/Ungurani,
Măneciu Pamânteni/Ungurani, Tismana Pamânteni/Ungurani, etc.
Altele s-au format prin deplasările în grup ale populației din motive politico-sociale.
Sate dublete înființate de bănățeni în Oltenia sau de olteni în Banat.
Roirile – cea mai importantă manifestare, alături de transhumanță; frecvente între
Carpați, Dunăre și M.Neagră. Cauze multiple: politice, religioase, cadastrale, economice.
- ex: extracția cărbunelui din Depres. Petroșani a favorizat intensificarea roirii
din Depres. Hațegului și formarea de noi sate: Uricani (din Uric), Petroșani ( din Petros),
Livezeni(din Livada), Bărbăteni( din R. Bărbat), Hobiceni (Hobița), Lupeni(Valea Lupului),
Jiu Paroșeni (din Paroș), Jiu Coroiești ( din Coroiești), etc.(v. Tufescu, 1964)
- ex: - industria forestieră din bazinul Trotușului a condus la apariția unor sate
precum Brusturoasa, Păltiniș.

65
 - Ex.: împroprietăririle (1864, 1921,1945) au favorizat apariția unor sate noi,
recunoscute după: textura rectangulară, denumirile specifice, dispersia secundară
În Transilvania – roirile din depresiunile intracarpatice spre satele de la contactul cu
muntele au condus la apariția de noi așezări în lungul drumurilor, a călor ferate: Susenii
Bîrgăului – Mijlocenii Bîrgăului, Blăjenii de Sus- Blăjenii de Jos, etc.
Roiri inverse – de ocupare a pășinilor de munte, în M. Banatului, M. Bîrgăului, M.
Apuseni. În M. Apuseni – roirile agro –pastorale s-au detașat de vatrele-matcă, ocupînd zone
mai înalte, prin defrișări succesive; roirile politice: iobagii fugiți de pe moșiile nobilimii
ungare – satele măgurenilor din baz. Someșului Mic: Măguri, Mărișel, Beliș, Horea, Giurcuța,
etc (L.Aplozan, V. Butură, 1961).
In perioada colectivizării apar sate noi, datorită constituirii IAS-urilor, IMA-urilor (ex.
Dîlga, Dropia, Salcâmi în C. Bărăganului)
In perioada constcrucției unor acumulări hidrotehnice, unele vetre de sat au fost
strămutate: satele din z. Lacului de acumulare Izvoru Muntelui, localitatea Ada –Kaleh
(Porțile de Fier),satul Cinciș de pe Cerna (HD), Ceauru și Bolbocești (depres. Tg. Jiu).

6. 4. 2. După poziția în cadrul marilor unități fizico-geografice se pot identifica

următoarele tipuri majore de așezări rurale:
1. tipul carpatic
2. tipul subcarpatic și de podiș
3. tipul de câmpie
4. tipul deltaic
5. tipul litoral
6. tipul coridor dunărean

1. Tipul carpatic - la peste 800 m, reprezinta doar 1,9% din numarul total al satelor si
concentreaza 1,2% din populatie.
• sunt in general sate mici si foarte mici sub aspect demografic, cu un grad de
risipire accentuată a gospodăriilor
• evidenta tendință de parasire a satelor mici, cu accesibilitate redusa de pe
platforma de eroziune inferioara sau din domeniul versantilor, si aglomerarea populatiei rurale
in zonele depresionare intra- sau submontane, sau in zonele de contact marginal.
• cel mai intens locuite, cu toate ca densitatea satelor inregistreaza aici valorile
cele mai scazute (3,9 sate/100km).
• subtipuri: sate de culoar de vale și bazinete depresionare și sate de versant
( cel mai înalt - Petreasa, 1600m,M. Apuseni – plafonul maxim al așezărilor umane
din Carpații Romînești; dincolo de aceasta altitudine – sate temporare)
2. Tipul subcarpatic si de podis – treapta deluroasă pericarpatică, Subcarpații și
Dealurile de Vest
• intre 200-1200 m
• concentreaza circa 20% din numarul total al asezarilor rurale, cu o populație
de peste 2,49 mil. Loc., care prezintă o anumita superioritate economica si demografica fata
de cele din zona montană, datorită gradului de habitabilitate mai ridicat, varietatii resurselor
solului si subsolului.
Aici se inregistreaza, de altfel, cea mai mare densitate a satelor cu valori intre 8,1-
12,0/sate 100 kmp, cu mult peste media pe tara (5,4 sate/100 km). Valorile maxime: Sb
Prahovei si Buzăului( ex. bazinul Slănicului 31 sate/100 kmp), valorile moinime – SB.
Moldovei, sectorul N al Sb Vrancei – 1 sat/100kmp)

66
 Satele sunt concentrate pe liniile de contact natural – s-au format astfel două
alineamente longitudinale: unul imediat sub munte, la ieșirea apelor iar altul pe latura externă
a treptei deluroase, cu condiții de maximă favorabilitate fizico – geografică.
S-au conturat astfel alineamente de vetre longitudianle în lungul raurilor (Subcarpații
Moldovei) sau pe vaile total sau parțial transversale (Subcarpații Getici, prin ulucul
depresionar de la poalele munților sau pe linia de contact cu Podișul Getic – sate mono sau
bilinire, care se leaga unele de altele, formând asa-numitele sate bulevard)

3. Tipul de câmpie – josă,, sub 200 m, şi celor piemontane inalte, precum si unitătilor
deluroase si de podis joase, intre 200-400 m altitudine :
- le revin 78, 1 % din numarul satelor, constituind ariile cele mai intens locuite, cu
toate ca densitatea satelor inregistreaza aici valorile cele mai scazute (2-6,8
sate/100 kmp).
- Marimea medie: satele de câmpie joasă -1150 loc, satele de câmpie piemontană –
5467loc.
- Vetrele sunt concentrate în lungul văilor, pe terasa joasă, ori grindurile
neinundabile.

4. Tipul litoral – elemente de diferențiere: funcții specifice și modul de organizare a

spațiului. În această categorie intră satele din zona lacului Razim până la Vama
Veche. Sunt sate cerealiere și piscicole, ale căror vetre sunt compacte.

5. Tipul deltaic – detreminat de întinderea mare a suprafețelor acvatice

- 25 de sate
- vetre limitate, definite prin poziția grindurilor fluviale sau maritime
Alinemente de așezări rurale:
a. pe axul deltei – adevărata coloană vertebrală a acesteia
b. așezările de pe celelalte brațe
c. așezările de pe marile grinduri
Funcții: agro – piscicole, agro – turistice
d. așezări de pe axa Sulina – apărute odata cu construcția canalului: Maliuc,
Vulturu, Gorgova, Crișan, Sulina
e. așezări pe de pe rama dobrogeană a Deltei (Nufăru, Mahmudia, Murighiol,
Dunavațu de Sus, Bălteni)
- se remarcă restrângerea unor sate: Letea, C.A.Rosetti, Pardina, Peripreva și
dispariția altora: Duna, Uzlina, Ivancea, Ierenciuc

6. Tipul coridor dunărean – în lungul Dunării, din defileu până în balțile Ialomiței și
Brăilei.

6. 4. 3. Tipuri de sate după poziția sitului

Varietatea reliefului a generat multiple forme de organizare teritorială a vetrelor de sat,
adaptate la morfologia de detaliu.

1. Satele de vale - favorizate de fertilitatea luncilor. Valea a fost în acelaşi timp şi

drum cu funcţie comercială sau simplă, dar şi cale de pătrundere către interiorul inaccesibil
Tipuri :
a. Satul de fund de vale şi versant- în văile cu albie îngustă, terase puţine şi de
mică extensiune, versanţi puţin evoluaţi. Satele de fund de vale şi versant sunt în general
67
aglomerări mici, afectate puternic de inundaţii şi alunecări, ridicând probleme dificile în
gruparea populaţiei
b. Satele de culoar de vale –în areale în care reţeaua hidrografică a sculptat văi cu
potenţial habigen specific.
c. Satul de agestru - vetrele de sat au forme şi poziţii variate. Unele se întind pe
întreaga suprafaţă a agestrului uneori depăşindu-l spre amonte pe firul văii şi transversal de-a
lungul căilor de comunicaţie. Altele se dezvoltă la baza agestrului la contactul cu lunca.
d. Satul de contact (între luncă şi terasă, între luncă şi versantul deluros) suprapus
cel mai adesea peste formele de relief acumulativ care parazitează lunca. Aceste sate se află
sub ameninţarea torenţilor de pantă, uneori şi alunecărilor de teren, fără ca amploarea lor să
afecteze organizarea vetrelor de sat.
2. Satul de terasă - specific văilor cu un cadru geomorfologic evoluat. Concentrează
un număr mai mare de locuitori, are texturi bine conturate, suportă modernizări. Satul de
terasă şi-a organizat vatra iniţial în mod frecvent în părţile periferice ale terasei spre contactul
cu lunca, pentru a beneficia de fertilitatea ei. Ulterior, el a urcat şi pe versanţi extinzându-şi
tot mai mult vetrele. - Satul de terasă este localizat în lungul râurilor importante însoţite de
terase bine dezvoltate.
3. Satul de interfluviu. Satele de interfluviu sunt mai rare, din cauza altor componente
ale cadrului natural (resursele de apă sunt la adâncime mare) sau ca urmare a modului de
utilizare al terenurilor. Sunt localizate cu precădere pe treptele din preajma văilor înguste. În
unele situaţii, satele au un grad mai mare de dispersie şi chiar gospodării risipite în afara
vetrei propriu-zise.

6. 4. 4. Tipuri de sate după altitudine

Pe zone de altitudine (Cl. Giurcăneanu, 1988, V. Cucu1995, V. Cucu, G. Erdeli 2005,
V.Surd, V. Nimigeanu1998):
- 0 - 40 m – 5,2% din sate
- 40 - 200 m - 35,0%
- 400 - 600 m – 14,5%
- 600 - 800 m - 5,5%
- Peste 800 m – 1,9%
Până la 400m sunt concentrate aprox. 78% din numărul gospodăriilor. Plafoanele
maxime ale aşezărilor rurale: Petreasa (M. Apuseni) – 1600,. Fundata (C. Meridioanali) -
1400m, Coverca ( C. Orientali) - 1400m. Prof. I. Şandru (1978): Poiana Ciungilor 1470- C.
Orientali, Piatra Arsă1560 -1580m în C. Meridionali, Pietroasa1250 – 1660 M. Apuseni). Prin
construcţia staţiunii montane Moroieni (1600m) - cea mai înaltă aşezare rurală permanentă
din C. Meridionali si din România

6. 4. 5. Tipologia morfostructurală
6.4. 5. 1.Tipuri morfostructurale dispersate
Așezările de tip dispersat le regăsim în formele risipite și răsfirat.
Așezarea risipită se caracterizează prin lipsa unei regularități în dispoziția
gospodăriilor și o rețea de poteci în cea mai mare parte influențată de condițiile de relief, cu
vegetație inferioară bogată.
Satul răsfirat este caracterizat prin gospodării distanțate una de alta, prin
terenuri cultivate (pomi fructiferi, vița de vie) și pășuni și fânețe. Împrăștierea este desigur
mai mică decât la așezările din zona montană.
Creșterea și extinderea satului se face totdeauna (la aceste două subtipuri) nu
prin construcții noi în aria interioară, ci prin case plasate către margine.
68
 7. 4. 5. 2. Tipuri morfostructurale adunate
Așezările de tip adunat au totdeauna un contur al vetrei bine delimitat. Le
găsim în mod obișnuit în câmpie, fără ca aceasta să fie o regulă rigidă. Așezările de tip
concentrat sunt adeseori lipsite de vegetație interioară, dispoziția caselor fiind felurită.
Tipurile de așezări concentrate sunt caracteristice marilor regiuni agricole, în primul rând
celor de cultură cerealieră.
În cadrul așezărilor de tip adunat pot fi distinse o serie de subtipuri, ce se
deosebesc după dispunerea clădirilor în vatră. Se întâlnesc astfel subtipurile:
a) compacte – în cazul în care clădirile sunt așezate la stradă, calcan lângă
calcan, sate care în trecut au îndeplint funcții de târg sau centre de apărare;
b) concentrate – sate cu clădiri despărțite între ele prin curți destul de înguste,
străzi sau drumuri strict delimitate;
c) aglomerate – sate în care clădirile sunt despărțite prin curți largi și chiar prin
terenuri închise pentru culturi de câmp sau livadă.
După unele particularități ale cadrului natural și social, regăsim forme specifice
cu elemente caracteristice atât așezărilor dispersate, cât și adunate cum sunt:
- Așezările liniare dezvoltate în lungul drumurilor sau apelor, monoliniare sau
pluriliniare sunt amplasate de regulă în Subcarpați (îndeosebi Subcarpații Olteniei), în
regiunile de deal și de munte (le întâlnim uneori și la șes, fiind generate în special de
frecvența drumurilor, de condițiile economice). Dimensiunile unui asemenea sat merg până la
10-15 km lungime.
- Așezările areolare sau pluricelulare, prezente în toate zonele geografice ale
țării, capătă forme diverse, oarecum bine conturate (poligonal, rotund, neregulat); formele
areolare sunt puternic influențate de condițiile economice care stimulează evoluția satului.
- Așezările mixte sau complexe constituie rezultatul îmbinării diferitelor tipuri
de sate. Această îmbinare a tipurilor de bază poate genera forme tentaculare, areolare – liniare
sau polinucleare combinate – dezvoltate spontan îndeosebi în zonele depresionare, în câmpiile
străbătute de drumuri sau în zonele de interfluvii din regiunile de deal și podiș.

6. 4. 6. Tipuri de sate după potenţialul demografic

Caracteristici:
• scadere a numarului de sate
• cresterea ponderii satelor mici si foarte mici care, in anul 1966, reprezentau
38% din totalul asezarilor rurale, pentru ca in anul 1977 sa ajunga la 41 %, iar in prezent la
circa 43%, cu o frecvență mare in Podișul Mehedinti, Podisul Barladului si in Carpati;
• redistribuirea populatiei rurale la nivelul mediului satesc, cu o concentrare a
locuitorilor in sate mari si foarte mari, cu o pozitie geografica favorabila si cu un potential
economic, social si cultural mult mai ridicat.
Tipologia demografică:
1.Tipuri de aşezări după mărimea demografică
2.Tipuri de aşezări după evoluţia demografică
3.Tipuri de aşezări după perspectiva potenţialului demografic

1.Tipuri de aşezări după mărimea demografică

În anul 2011, așezările rurale dețineau peste 9,6 mil loc. Mărimea medie a unei
comune este de 3.355 loc. iar aunui sat de 740 loc.
Tipuri:
a. aşezări mici şi foarte mici (<500 loc.) - aprox. 43 %
69
 b. aşezări mijlocii (500-2000 loc.) - aprox. 49%, cu două subtipuri:
- mijlocii inferioare (500-1000 loc.)
- mijlocii superioare (1000-2000 loc.)
c. aşezări mari (>2000 loc.) – aprox. 8%
a. Satele mici şi foarte mici (<500 loc.) - mai frecvente în M. Apuseni, Colinele
Tutovei, Piemontul Cotmenei, Oltețului, Jiului, Pod. Mehedinți, Pod. Dobrogei. Mărimea – a
fost condiționată atât de migrație cât și de structură 9risipită răsfirată), ca urmare a
fragmentării reliefului.
b. Satele mijlocii (500-2000 loc.) - predomină o structură răsfirată, frecvență mai
mare în Depres. Transilvaniei, Pod. Moldovei, Sb. Munteniei, Podișul Dobrogei, Deașlurile
de Vest.
c. Satele mari și foarte mari (>2000 loc.) – în majiritate au o structură adunată, cu
frecvență mai mare în C. Română ( C. Olteniei, C. Burnasului, C. Mostiștei, Băragan, Pod.
Sucevei, Culoarul Siretului, C. Jijiei, C. Tecuciului, C. De Vest, Depresiunile intramontane (
Bărsei, Ciuc, Hațeg), Subcarpați. Satele foarte mari sunt frecvente în C. Româna și C. De
Vest, cu o populație de peste 6.000 loc.

2. Tipuri de aşezări după evoluţia demografică

a. Sate cu evoluţie multiseculară pozitivă, al căror număr de locuitori a crescut treptat,
în ritmuri diferite, dar cvasipermanent, eventualele perioade de stagnare ori de scădere având
caracter episodic. Unele dintre acestea îşi datorează creşterea mai ales structurii etnice
particulare, respectiv amplificării, în ultimul secol, a ponderii ţiganilor în populaţia lor, etnie
în rândul căreia tradiţia familiei numeroase este încă foarte puternică.
b. Satele cu evoluţie demografică multiseculară negativă - Cele mai multe îşi
datorează acest statut poziţiei relativ izolate, a infrastructurilor rutiere precare şi potenţialului
economic redus. Această situaţie a favorizat dezvoltarea mai puternică a unor localităţi, de
multe ori nu reşedinţe administrative, cu rol de polarizare socio-economică.
Pentru sec. al XIX-lea fenomenul caracteristic este cel de creştere demografică, uneori
în proporţie de până la 100%, evoluţiile ascendente înregistrate fiind uneori neaşteptat de
mari.
Resorturile acestei creşteri au fost:
- polarizarea populaţiei în lungul principalelor axe de comunicaţie, tot mai atractive
pe măsură ce acestea sunt mai bine dotate infrastructural (drumuri modernizate) şi permit
accesul facil la noile areale şi obiective de interes economic sau la resursele din orizontul
local, devenite astfel mai uşor de valorificat;
- perpetuarea modelului de familie numeroasă
În sec. al XX-lea tendinţa de evoluţie demografică este în general pozitivă până la
recensământul din 1977, după care se constată un declin demografic aproape cvasigeneral.
Factorii cu rolul cel mai important în generalizarea declinului demografic al satelor au fost
exodul rural, planificarea familială şi îmbătrânirea populaţiei.

Două tendinţe de evoluţie:

o de accentuare a discrepanţelor dintre satele cele mai mari şi cele mai mici, de
intensificare a polarizării teritoriale a populaţiei rurale, consecinţă a concentrării
dinamismului demo-economic aproape exclusiv în centrele cu caracter nodal, deocamdată
singurele în măsură să se adapteze tipului modern de evoluţie socială. În condiţiile în care
sursa principală a creşterii demografice nu mai este sporul natural ci soldul mobilităţii
teritoriale, creşterea numărului de locuitori se face predominant prin transferul populaţiei –

70
îndeosebi tinere – din alte aşezări, acestea din urmă intrând astfel în declin demografic.
Discrepanţele dintre sate s-au adâncit în ultimul secol până la proporţii îngrijorătoare.
o a doua tendinţă - specifică sec. al XX-lea, respectiv aceea a declinului
generalizat a numărului de locuitori.

3. Tipuri de aşezări după perspectiva potenţialului demografic

Baza de apreciere a perspectivelor potenţialului demografic al aşezărilor o constituie
gradul de îmbătrânire demografică, apreciat ca raport între număr locuitori de 60 de ani şi
peste şi cel până la 20 de ani, exprimat în procente. Analizând datele ultimelor recensiminte,
se poate constata cu uşurinţă faptul că, există o serie de aşezări cu grad avansat de
îmbătrânire şi în consecinţă cu perspective demografice precare, dar şi sate cu un uşor fond
juvenil.
a. Aşezări cu vitalitate remarcabilă – specifică acelora în care nivelul de
îmbătrânire demografică nu depăşeşte 35%. Numărul lor este redus şi a scăzut continuu.
b . Aşezări cu vitalitate ridicată, cu valori între 35,1 şi 50%. Din punct de vedere
economic sunt mai dinamice.
c. Aşezările cu posibilitate de redresare demografică, cu valori ale imbătrânirii
demografice variind între 50,1 şi 75%. Potenţialul demografic al satelor din această categorie
indică posibilităţi de uşoară creştere sau stagnare, în perspectivă, ca urmare a faptului că
resorturile evoluţiei lor naturale au un accentuat grad de stabilitate, inclusiv de natură
culturală şi economică.
d. Aşezări cu populaţie îmbătrânită, ( 75,1 şi 100%) . Indicii ridicaţi sunt consecinţa
fenomenului de polarizare urbană exercitat de oraşele din apropiere in special, tinerii
părăsind arealele rurale, iar după declinul economic specific perioadei de tranziţie au rămas în
oraşele polarizatoare, nefiind atraşi de perspectiva devenirii unor „actori‖ rurali agricoli.
Aceste localităţi, în mare parte, nu au nici o perspectivă de redresare demografică, atâta timp
cât potenţialul economic al satelor, deşi ridicat în unele cazuri, rămâne neatractiv pentru
tineri, în comparaţie cu cel al oraşelor polarizatoare.
e. Aşezări rurale cu populaţie foarte îmbătrânită, cu valori ale indicelui de 100-150%.
Şansa lor de revigorare demografică este redusă, declinul demografic fiind inevitabil.
Repartiţia lor spaţială evidenţiază impactul deosebit pe care îl are izolarea geografică asupra
dinamicii populaţiei.
f. Aşezări cu tendinţe de extincţie demografică, cu indice între 150-200%, cu şanse
foarte mici de redresare, declinul demografic fiind tot mai evident. Totuşi, numărul lor este în
scădere faţă de 1977. Acestea sunt dintre satele izolate, lipsite aproape în totalitate de dotări,
în care condiţiile de viaţă sunt extrem de dificile, sigura activitate economică fiind agricultura
arhaică.
g. Aşezări cu accentuate tendinţe de extincţie, cu indice de îmbătrânire demografică
>200%. Sunt sate de „rezistenţă‖ demografică, deşi unele dintre ele nu au nici o perspectivă,
cu locuinţe precare, dar în care spiritul tradiţional rural a rămas nealterat. Sunt satele cel mai
izolate, lipsite aproape de orice dotare şi fără nici o perspectivă de redresare demo-economică.

Concluzii:
• se constată amplificarea spaţială a disparităţilor în favoarea creşterii vulnerabilităţii şi
a sensibilităţii demografice, prin extinderea ariei de declin cronic .
- trăsăturile satului romînesc sunt depopularea, îmbătrânirea și feminizarea
spațilui rural românesc. Cuzele sunt multiple: industrializarea excesiva din perioada
comunistă – satul- funcție de ‖dormitor‖ pentru forța de muncă, colectivizarea și pierderea
proprietății asupra terenurilor agricole, lipsa infrastructurilor, migrația excesivă.
71
 Analizînd ratele migrației, se desprind următoarele concluzii:
1. Exiată regiuni cu o populaţie foarte mobilă precum Moldova şi Dobrogea,
comunităţi din judeţe precum Timis, Brasov, Cluj, Dolj si judete din estul Munteniei. La polul
opus - regiunile montane, precum şi mai multe localităţi rurale din Sud, Centru şi Nord-Vest.
2. S-au individualizat două tipuri de regiuni:
• regiunile repulsive, cu pierderi semnificative - regiunile de NE, Sud- Muntenia
şi Oltenia, raman spații repulsive Acestea sunt, evident, comunităţile rurale mai puţin
dezvoltate. Dificultăţile economice acutizate în timpul perioadei de tranziţie, nerezolvate,
chiar şi în anii în care economia românească a inregistrat o revigorare (2004-2008). Pierderi
semnificative de populație rurală se înregistrează inclusiv în unele judeţe care sunt foarte
dezvoltate (Cluj, Prahova, Argeș).
3. Medii rurale atractive - în Banat şi Transilvania de Sud, dar, de asemenea,
zonele metropolitane din mari centre urbane (Bucuresti, Constanța, Braşov, Cluj, Iasi, etc).
Dezvoltarea economică este în continuare principalul factor - apropierea de centrele
industriale sau de poziţionarea în cadrul regiunilor geografice cu funcţionalităţi şi servicii
industriale în principal.

6.4. 7. Tipologia funcţională a aşezărilor rurale

Au fost elaborate mai multe clasificări care, in general, nu diferă foarte mult de la un
autor la altul: Ion Velcea, A.A. Baltălungă, V. Cucu, I.Șandru, I. Ianoș, etc.
Vasile Cucu (1995, 2005), realizază o tipologie a satelor românești, luând drept criterii
de bază structura socio-profesionale a populației active în strânsă corelare cu valoarea
producției, poziția geografică a așezărilor rurale (care justifică în parte existența unor anumite
activități economice) și volumul fluxurilor de navetiști.
Pe baza acestora, au fost delimitate patru mari tipuri funcționale de așezări
rurale:
1. așezări rurale cu funcții predominant agricole;
2. așezări rurale cu funcții predominant industriale;
3. așezări rurale cu funcții mixte;
4. așezări rurale cu funcții speciale.

1. Așezările rurale cu funcții predominant agricole au o populație agricolă de

peste 65% din populația activă, iar valoarea producției agricole este de peste 70% din totalul
producției globale a așezării respective. Populația neagricolă pendulează spre orașele agricole
apropiate, spre diferite puncte de exploatare forestieră, centre ale industriei extractive sau este
ocupată pe plan local în activitățile din sectorul secundar. Se disting mai multe subtipuri:
a) agricol;
b) agricol cu industrie mică și meșteșugărească;
c) agricol cu rol de cazare a forței de muncă.

a) Așezările agricole. Profilul agricol nu este static în spațiu și timp, ci se

modifică în funcție de necesitățile economiei și populației la un moment dat, de mijloacele de
producție existente și de ponderea producției agricole. Întâlnim astfel:
- așezări cu profil cerealier și de creștere a animalelor care se suprapun
teritorial marilor unități de câmpie și de podiș, unde culturile cerealiere, respectiv creșterea
animalelor dețin ponderea cea mai mare;
- așezări cu profil legumicol – sunt relativ recente, apărute și dezvoltate odată
cu ascensiunea marilor centre urbane și industriale, ca bază de aprovizionare a acestora cu
materii prime agricole. Producția de legume deține ponderea cea mai mare în totalul
72
producției vegetale, constituind și principala sursă de venituri a populației (ex.: Grădinari,
Ciocârlia, Borș, Lovrin etc.);
- așezări cu profil viticol în care peste 15% din suprafața agricolă este ocupată
cu vii (cele predominant viticole au peste 30% din suprafața agricolă cultivată cu viță de vie).
Sunt întâlnite în zonele deluroase (ex. Jariștea, Urechești – jud. Vrancea; Jidvei, Buciu – jud.
Alba; Ostrov – jud. Constanța etc.);
- așezări cu profil de creștere a animalelor – constituie activitatea de bază în
marea majoritate a așezărilor montane bogate în pășuni și fânețe.
b) Așezări rurale cu activități meșteșugărești sau ale industriei mici și
artizanale se bazează pe valorificarea unor resurse locale de materii prime menite să asigure
aprovizionarea populației din producția proprie cu articole de uz casnic și gospodăresc,
țesături, confecții, semiconserve, produse lactate etc. (ex. Tismana – jud. Gaorj; Șomcuța
mare, Seini – jud. Maramureș; Verești – jud. Suceava, etc.).
c) Așezări agricole cu rol de cazare a forței de muncă se găsesc în apropierea
unor puternice centre polarizatoare, pe marile artere de circulație și se caracterizează prin
pendularea forței de muncă. Funcția de bază rămâne agricultura (participă cu peste 70% la
realizarea producției), însă o bună parte din populația activă (uneori chiar peste 50%) s-a
integrat în fluxul activității industriale sau terțiare din localitățile rurale sau urbane învecinate.
Un rol deosebit de important în apariția lor l-a avut dezvoltarea industriei și
serviciilor din orașul apropiat, concomitent cu modernizarea rețelei de transporturi.
În cadrul așezărilor rurale cu funcții predominant industriale, peste 65% din
populația activă lucrează în industrie, iar valoarea producției industriale depășește 70% din
producția globală.

2. Așezări rurale cu funcții predominant industriale - după profilul activității

industriale se diferențiază mai multe subtipuri:
a) așezări rurale cu industrie extractivă;
b) așezări rurale cu industrie prelucrătoare;
c) așezări rurale cu industrie extractivă și prelucrătoare.
a) Așezări rurale cu industrie extractivă – au o largă răspândire în special în zonele
montane, subcarpatice și de podiș. Apariția lor a fost favorizată de existența zăcămintelor de
cărbuni, petrol, gaze naturale, sare, roci de construcție (ex. Ocna de Fier – jud. Caraș-Severin;
Roșia Montană – jud. Alba, etc.).
b) Așezări rurale cu industrie prelucrătoare a materiilor prime agricole sau minerale –
au o largă răspândire în toate regiunile geografice în funcție de gradul de specializare a
producțieie agricole, forestiere sau minerale, de capacitatea de producție și importanța în
teritoriu a unității respective (ex. Băiculești – jud. Argeș, Bucecea – jud. Botoșani, Remetea –
jud. Harghita – pentru prelucrarea materiei prime agricole; Nehoiu – jud. Buzău, Prundu
Bârgăului – jud. Bistrița Nasăud, Măneciu – jud. Prahova, Vama – jud. Suceava – pentru
prelucrarea lemnului; Topleț, Dognecea – jud. Caraș-Severin – pentru prelucrarea materiilor
prime minerale, etc.).

3. Așezărilor rurale cu funcții mixte le aparțin așezările rurale în care activitățile

agricole și neagricole dețin ponderi egale, între 35% și 65%. Se disting mai multe subtipuri:
- agro-industriale: ex. Balotești – jud. Ilfov, Florești – jud. Prahova, Fântânele
– jud. Mureș, Fundu-Moldovei – jud. Suceava;
- agro-forestiere;
- agro-piscicole – în special în Delta Dunării, dar și în regiunile de câmpie
(Câmpia Crișurilor, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei);
73
 - agricole cu activități de transport – legate de existența unor noduri de cale
ferată (Teiuș, Vințu de Jos – jud. Alba; Apahida – jud. Cluj; Ciceu – jud. Harghita, etc.);
- agro-industrial și de servicii – în care peste 15% din populația activă lucrează
în sectorul terțiar. Astfel de așezări rurale, unde activitățile terțiare cunosc o dezvoltare mai
deosebită, sunt: Săcel – jud. Maramureș, Băneasa – jud. Constanța, Pătârlagele – jud. Buzău,
Voila – jud. Brașov, Marginea – jud. Suceava.

4. Așezările rurale cu funcții speciale prezintă două subtipuri:

- așezări rurale cu funcții turistice – în care peste 25% din populația activă este
ocupată în servicii, dar sunt prezente și funcțiile agricolă, forestieră sau chiar industrială (ex.
Bodoc – jud. Maramureș, Homorod – jud. Brașov, Sărata Monteoru – jud. Buzău). Deși
majoritatea lor sunt de importanță regională sau locală, există și așezări rurale cu funcții
turistice de nivel internațional: Moneasa – jud. Arad, Bazna – jud. Sibiu, Agapia – jud.
Neamț, Săpânța – jud. Maramureș, Amara – jud. Ialomița.
- așezări rurale cu funcții piscicole și turistice – specifice Deltei Dunării, cu un fond
turistic deosebit, unic în Europa.
Mutaţii funcționale actuale. Mutaţiile remarcabile survenite în structura funcţională a
aşezărilor rurale în ultimii 25 ani evidenţiază profilul predominant primar al economiei satelor
româneşti şi rolul negativ pe care l-a avut noua specializare industrială în dinamica aşezărilor
umane.
Procesul de modernizare a satului românesc prezintă două aspecte importante:
a. o amplificare a activităţilor agricole (o intensificare a funcţiilor tradiţionale)
b. prin impactul cu industria şi urbanul satul a dobândit o serie de funcţii nonagricole;
unele sate tipic agricole au devenit fie centre ale producţiei neagricole, fie furnizoare de forţă
de muncă.
Schimbarea complexă a profilului socio-economic şi cultural al comunităţilor rurale
este de dată relativ recentă (a doua jumătate a sec. al XX-lea), prin diversificarea serviciilor
oferite populaţiei rurale, după îndelungi acumulări cantitative. Putem remarca în acest sens,
modificările survenite în structura populaţiei active.
Această transformare nu a fost însă durabilă, ea a fost forţată (în spiritul lozincilor
comuniste ―dezvoltării echilibrate, multilaterale‖), dovadă fiind decăderea funcţională după
1990. Restructurarea sau – după caz – destructurarea industrială survenită în perioada de
tranziţie de după anul 1990, a produs mutaţii fundamentale în structura funcţională a
aşezărilor rurale. S-a constatat o scădere aproape totală a sectorului secundar, dominant în
1992. În prezent, se remarcă o pondere nesemnificativă a sectorului secundar și o uşoară
creştere a sectorului terţiar, în timp ce a crescut considerabil ponderea sectorului primar, ceea
ce evidenţiază un proces profund de reruralizare a satului românesc.
Pornind de la mutațiile survenite după 1990, luând în considerare potenţialul economic
de dezvoltare a IMM -urilor din spaţiul rural şi urban, profesorul I. Ianoş (2008) realizează o
grupare a acestora în arii cu potenţial de dezvoltare distribuit relatriv zonal. Profesorul Ianoș
pleacă de la ideea că facilităţile din mediul urban şi accesibilitatea aşezărilor rurale spre oraşe,
au favorizat propagarea ideii de afacere, stimulată şi de primele rezultate obţinute în ariile
respective. Astfel, se pot identifica următoarele tipuri de arii:
1. arii cu potenţial economic dominant agricol –cel mai raspandit în teritoriu,
existand o suprapunere foarte mare între distribuţia acestuia şi repartiţia ariilor de câmpie,
Dobrogea, C. Moldovei, C. Transilvaniei. In corelaţie cu produsele agricole vegetale - condiţii
prielnice pentru dezvoltarea unor IMM axate pe creşterea animalelor.

74
 2. arii cu potential dominant agro-forestier şi turistic - aparţin domeniului muntos şi,
în primul rând, celui care include mari depresiuni cu un potenţial agricol însemnat. Aria cea
mai reprezentativă apartine Carpatilor Orientali, cea mai mare parte a Carpaţilor Meridionali
şi Munţii Poiana Ruscă. Sunt areale cu un excedent de producţie animalieră, în special de
lapte şi carne de bovine sau ovine, de lână, pădurea, potenţialul turistic, reprezentat de
mulţimea obiectivelor naturale, cât şi a celor de factură culturală sau agroturismului.
3. arii cu potential agro-turistic şi forestier - mai puţin extins, o mare discontinuitate.
In general - în arii intramontane extinse (Dep. Maramuresului), în munţii joşi cu un înalt grad
de umanizare (M.Banatului, centrul şi nordul Munţilor Apuseni, Obcinele Bucovinei si Munţii
Stânişoarei), în arii de podiş sau deluroase (o parte a Pod. Sucevei, Subcarpaţii şi contactul
acestora cu muntii). Agricultura se bazează pe creşterea animalelor, în special a bovinelor şi
ovinelor. Cultura plantelor are o pondere redusă (legume, cartof).
4. arii cu potential pomi-viticol important – se suprapun peste spaţii deluroase, acolo
unde principala resursă o constituie terenurile agricole - foarte farârmiţate, datorită densităţii
mari a populaţiei, a frecvenţei unor suprafeţe degradate sau acoperite cu păduri. Produsele
cerealiere sau cultura unor plante pentru industrializare sunt destinate în exclusivitate
consumului individual. Singurele produse agricole care depăşesc consumul local - struguri şi
fructe, pot constitui o resursă importantă de dezvoltare a unor intreprinderi de dimensiuni
mici, care le-ar putea industrializa şi care ar funcţiona în mare parte sezonier: Pod. Barladului
şi Central Moldovenesc, Pod. Getic, Subcarpații de Curbură si o parte din Subcarpații Getici,
Pod. Someşan, Dl. Sălajului şi Crasnei.
5. arii cu potential dominat de resurse minerale si roci de constructie. Izolat, aceste
resurse sunt răspândite în nenumarate arii muntoase şi de podiş, dar cea mai mare concentrare
se află în partea central-sudică a Munţilor Apuseni, acolo unde exista o tradiţie în
valorificarea locală a unor roci de construcţie şi a unor minerale. In afara resurselor de
minerale neferoase, o importanţă deosebită o au şi rocile de constructie, precum travertinul de
la Geoagiu şi Banpotoc, calcarele de la Vaţa de Jos, granodioritele, bentonita şi alte roci de
construcţie valorificate local.
6. arii cu potential piscicol şi turistic semnificativ. Un asemenea potential
caracterizeaza lunca Dunării aval de Drobeta Turnu Severin şi Delta Dunarii, Irnpreuna cu
complexul lacustru Razim-Sinoe.
7. arii cu potential economic complex - poate fi frecvent întâlnit, dar pe areale mai
mici. Cele mai semnificative arii cu un potenţial foarte variat de dezvoltare a intreprinderilor
mici şi mijlocii sunt cele existente in Podişul Tarnavelor şi in Dobrogea central-sudica,
nenumarate tipuri de resurse: agricole, forestiere, turistice.

75
 VII. ORAȘELE

1. CRITERII DE ACORDARE A STATUTULUI DE ORAS

2. CRITERII DE CLASIFICARE A ORAȘELOR
3. TIPOLOGIA AȘEZĂRILOR URBANE
4. RANGUL LOCALITĂŢILOR URBANE DIN ROMÂNIA
5. DINAMICA SISTEMULUI DE AȘEZĂRI URBANE DIN ROMÂNIA ÎN
SEC. XX ȘI ÎNCEPUTUL SEC. XXI
6. DISTORSIUNI ÎN DINAMICA SISTEMULUI DE AŞEZĂRI URBANE
7. ZONE /SISTEME METROPOLITANE ÎN ROMÂNIA

Oraşul - constituie imaginea cea mai expresivă a societăţii, care se caracterizează

printr-o densitate ridicată a populației și construcțiilor, prin fizionomii arhitectonice specifice,
printr-o multitudine de funcții, predominant nonagricole și prin capacitatea de a influența și
polariza spațiul intraurban în funcție de forța economică și organizatorică (V, Cucu, 1984).
În accepțiunea prof. I. Ianoș (1987), orașul este un sistem complex, alcătuit din
următoarele componente: terenul (suportul fizic), baza economică, populația și elementele
vehiculatorii (apă, aer, vehicule, energie, informații).
În România - statutul de oraş se acordǎ prin decizii politice, prin legi individuale,
în urma unor referendumuri locale, organizate în localitǎţile respective.

7.1. CRITERII DE ACORDARE A STATUTULUI DE ORAS

Legislaţia româneascǎ, prin Legea 351/2001privind aprobarea Planului de

amenajare a teritoriului naţional (Legea 351/2001, Secţiunea a IV-a: Reţeaua de localitǎţi)
prevede un set strict de criterii pe baza cǎrora o localitate ruralǎ poate fi investitǎ cu statut
urban. Acestea vizeazǎ:
- plafonul demografic minimal (10.000 locuitori)
- aria de polarizare (pe o rază de circa 10-20 km)
- infrastructura de comunicaţii (acces direct pe un drum naţional sau judeţean la
centrul urban de rang superior şi să asigure legături bune cu aşezările situate în zona sa de
influenţă),
- existenţa de capacităţi de producţie din sectorul secundar (industrie
prelucrătoare şi construcţii), terţiar (servicii sociale şi comerciale) şi primar (industrie
extractivă, agricultură, pomicultură, silvicultură), ponderea populaţiei active (cel puţin 75%
trebuie să lucreze în activităţi nonagricole)
- infrastructura tehnico-edilitară - trebuie să asigure următoarele categorii de dotări:
administraţie publică (primărie, judecătorie, parchet, tribunal, notariat, sedii pentru diferite
asociaţii), educaţie (învăţământ preşcolar, primar, gimnazial şi liceal), Sănătate şi asistenţă
socială (spital general sau secţie-spital, maternitate, dispensar policlinic, staţie de salvare, creşă,
farmacie, cămin de bătrâni), cultură ( trebuie să dispună de casă de cultură, cinematograf,
bibliotecă publică, muzee, sală de expoziţie, club etc), Comerţ (magazine universale şi magazine
specializate, piaţă agroalimentară), Dotări turistice: hotel de două stele cu cel puţin 50 de
locuri; Finanţe-bănci, asigurări: sucursale sau filiale de bănci, instituţii de credit şi societăţi
de asigurare, filială CEC;
- Sport, agrement: terenuri (eventual stadion mic), săli de sport (eventual pentru
competiţii locale), grădini publice şi alte spaţii amenajate. Suprafaţa ocupată de spaţiile verzi
amenajate trebuie să fie de cel puţin 10 mp/locuitor;
76
 - Serviciu de protecţie a mediului;
- Alimentare cu apă şi canalizare: trebuie să dispună de reţele de alimentare cu
apă, sistem colector de canalizare, staţie de epurare a apelor uzate; 70% din numărul total al
locuinţelor trebuie să dispună de instalaţii de alimentare cu apă şi 55% de baie şi WC în
locuinţă; peste 60% din lungimea totală a străzilor trebuie să dispună de reţele de distribuţie a
apei potabile şi peste 50% de reţele de canalizare;
- Localitatea trebuie să dispună de cel puţin un lăcaş de cult;
- Transporturi şi comunicaţii: autogară, eventual gară, poştă, centrală telefonică;
peste jumătate din lungimea totală a străzilor trebuie să fie modernizate;
- Ordine, securitate publică: trebuie să dispună de sedii de poliţie şi de jandarmerie;
peste 60% din lungimea totală a străzilor trebuie să dispună de reţele de hidranţi exteriori
pentru stingerea incendiilor.
Doar 6 din cele 103 municipii îndeplinesc toți cei 15 indicatori minimali. În categoria
orașelor, niciunul nu îndeplinește toate criteriile minimale și mai puțin de jumătate din
orașele existente îndeplinesc cel puțin jumătate din indicatorii menționați.
-

7.2. CRITERII DE CLASIFICARE A ORAȘELOR

În analiza orașelor românești se au in vedere următoarele criterii:

1. Originea orașelor și formarea rețelei urbane
2. Poziția geografică
3. Numărul de locuitori
4. Funcțiile urbane
5. Evoluția teritorială
6. Ierarhia urbană

7.3. TIPOLOGIA AȘEZĂRILOR URBANE

7.3.1. Tipuri de așezări după origine

După originea orașelor, se identifică următoarele tipuri și subtipuri:

1. Tipuri genetice de orașe ( V. Cucu, I. Șandru, 1978):
a. Fortăreața sau cetatea
b. Târgul
c. Porturile
d. Orașe întemeiate pe baza resurselor primare
e. Orașe recent decretate pe baza antecentelor rurale

După perioada istorică în care s-au format:

2. Generații de orașe:
a. Orașe antice
b. Orașe feudale
c. Orașe din perioada modernă
d. Orașe din perioada contemporană

77
 a. Orașele antice – apariția lor este legată de colonizarea elenă a litoralului M.
Negre, în urma căreia au rezultat orașele state fortificate Istros (Histria), Tomis (Constanţa) şi
Callatis (Mangalia).
Cele mai vechi formațini de tip urban ale autohtonilor – ‖davele dacice‖ sau ‖oppida‖
(pe harta lui Ptolemeu – pe care el le numeste polisuri, adică orase) se ridică la aproximativ
44, acestea fiind cele mai strălucite localitati, între care si Sarmizegetusa Regia, capitala lui
Decebal). În cazul unor dave, localizarea nu s-a putut face exact. Exemplpe de dave:
- Moldova: Petrodava (Bâtca Doamnei – Piatra Neamț), Zargidava (jud. Bacău),
Priboridava (jud. Galați), etc.
- Muntenia și Oltenia: Ramidava ( Drajna de Sus, v. Buzăului), Argedava (v.
Argeșului), Buridava (v. Oltului) Sucidava (Celei, lângă Corabia, pe Dunăre), etc.
- Dobrogea: Capidava ( la S de Hîrșova), Sacidava (Sucidava, com Topalu, la S
de Hîrșova), etc.
- Transilvania: Porolissum ( Moigrad), Comidava (Râșnov), Dacidava ( Carei
sau Șimleul Silvaniei), Singidava ( Deva sau Cugir), etc.
În Dacia Romană, ca și în restul Imperiului Roman, orașele erau de 2 categorii:
municipii și colonii, ultímele fiind cele mai importante (C.C. Giurescu).
Coloniile aveau o situaţie juridică superioară municipiilor, acestea din urmă putând fi
ridicate la rang de colonii (Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa şi Romula) după cum, la
pragul inferior, satele puteau fi transformate în municipii şi colonii. Au fost identificate în
total 10 centre urbane ridicate la rang de municipium şi colonia: Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, Napoca, Romula, Drobeta, Dierna, Tibiscum, Apulum, Ampelum, Potaissa şi
Porolissum (Tudor, 1968). Coloniile erau aşezări de colonişti romani ce formau unităţi
administrativ-teritoriale organizate după modelul Romei, întemeiate ca urmare a unor legi sau
decrete imperiale (formula coloniae), în care modul de viaţă şi privilegiile cetăţeneşti erau
asemănătoare celor din Roma (jus italicum).

Sistemul urban al Daciei Romane

Denumirea romană Localizarea actuală Categoria ierarhică Funcţia aşezării
Dierna Orşova, MH Municipium Economică (portuară) şi Militară
Tibiscvm Jupa, Ciuta, Iaz, CS Municipium/Castru Militară şi Economică
Ulpia Traiana Com. Sarmizegetusa, HD Coloniae Capitalǎ
Sarmizegetusa
Apulum Alba Iulia Coloniae/Castru Economică şi Militară
Ampelum Zlatna,AB Municipium Minieră (aur)
Potaissa Turda, CJ Coloniae Economică şi Militară
Napoca Cluj-Napoca, CJ Coloniae Economică şi Militară
Porolissum Moigrad, Mirşid, SJ Municipium Militară şi Economică
Drobeta Drobeta-Turnu Severin Coloniae Economică şi Militară
Sucidava Celei, Corabia, OT Pagus Economică şi Militară
Romula Reşca, Dobrosloveni, OT Coloniae Economică şi Militară

Joncţiunea dintre sistemul urban şi cel rural era asigurată în Dacia romană de două
tipuri de aşezări: castrum (aşezări întărite, cu funcţie de apărare) şi pagus, considerate ca fiind
aşezări.
Castrele erau aşezări de tip urban fortificate, ce adăposteau garnizoane militare.
Indiferent de statutul administrativ al acestora, cu rare excepţii, descoperirile arheologice
atestă faptul că aproape toate oraşele şi târgurile din Dacia romană s-au localizat pe vetrele
aşezărilor dacice mai vechi, dezvoltarea lor fiind însă condiţionată de avantajele economice
locale şi de puterea elementului de colonizare romană. Doar Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi
78
Romula au fost fondate oficial, pe loc gol, după planurile tipice coloniilor militare şi după
principiile urbanistico-religioase cunoscute la romani (Tudor, 1968, p. 382).
Aşezările urbane constituiau, nuclee de polarizare pentru cele rurale
subordonate, formând, împreună cu acestea, o unitate administrativă (teritorium), suprapusă,
în cea mai mare parte zonei de influenţă urbană.
b. Oraşele medievale
S-au dezvoltat pe lângǎ castelele feudale, care au constituit de multe ori elementul
determinant în apariţia şi dezvoltarea acestora. În Moldova și Țara Românească, târgurile și
orașele au avut condiții mai bune de apariție abia după întemeirea politică a acestora (1359 și
1330).
Inițial, funcţia dominantǎ era cea militarǎ, căreia, ulterior i s-a adăugat cea
comercială. Oraşele apar şi se dezvoltǎ la intersecţia marilor drumuri comerciale, în ariile de
contact a unor regiuni naturale cu potenţial economic complementar sau pe ţǎrmurile noilor
teritorii descoperite, ca puncte de sprijin pentru aprovizionarea metropolelor comerciale cu
produse din colonii. În această perioadă unele orașe au decazut, alte au înflorit și au aparut și
numeroase orașe noi.
În general oraşele medievale din Ţǎrile Române se înscriu în tipologia oraşelor
medievale europene, distingându-se pe de o parte oraşele-cetate, mai frecvente în
Transilvania (Sighişoara, Mediaş, Sibiu, Fǎgǎraş, Braşov, Rupea, Deva), în Moldova (Baia,
Suceava) şi Basarabia (Hotin, Soroca, Cetatea Albǎ).

Localizarea:
- în arii depresionare, cu funcţie de adǎpost, vechi nuclee de locuire şi de
formare a primelor structuri politico-teritoriale româneşti (ţǎri, cnezate, voievodate), pe
cursuri de apǎ
- la contactul unor regiuni naturale cu potenţial economic complementar
(munte-subcarpaţi, deal-câmpie) sau în zonele de intersecţie ale unor mari axe comerciale s-
au dezvoltat oraşe mari, deschise, cu rol comercial sau polifuncţionale: Arad – 1082, Oradea -
1113, Galaţi – 1134, Satu Mare – 1181, Sibiu – 1191, Timişoara - 1212, Braşov -1234, Baia
Mare – 1327, Curtea de Argeş - 1336, Suceava - 1388, Târgovişte – 1396, Bucureşti – 1459,
Craiova - 1475 etc.
Intensificarea comerţului dintre diferite zone naturale a favorizat apariția
târgurilor - aveau, în general, funcţii comercial-agricole şi administrative, cele mai vechi
fiind localizate la contactul dintre marile unităţi fizico-geografice cu producţii naturale
diferite. În perioada dintre secolul XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, târgurile au fost
prezente aproape pe întreg cuprinsul ţării, mai numeroase pe teritoriul Moldovei.
Numărul mic de oraşe, talia lor demografică redusă cât şi structura funcţională a
acestora, preponderent comercială şi administrativ-politică, sunt doar câteva dintre
particularităţile fenomenului urban românesc care definesc rolul economic redus şi social
limitat al oraşelor în societatea românească din perioada medievală.
Comerţul şi meşteşugurile sunt principalele cǎi de evoluţie a oraşelor feudale spre
modernitate şi individualizarea unei noi generaţii, cea a oraşelor moderne.
Urbanizarea și viața economică au fost puternic influențate de ocupațiile străine și
persistența feudalismului. Sub influența factorilor urbigeni, orașele s-au dezvoltat mai bine în
Transilvania, unde au fost susținute de puterea centrală, prin scutiri de taxe și impozite și
privilegii. Unele orașe ( Brașov, Rodna, Făgăraș, Sebeș) beneficiau de legături comerciale
transcarpatice și comunicau cu orașe precum Buda, Viena, Torun, Gdansk, Lublin, Cracovia.
Rimea orașelor era destul de diferită: Brașov - cel mai mare oraș al Transilvaniei nu avea

79
decât 13. 200 loc., iar altele mult mai puțin: Cluj 6.400 loc, Oradea 6.000loc., Timișoara și
Arad cca 4.000 -5.000 loc. fiecare.
c. Oraşele din perioada modernă
În secolele XVIII –XX numărul orașelor a crescut putin. Cauze: industria s-a
sprijint predominant pe orașele existente și pe unele sate, economia avea un ritm mai lent și
un caracter predominant agricol iar oficialitățile acordau cu mai multă greutate statutul urban
unor localități. O creștere mai spectaculoasă – în Moldova, unde au luat ființă târgușoarele –
așezări mici, cu rol comercial. Păstrarea unui număr mai mare de orașe în Transilvania s-a
datorat poziției geografice, prezenței cetăților de apărare, statutului de ‖oraș liber‖ cu domenii
rurale (teritorium). Dintre orașele actuale care au apărut în sec. XVII – XIX fac parte:
Fălticeni, Panciu, Buhuși, Zimnicea, Alexandria, Corabia, Călărași, Fetești, Urziceni, Sinaia.
În cazul unora (Calafat, Zimnicea, Urziceni, Slobozia) este vorba despre o reurbanizare.
La începutul sec. XX ( 1912) erau 119 orașe.
În perioada 1912 – 1938 –28 orașe noi: Adjud, Mărășești, Moinești, Pașcani,
Solca, Vatra Dornei, Băile Govora, Băilești, Călimănești, Pucioasa, Balș, Blj, Teiuș, Lipova,
Năsăud, Oravița, Orșova, Petroșani, Reșița, Techirghiol, Eforie,. Altele îșî pierd statutul
urban: Chilia Veche, Ion Coervin, Mahmudia, Ocna Sibiu.
1930 -1948 – apar încă 10 orașe: Băile Slănic, Bușteni, Cisnădie, Fetești, Moreni,
Prfedeal, Brad, Sănicolau Mare, Fălciu, Răcari. În preajma celui de al doilea razboi mondial
erau 152 orașe.
În intervalul 1900 – 1948 au apărut 38 noi orașe. Funcțiile acestora erau
industriale, servicii de cură și tratament, comerț și căi de comunicație, producție agricolă,
agricolă și diverse servicii ( V. Nimigean, 1998).
Până la mijlocul secolului al XX-lea, cu tot progresul continuu al industriei, România
a rămas o ţară rural-agricolă, cu un nivel de urbanizare relativ scăzut (23,4% în 1948. Odată
cu procesul de industrializare treptată a României din perioada interbelică, după cum era şi
firesc s-a accentuat şi dezvoltarea urbană, manifestată, în primul rând, prin creşterea
numărului de oraşe și a populaţiei oraşelor de 1,8 ori, cu un spor mediu anual de 45 000
persoane. Dacă în 1912 Bucureştiul era singurul oraş mare al României, cu peste 341 000
locuitori, până în 1948 acestuia i s-au mai adaugat oraşele Cluj-Napoca, Iaşi, Galaţi şi
Timişoara, cu peste 100 000 fiecare, capitala însăşi depăşind un milion de locuitori. Populaţia
urbană a crescut de la 16% în 1912 la 23%, în 1948, reprezentând, pentru jumătatea secolului
XX, totuşi, un nivel redus de urbanizare. Existau judeţe în care proporţia populaţiei orăşeneşti
se situa sub 10% (Gorj, Sălaj, Bistriţa-Năsaud), iar cele mai urbanizate judeţe (Brăila,
Constanţa, Cluj, Braşov, Galaţi, Sibiu) aveau între 28 şi 35% populaţie urbană.
d. Oraşele din perioada contemporană
În a doua jumătate a secolului XX au avut loc modificări radicale în procesul de
dezvoltare economică şi socială a României, în mare parte consecinţă a politicilor ce au fost
urmate în acest domeniu. Acestea s-au produs cu intensitate maximă în două perioade de
tranziţie: 1950-1960/1962, care a marcat trecerea de la economia capitalistă la cea socialistă,
puternic centralizată şi planificată şi cea începută după 1989, de trecere de la economia
socialistă la economia de piaţă.
Între 1950 şi 1989, modelul dezvoltării României, ca şi a celorlalte state socialiste
central-europene s-a bazat pe industrializarea extensivă, coordonatǎ politic, însoţitǎ de
urbanizarea explozivă şi de sistematizarea întregului teritoriu naţional. Sistemul urban
naţional s-a consolidat în deceniile VII, VIII şi IX, pe baza imigrǎrilor din mediul rural şi a
declarǎrii de noi oraşe. S-a ajuns astfel la crearea unor structuri echilibrate la nivel judeţean,
fiecare judeţ dispunând de un sistem urban propriu. Industrializarea a avut, în etapa

80
respectivă, un rol decisiv în dezvoltarea urbană a ţării, iar oraşul industrial a constituit tipul
reprezentativ de aşezare urbană, cu o evoluţie ascendentă.
La recensămîntul din 1956, 33 de localități au fost declarate orașe, cu funcții
complementare diferite. În localizarea lor s-a urmărit și acoperirea unor spații rurale sau cu o
densitate redusă de orașe.
Funcțiile de bază erau:
- ind. extractivă (Lupeni, Petrila, Vulcan, Anina, Băicoi, Comănești, Moșdova
Nouă, Ștei, Nucet, Vațcău)
- ind. prelucrătoare (Victoria, Onești, Ocna Mureș, Codlea, Agnita, Azuga,
Zărnești, Jimbolia, C. Turzii,
- balneo – climaterică și turistică, asociată cu cea industrială (Băile Herculane,
Borsec, Buziaș, Covasna, Sovata, Olănești, Breaza)
Tot în 1956, 14 orașe au pierdut statutul urban, únele temporar ( Baia de Aramă,
Hârlău, Huedin, Tg. Frumos, Răcari, Ștefănești - Târg), altele definitv (Plenița, Filipești Târg,
Vama).
După 1960, urbanizarea a avut un ritm alert, impus de industrializarea forțată și de
exodul rural, ceea ce a generat aglomerarea zonelor industriale. Este perioada când începe să
se manifeste fenomenul de hipertrofie urbană și efectul orașului nou ( Victoria, Onești – Gh.
Gh - Dej, Ștei – Petru Goza) In 1960 au fost declarate 16 orașe noi, cu funcții industriale, iar
în 1968, cu prilejul noii reorganizări administrativ- teritoriale, au fost declarate alte 49 de
orașe. Ca efecto pozitiv, urbanizarea zonelor de câmpie, cu déficit de orașe, creându-se
echilibrul teritorial. Ca urmare, în anul 1986 peste jumătate din populaţia ţării locuia deja în
oraşe. În 1989 au mai fost declarate alte 24 de orașe, rețeaua urbană atingând în 1992 260 de
orașe și 267 în 2002.
În ansamblu, industrializarea şi urbanizarea postbelică au urmărit şi au realizat, în
mare parte, o trecere graduală de la societatea rural-agricolă tradiţională spre o societate
urban-industrială a sfârşitului de secol XX. Această evoluţie ascendentă s-a realizat în ritmuri
şi forme diferite, şi se exprimă printr-o dinamică specificǎ şi prin unele particularităţi socio-
culturale distincte ale procesului de urbanizare.
În prezent, sistemul urban al României, care însumează 320 oraşe, se află într-un
proces de restructurare, fenomenul urban căpătând dimensiuni şi caracteristici noi. Oraşul
industrial, ca tip reprezentativ de aşezare urbană, va fi treptat înlocuit de oraşul polifuncţional
şi de servicii.

7. 3.2. Tipuri de orașe după localizarea și polarizarea urbană

Prin localizare, orașele asigură polarizarea întregului teritoriu, cu intensități
diferite, la nivel județean sau de la o unitatea geografică la alta. Teoretic, fiecărui oraș i-ar
reveni, pentru polarizare, o suprafață de cca 915 kmp, 8,9 comune și aprox. 40 de sate.
Teritorial, ecartul este destul de mare, tinand cont de faptul ca jud. Prahova are 14 orașe iar
Giurgiu doar 3.
După I. Ianoș, în distribuția spațială a orașelor se evidențiază 3 centuri:
- la contactul dintre Carpați și Depresiunea Transilvaniei
- la contactul dintre Carpați și câmpiile extracarpatice
- pe Dunăre și în estul Moldovei
Între aceste centuri s-au creat ‖cîmpuri de influență‖, caracterizate prin tenndințe
de concentrare sau de dispersie a fluxurilor economice, demografice și social – culturale.
În 1940, Vintilă Mihăilescu distingea trei categorii de orașe, după poziția
geografică: de sub munte, de sub dealuri, de răspântie.

81
 7. 3.3 Tipuri de orașe după mărimea demografică
a. Orașe mici - < 20.000 loc.
b. Mijlocii - 20.000 – 100.000 loc.
c. Mari - 100.000 – 1 mil loc.
d. Foarte mari - >1 mil. loc.

Evoluția demografică a orașelor mari din România (1992 -2017)

Nr. crt. Municipiul Nr. loc. 1992 Nr. loc. 2002 Nr. loc. 2011 Nr. loc. 201726
1. Bucureşti 2. 067.545 1.926.334 1883425 2.104.967
2. Cluj-Napoca 328.602 317.953 324.576 323.108
3. Timişoara 334.115 317.660 319,279 331.004
4. Iaşi 344.425 320.888 290,422 371.889
5. Constanţa 305.581 310.471 283,872 315.394
6. Craiova 303.959 302.601 269,506 303.321
7 Braşov 323.736 284.596 253,200 290.167
8. Galaţi 326.141 298.861 249,432 302.772
9. Ploieşti 252.715 232.527 209,945 230.523
10. Oradea 222.741 206.616 196,367 221.861
11. Brăila 234.110 216.292 180,302 211.688
12. Arad 190.114 172.827 159,074 179.230
13. Piteşti 179.337 168.458 155.383 176.965
14. Sibiu 169.656 154.892 147.245 169.706
15. Bacău 205.059 175.500 144.307 196.638
16. Târgu Mureş 164.445 150.041 134.290 150.605
17. Baia Mare 149.205 137.921 123.738 147.954
18. Buzău 148.087 134.227 115.494 136.140
19. Botoşani 126.145 115.070 106.874 122.471
20. Satu Mare 131. 987 115.142 102.411 122.842
21. Rm. Vâlcea 113.624 107.726 98.766 118.890
22. Suceava 114.462 105.865 92.121 116.081
23. Piatra Neamţ 123.360 104.914 85.055 115.810
24. Dr.-Tr.Severin 115.259 104.557 92.617 110.098
25. Focşani 101.335 101.854 79,315 94.757
Sursa datelor: RPL 1992 -2011, Tempo online 2017

7.3.4.Tipologia funcțională
Preocupări în domeniu au avut I. Șandru, V,Cucu, P. Poghirc, V. Mihăilescu, C.
Herbst, I Ianos, etc. Criteriile care au stat la baza tipologiei au fost cele legate de ponderea
ocupată de populația activă pe sectoare de activitate, Se pot identidica următoarele tipuri de
orașe:
a. Orașe cu funcții secundare
b. Orașe cu funcții servicii
c. Orașe cu funcții agricole și silvicultură
d. Orașe cu funcții mixte

26
Estimări, populația după domiciliu

82
 a. Orașe cu funcții secundare - subtipuri:
- Specializate industrial , în care populația ocupată în industrie și construcții este de
peste 75% din populația activă totală . Numărul lor este în scădere, datorită tranziției
economice.
- Industrie și de servicii
- Industriale – agricole

b. Orașe cu funcții de servicii – subtipuri:

- specializate în servicii - populația ocupată în servicii > 75%
- servicii – agricole
- servicii – industrie

c. Orașe cu funcții agricole și silvice

- agricole - populația ocupată în agricultură > 75%
- agricole – industriale
- agricole – servicii

d. Orașe cu funcții complexe/mixte

Sunt acele orașe în care cele trei sectoare au ponderi relativ egale. Ele corespund, cu
precădere, orașelor mari, caracterizate printr-o concentrare importantă a populației în sectorul
secundar (peste jumătate din populația activă), o creștere a ponderii secorului terțiar, deși se
constată încă o insuficientă terțiarizare și o pondere aproape nesemnificativă a sectorului
primar (sub 3%).
Orașele mijlocii se confruntă cu scăderea activităților din sectorul secundar (ca
urmare a restructurării industriei) și primar și o creștere a sectorului terțiar - proces de
terțiarizare.
Orașele mici se constată scăderea sectorului secundar (ca urmare a restructurării
industriei) și primar și o creștere a sectorului terțiar.

7. 4. IERARHIZAREA URBANĂ
Poziția ocupată de orașe sau un grup de orașe are un rol hotarător în viața economico –
socială a unei țări. Dezvoltarea localităților urbane, centralitatea lor în rețeaua de locuit,
influențele pe care le au în teritoriu au condus la ierarhizarea acestora.

Criteriile de ierarhizare:
a. administrativ-teritoriale
b. potențialul economic

a. Ierarhizarea administrativă
Criteriul administrativ-teritorial – conturează :
- Municipiile (103 - 2011)
- Orașele cu funcții locale
Municipiile au vechi tradiții, încă din perioada antică. Sunt entități politico –
administrative și social – economice, cu largi competențe în conducerea locală. Au atribuții
multiple.
Conform legii nr. 2/1968, oraşele care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate
deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării, sau care au condiţii de
dezvoltare în aceste direcţii, pot fi organizate ca municipii.
83
 Legea 351/2001, actualizată în 2007, stabilește criteriile pentru investirea unui oraş cu
statutul de municipiu, stabilind seturi precise de indicatori demografici, economico-sociali şi
tehnico-edilitari, pe baza cărora orice localitate poate accede la o categorie administrativă
superioară.
Rangul localităţilor urbane din România

Rangul Statutul administrativ Numărul de localităţi

0 Municipiu, capitală 1
I Municipii 11
II Municipii 92
III Oraşe 216

Sursa : Legea 351/2001, Monitorul Oficial al României, XIII, 408. Date actualizate la 1 ian. 2011

Rangul localităţilor urbane din România

Statutul Importanță, Arie de
administrativ influență (km)
Rangul Nr. localităţi Polarizare/ Funcții Nr. locuitori
0 Municipiu, 1 Europeană Internațională >1 mil.
capitală
București (periferică)
11 60 -100
Cluj Napoca,
Iași, Timișoara,
I Municipii Centre nodale, > 200.000
Constanța, Galați,
Craiova, Brașov, Ploiești, Poli de creștere
Brăila, Bacău, Oradea
II Municipii 91 Centre de echilibru 60 -80 30.000 – 200.000
regional
III Oraşe 216 Atracție locală 10 -15 < 30.000

b. Ierarhizarea potențială
Criterii de diferențiere: potențialul economic și potențialul economico - social.
1. După potențialul economic, I. Ianoș (1987) identifică șase categorii de orașe :
- Orașe de importanță excepțională - București
- Orașe cu un potențial economic de valoare națională - Brașov, Cluj Napoca,
Iași, Timișoara, Craiova, Galați, Pl,oiești, Pitești
- Orașe cu potențial economic de importanță națională, în curs de consolidare și
diversificare - Arad, Oradea, Tg. Mureș, Sibiu, Bacău, Brăila, Baia Mare, Satu Mare,
Hunedoara, Drobeta Turnu Severin, Reșița, Piatra Neamț, Suceava, Deva.
- Orașe cu potențial economic de importanță zonală – Bârlad, Roman, Onești,
Mediaș, Petroșani, Turda, Făgaraș
- Orașe cu potențial economic de importanță județeană
- Orașe cu potențial economic de importanță locală

84
2. După potențialul social – economică – V, Cucu, P. Deică, Al Ungureanu identifică
5 categorii de orașe:
- Orașe de tip metropolă (București)
- Centre ‖poli de creștere‖
- Orașe de echilibru
- Centre de atractie zonală
- Centre de influență locală

85
 7. 5. DINAMICA SISTEMULUI DE AȘEZĂRI URBANE
DIN ROMÂNIA ÎN sec.XX și ÎNCEPUTUL sec. XXI

7. 5.1. Caractere generale

De la începutul secolului şi până în prezent, numărul oraşelor a crescut de 3,2 ori de la
cca. 100 la 320.
În același interval, populaţia urbană s-a multiplicat de 5 ori (de la cca. 2,0 milioane la
10.859.000), ponderea ei în populaţia totală crescând de la 20% la 54,0 % (în 2011). Faţă de
recensământul din 2002, ponderea populaţiei din mediul urban a crescut cu 1,5%.

Evoluţia populaţiei urbane (1956 – 2011)

Total populație Total populație % populaţie urbană în
Anii (mil.loc.) urbană (mil.loc) populaţia totală
1956 17,5 4,7 27,1
1966 19,1 6,2 32,6
1977 21,6 9,4 43,6
1992 22,8 12,4 54.3
2002 21,7 11,4 52,5
2011 20,1 10,8 54,0
+/- 2011vs 1956 +2,6 + 6,1 + 26,9
+/- 2011vs 2002 -1,6 - 0,6 + 1,5

Creşterea cea mai importantă s-a realizat în perioada regimului comunist, între anii
1960 -1989, perioadă caracterizată prin apariţia a peste 100 de oraşe noi şi un spor al
populaţiei urbane de cca 8 milioane locuitori. În ciuda unei creşteri numerice apreciabile şi
mult mai mare a populaţiei (de peste 5 ori), configuraţia ierarhiei proprii a sistemului a suferit
minime modificări, dacă se are în vedere paralelismul liniilor care ilustrează raportul rang -
talie la recensăminte. Cele mai marcante caracteristici sunt reducerea constantă a ponderii
oraşelor mici, paralel cu creşterea numărului de oraşe mijlocii şi mari şi distanţarea tot mai
netă a capitalei de restul oraşelor.

Gruparea orașelor pe categorii de mărilme demografică (1912 -2011)

20.000 – 1000.000- >1 mil.
Anul ˂20.000 loc 99.999 loc 299.999 loc >300.000 loc loc Total orase
1912 99 21 - 1 - 122
1930 113 25 3 - 1 142
1948 118 31 2 - 1 152
1956 130 41 7 - 1 171
1966 120 51 12 - 1 184
1977 140 77 17 1 1 236
1989 146 87 19 7 1 260
1992 153 85 17 7 1 262
2002 161 79 17 7 1 265
2011 224 77 16 2 1 320
Sursa datelor: INS

86
 În 1992, structura reţelei urbane cuprindea oraşe de mărimi şi funcţii variate,
asigurând un grad de acoperire a teritoriului de cca. 1 oraş/909 km2 (respectiv un cerc cu raza
de 17,0 km).
În 2011, raportul este de 1 oraş/744 km2 (respectiv un cerc cu R = 15,0 km). Având
în vedere că mărimea medie a unui oraş este de cca. 33.934. locuitori, aparent este asigurat un
grad satisfăcător de polarizare. Totuşi situaţia este departe de a fi satisfăcătoare dacă avem în
vedere că, în general funcţiile de servire urbană de calitate sunt asigurate, la un nivel
acceptabil, doar în oraşele cu peste 20.000 locuitori şi bun, în cele cu peste 50.000 locuitori,
iar distribuţia acestora este inegală, existând importante arii slab şi foarte slab polarizate.
Majoritate oraşelor mici şi foarte mici, cu excepţia unor oraşe balneo-turistice şi
câteva centre miniere, au un profil economic agro-industrial şi o slabă dezvoltare a sectorului
terţiar. Putem vorbi de numai cca. 96 oraşe (cele peste 20.000 locuitori) deci 30% din numărul
total, care îndeplinesc funcţii urbane şi un nivel de confort satisfăcător (în acest sens este
relevantă analiza indicatorilor minimali stabiliţi prin legea 351 /2001 şi ulterior prin legea 100
/2007).
În aceste condiţii, gradul de acoperire este de 1 oraş/2483 km2 (respectiv un cerc cu R
= 33 km). Mărimea medie a oraşului devine cca. 85.000 locuitori, iar dacă eliminăm capitala
ţării, aceasta se reduce la cca. 67.500 locuitori. În realitate însă din analiza distribuţiei şi
structurii reţelei urbane se poate observa că, în condiţiile în care mărimea medie a unui judeţ
este de cca. 5.800 km2, numărul oraşelor mijlocii mari este insuficient şi repartiţia lor este
inegală în teritoriu, ca urmare şi a unei distribuţii inegale a populaţiei pe categorii de localităţi.
Din punct de vedere al suprafeţei totale:
 cel mai extins oraş - Braşov, cu 26.722 ha
 cel mai restrâns, din categoria oraşelor mari, este Brăila, cu 3.996 ha.
În privinţa suprafeţei intravilanului:
 cel mai extins - Bucureştiul , 19.464 ha
 cel mai restrâns - Drobeta -Turnu Severin, 1.100 ha
Densitatea populaţiei în oraşele mari ale României variază între 1.944 loc./kmp
(Galaţi) şi 9.096 loc./kmp(Piteşti).
Alte oraşe cu densităţi mari ale populaţiei sunt Bucureşti (8.649 loc./kmp), Drobeta –
Turnu Severin (8.043 loc./kmp), Bacău, Cluj – Napoca și Iaşi (peste 7.000 loc./kmp).

87
 Anamorfoza densității populației urbane
Sursa:SDTR, 2016

Din cele 320 oraşe, dintre care 103 municipii, 86,3% au o populaţie sub 50 mii
locuitori (1/3 din populaţia urbană).
Populaţia oraşelor mari cu peste 100 mii locuitori, deşi în scădere, reprezintă 54% din
populaţia urbană și 29,4% din populaţia tarii. Cel mai mic municipiu este Beiuş (jud Bihor),
cu 10.051 locuitori. Predeal este cel mai ‖înalt‖ oraș, la 1060 m, Sulina cel mai ‖jos‖ oraș, -
4m. Județele cu cele mai multe orașe: Suceava (16), Prahova, Hunedoara (14), Constanta
(12). Județul cu cele mai puține orașe: Giurgiu (3).
Căile creşterii urbane au fost:
- migraţia sat - oraş
- creşterea naturală
- înfiinţarea de noi oraș
În intervalul 1966 – 1992, sporul de populaţie urbană - de cca. 6,2 milioane, s-a
realizat preponderent pe seama sporului migrator astfel:

Structura sporului de populaţie urbană - între 1966 şi 1992

migraţia sat - oraş 3,20 milioane 51,8 %
creşterea naturală 2,15 milioane 34,6 %
populaţia oraşelor noi 0,85 milioane 13,6 %
Total 6,20 milioane 100,0 %
sursa: Pascariu G, 2010

În această perioadă au fost declarate 77 de noi oraşe, marea majoritate având la bază
localităţi rurale (excepţie fac oraşele Motru şi Rovinari) în care au fost amplasate obiective
industriale importante şi care prin oferta de locuri de muncă creată au atras populaţia şi au
orientat investiţiile în construcţia de locuinţe.

88
 În acest sens, este simptomatică situaţia judeţului Gorj, unde 8 din cele 9 oraşe sunt
înfiinţate după 1966, ca urmare a deschiderii exploatării bazinului carbonifer ―Oltenia‖
(populaţia urbană a judeţului Gorj a crescut de 5,5 ori în intervalul respectiv de timp).
O dinamică ridicată a evoluţiei au cunoscut-o şi noile judeţe înfiinţate în 1968, în
special datorită dirijării prioritare a investiţiilor în industrie şi locuinţe către noile reşedinţe.
Se observă creşterea de peste 2 ori (superioară mediei pe ţară) a populaţiei urbane în
majoritatea marilor judeţe şi implicit a ponderii populaţiei urbane în populaţia totală. Unele
dintre noile dar şi mai vechile reşedinţe de judeţ au înregistrat creşteri spectaculoase ale
populaţiei:
• de peste patru ori: Slatina, Slobozia, Sălaj, Vaslui şi Râmnicu-Vâlcea
• de peste trei ori: Alba-Iulia, Bistriţa, Botoşani, Miercurea-Ciuc, Sfântu-Gheorghe,
Suceava, Târgovişte şi Târgu-Jiu.
În concluzie, se poate afirma că dezvoltarea urbană s-a datorat în foarte mare măsură
migraţiei sat - oraş şi stimulării creşterii reşedinţelor de judeţ prin politica de dirijare a
investiţiilor.
Consecinţele urbanizării rapide din ultimele decenii sunt o serie de perturbări în
structura şi ierarhia tradiţională a reţelei de localităţi din România.
Trebuie reţinute în mod special mutaţiile importante apărute în categoria orașelor
mijlocii şi oscilaţiile frecvente în categoria orașelor mici în comparaţie cu relativa stabilitate a
oraşelor mari.
Sistemul urban românesc actual are două slăbiciuni importante alături de cele anterior
semnalate:
• regresul provocat în mod artificial, al unor oraşe consacrate printr-o existenţă şi
funcţii îndelung consolidate (Bârlad, Fălticeni, Rădăuţi, Lugoj, Câmpulung, etc.)
• insuficienta consolidare a relaţiilor şi structurilor specific urbane în oraşele etapei
industrializării forţate.
Aceste aspecte indică faptul că sistemul urban se găsea, în 1990 - momentul
schimbării radicale a sistemului social-politic şi economic - într-o stare de echilibru aparentă,
dar în fond plină de tensiuni şi incertitudini.

89
 7.5.3. EVOLUŢIA SISTEMULUI URBAN ÎN PROFIL TERITORIAL

În intervalul 1912 - 1930 rețeaua urbană a avut o evoluţie lentă, rezultat al unei dezvoltări
tradiţionale. Evoluţia sistemului urban s-a caracterizat printr- un fel de staţionare.

Procesul de urbanizare în perioada 1912 – 1930

(sursa: Pascariu G, 2010)

Zonele cunoscute ca zone istorice de formaţie urbană în perioada anterioară anului

1912, zone de rezistenţa urbană, de actrivism urban (cu culoarea verde pe harta) sunt: vestul
Moldovei, podişul Bârladului, coridorul Dunării între Calafat - Cernavodă şi Brăila - Sulina,
sudul litoralului, Subcarpaţii Orientali, centrul Câmpiei Române, centrul Transilvaniei,
depresiunea Braşovului, Câmpia de Vest, podişul Someşan, centrul Maramureşului.

Intervalul 1930 - 1948 este o etapă care cuprinde atât perioada de vârf a dinamicii
economice interbelice dar şi perioada războiului şi primele reaşezări radicale post-belice.
Spaţiul urban prezintă o răsturnare dramatică, ca urmare a anilor de război. Moldova, cea mai
afectată, prezintă o vastă zonă de subdezvoltare. Se conturează în schimb zone de reluare a
unei evoluţii accelerate pe axa Bucureşti-Braşov, în sudul Transilvaniei precum şi în Banat.

90
 Procesul de urbanizare în perioada 1930 – 1948 (sursa: Pascariu G, 2010)

Perioada 1948 - 1956 corespunde primei faze de dezvoltare planificată, în care

centralizarea iniţiativei şi puterii de decizie se consolidează pentru o lungă perioadă de timp.
Axa Bucureşti - Braşov - Cluj se evidenţiază ca zonă polarizatoare a dinamicii urbane. Marile
proiectele de amenajare macroteritorială (zona canalului Dunăre - Marea Neagră, operaţiunile
de la Bicaz sau Oneşti), conduc la formarea unor zone noi de urbanizare.

Procesul de urbanizare în perioada 1948 – 1956 (sursa: Pascariu G, 2010)

În intervalul 1956 – 1966 se declanşează amplul fenomen de migrare din spaţiul rural
către zonele de dezvoltare a industriei grele şi în special a celei constructoare de maşini,
considerată obiectiv prioritare ale industrializării socialiste. În acelaşi timp apare o
91
discrepanţă vizibilă între ―suprafeţele‖ active şi cele ―inactive‖, sugerând o concentrare
aproape exclusivă a creşterii în spaţiul urban, în dauna spaţiului rural. Elementele decizionale
influenţează puternic configuraţia dezvoltării în localităţi, fenomenele de involuţie devenind
sporadice.

Procesul de urbanizare în perioada 1956 – 1966 (sursa: Pascariu G, 2010)

Anii 1966 - 1977 reprezintă etapa primă a industrializării forţate, care a antrenat o
traiectorie specifică a destinului economic al României caracterizat mai ales prin ignorarea
conjuncturilor pieţei internaţionale.
Acest proces se asociază, în planul organizării teritoriului, ―lansării planului de
sistematizare - distribuţia egala şi echilibrata a forţelor de producţie şi implicit a spaţiului
urban în teritoriu‖.
Politica de urbanizare este promovată cu energie, zonele de evoluție urbană se
generalizează, dezechilibrând raporturile între potenţialul real şi dezvoltarea proiectată.
Involuţia urbană (în sensul definit anterior) dispare.

Procesul de urbanizare în perioada 1966 – 1977(sursa: Pascariu G, 2010)

92
 Cea de a doua fază a industrializării forţate este perioada 1977 - 1989, care în mod
neaşteptat generează fenomene de stagnare, limitele creşterii urbane fiind aparent epuizate, de
proiectele economice de foarte mari dimensiuni iniţiate în perioada anterioară. Este perioada
―Urbanizarii forţată a satelor‖. În această perioadă continuă concentrarea excesivă a populaţiei
în centrele politico – administrativă

Procesul de urbanizare în perioada 1977 – 1992 (sursa: Pascariu G, 2010)

Evoluţia spaţială a sistemului urban după 1989 continuă perioada de relativă stagnare,
creşterea urbană fiind stopată atât de regresul în plan demografic, de fenomenul migraţiei
inverse (oraş - sat), de declinul economic ca şi de reducerea tendinţelor de declarare de oraşe.
Este simptomatic pentru intervalul 1989 - 1997 faptul că au fost declarate numai 3 oraşe noi
(Făget şi Teiuş în 1994 şi Baia de Arieş în 1997) în comparaţie cu perioada 1948 - 1989, când
au apărut 108 noi oraşe, respectiv un ritm mediu decenal de 27 oraşe (sau 2,7 /an).

CONCLUZIE
Transformările sistemului urban, in sec XX, în profil teritorial, au consolidat anumite
regiuni şi axe urbane, altele fiind în schimb defavorizate. Astfel, se poate aprecia că o linie de
forţă s-a dezvoltat pe axa Bucureşti - Ploieşti - Braşov, prelungită spre centrul şi vestul
podişului Transilvaniei, până la Cluj - Napoca şi s-a consolidat centura urbană din vestul
Moldovei, în schimb a fost ratată şansa dezvoltării unui ax urban dunărean (parţial
compensată de formarea axului Cernavodă - Constanţa) şi consolidarea zonelor urbane de
tradiţie din vestul şi nordul ţării.
La sfârşitul anilor '90, în ciuda expansiunii reţelei de aşezări urbane, zone importante
ale teritoriului continuau să rămână în afara unei raze de acoperire optimă a oraşelor,
constituind arii cu un caracter predominant şi uneori profund rural.
Au fost identificate 17 arii lipsite de centre urbane pe o rază de 25-30km. Dintre
acestea, 12 sunt în sudul şi estul ţării şi doar 5 în vest. Centrul ţării cu excepţia unei zone de
nord-vest (Câmpia colinară a Transilvaniei) era cel mai bine acoperit cu reţeaua de centre
urbane.
În ultimii 10 ani, prin declararea a peste 50 de oraşe noi, o parte din aceste 17 arii sunt
acoperite de centre urbane: sudul şi centrul Olteniei, sudul Dobrogei, nord-estul Moldovei.
Totuşi trebuie subliniat că declararea multora din aceste noi oraşe nu s-a făcut cu respectarea

93
criteriilor minimale de echipare cu utilităţi şi servicii, drept care rolul şi funcţionalitatea lor în
teritoriu rămâne în general necorespunzător. După promovarea legii 100 /2007 care introduce
nişte criterii ceva mai restrictive, curentul "inflaţionist" de declarare de noi oraşe se reduce
considerabil.
Consolidarea structurii actuale, prin echiparea corespunzătoare a oraşelor mici
declarate după 1990 poate fi un obiectiv principal al unei politici urbane în România
următoarelor decenii.

Reţeaua de localităţi urbane şi zonele lipsite de oraşe pe o rază de 25-30km

(PATN,Secţiunea IV, 2001)

7.5. 4. VULNERABILITĂȚI ALE REȚELEI URBANE ACTUALE

Studiile efectuate de specialiști în vederea realizării Strategiei de dezvoltare

teritorială a României (2016)27, evidențiază faptul că rețeaua de localități din România
prezintă o distribuție spațială echilibrată, cu o medie de 8 orașe pe județ, dar este polarizată
de către București, oraș care a avut cea mai puternică creștere economică dintre orașele din
fostul bloc comunist, concentrând peste 50% din investițiile străine din România și
contribuind cu peste 25% la PIB-ul național. De altfel, România este una din țările cu cel mai
mare grad de hipertrofiere urbană (diferența dintre capitală și restul localităților urbane) din
Europa. Această polarizare puternică a Bucureştiului a cauzat o slabă dezvoltare economică a
oraşelor adiacente, pe o rază de aproximativ 100 de km ne-existând un oraş cu o populaţie mai

27
Strategia de dezvoltare teritorială a României. România policentrică 2035. Coeziune şi competitivitate teritorială, dezvoltare
şi şanse egale pentru oameni, MADR, 2016

94
mare de 50.000 de locuitori (cu excepţia Ploieştiului), prin urmare, cele existente sunt
incapabile să contrabalanseze sau să fructifice influenţa Capitalei.
O altă problemă cu privire la echilibrul reţelei de localităţi urbane este lipsa unei
categorii consistente și bine configurate de oraşe mijlocii – din totalul de 320 de localităţi
urbane, 279 au sub 50.000 de locuitori (86%). Doar 20 de oraşe au o populaţie cuprinsă între
50 - 100.000 de locuitori și numai 13 oraşe se încadrează în categoria 100 - 200.000 de
locuitori și numai 8 oraşe peste 200.000 de locuitori
Tendinţa de (re)ruralizare este evidentă în cazul oraşelor mici și mijlocii (Ianoş I.,
2006) și se manifestă prin renunţarea la facilităţile urbane (alimentare cu apă curentă,
termoficare), care au devenit prea scumpe pentru o parte din locuitorii urbani, creşterea
populaţiei ocupate în agricultură, la care se adaugă un flux important al migraţiei de
reîntoarcere și extinderea urbană necontrolată în afara spaţiului destinat locuințelor, unde
acestea sunt lipsite de regulă de cele mai elementare facilităţi (atât zone prospere cât și zone
sărace).

Sursa: Studiu de fundamentare PATN-Rețea de localități, 2016

În perioada 1990 - 2011 au fost declarate 60 de oraşe noi, dar pentru cele mai multe
dintre acestea, această trecere de la rural la urban nu a fost dublată şi de asigurarea dotărilor şi
a serviciilor pe care, trebuie să le îndeplinească un oraş.
În perioada 1990 - 2011 se evidenţiază o scădere accentuată a populaţiei urbane din
oraşele mari (peste 100.000 locuitori), precum şi reducerea numărului de oraşe mijlocii (între
20 și 100 mii locuitori) în urma declinului lor demografic. În paralel s-a înregistrat o creştere
a numărului de oraşe mici (sub 20 mii locuitori), precum şi a populaţiei totale a acestora.
Aceste tendinţe sunt cauzate de un spor natural negativ, de migraţia populaţiei din oraşe
către rural (ca efect al restructurării industriale) sau în zonele periurbane, cu precădere în
zonele de polarizare ale marilor municipii inclusiv în oraşele mici din această zonă, ca urmare
a fenomenului de expansiune urbană și de mobilitate în afara țării pentru muncă.
95
 Structura pe vârste reflectă un proces lent de îmbătrânire demografică, cauzat mai ales
de scăderea natalităţii. Această degradare continuă a structurii pe vârste este considerată mult
mai gravă de specialiştii demografi decât scăderea numărului populaţiei totale.
Economia oraşelor româneşti a fost zguduită de două elemente cu impact major în
dezvoltarea acestora – restructurarea industrială de după anul 1990 şi criza financiară
începută în anul 2008. Cele mai afectate au fost oraşele mono-industriale sau cele cu
întreprinderi industriale gigant implantate în mod artificial în perioada socialistă și care, după
1989, nu au putut dezvolta noi activităţi care să preia forţa de muncă disponibilizată.
Totuși, oraşele mari aflate în plin proces de expansiune a serviciilor pot fi enumerate
printre câştigătoarele perioadei de tranziţie (Benedek, 2005). La polul opus, se află oraşele
mici și mijlocii, centrele industriei prelucrătoare în declin, oraşele miniere, reşedinţele de
judeţ cu populaţie crescută artificial după 1968. Astfel, numeroase centre urbane au cunoscut
un declin socio-economic ceea ce a generat diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor
adiacente.
Provocările/vulnerabilitățile orașelor romînești se referă la:
 grad slab de urbanizare – în cazul României, aproximativ 60%, în ciuda
distribuției spațiale echilibrate;
 grad ridicat de hipertrofiere urbană (prin diferența dintre capitală și restul
localităților urbane), cauzată de o serie de factori istorici;
 lipsa unei categorii consistente și bine configurate de oraşe mijlocii;
 tendinţă de ruralizare a oraşelor mici și mijlocii, asociată riscului de deteriorare a
nivelului de trai al populaţiei aflate în aceste zone;
 extinderea urbană necontrolată în afara zonei rezidențiale și creşterea ponderii
activităţilor agricole;
 scăderea accentuată a populaţiei urbane din oraşele mari precum şi reducerea
numărului de oraşe mijlocii, cauzate de un proces lent de îmbătrânire
demografică, de migraţia populaţiei din oraşe către rural şi periurban / respectiv
polarizării urbane;
 dezechilibre economice, ca urmare a restructurării industriale şi crizei financiare
începute în 2008;
 existenţa unor probleme de mediu în zonele urbane.
La nivelul orașelor mici, din cele 225 de orașe, 134 au sub 10.000 locuitori, iar 91 între
10.000 și 19.999. Față de 1992, se observă o creștere a numărului de orașe foarte mici. Aceste
tendinţe sunt cauzate de un spor natural negativ, de migraţia populaţiei din oraşe către rural
(ca efect al restructurării industriale) sau în zonele periurbane, cu precădere în zonele de
polarizare ale marilor municipii inclusiv în oraşele mici din această zonă, ca urmare a
fenomenului de expansiune urbană, sau mai ales, ca urmare a declarării unui număr 60
localităţi drept oraşe.
Diminuarea forţei de atracţie oraşelor mici s-a produs fie din cauza declinului economic,
fie din cauza apropierii spaţiale de alte centre urbane care le modifică relaţiile cu localităţile
rurale învecinate. Un exemplu relevant este dat de oraşele recente cu profil funcţional
predominant agricol.

96
 Tipologia ariilor de polarizare ale orașelor mici
Sursa: Studiu de fundamentare PATN-Rețea de localități, 2016

În cazul orașelor mici și nu numai, probleme de dezvoltare deosebite se înregistrează în

cazul tipurilor de oraşe monoindustriale: majoritatea aparţin, din punct de vedere al
specializării, industriei grele (extractivă, metalurgică, chimică, a construcţiilor de maşini),
restul fiind monospecializate în ramurile industriei uşoare şi alimentare. Cele mai multe oraşe
monoindustriale au apărut ca o consecinţă a urbanizării din perioada comunistă, bazată pe
decizii politice de planificare socio-economică centralizată. Importanţa acestor oraşe în
structura urbană naţională a scăzut lent până la începutul secolului XXI, în contextul amplelor
transformări produse în plan economic şi social. Ponderea lor din numărul total de oraşe la
nivelul ţării a crescut în perioada comunistă, de la de la 13,6% în 1968 la 16,5% în anul 1992
pentru ca după în 2011să scadă sub 9%. Dispariția caracterului monoindustrial nu a însemnat
însă și rezolvarea problemelor lor sociale și de mediu (în cele mai multe cazuri).
În România, putem vorbi de trei tipuri de evoluţie ale orașelor mici:
 oraşele mici, localizate în zone rurale extinse, care deţin mai multe funcţii de
deservire ale acestor zone rurale şi care prezintă zone de influenţă relativ bine
conturate (atât oraşe mici cu nivel de dezvoltare mediu: Babadag, Lipova, Haţeg,
dar și oraşe cu nivel de dezvoltare scăzut: Moldova Nouă, Vânju Mare, Hârlău,
Hârşova etc.);
 oraşele mici mai dezvoltate amplasate în apropierea unor centre urbane mari, de
cele mai multe ori cu funcţii administrative, a căror forţă de polarizare o absoarbe
pe cea a oraşelor mici (Mioveni în apropierea municipiul Piteşti, Plopeni lângă
97
 Ploieşti, Ghimbav în proximitatea Braşovului, Eforie lângă Constanţa);
 oraşele mici mai puţin dezvoltate ale căror zone de influenţă sunt înglobate în
zonele de influenţă ale unor oraşe mai dezvoltate (indiferent de distanţa faţă de
acestea). În această ultimă categorie pot fi menţionate: Ocnele Mari (încadrat în
zona de influenţă a municipiului Râmnicu Vâlcea), Bumbeşti Jiu (încadrat în zona
de influenţă a municipiului Târgu Jiu), Amara (încadrat în zona de influenţă a
municipiului Slobozia), Broşteni (Vatra Dornei), Salcea (Suceava), Bucecea
(Botoşani), Livada (Satu Mare), Miercurea Nirajului (Târgu Mureş). Totodată,
după unele criterii de delimitare a zonelor de influenţă, oraşele mari pot îngloba
mai multe centre urbane mici din judeţ în zona lor de influenţă: Râmnicu Vâlcea
(Ocnele Mari, Băile Govora, Băile Olăneşti), Ploieşti (Plopeni, Urlaţi, Boldeşti
Scăeni), Constanţa (Techirghiol, Ovidiu, Năvodari), Baia Mare (Baia Sprie,
Cavnic, Tăuţii Măgherăuş), Sibiu (Tălmaciu, Cisnădie, Ocna Sibiului), Arad
(Curtici, Nădlac, Pecica).

7.5.5. DISTORSIUNI ÎN DINAMICA SISTEMULUI

DE AŞEZĂRI URBANE

Principalele distorsiuni ierarhice în sistemul urban românesc au avut ca origine

politica de industrializare selectivă a oraşelor prin mari unităţi, precum şi politica de
dezvoltare urbană, promovate în perioada de după cel de-al doilea război mondial.
Restructurarea economică actuală şi evoluţia societăţii româneşti au determina o
reaşezare a sistemului urban, deficitar atât în principalele sectoare ierarhice ale sale, cât şi la
nivel regional.
La nivel de macroscară sunt evidente următoarele anomalii (care se pot asocia
unor distorsiuni) (Ion Ianoș, 2000) :
- bază slab reprezentată a ierarhiei urbane
- dezvoltarea anormală a sectorului median
- nediferenţierea clară a ierarhiei urbane în sectorul său superior
- hipertrofierea capitalei
Din perspectiva etapei de tranziţie, cel mai afectate au fost anumite categorii şi tipuri de
oraşe:
- oraşele mici şi mijlocii
- oraşele monofuncţionale, dependente de o anumită ramură industrială
- oraşele miniere aflate în zone cu resurse în curs de epuizare sau devenite
nerentabile
- oraşele situate la o relativă depărtare de reţeaua majoră de căi de comunicaţii,
cu accesibilitate dificilă
- oraşele mici şi mijlocii aflate în zone intens poluate.
În acelaşi timp este previzibil om oarecare dezvoltare pentru următoarele tipuri şi
categorii de oraşe:
- oraşele mari şi foarte mari cu o diversificare a funcţiilor economice şi
serviciilor
- oraşele aflate la intersecţia principalelor căi rutiere, feroviare şi navigabile
- oraşele - port cu viitoare zone economice libere
- oraşele situate în apropierea unor puncte de frontieră cu trafic în creştere.
98
99
 7.5.5. ZONE METROPOLITANE ÎN ROMÂNIA

7.5.5.1. Prezentare generală

Zonele metropolitane - spaţii aflate sub influenţa unor centre urbane cu funcţii
macroregionale a căror populaţie depăşeşte 1 milion locuitori, plafonul demografic al zonelor
metropolitane fiind cuprins între 5 şi 30 milioane locuitori (Erdeli et al, 1999). Prin urmare,
extrapolat la spaţiul românesc, termenul „metropolitan‖ este impropriu.
Metropolele regionale, cu excepţia Capitalei, se situează sub plafonul demografic
de 400.000 locuitori şi polarizează spaţii ce deţin sub 1 milion locuitori, a căror caracteristici
sunt mult mai apropiate zonelor periurbane. Iată de ce, în legislaţia românească, a fost
introdus la baza definirii zonei metropolitane caracterul asociativ al structurilor
administrativ-teritoriale de nivel comunal limitrofe marilor centre urbane.
Zona metropolitană este definită de Legea nr. 351 /2001 privind aprobarea
Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a IV-a – Reţeaua de localităţi drept
"Zonă construită prin asociere bazată de parteneriat voluntar, între marile centre urbane
(capitala României şi municipiile de rang I) şi localităţile urbane şi rurale aflate în zona
imediată, la distanţa de până la 30km, între care s-au dezvoltat relaţii de cooperare pe
multiple planuri". Articolul 7 din aceeaşi lege sugerează drept motivaţie a constituirii zonelor
metropolitane, nevoia unei dezvoltări echilibrate a teritoriului din jurul capitalei şi celor 11
oraşe mari (municipii de rangul I) cu rol şi funcţii regionale (Bacău, Braşov, Brăila, Cluj-
Napoca, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Timişoara) şi posibilitatea adoptării
de către acestea a unui program comun de dezvoltare a zonei, cu consultarea populaţiei.Legea
precizează însă faptul că aceste zone constituite ca asociaţii "funcţionează ca entităţi
independente fără personalitate juridică".
Instituţionalizarea acestei forme de asociere are drept cadru legal legea
administraţiei publice locale 215 /2001, cu completările şi modificările ulterioare. Prin legea
286 /2006, care modifică şi completează legea 215 /2001 se aduc unele precizări legate de
zonele metropolitane. Astfel zona metropolitană este "asociaţia de dezvoltare intercomunitară
(ADI) constituită pe bază de parteneriat între capitala României sau municipiile de rangul I
şi unităţile administrativ-teritoriale aflate în zona imediată".
Pe baza acestor extrem de sumare elemente de cadru normativ, s-au constituit
zone metropolitane în marea majoritate a celor 11 municipii de rang I. Printre primele
asociaţii ale zonelor metropolitane s-au numărat municipiile Iaşi, Oradea, Braşov (2004-
2005), urmate de Bacău şi Constanţa. În 2008-2009 s-au constituit şi asociaţii ale zonelor
metropolitane Cluj-Napoca, Craiova, Ploieşti, Timişoara. Ulterior, Suceava (2011), Baia
Mare, Botoșani (2012), Satu Mare Piatra Neamt (2013), Vaslui (2014).
Gradul de asociere al unităţilor administrativ-teritoriale la nivel naţional în
structuri metropolitane este de 4,52% - unul foarte mic în comparaţie cu numărul de comune
şi oraşe care nu fac parte din structurile metropolitane.
Unul dintre motivele pentru care în România procentul de asociere a unităţilor
administrativ-teritoriale în structuri metropolitane este unul relativ redus poate fi identificat în
vechiul cadrul legal care stă la baza organizării şi funcţionării zonelor metropolitane, ce
permite asocierea în cadrul zonelor metropolitane a unităţilor administrativ-teritoriale ce se află
la o distanţă de până la 30 de km faţă de oraşul de rang zero sau unu în jurul căruia se formează
zona metropolitană.
Factorului politic poate reprezenta de asemenea unul dintre motivele care poate
contribui la dezvoltarea zonelor metropolitane.
În contextul integrării economice şi al globalizării, acţiunile de amenajare a zonelor
metropolitane pot genera, pe lângă demersurile privind creşterea economică, şi o serie de
100
consecinţe economice negative asupra mediului şi asupra coeziunii sociale, existând
posibilitatea de a se dezvolta numai aşa- numitele insule de creştere în jurul metropolelor, în
vreme ce alte unităţi administrativ-teritoriale de mărime mai mică pot fi deconectate de la
procesul de creştere.
Pentru a beneficia de finanţarea europeană, marile oraşe au trebuit să constituie
asociaţii de dezvoltare intercomunitară cu alte unităţi administrativ-teritoriale vecine. Se poate
observa că din acest grup de asociaţii de zone metropolitane lipsesc Bucureştiul şi aşa numitul
sistem urban Brăila – Galaţi. În cazul acestora, eforturile întreprinse în anii trecuţi nu au dat
roade datorită neînţelegerilor la nivelul factorului politic. Aceiasi situatie - Timisoara.
Dimensiunea lor variază de la 8-10 unităţi administrativ teritoriale, la 18-20, iar în
cazul Bucureştiului numărul acestora depăşea 60 de astfel de entităţi în funcţie de variantele
elaborate. În unele cazuri, zonele metropolitane cuprind şi alte centre urbane în afara
municipiului (cazul Braşovului, Constanţei sau Ploieştiului), dar în general ele sunt formate
din teritorii eminamente rurale gravitând în jurul marelui oraş.
În cele mai multe cazuri decalajele de dezvoltare economică, socială şi spaţială, între
municipiu şi zona sa de influenţă (zona metropolitană) sunt majore.
Atentie deosebita - gestionarea disparităţilor din zonele metropolitane, a
disfuncţionalităţilor generate de o evoluţie, de regulă ncontrolată şi contradictorie şi
asigurarea unei dezvoltări coerente şi integrate.

7.5.5.2. REPARTIȚIA GEOGRAFICĂ A ZONELOR METROPOLITANE

Zonele metropolitane din Regiunea de nord -est

Zona metropolitana Iasi - constituita in 2004, este formata din municipiul Iasi si 13
comune inconjuratoare, la care se adauga alte 5 comune cu statut de observator.
Zona metropolitana Bacau - constituita in 2006, este compusa din municipiul Bacau
si 20 de comune.
Zona metropolitana Suceava - constituita in 2011, este formata din municipiul
Suceava, orasul Salcea si 12 comune limitrofe.
Zona metropolitana Botosani - constituita in 2012, este formata din municipiul
Botosani si 6 comune care il inconjoara, cu dorinta de extindere spre orasul Bucecea si inca 3
comune.
Zona metropolitana Vaslui - constituita in 2014, este formata din municipiul
Vaslui si ocomună, Muntenii de Sus, cu dorinta de extindere catre alte 10 comune.
Zona metropolitana Piatra Neamt - constituita in 2013, prevede asocierea cu orasul
Roznov si alte 9 comune.

Zonele metropolitane din Regiunea de sud -est

Zona metropolitana Galati-Brăila (Dimitrie Cantemir) - are o populaţie de peste
530.000 locuitori (93,8% - populaţie urbană), fiind alcătuită din 3 localități urbane: 2
municipii reşedinţă de judeţ (Galaţi şi Brăila), 1 oraş (Măcin),malaturi de 24 comune din
judetele Braila (7), Galati (14) șiTulcea (3). Este a doua zonă metropolitană din România ca
număr de locuitori, cu un imens potenţial de accesibilitate multimodală şi are acces la
Dunărea accesibilă maritim, care este parte a Coridorului VII - Dunărea navigabilă, care
asigură o conexiune directă cu Vestul Europei.
Canalul Dunăre-Marea Neagră (Constanţa – Cernavodă), reprezintă o serioasă
concurenţă pentru dezvoltarea sistemului prin relaţia navală a continenului cu marea. Sistemul

101
urban Galaţi – Brăila nu are aeroport şi nici pod peste Dunăre (lipsa unui pod). Un alt element
puternic restrictiv îl reprezintăfaptul că este o enclavă urbană într-o întinsă regiune rurală .
Zona metropolitană Constanța - alcătuită din 14 localități, dintre care 6 orase
(municipiul Constanța, orasele: Năvodari, Ovidiu, Eforie, Basarabi, Techirghiol) si 8
comune: Mihail Kogălniceanu, Cumpăna, Valu Lui Traian, Lumina, Tuzla, Agigea, Corbu si
Poarta Albă). Deține 70% din populația județului ( 446.595 de locuitori) și 30% din
suprafața jud. Constanța.

Zonele metropolitane din Regiunea de S Muntenia

Zona Metropolitană Ploiești - alcăuită din 15 unități administrativ-teritoriale:
municipiului Ploiești,, orașele Băicoi, Boldești-Scăieni, Plopeni și comunele Ariceștii-
Rahtivani, Bărcănești, Berceni, Blejoi, Brazi, Bucov, Dumbrăvești, Păulești, Târgușoru Vechi
și Valea Călugărească. Profilul economic și funcțional este eterogen, fiind alcătuit din:
- - orașe cu funcții industrial-agrare: Băicoi și Boldești-Scăieni;
- - orașe cu funcții industriale: Plopeni;
- comune cu profil industrial: Bucov, Brazi;
- comune cu profil mixt (industrie-agricultură-servicii): Valea Călugărească,
Păulești, Blejoi, Ariceștii-Rahtivani, Bărcănești, Blejoi, Dumbrăveni, Târgușoru.
Efectele suburbanizării s-au concretizat în apariția de noi cartiere rezidențiale, transferul
populației către periferie, apariția de platforme industriale, logistice și comerciale, relocarea
facilităților de producție din centrul orașului, au fost cele mai vizibile în comunele Păulești,
Blejoi, Târgușoru Vechi.
Din perspectivă economică, cele mai dinamice zone au fost Ariceștii-Rahtivani și
Brazi, unde există platforme economice de mari dimensiuni.

102
 Zonele metropolitane din Regiunea de sud -vest
Zona Metropolitană Craiova - compusă din 24 localități: 1 municipiu (Craiova), 2
orașe (Filiași și Segarcea), 21 de comune: (Almăj, Brădești, Breasta, Bucovăț, Calopăr,
Coțofenii din Față, Ghercești, Ișalnița, Mischii, Murgași, Pielești, Predești, Simnicu de Sus,
Terpezița, Țuglui, Vârvoru de Jos, Cârcea, Coșoveni, Vela, Teasc, Malu Mare. Populația este
de 356.544 locuitori . Deține 54% din populație și 20% din suprafața jud. Dolj.
Zonele metropolitane din Regiunea de vest
Zona Metropolitană Timișoara - alcătuită din Timișoara și 11 comune periurbane
(Ghiroda, Moșnița Nouă, Giroc, Sânmihaiu Român, Săcălaz, Sânandrei, Giarmata, Orțișoara,
Remetea Mare, Șag și Parța). Nu este funcțională.

Zonele metropolitane din Regiunea de nord-vest

Zona Metropolitană Cluj-Napoca - alcătuită din 18 localităţi componente28, extinsă pe
22,8% din suprafaţa totală a judeţului Cluj, cu peste 418.153 de locuitori (60,5% din populaţia
judeţului 2011), prezintă o tendinţa de concentrare a populaţiei în zona metropolitană este tot
mai accentuată.

Zona Metropolitană Oradea - a fost creată în 2005 și cuprinde Municipiul Oradea și

11 comune . Deține 10% din suprafaţa totală a judeţului Bihor, 245.537 de locuitori (42,7%
din cea a judeţului, 2011), cu o densitatea medie a populaţiei în Zona Metropolitană Oradea
este de 326 locuitori/km², în timp ce în restul judeţului Bihor este de doar 47 locuitori/km².
Zona Metropolitană Baia Mare - 19 localități, 215.932 locuitori (2011) . Formată din
municipiul Baia Mare, 5 oraşe şi 12 comune din aria limitrofă a municipiului Baia Mare.
Suprafaţă de peste 1.388 de km² (22% din suprafaţa totală a judeţului Maramureş), 44,6% din
populaţia judeţului).
Densitatea populaţiei este de 153,7 locuitori/km² în teritoriul Zonei Metropolitane Baia
Mare, respectiv de 52,6 locuitori/km² în restul judeţului Maramureş. Între 2002-2011,
populaţia Z M Baia Mare a scăzut cu 16.526 de persoane (-7,2%), în timp ce în restul
judeţului Maramureş scăderea a fost de 14.925 de persoane (-5,3%). Nu putem vorbi de o
tendinţă de concentrare a populaţiei în zona periurbană a municipiului Baia Mare, ci, din
contră, de o tendinţă de deconcentrare (suburbanizare).

Zonele metropolitane din Regiunea Centru

Zona Metropolitană Brașov - alcătuită din municipiul Brașov și 17 comunități
învecinate acestuia, constituită în scopul creării de noi oportunități deafaceri, al construcției și
amenajării de locuințe și locuri de recreere, al atragerii de investiții mai consistente, și al
coordonării mai bune a proiectelor de mediu și infrastructură. Are o populație de 402.041 de
locuitori, o suprafața în jur de 1300 kilometri pătrați. Prin potenţial şi tradiţie, accede la
tendinţele dezvoltării urbane europene, prin politici publice de dezvoltare spaţială care să ţină
cont de interesele complexe ale întregului teritoriu înconjurător. Prezenţa unui mare centru
urban, alături de două municipii şi trei oraşe de mici dimensiuni oferă condiţii pentru o
dezvoltare economică echilibrată a zonei metropolitane. Îmbinarea armonioasă a avantajelor
pe care le oferă mediul urban şi mediul rural pun bazele unei microregiuni de dezvoltare cu
impact la nivel regional şi naţional.

28
1 municipiu - Cluj-Napoca și 16 comune: Aiton, Apahida, Baciu, Bonțida, Borșa, Căianu, Chinteni, Ciurila,
Cojocna, Florești, Gârbău, Gilău, Jucu, Petreștii de Jos, Tureni, Vultureni.

103
 Brașovul, singurul pol național de creștere din Regiunea Centru, este în același timp și
un motor al dezvoltării. Atractivitatea se datorează poziției geografice, infrastructurii de
transport și rețelei de utilități dezvoltate, reliefului diversificat și atractiv, forței de muncă
calificate (Brașovul are cel mai mare grad de urbanizare din regiunea Centru (74,7%).
Nivelul calității vieții populației din municipiului Brașov este superior celui existent în alte
orașe.
Datorită existenței unei universități de stat și a cinci universități private, Brașovul -
un centru regional universitar important ( cu aprox. 40.000 studenti). Rețeaua urbană este
foarte bine conturată, cu structuri urbane mature și bine dezvoltate. În interiorul regiunii,
Municipiul Brașov cel mai competitiv în termenii PIB/ locuitor și ai productivității muncii
Zona Metropolitană Târgu Mureș - a cunoscut o evoluție dinamică. Este alcătuită din
municipiul Târgu Mureș, orașul Ungheni și 12 comune: Acăţari, Ceuaşu de Câmpie, Corunca,
Crăciuneşti, Cristeşti, Ernei, Gheorghe Doja, Livezeni, Pănet, Sâncraiu de Mureş, Sângeorgiu
de Mureş şi Sânpaul. Are 211408 locuitori. Prin diversitatea și complexitate funcțiilor sale,
municipiul Târgu Mureș este centrul administrativ al județului Mureș și un important centru
cultural, industrial și servicii (financiar, comercial, etc.) cu grad ridicat de polarizare a zonei
metropolitane delimitate. Acest fapt poate crea și facilita o serie de direcții integrate de
dezvoltare durabilă a zonei. Principalele direcții de dezvoltare sunt: creșterea competitivității
economice, protejarea grupurilor vulnerabile cu accent pe necesități și drepturile acestora
conform legii, protejarea ecosistemelor și a mediului înconjurător, reducerea consumului de
energie, al nivelului de poluare și managementul deșeurilor.

Zona Metropolitană București (ZMB) - are 2,4 milioane de locuitori (neoficial 3,4
milioane). Există proiecte de mărire substanțială a ZMB - va include 94 de unități
administrativ-teritoriale, situate pe circa 5.000 km². Din păcate, nu este încă funcțională. Ar
urma să cuprindă, într-o primă fază, 62 de unități administrativ-teritoriale din proximitatea
Municipiului București, localizate în Județele Ilfov, Călărași, Giurgiu, Dȃmbovița și Ialomița,
aparţinând regiunii Sud Muntenia. Are o suprafață de 1.811 km² și o populație de
aproximativ 2,4 milioane de locuitori, ceea ce ar reprezenta peste 11% din populația stabilă a
țării. Proximitatea Municipiului Bucureşti faţă de regiunea Sud Muntenia a condus la o
manifestare a fenomenului de hipertrofiere a rețelei de orașe, cu efecte negative pe termen
lung, la acapararea resurselor de dezvoltare (cu precădere din mediul rural), la exodul forței
de muncă înalt calificate și îmbătrânire a populației, în cadrul unui proces de polarizare
intensă de lungă durată (pronunțat încă din perioada interbelică, o dată cu industrializarea). În
consecinţă, efectele și impactul polarizării regiunii de către capitală cumulate cu diminuarea
suprafeţei acesteia odată cu înfiinţarea Zonei Metropolitane București pot determina o
evoluţie negativă a dezvoltării regiunii Sud Muntenia.
Avantaje ZMB:descongestionarea orașelor, satisfacerea cererii de locuințe a populației,
fonduri bugetare mai mari pentru localitățile cu venituri mici, beneficii economice derivate
din creșterea atractivității zonelor pentru investitorim , îmbunătățirea infrastructurii tehnico-
edilitare și de transport, extinderea rețelelor de utilități, crearea de locuri de muncă, creșterea
nivelului de trăi al populației, dezvoltarea regională, accesarea fondurilor structurale.
Dezavantaje - speculațiile imobiliare, care determină scumpirea terenurilor,
dificultățile de administrare, creșterea taxelor locale pentru unele localități din Ilfov, Ialomița,
Dâmbovița și Călărași, degradarea mediului, prin aglomerarea de locuințe.

104
 7.6. DIAGNOZA SISTEMULUI TERITORIAL AL AȘEZĂRILOR UMANE
(Sursa: MDRAP, 2015 )
Puncte tari

1. Existența a circa 20 de Zone urbane funcționale pe teritoriul țării, dintre care cel
puțin 3 cu vocație internațională: București, Timișoara, Cluj-Napoca;
2. Rețea de orașe bine dezvoltate, cu o medie de 8 orașe pe județ;
- se detașează județele Suceava, Prahova și Hunedoara;
3. Distribuția relativ echilibrată a celor 320 de localități urbane;
4. Oraşele pereche de pe Dunăre, cu potențial pentru cooperarea transfrontalieră; :
Calafat-Vidin, Bechet-Rahova, Turnu- Măgurele-Nicopole, Giurgiu-Ruse, Olteniţa-Turtucaia,
Călăraşi-Silistra;
5. Forme de cooperare diverse, la nivel urban/ rural, rural/ rural sau transfrontalier;
6. Patrimoniu cultural și istoric bogat, diversificat și relativ bine distribuit în teritoriu,
cele mai bogate județe, cu peste 700 de obiective, fiind: Sibiu, Braşov, Argeş, Mureş, Prahova
și Iaşi;
7. Infrastructura culturală, cele mai importante centre fiind: București, Cluj- Napoca, Sibiu,
Timișoara, Iași, Alba Iulia, Constanța.

Puncte slabe

1. Caracterul rural pronunțat al teritoriului naţional, majoritatea județelor fiind

încadrate în tipologia celor periferice și semi-periferice, rurale și puțin accesibile;
2. Prezența unor județe cu un număr mai mic de 4 orașe (Giurgiu, Bistriţa Năsăud, Brăila,
Galaţi și Sălaj);
3. Majoritatea orașelor aparțin categoriei orașelor mici, cu o populație cuprinsă între
5.000 și 20.000 de locuitori;
- reţea urbană compusă din oraşe mici și mijlocii (aprox. 90%);
4. Echiparea deficitară a orașelor apărute după 1990 cu dotări specific urbane;
5. Creșterea necontrolată și nejustificată a intravilanelor orașelor (cu 70%) fără corelarea
procesului de expansiune cu evoluţia populaţiei;
6. Forme de cooperare fără capacitate de finanțare autonomă, ce nu se pot dezvolta,
pentru că nu pot oferi partea de cofinanțare în accesarea fondurilor;
7. Distribuția neuniformă și echiparea slabă a dotărilor culturale la nivelul mediului rural;
8. Lipsa unei strategii coerente și integrate de valorificare a potențialului dat de capitalul
cultural, ca element de atracție și de revitalizare.

Disfuncții

1. Lipsa mai multor orașe de peste 200.000 locuitori în toate regiunile de dezvoltare,
excepție: regiunile de Sud-Est și de Sud;
2. Rolul de principal polarizator și atractor al capitalei - București, 10% din populația țării
și a atras mai mult de 50% din ISD, și lipsa unui competitor puternic;
3. Regiunile extracarpatice - cele mai puțin dezvoltate, cele mai sărace județe fiind:
Botoșani, Iași, Suceava, Bacău, Vaslui, Vrancea, Buzău, Ialomița, Călărași, Giurgiu,
Teleorman, Olt și Mehedinți;
4. Județele cu nivel mediu-inferior de dezvoltare - situate majoritar în zona vestică a
Moldovei, în banda care începe cu Suceava și merge continuu până în Vrancea, cu extindere
105
în regiunile sudice prin Buzău, Dâmbovița și Vâlcea; maximul de dezvoltare socială se
înregistrează în Sibiu, Brașov, Cluj, Timiș, București;
5. Sărăcia, în special cea de tip rural - predominant continuă sub aspect teritorial în sudul
țării, în zonă de câmpie, bandă continuă de la Brăila până la Mehedinți;
6. Disparităţile urban-rural maxime în județele Cluj, Iaşi și Dolj;
7. Polii urbani concentrează fluxul migrator al forței de muncă, capitala - cel mai mare
punct de atracție.

Concluzii

Rețeaua urbană a României este alcătuită din 320 de localităţi urbane – 103
municipii și 217 oraşe. Conform raportului Băncii Mondiale, Oraşe competitive.
Remodelarea economiei geografice a României (2013), „pe hârtie, România este una dintre
cel mai slab urbanizate ţări din Europa. Parţial, această caracterizare poate fi atribuită însă
modului în care sunt definite zonele urbane ale României”. Indexul de aglomerare pentru
România sugerează faptul că nivelul de urbanizare este mai mare cu aproximativ 10% faţă de
datele oficiale – adică 65% faţă de 55%.
Rețeaua de localități din România prezintă o distribuție spațială echilibrată dar este
polarizată de către București, oraș care a avut cea mai puternică creștere economică dintre
orașele din fostul bloc comunist, concentrând peste 50% din investițiile străine din România și
contribuind cu peste 25% la PIB-ul național. De altfel, România este una din țările cu cel mai
mare grad de hipertrofiere urbană (diferența dintre capitală și restul localităților urbane) din
Europa. Această polarizare puternică a Bucureştiului a cauzat o slabă dezvoltare economică a
oraşelor adiacente, pe o rază de aproximativ 100 de km ne-existând un oraş cu o populaţie mai
mare de 50.000 de locuitori (cu excepţia Ploieştiului), prin urmare, cele existente sunt
incapabile să contrabalanseze sau să fructifice influenţa Capitalei.
O altă prblemă cu privire la echilibrul reţelei de localităţi urbane este lipsa unei categorii
consistente și bine configurate de oraşe mijlocii – din totalul de 320 de localităţi urbane, 279
au sub 50.000 de locuitori (86%). Doar 20 de oraşe au o populaţie cuprinsă între 50 - 100.000
de locuitori și numai 13 oraşe se încadrează în categoria 100-200.000 de locuitori și numai 8
oraşe peste 200.000 de locuitori.
Tendinţa de (re)ruralizare este evidentă în cazul oraşelor mici și mijlocii (Ianoş I.,
2006) și se manifestă prin renunţarea la facilităţile urbane (alimentare cu apă curentă,
termoficare), care au devenit prea scumpe pentru o parte din locuitorii urbani, creşterea
populaţiei ocupate în agricultură, la care se adaugă un flux important al migraţiei de
reîntoarcere și extinderea urbană necontrolată în afara spaţiului destinat locuințelor, unde
acestea sunt lipsite de regulă de cele mai elementare facilităţi (atât zone prospere cât și zone
sărace).
Provocările orașelor identificate plecând de la caracteristicile urbanizării, problemele
înregistrate cu potenţial ridicat de risc, aspectele asupra cărora marja de intervenţie este
limitată, etc. se referă la:
- grad slab de urbanizare – în cazul României, aproximativ 60%, în ciuda distribuției
spațiale echilibrate;
- grad ridicat de hipertrofiere urbană (prin diferența dintre capitală și restul localităților
urbane), cauzată de o serie de factori istorici;
- lipsa unei categorii consistente și bine configurate de oraşe mijlocii;
- tendinţă de ruralizare a oraşelor mici și mijlocii, asociată riscului de deteriorare a
nivelului de trai al populaţiei aflate în aceste zone;

106
 - extinderea urbană necontrolată în afara spaţiului destinat locuințelor și creşterea
ponderii activităţilor agricole;
- scăderea accentuată a populaţiei urbane din oraşele mari precum şi reducerea
numărului de oraşe mijlocii, cauzate de un proces lent de îmbătrânire demografică, de
migraţia populaţiei din oraşe către rural şi periurban / respectiv polarizării urbane;
- dezechilibre ale economiei oraşelor ca urmare a restructurării industriale şi crizei
financiare începute în 2008;
- existenţa unor probleme de mediu în zonele urbane.

8. GEOGRAFIA AGRICULTURII

Teritoriul României are condiţii naturale favorabile pentru dezvoltarea unei agriculturi
complexe şi intensive. Aşezarea geografică, relieful, condiţiile litologice, clima, reţeaua
hidrografică, solurile, toate prezintă însuşiri care au permis să se dea o largă utilizare agricolă
teritoriului României. Situată la jumătatea emisferei boreale, România se află pe aceeaşi
latitudine cu marile grânare ale lumii şi dispune, ca şi acestea, de o diversitate de factori pedo-
climatici care permit să realizeze o mare variaţie în producţia agriculturii sale.

8.1. CONDIŢIONĂRI GEOGRAFICE

Dezvoltarea agriculturii româneşti este condiţionată de numeroşi fac dintre care, pe
primele locuri se înscriu cei economici şi sociali, fără a-i subestima pe cei naturali. Condiţiile
naturale şi economico-sociale impun variaţia teritorială a sistemelor de producţie, iar
realizarea unui echilibru între potenţialul ecologic şi sistemele de exploatare necesită o
anumită structurare a spaţiului funciar.
Relieful, constituit din munţi, dealuri şi câmpii (circa o treime fiecare), a permis
dezvoltarea unei economii agrare bine diferenţiate, respectiv, una de tip montan, de proporţii
reduse în ceea ce priveşte cultura plantelor (sfecla de zahăr, cartofi, cânepă pentru fuior,
legume etc. - în depresiunile intramontane Maramureş, Giurgeu, Ciuc, Braşov, Brad, Haţeg,
Beiuş) dar cu o zootehnie dominantă, dezvoltată în principal pe baza păşunilor şi fâneţelor,
alta specifică dealurilor, în care sunt îmbinate mai ales agricultura zootehnică cu viticultura şi
pomicultura şi, ultima specifică câmpiilor, cu dominarea culturii cerealelor, plantelor tehnice
şi furajere.
Aşezarea geografică pe continentul european a determinat pe teritoriul ţării o împletire
a influenţelor climatice estice cu cele atlantice, resimţindu-se într-o măsură redusă şi
influenţele mediteraneene. Climatul temperat-continental moderat, nuanţat de influenţele
menţionate, asigură practicarea unei agriculturi variate, din câmpie şi până în zonele montane
înalte.
Situarea ţării într-o arie de interferenţă a trei mari zone bioclimatice vestică, sudică şi
est-europeană, la care se adaugă efectul zonalităţii verticale, introdus de relief, determină
varietatea şi complexitatea învelişului de sol. Se constată că România are valoroase şi variate
resurse de soluri cu o distribuţie bine proporţionată. Aproximativ 25% din suprafaţa ţării (5,7
mil. ha) este acoperită cu molisoluri, larg folosite în agricultură, mai ales ca terenuri arabile;
circa 26% este reprezentată prin argiluvisoluri şi soluri brune eu-mezobazice, utilizate în
cultura plantelor agricole, pomicultură şi viticultură, precum şi cele ocupate de păduri şi
pajişti; circa 21% îl formează solurile de munte, ocupate de păduri şi pajişti şi 25% este
reprezentată prin soluri cu utilizare variată, iar circa 0,6 mil. ha reprezintă „alte suprafeţe‖, în
107
care sunt incluse şi întinderile ocupate de ape, ce constituie importante resurse pentru
piscicultură, energie hidraulică sau ape de irigaţii.
Eroziunea solului, în diferite grade de intensitate, rezultat al dezvoltării agriculturii pe
pante, uneori iraţional practicată, constituie un aspect negativ pentru o bună parte din teritoriul
agricol al ţării.
În funcţie de aşezarea României în cadrul continentului european, clima, vegetaţia
spontană şi solurile înregistrează o mare varietate. Secetele din Europa răsăriteană şi excesul
de umiditate al Europei apusene şi centrale se resimt, uneori în proporţii mai reduse,
necesitând efectuarea unor lucrări cu caracter ameliorativ.
Factorii socio-economici
Este cunoscut faptul că ansamblul condiţiilor naturale influenţează sau chiar determină
repartiţia teritorială a culturilor agricole prin caracteristicile climei şi solurilor. Intervenţia
factorilor de natură social-economică este necesară, impunând modificări esenţiale în
repartiţia teritorială atât a culturilor agricole, cât şi a şeptelului. Dintre aceşti factori
menţionăm: condiţii tehnico-materiale, condiţii geodemografice, condiţionări industriale şi
semnificaţia tradiţiilor.

8.2. Cultura plantelor de câmp

În anul 2012, suprafața agricolă a Romîniei era de 14615,1 mii ha, din care 9392 mii
ha reprezenta suprafața arabilă. Din aceasta, cerealele pentru boabe se cultiva pe o suprafața
de peste 7800 mii ha.
Cerealele pentru boabe ocupau cele mai întinse terenuri in suprafaţa cultivată, din care
majoritatea era în proprietate privată. Condiţiile pedoclimatice şi de relief sunt favorabile
acestor culturi în Câmpia Română, Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei
şi Podişul Dobrogei. S-au introdus constant soiuri variate de porumb hibrid şi de grâu. Din
anul 1950 până în anul 1990 suprafaţa cultivată cu cereale pentru boabe a cunoscut o scădere
constantă. Începând cu anul 1991, s-a înregistrat o creştere importantă (mai ales la grâu şi
porumb), datorită în special producătorilor particulari, care preferă aceste culturi din mai
multe motive (mai puţin pretenţioase, mai ieftin de întreţinut, satisfacerea unor necesităţi
curente şi realizarea unui profit imediat). Această situaţie se menţine şi în prezent.
Grâul se cultivă în România de peste 4.000 de ani. Principalele zone de cultură sunt:
Câmpia Română, Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Podişul Getic,
sudul Dobrogei. Dintre soiurile introduse în cultură se pot menţiona: A15, Cenad 117, Bancut
1201 (în zone mai înalte) sau pe cele din import (Triumph, San Pastore, Étoile de Choisy
etc.). S-au mai experimentat unele soiuri cum sunt: Dacia, Ileana, Potaisa, Silvana.
Porumbul s-a introdus ca plantă de cultură în Transilvania în anul 1639. Este folosit în
alimentaţie, în hrana animalelor şi ca materie primă în industrie. Are o arie de răspândire mai
mare decât grâul, fiind mai puţin pretenţios la condiţiile pedoclimatice, cultivându-se atât în
zonele de câmpie cât şi în regiunile colinare şi în depresiunile intracarpatice. În prezent cele
mai mari suprafeţe sunt cultivate cu porumb hibrid sau dublu hibrid (H.D. 101, 208, 410, H.S.
400).
Secara, cunoscută din perioada geto-dacă, se cultivă în depresiunile intracarpatice şi în
nordul ţării (Moldova, Transilvania), fiind o plantă care preferă un climat rece şi umed.
Orzul are o arie largă de răspândire, cultivându-se mai ales în Câmpia de Vest, Podişul
Târnavelor, în partea central-sudică a Câmpiei Române şi în Dobrogea.
Orezul este o plantă de cultură tropicală, fiind aclimatizat în Banat, în anul 1738. În
prezent, suprafeţele cultivate sunt restrânse (sudul ţării).

108
 Plantele tehnice asigură cantităţi sporite de materii prime pentru industrie; plantele
textile (in, cânepă) s-au cultivat pe 1,2 mii ha (anul 2012) şi plantele uleioase (floarea
soarelui, răpită, soia, ricin, in pentru ulei) pe 1250,8 mii ha (în continuă creștere), cultivate
intens în judeţele de câmpie (Ialomiţa, Constanţa, Timiş, Călăraşi etc.).
De asemenea, se mai cultivă: sfecla de zahăr pe 21,5 mii ha (anul 2012), cu suprafeţe
mai mari în judeţele Timiş, Bihor, Mureş, Dolj, Ialomiţa, Botoşani; tutunul pe 0,9 mii ha şi
plantele medicinale şi aromatice pe 9,4 mii ha.
În ansamblu, în perioada 1938 - 1989, plantele tehnice au înregistrat creşteri, atât în
privinţa suprafeţei cultivate, cât şi cea a producţiei.
După anul 1990, situaţia s-a schimbat, înregistrându-se o scădere continuă, atât a
suprafeţelor cât şi a producţiilor, excepţie făcând plantele uleioase.
Scăderea este determinată de lipsa de interes a producătorilor particulari pentru aceste
culturi (necesită dotări şi lucrări mai complexe).
Cea mai mare parte a suprafeţelor cultivate sunt proprietate majoritară privată.
Se impun măsuri în vederea creşterii suprafeţelor şi producţiilor a unor plante tehnice
(sfeclă de zahăr, in, cânepă), deoarece industria de profil are probleme în privinţa materiilor
prime.
Floarea-soarelui a fost introdusă în cultură la începutul secolului al XIX-lea, în
Moldova. Se cultivă cu precădere în Dobrogea şi Câmpia Română, în Podişul Moldovei,
urmat de partea centrală a Câmpiei de Vest.
Sfecla de zahăr a fost introdusă după anul 1870 în zonele cu climă mai rece şi umedă
din Moldova de Nord şi estul Transilvaniei, deoarece este o plantă ce-şi găseşte condiţii
optime de-a lungul paralelei de 50o lat. N. Prin aplicarea de mijloace agro-tehnice speciale
(irigaţii şi realizarea de soiuri noi) s-a extins şi în alte zone ale ţării: Câmpia Română, Podişul
Moldovei şi Culoarul Siretului, Câmpia de Vest.
Soia se cultivă mai ales în nordul Moldovei, în Câmpia Transilvaniei şi în Câmpia de
Vest.
Tutunul se cultivă din anul 1688 în Muntenia, după care, s-a extins în Piemontul Getic,
Centrul Câmpiei Române, nordul Dobrogei (partea centrală), colinele Tutovei şi în Banat.
Bumbacul s-a introdus experimental în cultura românească din anul 1868 (în zona
Urziceni), chiar dacă este o plantă tropicală. Se cultivă în prezent pe areale restrânse în Banat,
Dobrogea, sudul Moldovei (în general în zonele care sunt favorabile şi orezului).
Inul preferă în general un climat umed şi rece, de aceea se cultivă cu precădere în
nordul Moldovei, în depresiunile intracarpatice şi în nord-vestul ţării.
Cânepa are condiţii favorabile de cultură în Câmpia de Vest, în Podişul Transilvaniei,
pe văile Siretului, Moldovei şi Sucevei.
În zonele periurbane se cultivă intens legumele (varza, pătlăgelele roşii, rădăcinoasele
comestibile), leguminoasele şi cartofii timpurii. Tot în aceste zone, se practică şi culturile de
seră; cele mai mari sere sunt la Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Craiova, Ploieşti.
Un rol important în prezent îl deţin producătorii particulari, care datorită cerinţelor
imediate ale pieţei, obţin profituri însemnate.
Cultura cartofului s-a impus greu în agricultura românească, aceasta cultivându-se abia
la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Transilvania de Nord, extinzându-se mai târziu şi în
celelalte regiuni ale ţării, în special în judeţele: Braşov, Covasna, Harghita, Bihor, Suceava,
Maramureş, Satu-Mare.

109
 8.3. VITICULTURA Şl POMICULTURA
Statisticile internaţionale plasează România printre primele 10 țări viticole şi
pomicole ale lumii. O astfel de clasare are în vedere de bună seamă dimensiunea funciară a
patrimoniului viticol şi pomicol, dar mai ales calitatea deosebită a vinului şi fructelor realizate
în principalele podgorii şi livezi ale României.
Investiţiile importante făcute de-a lungul anilor au condus la realizarea unui
patrimoniu pomiviticol de excepţie, care în anul 1989 cuprindea aproape 242 mii ha pomi şi
213 mii ha de plantaţii viticole. Ceea ce dădea competitivitate sectorului horticol erau
plantaţiile şi livezile superintensive. Dezvoltarea sectorului horticol are la bază realizarea
producţiei unui sistem integrat, care cuprinde plantaţiile propriu-zise, capacităţile de
prelucrare şi se sfârşeşte cu depozite de fructe şi vin, multe dintre acestea gândite şi
organizate pe principii care au stat la baza realizării marilor combinate din ţările dezvoltate.
Pomicultura şi viticultura sunt ramuri extrem de intensive ale producţiei agricole,
reprezentând peste 33% din valoarea producţiei vegetale totale, deşi nu ocupă decât
aproximativ 4% din suprafaţa totală agricolă, utilizând de regulă terenuri mai puţin propice
pentru alte culturi.
Aceste două sectoare surori s-au dezvoltat la noi atât din necesitatea acoperirii
nevoilor de consum intern dar şi pentru faptul că ţara noastă oferă condiţii naturale deosebit
de favorabile dezvoltării acestor specii. Aplicarea Legii fondului funciar avea să producă
mutaţii fundamentale în structura sectorului pomi-viticol. Prima şi cea mai importantă ţine de
noua structura a patrimoniului funciar predominant de tip privat.
În momentul de faţă, aproape 77% din suprafaţa viticolă şi 70% din cea pomicolă
aparţine proprietăţii majoritare private, sector spre care au fost retrocedate şi un număr mare
de plantaţii şi livezi superintensive, aflate acum, din păcate, într-o stare precară de întreţinere
şi producţie.

Viticultura
În ţara noastră, viticultura este o ocupaţie cu vechi tradiţii. Viţa de vie este menţionată
încă din antichitate, în epoca feudală fiind prezentă în toate provinciile istorice româneşti.
Tradiţia milenară a culturii viţei de vie în România a dus la creşterea continuă a suprafeţei
cultivate, cât şi a producţiei.
Viţa de vie se dezvoltă pe solurile nisipoase, calcaroase sau pe cele vulcanice. Limita
nordică a acesteia trece prin nordul ţării, în lungul aliniamentului de localităţi: Valea lui Mihai
- Bistriţa - Botoşani.
Suprafaţa totală a viilor pe rod a scăzut de la 249,2 mii ha în anul 1985 la 223,6 mii ha
în anul 1990, crescând la aproape 251 mii ha în anul 1999, pentru a scădea la 210,9 mii ha în
2012 (majoritatea în proprietate privată).
Suprafaţa viticolă este divizată în trei unităţi: zonă, podgorie şi centru, care scot în
evidenţă particularităţile şi individualizarea repartiţiei geografice a viţei de vie.
Pe teritoriul României se conturează patru zone viticole.
1. Zona viticolă de la curbura Subcarpaţilor este cea mai extinsă şi
importantă, concentrând un sfert din suprafaţa viilor pe rod ale ţării şi cuprinde versanţii
Subcarpaţilor dintre Valea Trotuşului şi Valea Teleajenului, cu podgoriile: Panciu,
Odobeşti, Coteşti, Dealu Mare - Istriţa;
2. Zona viticolă Drăgăşani este situată în Piemontul Getic (pe terasele
Oltului şi Citeţului şi pe dealurile piemontane), cuprinzând podgoriile Drăgăşani şi Prundeni,
cu centrele viticole: Şuteşti, Creţeni, Guşoeni, Lungeşti, Sâmbureşti;
110
111
 3. Zona viticolă a Transilvaniei se întinde pe dealurile dintre cele două Târnave şi
Mureş şi este formată din podgoriile Târnavele şi Alba-Iulia;
4. Zona viticolă a Aradului se desfăşoară din Câmpia Banato-Someşeană, până în
Dealurile de Vest şi include podgoriile: Pâncota, Şiria, Ghioroc, Păuliş, Lipova şi Covasinţ.
În România, în afara zonelor viticole mari, se disting o serie de podgorii cu centre
viticole dispersate în teritoriu, cu suprafeţe mici, dar cu producţii mari şi de calitate.
Aşa sunt, de exemplu, cele din Moldova (podgoriile: Cotnari, Iaşi, Huşi, Bârlad,
Dealurile Bujorului, Nicoreşti, Iveşti - Hanu Conachi), Dobrogea (podgoriile: Niculiţel,
Murfatlar, Ostrov), Podişul Getic (podgoriile Leordeni - Ştefăneşti şi Corcova), de pe terasele
Dunării (podgoriile din sudul Olteniei - Segarcea, Greaca), din Banat (Teremia Mare, Buziaş,
Recaş), Transilvania (podgoria Bistriţa) şi din nord-vestul ţării (podgoria Valea lui Mihai -
Săcueni).
Vinurile româneşti sunt bine cotate pe plan internaţional, celebre fiind cele ale
podgoriilor Murfatlar, Cotnari, Panciu-Odobeşti.

Pomicultura
Pomicultura, ca şi viticultura, are o veche tradiţie în economia agrară a României,
prezentând o serie de similitudini cu cele ale viticulturii şi anume: terenul în pantă, soluri cu
fertilitate scăzută, versanţi cu expunere estică, sudică şi sud-estică. Valorificarea economică a
fructelor a fost atestată documentar încă din secolul al XIV-lea. După anul 1990 se constată o
scădere a suprafeţelor ocupate cu pomi fructiferi (196 mii ha în 2012).
Proprietatea majoritară privată înregistrează după 1991 o creştere a suprafeţelor cu
pomi fructiferi, concomitent cu diminuarea suprafeţelor din –proprietatea statului.
Lipsa plantaţiilor noi este evidentă, încât se va ajunge în timp la prăbuşirea
producţiei interne de fructe (de altfel, ca şi la viile nobile). Vechimea plantaţiilor va genera
efecte imprevizibile pentru piaţa internă în următorii 7-10 ani.
Structura pe specii a pomilor fructiferi era până în anul 1935 dominată de pruni (2/3
din totalul pomilor fructiferi), urmaţi la mare distanţă de meri (11,8%), cireşi şi vişini (5,5%),
nuci (3,1%) etc.
Deoarece merele au mare valoare comercială (inclusiv la export), a crescut ponderea
merilor şi a scăzut cea a prunilor.
Sub aspectul repartiţiei geografice, pomicultura cuprinde (ca şi viticultura) trei unităţi
taxonomice: regiunea pomicolă, bazinul pomicol şi centrul pomicol.
În ţara noastră se disting următoarele regiuni pomicole:
1. regiunea pomicolă bănăţeană, aflată în bazinele hidrografice ale Mureşului
Inferior, Begăi, Timişului, Carasului, Nerei şi Cernei, cuprinde bazinele pomicole: Cerna,
Almăj, Caraş-Bârnova. Timiş-Bega, Lipova (mărul şi părul deţin cea mai mare pondere);
2. regiunea pomicolă sud-carpatică din sudul Carpaţilor Meridionali şi a
Carpaţilor de Curbură, ce cuprinde bazinele pomicole: Jiu - Dunăre, Olt - Vedea,
Argeş, Dâmboviţa - Ialomiţa, Prahova, Buzău - Râmnic (predomină prunii, merii şi perii);
3. regiunea pomicolă nord-vestică, situată în bazinele hidrografice ale râurilor: Vişeu,
Iza, Someş, Crasna, Barcău, Crisul Repede şi Crisul Negru, cuprinde bazine şi o grupare de
centre pomicole: bazinul Vişeu - Iza, Baia Mare, Bistriţa, Cluj - Napoca - Dej, Sălaj, Satu
Mare, Barcău - Crisul Repede, Crişul Negru (predomină mărul).
În afara regiunilor pomicole amintite mai există o serie de bazine pomicole (Haţeg -
Deva, Sibiu, Odorhei, Reghin - Târgu Mureş, Fălticeni - Suceava, Iaşi, Carasu, Bucureşti,
Berbeci - Zeletin, Sadova), grupări pomicole (Cotnari, Târgu Frumos, Trotuş, Vrancea,
Focşani, Ostrov, Calafat Cotnari, Târgu Frumos, Trotuş, Vrancea, Focşani, Ostrov, Calafat)
şi centre pomicole (Voineşti, Iveşti, Puieşti, Grumăzeşti, Bălţăteşti etc.) cu suprafeţe diferite.
112
 8.4. CREŞTEREA ANIMALELOR

Creşterea animalelor se sprijină în mare măsură pe păşunile şi fâneţele naturale, la care

se adaugă plantele furajere.
Păşunile şi fâneţele naturale, care deţin aproximativ 4,93 mil. ha (anul 2002), se
diferenţiază pe etaje de altitudine:
a. păşunile şi fâneţele montane, cele mai productive şi cu suprafeţele cele mai mari
(peste 80% din total);
b. păşunile şi fâneţele de deal, cu producţie mai redusă, datorită degradării
acestora prin suprapăşunat şi prin eroziune;
c. păşunile şi fâneţele de câmpie, reprezentate prin islazurile comunale din preajma
satelor;
d. păşunile de luncă.
Plantele furajere sunt răspândite, în general, în regiunile agricole de câmpie şi dealuri
puţin înalte, deoarece păşunile şi fâneţele naturale au ponderi reduse. Dintre nutreţurile
cultivate, lucerna se cultivă în Câmpia Română, sudul Dobrogei, Câmpia Banatului, Câmpia
Jijiei, trifoiul se cultivă în zonele cu climat rece şi umed din Podişul Transilvaniei şi Podişul
Sucevei, borceagul, porumbul pentru însilozare şi rădăcinoasele de nutreţ în Câmpia Română,
Podişul Moldovei şi în regiunile cu intensă creştere a vacilor de lapte. Acestora li se adaugă
nutreţurile concentrate: boabe de porumb, ovăz, orz etc.
Producţia animală reprezenta 37,2% din totalul producţiei agricole în anul 2002
(37,1% aparţinea proprietăţii majoritare private), 44,6% în anul 1980 şi 34,1% în anul 1991.
Dintre bovine, cea mai mare răspândire o are Bălţata românească, ce deţine
aproximativ 50% din întregul efectiv de bovine, urmată fiind de rasa Bruna Pinzgau.
Răspândirea geografică a bovinelor este legată atât de baza furajeră, cât şi de zonele de
consum - nordul şi centrul Carpaţilor Orientali, Subcarpaţii Moldovei, vestul Podişului
Sucevei, estul Podişului Transilvaniei, zona periurbană a Bucureştiului, centrul şi sudul
Moldovei, Dobrogea Centrală şi de Sud, Bărăgan. În anul 2012, numărul bovinelor era de
peste 2500 mii capete (în proprietate majoritară privată) la jumătate față de anul 1991, când s-
au înregistrat 5.381 mii capete.
Porcinele au, în general, o răspândire legată de zonele de cultură a porumbului şi
cartofului, care constituie hrana de bază (se remarcă estul Transilvaniei, nordul Moldovei la
care se mai adaugă Câmpia Română şi Câmpia de Vest).
Faţă de anii 1981 - 1991, când s-au înregistrat între 10.000 şi 14.000 mii capete, în
perioada următoare, numărul acestora a scăzut (5793 mii capete în anul 2012, din care 5786
mii capete în proprietate majoritară privată).
Ovinele au o răspândire condiţionată de adaptabilitatea raselor (ţurcana de munte,
merinosul de câmpie), de folosinţa principală pentru care sunt crescute şi de tradiţii. Cel mai
mare număr de ovine se înregistrează în Câmpia Română şi Dobrogea, apoi în Câmpia de
Vest, sudul Transilvaniei şi estul Podişului Moldovei (karakul).
O scădere continuă a numărului acestora se înregistrează după anul 1994 (9141 mii
capete în anul 2012, din care 9132 mii capete în proprietate majoritară privată).
Scăderea efectivelor de animale a determinat totodată şi diminuarea producţiei
agricole animale. Totodată, acest fenomen a fost poate influenţat şi de lipsurile în asigurarea
unei furajări corespunzătoare a animalelor, îndeosebi a furajelor cu valoare nutritivă ridicată.
Producţiile obţinute sunt încă sub potenţialul productiv al animalelor, ţara noastră ocupând
unul din ultimele locuri între ţările europenela producția de lapte, de pildă.
113
9. GEOGRAFIA INDUSTRIEI EXTRACTIVE

După cel de-al doilea război mondial, România a acordat un rol prioritar dezvoltării
energetice. Industria energetică devine astfel, domeniul fundamental al întregii economii
naţionale româneşti. Energetica participă în mod direct atât la dezvoltarea economică de
ansamblu cât şi la asigurarea unui grad înalt de civilizaţie materială şi culturală.
Esenţa economiei energetice constă în descoperirea de noi resurse energetice, dar şi în
exploatarea lor eficientă.

9.1. INDUSTRIA EXTRACTIVĂ DE PRODUSE ENERGETICE

9.1.1. Extracţia şi prepararea cărbunelui

Extracţia cărbunelui are în România o veche tradiţie. Primele exploatări industriale

(deşi rudimentare) sunt cunoscute din anul 1790 în Banat (Anina, Doman, Secu), la
Comăneşti (1835), la Codlea în judeţul Braşov (1830) şi la Baraolt în judeţul Covasna (1830-
1839). După anul 1840 sunt cunoscute exploatările din bazinul Petroşani, remarcându-se cele
de la Petrila, Vulcan şi Lonea (1868), Aninoasa (1890), Lupeni (1892). Bazinul Almaşului
este cunoscut din anul 1878. În Muntenia, extracţia lignitului a început după anul 1878, la
Schitu Goleşti (1891), Şotânga şi Doiceşti.
Până la primul război mondial, producţia de cărbuni a ţării era neînsemnată. Odată cu
dezvoltarea căilor ferate, ca principal consumator, extracţia a cunoscut un ritm înalt de
creştere, cu variaţii însemnate de la o perioadă la alta.
Geografia actuală a industriei cărbunelui în România evidenţiază câteva exploatări
carbonifere îndeosebi pentru huilă, cărbune brun şi lignit.
Principala zonă de exploatare a huilei în România este considerată depresiunea
Petroşani. În acest bazin sunt cu tradiţie exploatările de la Lupeni, Lonea, Petrila şi Aninoasa,
precum şi minele de la Vulcan.
În perioada de după cel de-al doilea război mondial au devenit cunoscute şi minele de
la Bărbăteni, Livezeni, Paroşani, Uricani, Hobiceni, apoi cele de la Câmpu lui Neag, Valea de
Brazi, Lupeni-Sud, Sălătruc.
Calitatea cărbunilor din depresiunea Petroşani creşte spre bază şi de la est la vest.
Câmpurile miniere din vest (ex. Lupeni, Uricani, Vulcan, Paroşeni etc.) conţin huilă
cocsificabilă, în schimb cele din est (ex. Lonea, Petrila, Aninoasa, Livezeni, Dâlja) conţin
huilă necocsificabilă.
Huila energetică necocsificabilă extrasă din zona de est a bazinului sunt utilizate drept
combustibili la termocentralele Paroşeni şi Mintia-Deva (în parte, brichetate pentru consumul
casnic).
A doua zonă huiliferă (huilă de calitate superioară) o constituie Munţii Banatului. Aici
sunt cunoscute exploatările de la Anina, Doman, Secu, Lupac, Bigăr, Cozla (judeţul Caraş-
Severin), precum şi Baia Nouă (judeţul Mehedinţi). Producţia din această zonă s-a menţinut
relativ scăzută, datorită condiţiilor grele exploatare. Zăcămintele de huilă din zona Munţilor
Banatului (Reşiţa - Moldova Nouă) sunt fie de vârstă carboniferă (la Lupac şi Baia Nouă), fie
de vârstă liasică (Doman, Anina, Bigăr, Cozla). Tot în Munţii Banatului sunt cunoscute şi
importante rezerve de şisturi bituminoase, de vârstă liasică.
Cunoscut prin exploatarea cărbunelui brun este Bazinul Comăneşti.
Cărbunele brun este de asemenea cunoscut în bazinele Ţebea, Mesteacăn (judeţul
Hunedoara) şi Almaşului (Ticu, Tămaşa, Lupoaia, Surduc şi Cristolţel - judeţul Sălaj).
Exploatarea lignitului este cunoscută îndeosebi într-o serie de zone ale ţării, precum:
114
 a) bazinul carbonifer Rovinari-Tismana care alimentează termocentralele Rovinari,
Turceni, Rogojelu şi Târgu Jiu;
b) bazinul carbonifer Motru cu predominarea exploatării în subteran (o parte din
zăcământul de la Lupoaia se exploatează în carieră - "la zi"); cărbunele energetic din bazinul
Motrului alimentează centrala electrică şi de termoficare Işalniţa - Craiova şi, în parte,
centrala termoelectrică Turceni, iar de curând şi centralele Craiova II şi Drobeta-Turnu
Severin;
;

115
 c) bazinul carbonifer Valea Jilţului care alimentează în parte termocentrala Turceni;
d) bazinul Horezu-Sud valorificat în principal pentru aprovizionarea centralei electrice
de termoficare Râmnicu Vâlcea;
e) bazinul Munteniei Centrale situat între văile Argeşului şi Buzăului, cunoscut prin
exploatările de la Schitu Goleşti - Câmpulung (judeţul Argeş), Ceptura şi Filipeştii de Pădure
(judeţul Prahova), Doiceşti (judeţul Dâmboviţa).
f) bazinul Crişanei situat între Crişul Repede şi Crasna;
g) bazinul Baraolt (judeţul Covasna) cunoscut prin exploatarea lignitului în mine şi
cariere.
Geografia industriei cărbunelui cuprinde de asemenea unele depresiuni intramontane
ca Vatra Dornei, Borsec şi Ciuc sau zone ca Dersca (judeţul Botoşani) de unde se extrage
turba.
Legat de particularităţile industriei cărbunelui, reţinem câteva aspecte:
- concentrarea în proporţie de peste 85% a producţiei de cărbuni din bazinele Olteniei
(Rovinari, Motru, Valea Jieţului), bazinul Petroşani; zona dintre Olt şi Motru având cea mai
importantă contribuţie la asigurarea bazei energetice a ţării;
- industria carboniferă ocupă în principal forţa de muncă masculină fapt ce impune
amplasarea în această zonă a unor întreprinderi ale industriei uşoare pentru a asigura creşterea
gradului de ocupare şi a forţei de muncă feminine;
- dezvoltarea industriei cărbunelui în perspectivă este o necesitate ce trebuie susţinută
atât prin creşterea gradului de cunoaştere a rezervelor, dezvoltarea capacităţilor de producţie
existente şi crearea de altele noi, cât mai ales prin perfecţionarea tehnologiilor de exploatare;
- zonele de exploatare a cărbunelui se disting deja prin metamorfozări uneori de
neimaginat ale teritoriului, generând un nou tip de relief – relieful antropic. Evident că
asemenea metamorfoze influenţează aspectele fundamentale ale calităţii vieţii în zonele
respective, creează echilibre şi dezechilibre cu efecte imprevizibile.

9. 1.2. Extracţia petrolului

Denumirea de „petrol" provine din latinescul „oleum petrae‖ (ulei de piatră). În limba
română se foloseşte şi denumirea de „ţiţei‖, adică de petrol brut sau de „păcură‖ care
semnifică, de regulă, reziduurile rezultate din distilarea petrolului.
Este de asemenea cunoscută şi denumirea de „catran‖ dată ţiţeiului de la suprafaţă, din
gropi sau extras cu ajutorul sondelor primitive.
Folosirea ţiţeiului are în România o existenţă străveche, fiind atestată documentar încă
din secolele XV-XVIII atât într-o serie de acte domneşti (danii ale unor sate cu gropi de ţiţei
către mănăstiri, zapise etc.), cât şi prin însemnările unor călători străini sau operele istorice ale
lui Dimitrie Cantemir.
Priorităţi pe plan mondial
Exploatarea şi prelucrarea industrială a petrolului a început la mijlocul secolului al
XIX-lea, România apărea în statistica mondială, ca prima ţară din lume cu producţie de ţiţei.
În această perioadă (în anii 1857-1858) s-a construit o rafinărie de ţiţei (la Râfov, lângă
Ploieşti), iar mai târziu (1866) o sondă mecanică la Mosoare (judeţul Bacău).
Bucureşti a fost primul oraş din lume iluminat cu kerosen. O primă distilărie
rudimentară de ţiţei (numită găzărie) apăruse încă din anul 1840 la Lucăceşti. România a jucat
un rol prioritar şi în alte domenii ale utilizării hidrocarburilor29.

29
În lucrarea sa „Istoria petrolului‖, Rene Sedillot (Histoire du petrole - Frayard, 1974), îşi pune întrebarea:
„cine a inventat lampa cu petrol‖ şi după câteva consideraţiuni ipotetice arată „Prioritatea pare să aparţină
116
 După anul 1857, România este cunoscută ca principala ţară producătoare de ţiţei din
lume. Producţia de ţiţei a crescut într-un ritm lent, ajungând la sfârşitul secolului al XIX-lea la
circa 100 mii t. Trecerea la generalizarea extracţiei cu sonde mecanice (1900-1910) a
contribuit la creşterea producţiei anuale de ţiţei (1588,3 mii t în anul 1915). Primul război
mondial a determinat o scădere a producţiei la sub 1 000 mii t, oscilând între 700 şi 900 mii t.
Între cele două războaie mondiale producţia de petrol a prezentat mari fluctuaţii de la
o perioadă la alta, astfel: 968,6 mii t în anul 1918, care se dublează în anul 1924 şi atinge
nivelul maxim în anul 1936 (8,7 mil. t), ajungând la 6,6 mil. t în anul 1938.
În anii următori, extracţia de ţiţei se prezentă astfel: 14,7 mil. t în 1974, 11,5 mil. t în
1980, 9,2 mil. t în 1989, 6,8 mil. t în 1991, 6,67 mil. t în 1993, 6,62 mil. t în 1996, 6,14 mil. t
în 1999 şi aprox. 6 mil. t în 2012. Rezervele de petrol sunt de circa 600 de milioane de barili,
ocupăm locul 43 în lume și cinci în Europa (după Rusia, Norvegia, Marea Britanie și
Danemarca). În 2011, România a consumat aproximativ 70 de milioane de barili, ceea ce ar
însemna că depozitele interne ar acoperi în totalitate necesarul pentru circa nouă ani. În ritmul
de până acum (când proporția petrolului importat a fost de circa 60%), rezervele de țiței ne
ajung pentru vreo douăzeci de ani.
În anul 1956 funcţionau 3.850 de sonde, de două ori mai multe decât în anul 1946,
astfel producţia de ţiţei extras depăşind în anul 1955 cu peste 3,5 ori pe cea din 1946.
Încă din ultimii ani ai secolului trecut, capitalul străin a pătruns în industria petrolieră
română, prin societăţi americane („Standard Oil‖), germane („Steaua Română‖, „Concordia‖),
franceze („Columbia‖), italiene („Prahova‖) etc.
La începutul sec. al XX-lea capitalul din industria petrolieră română aparţinea
grupurilor anglo-olandeze (47,9%), germane (27,3%), franco-belgiene (8,6%), americane
(6,2%), italiene (1,9%) şi capitalului românesc într-o proporţie redusă (8,1%).
Se organizează învăţământul de maiştri sondori în 1904 (şi de rafinatori în 1922) şi
învăţământul superior (Secţia de mine-petrol la Şcoala normală de drumuri şi poduri, 1914),
precum şi catedra de geologie la Bucureşti şi Iaşi din cadrul Universităţilor, având specialişti
de valoare mondială.
Ca urmare, la numele lui Gr. Cobălcescu şi Gr. Ştefănescu, se adaugă cele ale lui L.
Mrazec, Munteanu, G. Murgoci, G. Macovei, I.P. Voineşti, N. Oncescu şi multe altele (ref.
Enciclopedia României, 1935, p. 602-609).
Abia în anul 1919 ia fiinţă societatea „Creditul minier‖ cu capital românesc.
Încercările timide de a proteja zăcămintele de ţiţei (Constituţia din 1923 şi Legea minelor din
1924) rămân fără rezultate. Ca urmare, în anul 1935, câteva mari societăţi străine (Astra,
Steaua Română, Concordia şi Româno-Americană) deţineau 70,7% din totalul extracţiei de
ţiţei, acest procent ajungând în anul 1943 la 85,9%.

Răspândirea geografică a principalelor exploatări petroliere

Pe teritoriul României sunt cunoscute zone de exploatare a petrolului cu vechime
contemporană marilor exploatări din America (Texas) şi Asia (Baku). Sunt cunoscute mai
multe zone de exploatare a petrolului.
a) Subcarpaţii Moldovei ce prezintă exploatări mai importante la Moineşti, Balcani,
Tazlău, Zemeş, Modarzău, Teţcani, Solonţ, Pârjol, Mărgineni, Bereşti-Tazlău.
b) Subcarpaţii dintre Valea Râmnicului Sărat şi Valea Dâmboviţei sunt consideraţi cei
mai bogaţi în resurse de petrol, acumulările fiind legate de structurile diapire.
în acest sector subcarpatic se conturează câteva zone petrolifere importante:

românilor, care dispun de zone petrolifere, de curând reperate; din primii ani ai secolului XIX, petrolul devine la
o scară bine delimitată, un mijloc de iluminat. Rafinat în Moldova, va fi distribuit la Bucureşti‖.

117
 - Subcarpaţii Buzăului cu exploatările de la Tisău, Berea, Arbănaşi, Berceni;
- Subcarpaţii Prahovei cu exploatările de la Urlaţi, Bucov, Boldeşti, Băicoi-Ţintea;
- Subcarpaţii Ialomiţei cu exploatările de la Răzvad, Aninoasa, Moreni;
c) Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Jiu şi Podişul Getic se disting prin exploatările din:
- platformele Gândeşti - Argeşului şi Cotmeana (Măneşti, Valea Caselor, Merişani,
Moşoaia, Vedea, Leordeni, Poiana Lacului, Verguleasa, Potcoava, Corbu, Sirineasa);

118
 - Subcarpaţii Olteţului şi Jiului şi Piemontul Getic la vest de Olt (Băbeni, Alunu,
Scoarţa, Albeni, Cocu, Ţicleni, Bălteni, Bustuchin, Siminicu de Sus, Iancu Jianu, Gherceşti,
Turburea).
d) Câmpia Română deţine acumulări de hidrocarburi cantonate în formaţiuni
mezozoice şi neogene. Aici s-au conturat trei zone, şi anume:
- zona Câmpiei Olteniei (Gherceşti, Coşoveni, Tufani);
- zona centrală a Câmpiei Române situată între Olt şi Dâmboviţa cu însemnate
zăcăminte cantonate în formaţiuni cretacice şi sarmaţiene (Corbii Mari, Stoeneşti, Titu,
Videle, Vadu Lat, Blejeşti, Cartojani ş.a.);
- zona estică a Câmpiei Române cu acumulări în formaţiuni pliocene (Moara Vlăsiei,
Balta Albă, Independenţa, Ulmu, Lişcoteanca, Bordei Verde, Jugureanu).
e) Câmpia de Vest şi Dealurile de Vest cuprind zonele petrolifere:
- câmpiile Timiş şi Arad (Dudeştii Vechi, Călacea, Ortişoara, Şandru, Variaş, Perian,
Pecica, Teremia Mare, Balad, Satchinez);
- zona Crişul Repede-Someş (Borş, Suplacu de Barcău, Abrămuţ etc).
f) Platforma continentală a Mării Negre constituie o zonă petroliferă de perspectivă
prin foraje cu platformele: „Gloria‖, „Orizont‖, „Furtuna‖, „Prometeu‖, „Atlas‖ ş.a. Bogată în
resurse de petrol este zona Insula Şerpilor.
În anul 2016, producția de petrol a României era de 3,8 mil. t (INS, 2017).

9.1.3. Extracţia gazelor naturale

Gazul metan
În cadrul gazelor naturale, gazul metan ocupă un loc prioritar. Materie primă valoroasă
şi combustibil ideal, indispensabil în anumite procese tehnologice, gazul metan constituie una
dintre bogăţiile naturale cele mai importante ale României care se distinge atât prin cantitatea
rezervelor, cât mai ales prin calitate.
Astfel, în sedimentele miocene din Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei s-au
format zăcăminte de gaz care conţin metan în proporţie de 98-99%; gazul metan din această
zonă fiind considerat unul dintre cele pure din lume, ceea ce îl face apt pentru chimizare, fără
o prelucrare prealabilă.30
Gazele naturale sunt cunoscute pe teritoriul României încă din secolul al XVIII-lea
(„focurile vii‖ din Transilvania). Au început să fie exploatate în 1908 la Sărmăşel şi 1909 la
Zău de Câmpie, Şincai, Saroş şi Copşa Mică.
Gazul de sondă a fost captat în anul 1908 la Buştenari (judeţul Prahova), după care
exploatarea s-a extins şi în alte perimetre petrolifere. În perioada interbelică s-a extins
exploatarea gazului metan în Transilvania, acesta fiind folosit, mai ales, drept combustibil.
După anul 1948, gazele naturale au fost valorificate în diferite scopuri industriale şi s-
au pus în valoare orizonturi gazeifere noi în spaţiul extracarpatic (Câmpia Română, Podişul
Getic, Podişul Moldovei).
Însemnată resursă energetică a ţării, gazul metan este tot mai mult folosit ca materie
primă în industria chimică (negru de fum, amoniac etc.).

30
Comparativ, gazul metan din S.U.A. conţine 54-99% metan, cel din Germania 67-97%, cel din Polonia 65-
88%, iar cel din zona Laque din Franţa 80-98%. Puterea calorică a gazului metan din România variază între
8500-9500 calorii.

119
 Repartiţia geografică a resurselor de gaze naturale

Cele mai importante resurse de gaze naturale se află în Depresiunea intracarpatică a

Transilvaniei, unde sunt concentrate în peste 20 de domuri şi brachianticlinale, având un
conţinut de 99% metan.
În ultimii 30 de ani au fost puse în valoare resurse gazeifere în zonele de contact ale
Subcarpaţilor cu Câmpia Română, ale Piemontului Getic cu Câmpia Română, apoi chiar în
Piemontul Getic şi Câmpia Română (Câmpiile Burnas, Vlăsia, Gherghiţa şi Bărăgan). Au fost
date în exploatare, de asemenea. importante areale în Podişul Moldovei şi Câmpia Banatului.
În România se evidenţiază câteva areale de exploatare a gazelor naturale.
a. Zona intracarpatică a Transilvaniei. Gazele naturale prezente în formaţiunile mio-
pliocene sunt dispuse în partea centrală a depresiunii, în structuri reprezentate prin domuri, cu
strate larg boltite şi neafectate de falii, exploatarea făcându-se de la adâncimi ce nu depăşesc
1000-1200 m.
Zăcămintele de gaz metan din bazinul intracarpatic al Transilvaniei formează aproape
40 de câmpuri gazeifere, grupate în trei sectoare principale:
- sectorul nordic dintre Someşul Mare la nord şi Mureş la sud, considerat a fi cel mai
vechi, cuprinde domurile gazeifere de la Sărmaşu, Şincai, Zau de Câmpie, Sânger, Puini,
Bogata de Mureş; gazul metan este spre suprafaţă, fiind prezent în formaţiuni sarmatice;
- sectorul central, între Mureş şi Hârtibaciu, dispune de frecvenţă mare a domurilor
gazeifere; locul principal îl ocupă domul gazeifer de la Deleni, urmat de cele de la Cetatea de
Baltă, Copşa Mică, Bazna, Noul Săsesc, Sângiorgiu de Pădure (care furnizează gaz metan
pentru termocentrala de la Fântânele), Dumbrăvioara, Teleac, Ernei, Miercurea Nirajului (care
alimentează cu gaz termocentrala de la Luduş-Iernut), Filitelnic, Nadeş ş.a.
- sectorul sudic desfăşurat între Hârtibaciu şi Olt, dispune de domul cel mai
reprezentativ, cel de la Ilimbav.
b. Zăcămintele de gaze naturale din zonele extracarpatice se exploatează din:
- Subcarpaţii şi Piemontul Getic (Grădiştea, Zătreni, Tuţoiu, Băbeni);
- sudul a Câmpiei de Vest (Călacea, Orţişoara, Dudeştii Vechi);
- Subcarpaţii şi Podişului Moldovei (Secuieni, Glăvăneşti);
- centrul Câmpiei Române (Urziceni, Dridu, Padina, Gârbovi – jud. Ialomiţa;
Văcăreşti,
- estul Câmpiei Române (Oprişeneşti, Lişcoteanca - jud. Brăila; Gheorgheasa, Balta
Albă - jud. Buzău).
Gazele asociate petrolului (gazele de sondă) se extrag din zona centrelor petrolifere la:
Boldeşti-Scăieni, Buştenari, Băicoi (jud. Prahova), Ticleni, Bustuchin (jud. Gorj) şi la
Moineşti (jud. Bacău).

Producţia de gaze naturale

Producţia de gaze naturale (extrase la 15 °C şi 760 mm Hg) a României se prezintă
astfel: 1994 - 19.598 mil. m3, 1996 - 18.162 mil. m3, 1998 - 14.441 mil. m3, 1999 - 14.617
mil. m3 şi 2002 - 13.647 mil. m3. În prezent, România produce anual circa 9,8 miliarde m3 de
gaze naturale (2016), rezervele fiind de cca. 100 miliarde metri cubi iar cele potenţiale de 660
miliarde metri cubi. Acestea sunt estimate să acopere consumul pentru următorii 15 ani, dar ar
putea creşte după ce companiile care deţin concesiuni de explorare vor începe lucrările în
Marea Neagră.

120
 România producea spre sfârşitul anilor '70 şi în anii '80 peste 30 miliarde metri cubi de
gaze naturale pe an, cu vârfuri la mai mult de 35 de miliarde, însă producţia a scăzut gradual
după 1989.

121
 Printre companiile care deţin perimetre concesionate în Marea Neagră se numără
OMV Petrom, ExxonMobil (SUA), Lukoil (Rusia), Sterling Resources (Marea Britanie) şi
MOL (Ungaria).
Pentru transportul gazelor s-a construit o reţea cu peste 7500 km conducte magistrale,
care pornesc în special din zona Transilvaniei:
1. magistrala de nord (Şincai - Satu Mare);
2. magistrala de vest (Bazna - Hunedoara - Reşiţa, cu ramificaţii spre Timişoara şi
Arad);
3. magistrala de est (Nadeş - Oneşti - Bacău - Iaşi);
4. magistrala de sud (Delenii - Braşov - Bucureşti). Alte conducte transportă gazele de
la Ţicleni şi de la Urziceni spre centre consumatoare.

9 .2. EXTRACŢIA Şl PREPARAREA MINEREURILOR METALIFERE

Un loc important în cadrul industriei de extracţie şi de prelucrare a metalelor o are

metalurgia, ramură importantă a economiei naţionale.
Industria metalurgică, în general, are o veche tradiţie în peisajul geografic şi economic
al României. Mărturiile arheologice atestă faptul că, încă din secolele IX-VIII î.Hr., în spaţiul
carpato-dunărean şi pontic are loc trecerea de la uneltele şi armele din bronz, la uneltele şi
armele din fier, obţinute în cuptoare şi ateliere. În anii 80 î.Hr., Dacia era cunoscută prin
bogăţia în fier, fiind atestate cuptoare ca cele de la Grădiştea Muncelului (judeţul Hunedoara),
Cireşu (judeţul Mehedinţi), Mădăraş, Cozieni, Dobişeni (judeţul Harghita) ş.a.

9.2.1. Principalele zone de extracţie a minereurilor de fier

Un rol însemnat îl deţin zăcămintele de fier (materia primă de bază a metalurgiei) ce

se găsesc cu precădere, în unităţile montane carpatice .
1. Zona Poiana Ruscă. Cele mai importante zăcăminte de minereuri de fier, din rocile
metamorfice, sunt concentrate în Munţii Poiana Rusca, iar zăcămintele de fier, asociate cu
şisturi cristaline, sunt dispuse în zone sau aliniamente astfel:
- partea sudică, axată pe bazinul văii Starminosul;
- partea mijlocie cu importante rezerve la Teliuc, Gheleri, Vadu Dobrii, Ruşchiţa;
- partea nordică dispusă pe aliniamentul Arnieş, Bătrâna, Poieni.
2. Zona Banatului. În partea sud-vestică a României, în Munţii Banatului sunt
cunoscute zăcămintele de la Ocna de Fier - Dognecea, cu minereuri cantonate la contactul
banatitelor cu calcarele jurasice.
3. Zona Munţilor Harghita, respectiv versantul vestic al Munţilor Harghita, la Lueta,
Vârghiş, Filiş sunt exploatate minereuri de limonit şi siderit.
4. Zona nordică a Munţilor Apuseni, în Munţii Gilău şi Muntele Mare, au fost
identificate minereuri de fier la Săvădişla şi Băişoara.
În afara zonelor menţionate sunt de reţinut şi zăcămintele de minereuri de fier din
dealurile Clujului (la Căpuşu Mic pe Valea Căpuşului, singurul zăcământ de limonit şi siderit
oolitic în formaţiuni sedimentare) şi din Dobrogea de Nord şi Centrală (la Iulia şi Palazu
Mare).
Resursele de minereuri de fier de pe teritoriul ţării noastre sunt caracterizate în
general, printr-un conţinut metalic relativ scăzut (respectiv 20-40%), ceea ce implică aplicarea
unei tehnologii speciale de înnobilare.

122
2.
123
 9.2.1.1. Resursele de mangan

Zăcămintele de mangan - importante surse de materie primă utilizate în producţia

oţelurilor speciale - au o mare extindere în zona cristalină a Carpaţilor Orientali (zona
bazinului Bistriţa). Concentraţii însemnate de minereu de mangan se cunosc, în special, în
zona Iacobeni - Cârlibaba, Ciocăneşti, Şaru-Dornei, Vatra Dornei ş.a.
Geologic, concentraţiile de mangan din Carpaţii Orientali aparţin şisturilor cristaline
epimetamorfice din seria de Tulgheş (proterozoic superior - paleozoic inferior). Zăcăminte de
mangan apar izolat şi în cristalinul munţilor Almăj, Şureanu, Semenic (Delineşti), în Munţii
Lăpuşului (Răzoare) etc. Sunt cunoscute, de asemenea, zăcămintele de molibden din Munţii
Aninei şi Bihorului (Băiţa), minereurile de crom (Munţii Almăjului) şi de nichel (Munţii
Şureanu şi Persani).

9.2.1.2. Resurse auxiliare

Un rol important în dezvoltarea metalurgiei îl au materiile auxiliare cum sunt: cocsul

metalurgic (se prelucrează în cocseriile de la Anina, Galaţi, Călan şi Hunedoara) şi materiile
refractare, respectiv cărămizi, şamotă, fondanţi, dolomită, calcare metalurgice.
Nivelul de dezvoltare a industriei metalurgice solicită cantităţi sporite de minereuri de
fier, huilă şi cocs metalurgic. Resursele interne sunt insuficiente, siderurgia românească fiind
astfel în mare parte dependentă de import.

9.2.2. Extracţia şi prepararea minereurilor neferoase şi rare

România de astăzi înscria în timpul Daciei primele exploatări de aur pe continentul
european, în zone ca Zlatna, Abrud, Roşia Montană în Munţii Apuseni.
Este cunoscută, de asemenea, exploatarea în acea perioadă a unor zăcăminte de aramă
(Vetel Micia - Hunedoara). Deşi România poseda un fond însemnat de resurse de minereuri
neferoase, unele au intrat în exploatare şi prelucrare din cele mai vechi timpuri (cuprul, aurul),
iar altele au pătruns doar în ultimele decenii în producţia industrială (aluminiu, uraniu).
Numeroase dovezi materiale demonstrează exploatarea şi prelucrarea unor minereuri
neferoase din antichitate, dar mai ales în perioada daco-romană, când au fost organizate şi
intensificate exploatările aurifere mai ales din Munţii Apuseni (s-au găsit galerii săpate după
sistemul roman cu dalta şi o serie de unelte de lucru specifice).
Se exploatau plumbul la Rodna şi în Munţii Metaliferi, utilizat fiind la topirea aurului,
iar cuprul la Moldova Nouă, şi la Baia de Aramă, în Oltenia. În ansamblu însă, valorificarea
minereurilor neferoase se află la un nivel scăzut, deşi subsolul României dispune de o gamă
variată de minereuri neferoase.
Rezervele cunoscute în perioada antebelică erau considerate foarte reduse. Treptat
cercetările şi prospecţiunile geologice au dus la sporirea, rezervelor de minereuri complexe şi
cuprifere prin extinderea perimetrelor cunoscute (din zona Baia Mare şi Obcinele
Bucovinene, din zona munţilor Banatului şi Poiana Rusca), cât şi prin descoperirea altora.
S-a trecut, de asemenea, la o oarecare modernizare a exploatărilor miniere, la
mecanizarea lucrărilor în subteran şi construirea unor noi centre de prelucrare primară şi finită
pentru obţinerea metalelor.
Minereurile neferoase sunt legate în România de structurile eruptive sau de cele
metamorfice. În subsolul ţării se găsesc astfel zăcăminte de minereu cuprifere, de plumb şi
zinc (în minereuri complexe) şi auro-argintifere. O categorie aparte o formează bauxita
(minereu pentru aluminiu) cu rezerve însemnate, mercurul, uraniul etc., însă cu rezerve mai
124
puţin importante. În perioada actuală se pune un mare accent pe metalurgia neferoasă, pe
metalele care au proprietăţi fizice deosebite, şi anume: cuprul, aluminiul şi metalele rare.
Minereurile neferoase pe teritoriul României au cea mai mare răspândire în unităţile
montane vulcanice.
Metalele neferoase se grupează în: metale colorate (cupru, plumb, zinc), metale uşoare
(aluminiu), metale preţioase (aur, argint) şi metale rare (mercur, staniu).

9.2.3.Metale colorate

Dintre metalele colorate reţin atenţia minereurile complexe care reprezintă o asociere
de minereuri, în special sulfuri de pirite, calcopirită, blendă, galenă care conţin Cu, Pb şi Zn.
Există mai multe regiuni de extracţie a acestora: grupa munţilor Gutâi - Oaş, zona cristalino-
mezozoică a Carpaţilor Orientali, Munţii Poiana Rusca, Munţii Banatului şi Munţii Metaliferi.
Cuprul - principalul minereu neferos, aflat atât în minereuri complexe cât şi în
minereuri cuprifere, apare adeseori sub forma unor filoane de sulfuri complexe: pirite,
calcopirite, galena şi blendă.
Exploatările cele mai importante sunt în Carpaţii Orientali, respectiv în munţii
vulcanici ai grupei nordice la Cavnic, Baia Sprie, Nistru, Ilba, Băiuţ, Şuior, Herja, Târna Mare
(depresiunea Oaş), în Munţii Maramureşului (în zona cristalino-mezozoică) la Baia Borşa,
Burloaia şi Toroioaga, în Munţii Bistriţei (exploatările de pirite şi calcopirite) la Fundu
Moldovei şi Leşu Ursului (legate pentru transportul minereurilor cu centrul de prelucrare
Ostra prin tunelul Aluniş), în partea de sud-vest a zonei Hăşmaşului, la Bălan (judeţul
Harghita).
A doua zonă importantă de minereuri neferoase se află în Carpaţii Occidentali. Munţii
Banatului se evidenţiază prin exploatările de la Moldova Nouă şi Şasca Montană (pirită,
calcopirită şi blendă); pirita este utilizată în principal de Combinatul chimic de la Turnu
Măgurele pentru producerea acidului sulfuric, iar reziduurile obţinute - bogate în fier - sunt
prelucrate în centrul siderurgic Galaţi.
Minereurile cuprifere în Munţii Poiana Rusca se exploatează la Muncelu Mic, Deva şi
Boiţa - Haţeg şi în Munţii Apuseni la Băiţa Bihorului, Avram Iancu, Aluniş, Stănija, Zlatna,
Roşia Poieni.
În Dobrogea, pirita cupriferă (asociată cu magnetit sub formă de lentile) se
exploatează la mina Altân-Tepe (nord-vest de Ceamurlia de Sus), iar prelucrarea primară se
efectuează la Baia.
Concentraţiile sunt produse în instalaţiile de flotaţie şi de preparare a minereurilor,
localizate în mai toate zonele de extracţie. Prelucrarea se realizează mai ales în unităţile de la
Baia Mare şi Zlatna, unde se obţine cupru metalic.
Bucureşti este recunoscut ca centru de prelucrare, în special a deşeurilor de cupru.
Cupru metalic şi diferite aliaje se obţin şi la Braşov.
Plumbul, solicitat de industria modernă (pentru conducte de apă, plăci de acumulatori,
foi subţiri ş.a.), se extrage din minereurile complexe din zona Baia Mare (Baia Sprie şi Herja),
Munţii Poiana Rusca (Ruşchiţa - plumb fără sulf utilizat în producţia de acumulatori) şi din
Munţii Apuseni (Baia de Arieş).
Producţia de plumb metalic se obţine în unităţile specializate de la Baia Mare şi
Bucureşti.
Zincul, folosit pe scară largă la fabricarea tablei inoxidabile (zincate), a electrozilor,
precum şi a altor piese şi utilaje ori obiecte de uz casnic, se găseşte alături de plumb sub
formă de galenă şi blendă.

125
 Zincul se extrage din minereurile de la Nistru, Cavnic, Băiuţ şi Ilba, din zona Baia
Mare, de la Târna Mare, în Ţara Oaşului, Valea Vinului în zona Radna, Muncelu Mic şi Boiţa
din zona Haţegului (Masivul Poiana Rusca).
Prelucrarea zincului metalic se realizează la Copşa Mică (Podişul Târnavelor).

9.2.2.3. Metale uşoare

Aluminiul are o răspândire foarte mare în scoarţa terestră şi se obţine prin prelucrarea
bauxitei. Este un metal uşor, cu mare conductibilitate electrică şi termică, care poate fi laminat
sub formă de fire, foi subţiri, tablă iar prin aliere cu cupru, magneziu etc. se obţine
duraluminiu cu largă utilizare (cabluri electrice, la fabricarea avioanelor, la abrazivi, obiecte
de uz casnic etc.).
Principalele zăcăminte de bauxită se află în Munţii Apuseni (Munţii Pădurea Craiului)
cu exploatări la Roşia, Vârciorog, Zece Hotare. Prepararea bauxitei se face la întreprinderea
de la Dobreşti din aceeaşi zonă.
Unităţi de prelucrare a bauxitei se află la Oradea (pentru cele din zona Munţilor
Apuseni) şi Tulcea (pentru cele din import).
La aceste unităţi se obţine oxid de aluminiu sau alumină (praf de culoare albă), care
este prelucrat apoi la Uzina din Slatina, în vederea obţinerii prin electroliză a aluminiului
metalic.

9.2.2.4. Metale auro-argintifere

Zăcămintele auro-argintifere asociate de cele mai multe ori cu sulfurile polimetalice
(cupru, plumb, fier), se concentrează în munţii Oaş, Gutâi şi Apuseni. În zona Baia Mare
(Săsar, Valea Roşie, Baia Sprie, Şuior) zăcămintele auro-argintifere sunt asociate andezitelor
cuarţifere sarmaţiene şi ponţiene.
Zăcămintele auro-argintifere din Munţii Apuseni (partea centrală Metaliferilor), spre
deosebire de cele din zona Baia Mare, sunt legate numai de andezite ci de la dacite şi riolite
de vârstă tortoniană şi sarmaţiană. Alături de aurul nativ din Apuseni apar şi sulfuri
polimetalice aurifere.
Din această categorie fac parte zăcămintele din zonele Barza, Musariu, Bucium,
Săcărâmb, Roşia Montană ş.a.
Principalele zone de exploatare a aurului şi argintului din minereuri complexe sunt:
- zona Munţilor Gutâi - Cavnic, Baia Sprie, Herja, Săsar, llva, Şuior etc.;
- zona Munţilor Apuseni - Brad, Gura Barza, Musariu, Săcărâmb, Băiţă, Strănija din
bazinul superior al Crişului Alb; Zlatna din bazinul Ampoiului; Baia de Arieş, Roşia
Montană, Abrud din bazinul Arieşului.
Prelucrarea primară a minereurilor auro-argintifere în vederea obţinerii de concentrate,
de amalgam în combinaţie cu mercurul, se face în centrele Zlatna, Criscior-Brad. Obţinerea
aurului şi argintului metalic se realizează în centrul Baia Mare.
Sunt cunoscute, de asemenea, nisipurile auro-argintifere de pe Valea Lotrului (Valea
lui Stan) şi de pe Valea Bistriţei Aurii.

9.2.2.5. Metale rare

Metalele rare apar în zonele cu sulfuri polimetalice, în formaţiunile şisturilor cristaline

sau chiar în formaţiuni calcaroase. Dintre acestea amintim: magneziu, cinabru, bismut,
arseniu, wolfram, seleniu, stibiu.

126
 Pentru extragerea magneziului sunt utilizate dolomitele (carbonat de magneziu şi
calciu) ce se găsesc în cantităţi destul de însemnate în Munţii Bihorului, Poiana Rusca şi în
Dobrogea.
Mercurul se obţine din cinabru, minereu ce se află la Izvorul Ampoiului (Depresiunea
Zlatna din Munţii Apuseni). Mineralizaţii de mercur se mai află la Băile Sântimbru şi
Mădăraş în Munţii Harghitei, ca şi în zona Baia Mare.
Uraniul se găseşte mai ales în Munţii Apuseni, în zona oraşului Stei, ca şi în Munţii
Banatului şi Munţii Orăştiei, reprezentând o importantă resursă pentru energetica viitorului.
Vanadiul, metal foarte preţios, utilizat în producţia oţelurilor speciale, se obţine din
bauxitele preparate în alumină şi în cantităţi reduse, din nisipurile asfaltice (Derna şi Tătăruş -
judeţul Bihor, Mătiţa - judeţul Prahova), din şisturile de grafit (Baia de Fier - Judeţul Gorj),
precum şi din gabrourile cu titaniu şi vanadiu (Ciungeni - Căzăneşti, judeţul Hunedoara).
Wolframul, unul dintre cele mai dure metale, este recuperat din minereurile complexe
de la Baia Sprie şi Cavnic; unele iviri apar în Munţii Bihorului şi în Munţii Banatului.
Din structura minereurilor complexe de la Băiţa se extrage bismutul, respectiv
bismutina.
Arseniu apare în natură, îndeosebi sub forma combinaţiilor. Cunoscute sunt
zăcămintele de la Baia Sprie, Cavnic, Toroioaga, Burloaia (judeţul Maramureş), Săcărâmb
(judeţul Hunedoara), Zlatna (judeţul Alba), Moldova Nouă (judeţul Caraş-Severin) etc.
Seleniu şi stibiu apar în cadrul unor sulfuri complexe în cantităţi mici doar în zona
minieră Baia Mare.
în repartiţia geografică a industriei metalurgiei neferoase din România au avut loc
însemnate mutaţii în a doua jumătate a secolului nostru, în sensul extinderii sale teritoriale şi
apariţiei de noi zone şi centre de extracţie şi de prelucrare a acestora.
Extinderea acestei ramuri industriale a generat numeroase probleme legate de
intensificarea gradului de poluare a mediului înconjurător. Sunt cunoscute situaţiile din zonele
Baia Mare, Zlatna, Copşa Mică.

9.3. RESURSELE INDUSTRIEI MATERIALELOR DE CONSTRUCŢII

Pentru industria de prelucrare a materialelor de construcţii, România dispune de o

bogată bază de materii prime, rezultată din marea varietate a structurii geologice. Un loc
important îl deţin rocile de origine eruptivă cum sunt: granitul, diabazele, gabroul, bazaltul şi
andezitul.
Granitul, rocă dură, este folosit îndeosebi la pavaje. Cele mai însemnate exploatări
sunt: în nordul Dobrogei (în structurile hercinice) la Macin, Iacobdeal (cea mai mare carieră
din ţară), în Munţii Zarandului la Zam, Savârşin.
Diabazele şi gabbroul sunt roci cu valoare ornamentală ce se exploatează din Munţii
Zarandului.
Bazaltul, de culoare neagră-cenuşie, rezistent, utilizat la pavaje sau prelucrat prin
topire (ţevi de bazalt) este exploatat la Racoş (judeţul Braşov Topliţa (Munţii Călimani,
judeţul Harghita), Braniştea (Munţii Metaliferi, judeţul Hunedoara), Lucareţ, Sanoviţa
(Dealurile Lipovei, judeţul Timiş).
Andezitul, folosit tot pentru pavaje, se exploatează din Munţii Oaş-Gutâi (la nord de
Baia Mare), din Mu'nţii Călimani-Harghita (Bixad, Malnaş), pe cursul superior al Grisului
Alb (Hălmaciu).
Tufurile vulcanice, folosite la producerea unor sortimente de ciment sau ca materiile
de zidărie, sunt larg răspândite în interiorul Carpaţilor (Slănic, Govora etc.) şi în Podişul
Transilvaniei (Apahida, Şercaia, Dej ş.a.).
127
 Rocile de origine sedimentară sunt variate ca aspect, mod de întrebuinţare etc. Unele
sunt mai dure (calcarele, gresiile), altele mai moi (argilele, marnele, gipsul) sau sunt formate
din fragmente necimentate (nisipuri, pietrişuri). Mai des folosite sunt calcarele, gresiile,
argilele, pietrişurile şi nisipurile.
Calcarul este o rocă compactă cu utilizări multiple, fie direct, fie mai ales ca materie
primă de bază în fabricarea cimentului şi varului. Calcarele se exploatează în Dobrogea
(Mahmudia, Topalu, Basarabi), în Carpaţii Orientali (Bicaz), în sud-estul Podişului
Transilvaniei (Hoghiz), în Carpaţii Meridionali (Bârseşti - judeţul Gorj), în Munţii Apuseni
(Turda, Sănduleşti).

128
 O largă răspândire geografică o au argilele, cunoscute fiind zăcămintele de la
Jimbolia, Cărpiniş (judeţul Timiş), Caracal, Târgu Jiu, Brăneşti (judeţul Ilfov), Simileasca
(judeţul Buzău), Piatra Neamţ, Roman, Mureş, Câmpia Turzii, Turda, Oradea, Zalău.
Din grupa mineralelor argiloase fine face parte caolinul şi este întrebuinţat la
fabricarea porţelanului, ceramicii şi faianţei. Se exploatează din Depresiunea Transilvaniei
(zona Cluj-Napoca - Aghireş), din Munţii Apuseni pe Grisul Alb şi din Banat.
În apropiere de localitatea Parva (judeţul Bistriţa-Năsăud) se află un zăcământ de
caolin, reprezentat prin riolite parţial caolizate, utilizat îndeosebi pentru producţia de articole
sanitare. În Dobrogea sunt prezente zăcăminte de argilă caolinoasă la Medgidia - Gherghina,
Macin, Cuza Vodă, Satu Nou etc.
Valoare deosebită au argilele refractare utilizate în producţia cărămizilor refractare.
Resurse importante sunt prezente în Ţara Bârsei, la Schela (judeţul Gorj), Anina Ponor
(judeţul Caraş-Severin), în munţii Apuseni şi Banatului (Şuncuiuş, Aştileu, Zece Hotare,
Roşia, Anina), în Oltenia la Sâmbotin-Viezuri (judeţul Gorj).
O importantă resursă o constituie bentonitele larg folosite în industria materialelor de
construcţii (fabricarea cimentului portland şi a celui alb), rezerve importante fiind la Tufari
(judeţul Mehedinţi), Răzoare (judeţul Maramureş), Roşca, Valea Piscului, Valea Obârşiei şi
Valea Carpenilor (Depresiunea Oaşului).
Sunt, de asemenea, cunoscute zăcămintele de la Tomeşti, Prejani, Brebu (judeţul
Prahova), Tălmaciu (judeţul Sibiu), Viişoara-Căpuşu Mic (judeţul Cluj), Miorcani (judeţul
Botoşani) şi o serie de centre din Dobrogea.
Diatomitele, sursă nemetaliferă de mare însemnătate pentru economie şi îndeosebi în
industria materialelor de construcţii, se găsesc la Minişu de Sus, Pătârlagele, Adamclisi,
Haţeg etc.
Cele mai apreciate zăcăminte de nisip cuarţos, materie primă indispensabilă mai ales
în industria sticlei, sunt cele de la Miorcani (judeţul Botoşani) urmate de nisipurile de la
Vălenii de Munte şi Crivineni-Pătârlagele (judeţul Buzău).
Gresiile se utilizează în construcţii pentru pavaje şi se exploateză îndeosebi din flişul
Carpaţilor Orientali la Pojorâta şi Păltinoasa (judeţul Suceava), Tarcău (judeţul Neamţ), Siriu
(judeţul Buzău) şi în Depresiunea Braşov la Teliu (judeţul Braşov). Creta se exploatează la
Basarabi (judeţul Constanţa).
Dintre rocile de construcţii se mai exploatează în mari cantităţi, marne cu o largă
răspândire în Subcarpaţi, Podişul Transilvaniei, Podişul Dobrogei etc. Acestea au întrebuinţări
în primul rând în industria cimentului, a cărămizilor etc.; exploatări mai importante sunt la
Chişirig (Valea Bicazului), aproape de Bârseşti (judeţul Gorj) ş.a.
Travertinul, rocă sedimentară (tuf vulcanic resedimentat), este utilizat în construcţii
monumentale, la placarea clădirilor, a staţiilor de metrou etc. Se exploatează la Borsec
(judeţul Harghita) cu nuanţe mai roşcate şi la Banpotoc (judeţul Hunedoara) cu nuanţe gri.
Este solicitat la export datorită coloritului atrăgător.
Pietrişul şi nisipul se folosesc în industria prefabricatelor din beton, precum şi în
construcţiile cele mai diferite. Exploatarea se face în balastiere, iar cele mai mari fiind la:
Doaga şi Răcăciuni pe Şiret, la Ioneşti pe Argeş, Stoeneşti şi Slatina pe Olt, Cicir şi Ghiorc în
Câmpia de Vest, Benesat pe Someş, Gura Arieşului (în Depresiunea Transilvaniei) şi multe
altele. Pe calea ferată se face legătura dintre centrele de exploatare şi marile şantiere de
construcţii.

129
 Dintre rocile metamorfice, frecvent utilizate în construcţii, sunt marmora şi calcarele
policrome (rezultate din transformarea rocilor sedimentare sau magmatice coborâte la
adâncimi cu temperaturi şi presiuni mari).
Marmura, rocă mult apreciată, este folosită pentru diferite ornamentaţii, construcţii de
monumente etc. După caracteristicile calcarelor după care provine şi gradul de metamorfism,
există mai multe varietăţi de marmură (roşie, roz, albă etc.).
În Munţii Poiana Rusca se găsesc cele mai însemnate cariere de marmură la Ruşchiţa,
de culoare alb sau roz, iar la Alun (judeţul Hunedoara) şi Căprioara (judeţul Arad) se
exploatează cele de culoare albă şi gălbuie. În Munţii Codru-Moma, calcare policrome şi
marmură se află la Moneasa şi Vaşcău. Cariere de marmură mai sunt: în Carpaţii Orientali
(Cormaia, Lăzarea), în Depresiunea Făgăraşului (Porumbacu), în vestul Munţilor Dognecea
(Bocşa), în defileul Oltului (Râul Vadului). Marmura este un articol solicitat la export,
datorită însuşirilor sale.
Şisturile cristaline constituie o rocă frecventă în zonele muntoase carpatice. Se
exploatează, îndeosebi, cele cu un metamorfism ridicat în Munţii Zarandului, în Munţii
Plopişului.
Începuturile acestei ramuri industriale datează de multă vreme pe teritoriul ţării
noastre. A avut o evoluţie foarte lentă, iar multă vreme sortimentele au fost puţin
diversificate. Această ramură deţinea în 1938 o pondere extrem de scăzută în producţia
globală industrială - 1,2%. O evoluţie şi o diversificare accentuată a cunoscut după cel de-al
doilea război mondial.

9.4. PRINCIPALELE CENTRALE ELECTRICE Şl TERMICE

În cadrul sistemului electro-energetic al României funcţionează:

- termocentrale cu putere instalată foarte mare (de peste 1000 MW) - C.T.E. Işalniţa -
Craiova (1100 MW), C.T.E. Brăila, C.T.E. Rovinari (1760 MW) şi C.T.E. Turceni (2640
MW); Turceni este astfel cea mai mare termocentrală a ţării, fiind dotată cu 8 grupuri
electrogene;
- centrale cu putere instalată mare (1000 MW) - C.T.E. Deva-Mintia (840 MW) şi
C.T.E. Paroşeni (800 MW, utilizează cărbunii din Valea Jiului şi gazele de sondă), C.E.T.
Bucureşti Sud, C.E.T. Iernut (800 MW), C.E.T. Oneşti (Borzeşti), Ploieşti Brazi (605 MW),
C.E.T. Luduş - C.T.E. Doiceşti;
- centrale electrice cu putere instalată moderată (100-500 MW) -
Comăneşti, Oradea, Palas-Constanţa, Râmnicu Vâlcea, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Suceava, Călăraşi,
C.E.T. Sângeorgiu de Pădure (Fântânele) ş.a.; în cea mai mare parte aceste termocentrale sunt
echipate cu grupuri de termoficare;
- centrale electrice de termoficare cu putere instalată mică (sub 100 MW), ce răspund
cerinţelor termoficării industriale sau urbane; sunt prezente la Arad, Timişoara, Braşov, Piatra
Neamţ, Turnu Măgurele, Dej, Buzău, Zimnicea, Năvodari, Ovidiu etc.

Potenţialul hidroenergetic al Dunării şi apelor interioare

Un loc important în aprecierea geografică a industriei energiei electrice îl are utilizarea
potenţialului hidroenergetic. Locul prioritar îl deţine Dunărea, fiind urmat de valorificarea
complexă a râurilor interioare. În acest sens, pe cursul râului Bistriţa s-au realizat o
hidrocentrală de 210 MW şi 12 microhidrocentrale în aval (Pângăraţi, Vaduri, Piatra-Neamţ,
Roznov I, Roznov II, Zăneşti, Costişe, Buhuşi, Rahova, Cârleni, Bacău I şi Bacău II) care
totalizează o putere de circa 450 MW.

130
 Pe râul Argeş au fost puse în funcţiune hidrocentralele: Cumpănita, Argeş-Corbeni
(220 MW), Oieşti, Albeşti, Cărbureni, Valea Iaşului, Curtea de Argeş, Măniceşti, Băiculeşti,
Zigodeni, Vâlcelele, Merişani, Başcov şi Piteşti I, Piteşti II, iar pe Vâlcea cea de la Brăduleţ;
acest sistem totalizează peste 450 MW.
Oltul, cu potenţial hidroenergetic apreciat la circa 1200 MW, viza construcţia de 29
hidrocentrale dintre care au intrat în funcţiune cele din sectorul Turnu-Călimăneşti-Slatina.
Pe râul Lotru (amenajat 100%) se află în funcţiune hidrocentrala Lotru-Ciunget, cu o
putere instalată de 510 MW, cea mai mare hidrocentrală de pe râurile interioare, precum şi cea
de la Brădişor (acumularea Mălaia).
În bazinul Someşului Mic se află hidrocentralele Mărişel (220 MW), Tarniţa (45 MW)
şi Gilău.
Pe Sebeş se află hidrocentralele Gâlceag şi Şugag (Petreşti) care au puteri instalate de
câte 150 MW fiecare.
În munţii Retezat exista amenajarea Râul Mare - Retezat (335 MW), întregul sistem
fiind prevăzut a realiza o putere instalată în final de 440 MW; sunt de asemenea înscrise în
peisajul hidroenergetic amenajările de pe: Cerna-Motru-Tismana (Tismana şi Valea Mare în
funcţiune), Valea Drăganului (Remeţi - 100 MW), Buzău (Siriu), Siretul Mijlociu, în aval de
confluenţa cu Bistriţa (Jălbeni, Răcăciuni şi respectiv Sascut-Bereşti şi Adjud), Dâmboviţa
(Clăbucet-Peceneaga), râul Târgului (Lereşti şi Voineşti), Cerna (sistemul Cerna-Beleraca),
Bistiriţa (Poiana Mărului).
Sunt de menţionat şi o serie de hidrocentrale de mică putere: Poiana Ursului, Paltinu,
Văliug, Novaci, Dobreşti, Moroieni, Sadu II, Sadu V etc.
Se experimentează construirea unor centrale eoliene de mică capacitate, în aşezările
din Delta Dunării sau la munte, intrând actualmente în producţia de serie.
S-au construit în colaborare cu ţările riverane unele sisteme hidroenergetice şi de
navigaţie, ca cele de pe Dunăre. Cel mai important dintre acestea îl constituie Porţile de Fier I
care, pe lângă puterea instalată de 2100 MW (1050 MW pentru Serbia şi Muntenegru şi 1050
MW pentru ţara noastră), asigură şi condiţii optime pentru desfăşurarea navigaţiei în sectorul
Cazane - Porţile de Fier I.
Pe Prut a fost construită hidrocentrala Stânca - Costeşti (50 MW).
Construcţia hidrocentralelor şi a acumulărilor respective, asigură îmbunătăţirea
condiţiilor de navigaţie pe Dunăre, introducerea transporturilor fluviale pe cursurile inferioare
ale unor râuri cât şi de-a lungul lacurilor de acumulare precum şi dezvoltarea turismului.

Marile zone de concentrare a unităţilor producătoare de energie electrică

În funcţie de gradul de concentrare a producţiei de energie electrică, de resursele de
energie primară folosite (cărbunii, gaze naturale), precum şi de potenţial hidroenergetic, pe
teritoriul României pot fi conturate mai multe zone de concentrare a acestei ramuri.
Zona central-sudică cu o putere instalată de peste 3400 MW în termocentrale, dintre
care se evidenţiază cele de la Bucureşti (peste 1700 MW), Brazi (805 MW), Doiceşti (600
MW), precum şi alte termocentrale mai mici de la Călăraşi, Slobozia ş.a.
La acestea se adaugă hidrocentralele: Dobreşti, Moroeni pe Ialomiţa, precum şi
microhidrocentralele Sinaia, Zărneşti, Râşnov, Bran, Vulcăniţa, care toate la un loc totalizează
cca. 130 MW.
Zona sud-vestică concentrează centralele electrice din Subcarpaţi şi Podişul Getic,
Carpaţii Meridionali (dintre Dâmboviţa şi Culoarul Timiş-Cerna), Depresiunea Haţegului şi
Munţii Banatului.

131
 Centralele electrice de termoficare din această zonă totalizează 9500 MW,
evidenţiindu-se cele de la Turceni (2640 MW), Rovinari (1720 MW), Işalniţa-Craiova (1050
MW), Paroşeni (800 MW), Mintia-Deva (840 MW), Râmnicu-Vâlcea (600 MW), precum şi
cele de la: Târgu Jiu, Drobeta-Turnu Severin, Craiova II, Poduri, Schitu-Goleşti, Hunedoara,
Reşiţa, Oţelu Roşu, Orşova.
La acestea se adaugă hidrocentralele Porţile de Fier I-II (1450 MW), cele de pe Olt
(800 MW, în sectorul Turnu Roşu-Izlaz), de pe Lotru (650 MW), Argeş (450 MW), Sebeş
(peste 300 MW), Râul Mare-Retezat (440 MW), precum şi amenajările de la Novaci, din
sistemul Cerna-Motru-Tismana sau Văliug, Poiana Mărului, Ruieni etc.
Zona de sud-est cuprinde centralele termoelectrice cu o putere instalată de cca. 2300
MW, dintre care se pot menţiona: C.E.T. Brăila (1920 MW), cele de la Galaţi, Palas-
Constanţa, Ovidiu, Năvodari, Buzău, Tulcea şi Slobozia. În zona de sud-est se află şi
hidrocentrala Siriu pe râul Buzău (cea. 50 MW).
Zona de est, cu o putere instalată de aproape 1500 MW în centrale electrice şi de
termoficare, se evidenţiază prin unităţile Borzeşti (650 MW), Comăneşti (150 MW), Iaşi (200
MW), Suceava (150 MW). La acestea se adaugă centralele de la Botoşani, Bucecea, Bădruţi,
Iacobeni, Vatra Dornei, Piatra Neamţ, Buhuşi, Bacău, Dărmăneşti, Roman.
Hidrocentralele din această zonă sunt cuprinse în amenajările de pe râurile: Bistriţa
(Stejaru 210 MW şi alte 12 unităţi în aval de 240 MW), Siret (din sectorul Bacău-Adjud), Prut
(Stânca-Costeşti) cu o putere instalată de cca. 600 MW.
Luate împreună, termocentralele şi hidrocentralele menţionate totalizează cca. 2100
MW.
Zona central-vestică cuprinde centralele electrice din Transilvania, Munţii Apuseni şi
Câmpia de Vest, dispunând de o putere instalată în termocentrale de peste 2500 MW (între
care Luduş-Iernut 800 MW), Fântânele-Sângeorgiu de Pădure (325 MW), Oradea (200 MW),
Braşov II şi Zalău câte 150 MW fiecare, precum şi cele de la Timişoara, Arad, Satu Mare,
Baia Mare, Târgu Mureş, Vlăhiţa, Codlea, Săcele, Câmpia Turzii, Sibiu, Baia Mare, Sighetu
Marmaţiei etc. şi în hidrocentralele de aproape 700 MW (remarcându-se cele de pe râurile
Someşul Mic - 260 MW, Sadu, Oltul mijlociu, afluenţii Crişului Repede).
Interconectate la sistemul electroenergetic naţional unic prin linii electrice de
transport, aceste zone, dintre care cea mai importantă este cea sud-vestică, asigură alimentarea
cu energie electrică şi termică atât a centrelor urbane şi industriale, cât şi satelor.

9.5. RESTRUCTURAREA INDUSTRIALĂ DUPĂ 1989

Schimbările intervenite după 1989, criza de autoritate a instituţiilor centrale şi lipsa
unei viziuni globale asupra rolului industriei au condus la declinul acestei ramuri.
Pe fondul unui spirit de negare a tot ceea ce s-a construit înainte de 1989, industria a
fost abandonată în primii doi ani ai tranziţiei la nivelul deciziei politice strategice. Fără să
existe o politică industrială conturată, în urma introducerii unor mecanisme ale economiei de
piaţă, s-au luat măsuri de sprijinire a întreprinderilor aflate în situaţie critică, în special prin
acordare de subvenţii.
Procesul de restructurare a industriei a condus, până în prezent, la rezultate diferite
între fostele ţări comuniste, dependente nu numai de decalajele existente între nivelurile de
dezvoltare economică, ci şi de faptul că unele dintre acestea au adoptat măsuri de politică
industrială încă de la începutul anilor ’80 (Polonia, Ungaria). În România, reforma a început
după 1989. În perioada 1990-1992 preocupările Guvernului legate de industrie s-au limitat la

132
reorganizarea întreprinderilor de stat în societăţi comerciale şi la elaborarea bazei juridice
privind privatizarea şi managementul întreprinderilor.
Inerţia sistemului şi neaplicarea unor măsuri prevăzute sau aplicarea lor parţială sau
izolată au determinat adâncirea crizei industriei.
Pentru societatea românească, tranziţia (şi în special pentru activităţile industriale) a
fost lentă şi dificilă. Este o urmare logică, am putea spune, a funcţionării, timp de peste 50 de
ani, a unui sistem caracterizat de constrângeri, dinamici artificiale, ale diverselor procese
caracteristice activităţilor economice, direcţii de evoluţie dirijate, supercentralizare.
În ceea ce priveşte industria, îndelungata perioadă a tranziţiei este rezultatul
industrializării accelereate şi forţate a unor judeţe sau oraşe, (în scopul dezvoltării tuturor
ramurilor industriale, cu o preocupare deosebită pentru industriile de bază, şi a echilibrării
acestei ramuri economice în profil teritorial) dar și rezultatul celorlalte fenomene complexe
generate de aceasta:
 repartizarea teritorială a unităţilor de producţie (chiar şi acolo unde nu există
suport economic)
 concentrarea populaţiei provenite din mediul rural în oraşele artifical
dinamizate, în special mici şi mijlocii, cu caracter monoindustrial. Acest fenomen a generat
creşterea ponderii industriale în ansamblul economiei, ca şi ponderea forţei de muncă în
cadrul populaţiei active.
 orientarea sistemul de învăţământ (prin înfiinţarea liceelor şi a şcolilor
profesionale cu profil industrial, care permiteau calificarea directă în uzine), spre cerinţele
sistemului industrial.
 desfiinţarea CAER - a creat un dezechilibru profund în cadrul industriei
româneşti. Ruperea legăturilor de aprovizionare cu materii prime, energie şi subansamble care
circulau în interiorul CAER au dus la blocarea a numeroase filiere industriale. Prima
manifestare a fost scăderea producţiei industriale: pentru un indice 100 în 1985, aeasta a
scăzut în 1992 la 56.
Restructurarea industrială este determinată de un complex de factori:
- unii au caracter general (evoluţia firească a oraşelor mari, conjunctura internă
şi internaţională, revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană),
- alţii rezultați din condiţiile particulare ale dezvoltării economice şi politice a
unei ţări sau unui oraş (în mare parte moştenire de dinainte de 1989: întreprinderi industriale
gigant, coordonare centralizată ş.a.).
La începutul perioadei de tranziţie, strategia restructurării industriale s-a bazat în
principal pe retehnologizarea ramurilor, iar măsurile care au fost luate au avut mai mult un
caracter general.
Următorul pas în ceea ce priveşte restructurarea industriei s-a materializat în
reorganizarea întreprinderilor de stat în societăţi comerciale şi în elaborarea bazei juridice
privind privatizarea şi managementul întreprinderilor (Legea 15/1990).
Trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă este însoţită de
schimbări care depăşesc sfera economică şi afectează ansamblul vieţii sociale.
Efectele măsurilor de restructurare industrială sunt multiple şi se manifestă la
niveluri şi pe planuri diferite; un efect cu implicaţii majore de ordin social şi care este
perceput la nivelul componentei demografice este acela al reducerii numărului de salariaţi
prin disponibilizări şi pensionări. Urmarea directă a acesteia este creşterea ratei şomajului.
Cele mai afectate au fost întreprinderile industriale construite după standarde sovietice
(de dimensiuni gigantice) şi în special cele din domeniul industriei grele (a căror forţă de
muncă este greu de reprofilat, unde există un risc mai accentuat al tulburărilor sociale şi unde
salariaţii cuprinşi în organizaţii sindicale se opun iniţiativei private), au întreprinderile
133
industriale care aveau relaţii de cooperare cu unităţi (furnizori, beneficiari) situate la distanţe
mari.
O altă categorie de întreprinderi care au fost nevoite să opereze disponibilizări sunt
acelea pentru care, pe piaţa internă sau externă, au apărut concurenţi puternici, care au
―anihilat‖ în unele cazuri producţia acestora.
Din punct de vedere sectorial, restructurarea industriei a afectat în special
funcţionalitatea întreprinderilor aparţinând industriei prelucrătoare (considerată o industrie
―urbană‖), mai ales în reşedinţele regionale. Industria prelucrătoare a înregistrat un declin
accentuat, imprimând sensul general de evoluţie a industriei naţionale.
Analiza la nivel de oraşe relevă faptul că cele mai mari reduceri ale forţei de muncă
industrială (peste 60% din cea existentă în anul 1990) s-au înregistrat în oraşele mici a căror
industrie era dependentă de marile întreprinderi din centrele polarizatoare, resimţind
dezechilibrele funcţionale ale acestora (R upea, Chişineu Criş, Lipova, Negreşti Oaş, Calafat),
sau în noile oraşe declarate în 1989 (Budeşti, Fundulea, Mihăileşti, Bolintin Vale).
În general, oraşele mici şi mijlocii, monospecializate, au înregistrat evoluţii negative
accentuate (40-60%), fiind caracterizate de o apartenenţă sectorială diversă (Vlăhiţa –
metalurgie, Paşcani, Huşi, Balş, Băileşti, Rădăuţi – construcţii de maşini, Comarnic, Jimbolia
– materiale de construcţii, Turnu Măgurele, Făgăraş – chimie, Urziceni, Feteşti, Ţăndărei –
industrie alimentară.
Evoluţii negative moderate sau stagnante au înregistrat oraşele: Baraolt (metalurgie),
Oneşti (chimie), Mioveni, Moreni, Cugir (construcţii de maşini), în timp ce altele au
înregistrat creşteri: Zlatna (metalurgie), Ocna Sibiului (construcţii de maşini), Boldeşti-Scăeni
(sticlărie), Basarabi, Valea lui Mihai (industrie alimentară), fapt ce reduce posibilitatea
formulării unor generalizări ale evoluţiilor recente.
Aceluiaşi tip de evoluţie îi aparţin oraşele mari cu reduceri mici ale forţei de muncă
industrială, de cele mai multe ori sub media naţională, care par avantajate de diversificarea
industrială şi de mediul economic mai atractiv (Iaşi, Cluj, Ploieşti, Braşov, Timişoara).
Dezindustrializarea - închiderea sau restrângerea treptată a activităţii coloşilor
industriali care funcţionau înainte de '89, însoţită de pierderea a zeci sau sute de mii de locuri
de muncă, a fost unul dintre factorii majori care au accentuat sau chiar generat fenomenul de
depopulare a României.
Între ultimele doua recensăminte, populaţia celor mai mari 100 de localităţi din
România a scăzut cu circa 16%, de la 9,6 milioane de persoane în 2002 până la 8,1 milioane
de locuitori în 2011. Cele mai mari pierderi: regiunile de NE, S și SE.
Sidex Galaţi (ArcelorMittal Galaţi) - înainte de privatizare (1999) avea peste 31.000
de angajaţi, în prezent sunt mai puţin de 8.000 (- 23.000), alte zeci de mii de oameni care şi-
au pierdut slujbele în urma dispariţiei afacerilor care depindeau degigantul siderurgic . Galaţi
a pierdut 67.600 de locuitori, aproape ¼. Tecuci - ai cărui locuitori se sprijineau tot pe
activitatea combinatului Sidex - minus 26,2% locuitori,
Oraşele Vaslui şi Bârlad, ambele din judeţul Vaslui, se află între primele locuri în ceea
ce priveşte fenomenul de depopulare, între 2002 şi 2011 acestea pierzând 27,8% şi respectiv
27,7% din numărul total de locuitori.
În urma procesului de dezindustrializare, generat de restructurarea economica, cei
rămaşi fără slujbe şi fără perspective de a-şi asigura un loc de muncă, au emigrat în cea mai
mare parte.
Oraşul Roman (judeţul Neamţ) - evoluţia are la bază disponibilizările din cadrul
combinatului de ţevi laminate Petrotub Roman (actualul Arcelor Mittal Roman). Între 2002 şi
2011, din combinatul de la Roman au plecat peste 3.850 de angajaţi, ceea ce se traduce printr-

134
o reducere de peste patru ori a numărului de angajaţi numai în ultimul deceniu în cadrul
schemelor de disponibilizări voluntare operate de producătorul de oţel ArcelorMittal.
Un alt oraş afectat puternic de depopulare este Dorohoi din judeţul Botoşani, care în
ultimul deceniu a pierdut 27% din locuitori, respectiv circa 8.300.
Oraşul Oneşti din judeţul Bacău a pierdut 30% din populaţie din 2002 până în 2011,
respectiv o scădere de aproape 22.000 de locuitori, care vine în contextul sistării activităţii
Rafo Oneşti (RAF).
Economia oraşului Focşani din judeţul Vrancea se sprijinea pe companii precum
Laminorul Focşani, societate care a fost lichidată în anul 1997 însoţită de disponibilizarea a
1.170 de salariaţi. Un număr însemnat de oameni lucrau şi la fabricile de confecţii din
localitate, precum Vracon Focşani, care în anul 1992 avea circa 3.000 de salariaţi, număr care
s-a redus la aproximativ 1.800 până în 2002 şi la 600 anul trecut. Sorste Focşani (fosta
Milcofil), companie de confecţii care asigura peste 1.500 de locuri de muncă în urmă cu un
deceniu a ajuns anul trecut să mai aibă doar 195 de angajaţi.
Piatra Neamţ, numărul de locuitori s-a redus cu 26,2%, ultimul recensământ
evidenţiind cu 27.500 mai puţini locuitori decât cel din 2002.
Oraşul se sprijinea în trecut pe fabrici precum cele ale producătorului de utilaje
agricole Mecanica Ceahlău (MECF), care în ultimul deceniu şi-a redus la un sfert numărul de
angajaţi iar în 2013 mai avea 195 de salariaţi sau fabrica de confecţii Ema SA, unde în 2002
lucrau peste 1.100 de oameni, în timp ce anul trecut compania mai avea 253 de salariaţi.
La popul opus - producătorul de avioane Aerostar Bacău (ARS) este unul dintre
puţinele cazuri de privatizări prin metoda MEBO care a avut succes, la mai bine de 20 de ani
de la privatizare, compania deţine supremaţia pe piaţa aeronautică din România. De-a lungul
anilor, Aerostar a colaborat cu giganţi internaţionali din domeniul aeronautic precum grupul
EADS, pentru care a produs şi produce componente de aviaţie civilă şi piese pentru
aeronavele Airbus, iar pentru olandezii de la Fokker a furnizat piese şi subansamble.
Dacă înainte de '90 producţia companiei era concentrată în special pe segmentul
aviaţiei miliare, în prezent compania şi-a îndreptat mai mult atenţia spre aviaţia civilă.
Exporturile contribuie cu 83,8% la vânzările producătorului de avioane. Compania a angajat
şi circa 300 de persoane.
Regiunile S Muntenia și SE au înregistrat între 2002 şi 2011 scăderi ale numărului de
locuitori de peste 20%.
Turnu-Măgurele este cel mai afectat oraş de depopulare din regiu nea S Muntenia, în
ultimul deceniu numărul de locuitori coborând cu 26,2%, adică mai mult de un sfert. După
1990 cele mai importante fabrici din Turnu-Măgurele au disponibilizat aproape 6.000 de
persoane, ceeace ca condus, în anul 1999, la o rata a şomajului de aprox. 24.
Oraşul Tulcea a pierdut 27,5% din locuitori în mai puţin de un deceniu, în condiţiile
restrângerii drastice a numărului de angajaţi din aceste companii.
Numărul de locuitori ai oraşului Alexandria a scăzut cu 16,6% intre ultimele două
recensaminte, respectiv cu 8.300. Tot în zonă se află şi producătorul de ţevi Zimtub Zimnicea,
fabrică la care mai lucrează în prezent 164 de oameni faţă de peste 800 în urmă cu un deceniu.
Oraşul Giurgiu a pierdut în ultimii nouă ani circa 21% din locuitori, de la circa 69.300
câţi erau la recensământul din anul 2002, ajungând la doar 54.600 de oameni în 2011, adică cu
aproape 14.700 mai puţini.
‖Giurgiu Nav‖ din Giurgiu, companie care se ocupă de transportul mărfurilor pe
Dunăre, şi-a redus de peste patru ori numărul de angajaţi, de la 1.180 de salariaţi ajungând în
prezent la circa 250.
Nici judeţul Dâmboviţa nu stă mai bine la acest capitol, decăderea industriei
resimţindu-se de asemenea în scăderea numărului de locuitori. Oraşul Târgovişţe, de exemplu,
135
a pierdut în ultimul deceniu circa 16.000 de locuitori, respectiv 17,8% din numărul total de la
recensământul din anul 2002, de aproape 90.000 de locuitori. În aceeaşi perioadă, peste 5.500
de angajați care lucrau la combinatul siderurgic Mechel Târgovişte şi-au pierdut locurile de
muncă, de la 6.160 de oameni în anul 1999, în prezent combinatul mai are circa 500 de
salariaţi.
Slobozia, cel mai mare oraş din Ialomiţa, se sprijinea pe combinatul chimic ‖Amonil
Slobozia‖, care înainte de 1990 era cel mai mare producător de uree din România. Amonil a
ajuns de la 1.160 de salariaţi în 1999 să mai aibă în prezent doar 36 de angajaţi după ce
producţia de îngrăşăminte chimice a fost sistată recent, iar compania s-a reprofilat pe
producţia de energie.
Buzău - pe fondul disponibilizărilor a pierdut între 2002 şi 2011 circa 19,3% din
locuitori, respectiv 25.800. Constanţa, a pierdut 55.000 de locuitori
Dezindustrializarea României s-a văzut puternic şi în Capitală, unde majoritatea
intreprinderilor unde lucrau sute de mii de oameni s-au transformat în malluri, iar puţinele
care au rezistat mai au câteva sute de angajaţi şi s-au mutat la periferia oraşului. Marile
platforme industriale din Capitală au rămas astăzi doar o amintire.
În 1989 spre exemplu, producătorul de ţevi Republica - 10.000 de oameni, iar în anul
2003, la privatizare, compania mai avea doar 1.200 de salariaţi, care ulterior şi-au pierdut de
asemenea locurile de muncă după ce uzina a intrat în lichidare. Republica era în trecut
singurul producător de prăjini pentru foraj din regiune.
Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB), una dintre fabricile cu tradiţie din
Bucureşti, la care lucrau înainte de Revoluţie peste 6.000 de oameni, mai avea în 1999 circa
1.800 de salariaţi. Astăzi, deşi continuă să fie unul dintre jucătorii de top din industria
românească, la IMGB mai lucrează circa 700 de oameni.
Uzinele 23 August (actualul complex Faur) din Capitală erau unul dintre mamuţii
industriali de dinainte de 1990, unde lucrau circa 18.000 de oameni şi se produceau loco-
motive diesel hidraulice, echipamente de frână şi alte componente pentru vagoane de cale
ferată. Are în prezent 380 de angajaţi faţă de peste 4.200 în anul 1999. Compania este
specializată în producţia de confecţii metalice, maşini şi material rulant.
Trecerea anilor şi prăbuşirea industriei autohtone şi-au pus amprenta şi asupra firmei
Timpuri Noi, un alt simbol al Capitalei, astfel că de la 2.700 de angajaţi, cât avea uzina
Timpuri Noi la Revoluţie, în prezent în companie mai lucrează circa 130 de oameni. Înainte
de '90 Timpuri Noi era unic producător de compresoare de mică şi medie capacitate pe piaţa
din România şi a fostului CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc - n. red.). Astăzi
compania mai produce câteva zeci de bucăţi lunar, faţă de câteva mii de compresoare în
trecut.
În ciuda migraţiei provincialilor în Capitală, Bucureştiul a pierdut 248.000 de locuitori
în perioada 2002 - 2011.
Parte din intreprinderile menționate au fost obligate sa intre în procesul de
dezindustrializare și datprotă riscurilorpe care le generau. Peste 2/3 dintre obiectivele
industriale din Romania prezintă riscuri tehnologice, potrivit unui studiu ralizat la cererea
Ministerului Internelor si Reformei Administrative (MIRA, 2008). Studiul nu masoara
iminenta producerii unui accident la un obiectiv industrial, ci efectele pe care le-ar avea
asupra populatiei si mediului un astfel de eveniment. Dintr-un total de 333 de unitati
industriale, 245 au fost incluse pe harta riscului. Majoritatea sint din industria chimica sau
petrochimica, 144 de unitati au risc major de accidente industriale, iar 55 de unitati au risc
minor. Cea mai periculoasa zona, privind accidentele industriale radioactive, este partea de
sud a tarii, unde sunt reactoarele Bucuresti - Magurele, Pitesti - Mioveni si Combinatul de
Apa grea de la Drobeta-Turnu Severin. Potrivit expertilor, daca aici s-ar produce un accident
136
tehnologic, zona letala, adica unde oamenii ar putea muri din cauza emisiilor nocive, s-ar
intinde pe o raza de noua kilometri de la locul producerii. Pe o distanta de 15-50 km de la
epicentrul potentialului dezastru, aerul si pamintul vor deveni toxice, in functie de amploarea
accidentului.

Sursa : MIRA, 2008

Dacă la Arpechim s-ar fi produs un accident, la cantitatea de substante nocive stocate

in prezent, raza de intoxicare s-ar fi intins pe o suprafata de cinci kilometri.
In partea de sud-vest a tarii, probleme ar putea sa apara de la bulgari, unde centrala
atomo-electrica de la Kozlodui functioneaza cu o tehnologie invechita.
In Bucuresti si judetele Alba, Constanta, Dolj si Timis sint cei mai multi agenti
economici ce utilizeaza substante foarte toxice, substante cu proprietati toxice specifice,
alergice, cancerigene sau mutagene, substante inflamabile sau poluatoare pentru mediu.
Majoritatea accidentelor sint produse din cauza erorilor de proiectare a instalatiilor
industriale, gradului ridicat de uzura, dar si din cauza managementului defectuos - studiul
privind Hazardele Tehnologice elaborat de Ministerul Internelor si Administratiei, in
colaborare cu Ministerul Mediului si Ministerul Transporturilor.
La nivel spaţial, restructurarea industrială s-a materializat prin abandonarea localizării
iniţiale sau reutilizarea parţială a acesteia prin activităţi de servicii (în special de depozitare,
comerţ). Nu s-au conturat însă delocalizări de activităţi dinspre nucleele urbane spre periferie,
deoarece acestea implică investiţii mari, pentru care în momentul de faţă nu există
disponibilităţi. Sunt evidente însă preferinţele de localizare a noilor firme private de-a lungul
căilor de acces către marile oraşe, prin care se asigură o mai bună accesibilitate, preţuri mai
mici, evitarea aglomeraţiei.

137
 Atragerea capitalului străin, constituie o componentă de stimulae a restructurărilor pe
baze moderne. Aproape 60% din societăţile mixte din România, înfiinţate între întreprinderile
industriale de stat şi parteneri străini, sunt localizate în Bucureşti.
În ceea ce priveşte adaptarea la cerinţele pieţei, condiţie esenţială a restructurării
industriei pe baze moderne, un prim reflex al celor mai multe întreprinderi a fost acela de a-şi
alinia producţia din punct de vedere sortimental şi calitativ la cererea pieţei naţionale şi
internaţionale.
Dezindustrializarea a generat declinul industriei tradiţionale și expansiunea
ramurilor industriale bazate pe noile tehnologii microelectronica, biotehnologiile,
robotica,etc., apariţia unei ―noi geografii a inovaţiei‖
Concentrările de industrii de înaltă tehnologie au generat un nou mediu economic şi
noi modele de creştere urbană şi regională
Expansiunea ramurilor industriale de înaltă tehnologie a creat schimbări importante
în structura ocupaţională a forţei de muncă, stimulând două categorii extreme:
 specialiştii cu înaltă calificare şi slujbe foarte bine plătite
 muncitorii necalificaţi cu salarii foarte mici pe de altă parte.
Au survenit modificări în mărimea întreprinderilor- dominanţa întreprinderilor mici şi
mijlocii incluse în structuri din ce în ce mai complexe de cooperare, bazate pe integrarea
verticală, orizontală sau diagonală.

Cauzele apariţiei noilor spaţii industriale inovative (de la pepinierele de întrepinderi,

la parcuri industriale şi de activităţi şi până la tehnopoli) → anumite tipuri de industrii care
―consumă‖ din ce în ce mai puţine materii prime, energie şi foţă de muncă, dar implică un
volum important de capital investit şi o cantitate din ce în ce mai mare de informaţii şi
cunoştinţe.
Genetic, au fost reprezentate de:
 industrii noi de înaltă tehnologie,
 de industrii cu tradiţie meşteşugărească
 de cele legate de ceea ce analiştii numesc “terţiarul industrial”(servicii
specilaizate pentru firmele productive)
Consecințele localizării spaţiale :
 transformarea profundă şi plină de succes a unor vechi regiuni industriale
 conturarea unor noi spaţii industriale apărute în contexte socio-economice
favorizante, care in timp s-au dinamizat şi au evoluat.

138
10. TIPURI ŞI FORME DE TURISM31

10.1. TIPURI DE TURISM

În România s-au dezvoltat, în timp şi spaţiu, tipuri tradiţionale, clasice,
reprezentate prin: turismul montan, litoral, balnear, cultural-itinerant, cu evoluţia ulterioară a
unor subtipuri. Acestea sunt reprezentate în principal de:
10.1.1. Turismul montan se bazează pe existenţa Munţilor Carpaţi, unde varietatea
peisajului şi posibilităţile de practicare a multiple activităţi turistice au constituit puncte
importante de atracţie. La nivelul întregii ţări staţiunile montane concentrează aproape 12%
din capacitatea de cazare şi, în medie, 9% din cererea turistică internaţională.
Turismul pentru sporturi de iarnă - se bazează pe existenţa domeniului schiabil.
Practicarea schiului de agrement şi sportiv a generat acest tip de turism, favorizat de factori
ca: altitudinile de peste 1.000-1.500 m, durata şi grosimea stratului de zăpadă, orientarea spre
nord a pârtiilor de schi, etc. Peste 50% din domeniul schiabil se află situat în judeţele Braşov,
Prahova, Dâmboviţa, în masivele montane Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare, Clăbucetele
Predealul, Munţii Baiului (unde se găsesc şi staţiunile Poiana Braşov, Sinaia, Predeal, cele
mai cunoscute şi solicitate de turiştii amatori de sporturi de iarnă).
Agrementul pentru sporturile de iarnă se sprijină doar pe un procent de 25% pârtii
uşoare şi foarte uşoare, predominând cele de mai mare dificultate, de care pot beneficia numai
schiorii cu experienţă.
Turismul de drumeţie montană – reprezintă un subtip al turismului montan, care se
practică în special vara şi într-o proporţie mare de către tineri. Traseele turistice marcate
constituie principala „infrastructură‖ necesară pentru acest tip de turism, care se pretează
foarte bine ca modalitate de valorificare turistică a ariilor protejate.
10.1.2. Turismul balnear are cea mai bună reprezentare în teritoriu, datorită bogăţiei
şi repartiţiei resurselor balneare. Prin staţiuni sunt valorificate aproape toate tipurile de ape
minerale, mofetele, nămolurile organice şi anorganice, climatul salinelor şi calităţile
terapeutice ale litoralului.
Pe teritoriul românesc se găsesc circa 1/3 din resursele balneare europene. Dintr-un
total de 160 staţiuni balneare şi de circa 400 localităţi şi puncte balneare numai un număr de
25 sunt de interes naţional, celelalte având un rol mai redus pe piaţa turistică internă şi
externă. Cele mai cunoscute sunt: Covasna, Tuşnad, Călimăneşti, Olăneşti, Buziaş, Sinaia,
Băile Felix, Neptun, Eforie Nord ş.a. Un număr de 7 staţiuni sunt cunoscute şi pe piaţa
turistică internaţională: Băile Herculane, Băile Felix, Călimăneşti - Căciulata, Covasna, Băile
Tuşnad, Slănic Moldova, Vatra Dornei. La nivel naţional staţiunile balneare dispun de circa
16% din capacitatea de cazare şi aproape 6% din cererea turistică internaţională.
10.1.3. Turismul de litoral se bazează pe prezenţa ţărmului Mării Negre, pe o
lungime de 245 km; între Sulina şi Capul Midia cu relief jos, iar între Capul Midia – Vama
Veche cu un relief înalt, de tip faleză. Funcţia turistică a litoralului este dată de cele 15
staţiuni turistice care valorifică factorii de cură marină. Unele staţiuni şi-au diversificat oferta
turistică prin tratamente balneare (Mangalia, Eforie Nord, Neptun), practicarea unor forme de
turism specifice – turismul pentru tineret la Costineşti, tabere pentru copii la Năvodari.
Acestea deţin 41% din totalitatea capacităţii de cazare şi doar 8% din cererea turistică
internaţională, prezentând în ansamblu un nivel calitativ redus şi o gamă limitată de dotări şi
amenajări pentru agrement. De asemenea, se resimte numărul redus al structurilor de cazare
din categoriile superioare de confort, ceea ce le face puţin atractive pentru potenţialii turişti cu
31
A.A.Baltățunga, Turismul în România. 2008

139
venituri ridicate. La toate acestea se mai adaugă şi concurenţa din ce în ce mai acerbă din
zonă, reprezentată de Bulgaria şi Turcia, ultima beneficiind şi de o durată sensibil mai mare a
sezonului, fapt care îi permite să ofere produse turistice la preţuri mai reduse.
10.1.4. Turismul cultural-itinerant are mai multe subtipuri, în funcţie de categoriile
principale de obiective culturale care fac obiectul deplasărilor (religios, pelerinaj, etnografic,
arheologic etc.) şi se axează în special pe numărul ridicat de monumente. Se remarcă dispersia
mare a lor în teritoriu, fapt ce necesită o reţea de căi de comunicaţie bine pusă la punct.
Infrastructura existentă nu se ridică la nivelurile standardelor europene şi reduce, astfel,
accesul la unele obiective turistice – din această cauză multe nu pot fi incluse în circuitele
turistice de bază ale marilor operatori32, rămânând în sfera formelor de turism individual sau
de grup. Este unul dintre tipurile de turism de mare perspectivă pentru ţara noastră.
10.1.5. Turismul urban este considerat un tip ceva mai nou de turism – deşi este
printre primele care s-a practicat - axat pe centrele istorice vechi. Multe dintre oraşele
româneşti au apărut şi dezvoltat în timp şi spaţiu pe vechi vetre de locuire umană. Dezvoltarea
funcţiei turistice, la nivelul marilor oraşe, este legată de calitatea managementului urban.
Aceasta pentru că serviciile edilitare şi de transporturi intraurbane trebuie foarte bine
organizate, să corespundă din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Este necesar ca serviciile
turistice să fie diversificate pentru segmente largi de turişti, iar instituţiile culturale şi
muzeale, monumentele de arhitectură să se găsească în forme de conservare şi funcţionare
optimă.
Principalele oraşe româneşti care au sau îşi pot dezvolta o funcţie turistică sunt:
Bucureşti, Suceava, Iaşi, Constanţa, Braşov, Râmnicu-Vâlcea, Sibiu, Cluj, Arad, Oradea, Baia
Mare, Timişoara, Drobeta-Turnu Severin, Târgovişte, Sighişoara ş.a.
10.1.6. Turismul de afaceri şi congrese este un tip de turism mult neglijat în perioada
dinainte de 1989 datorită condiţiilor politice, care permiteau un acces extrem de restrictiv al
străinilor. În prezent, odată cu racordarea României la diversitatea problemelor internaţionale,
integrarea în principalele structuri politico-economice internaţionale, creşterea interesului
oamenilor de afaceri străini pentru România, ca şi expansiunea acestui tip de turism pe piaţa
turistică externă, se constată o dezvoltare evidentă a turismului de afaceri şi congrese, prin
diversificarea preocupărilor politice, economice, ştiinţifice ale ţării noastre. Aceste întruniri se
axează în general pe servicii turistice de lux (4-5 stele), introducerea unor trenuri de mare
viteză, modernizarea aeroporturilor, realizarea electronică a rezervărilor, conectarea la marile
sisteme de transport. Există câteva localităţi, multe şi cu funcţie turistică, care s-au specializat
în acest tip de turism: Bucureşti (Hotelurile Hilton, World Trade Center, Marriot,
Intercontinental, Lebăda, Parc, Centrul Internaţional de Conferinţe din Palatul Parlamentului,
Centrul de Conferinţe Snagov, etc.), Sinaia (Hotel Mara, Palace, Internaţional, New Montana,
Rowa Dany), Constanţa, Mamaia, Mangalia (Hotel President), Poiana Braşov ş.a.
10.1.7. Turismul rural a avut o evoluţie inconstantă în perioada 1960-1989,
determinată de politica privind regimul circulaţiei turiştilor străini, când puţine sate au fost
integrate în anumite circuite turistice (un număr de 13 localităţi rurale la nivelul teritoriului
naţional).
Conform metodologiei adoptate de Ministerul Turismului, Centrul de cercetare
pentru promovarea turistică internaţională, de Asociaţia Naţională pentru Turism Rural
Ecologic şi Cultural (ANTREC) turismul rural înglobează toate activităţile turistice derulate
în mediul rural, având drept scop valorificarea potenţialului turistic natural şi uman al satelor.

32
Din acest motiv nici nu beneficiază de o promovare adecvată.

140
 Turismul rural în România se practică „din totdeauna‖ (V. Glăvan, 1995), dar
se practică „spontan, întâmplător şi neorganizat‖ şi se materializează prin cazarea vizitatorilor
ocazionali ai unei aşezări rurale la cetăţeni (fenomenul se înregistrează din anii 1920-1930).
Primele încercări de a trece la un turism rural organizat s-a făcut în 1972 când, la
cererea Ministerului Turismului, Centrul de cercetare pentru promovarea turistică
internaţională identifică şi selectează 118 sate reprezentative pentru România, care ar putea fi
introduse în circuitul turistic intern şi internaţional. Un an mai târziu au fost declarate
experimental 14 sate turistice: Lereşti şi Rucăr în Argeş, Fundata şi Şirnea în Braşov,
Vaideeni în Vâlcea, Sfântu Gheorghe, Murighiol şi Crişan în jud. Tulcea, Sibiel în Sibiu,
Tismana – Gorj, Poiana Sărată – Bacău, Racoş – Timiş, Bogdan Vodă – Maramureş, Vatra
Moldoviţei – Suceava.
Cu toate acestea, satele turistice au rămas nefuncţionale pentru turismul internaţional
deoarece, în 1974, s-a interzis prin decret cazarea turiştilor străini în locuinţe particulare. Doar
câteva sate care au apucat să încheie rapid contracte pe piaţa externă prin ONT – Carpaţi
Bucureşti au derulat astfel de activităţi pe plan internaţional şi numai în anul respectiv (Rucăr,
Crişan, Murighiol, Sibiel).
Chiar şi în cadrul turismului intern satele turistice au funcţionat defectuos, cazarea
turiştilor se făcea neorganizat, fără a ţine o evidenţă clară, fapt ce nu a permis organizarea
activităţilor de turism rural şi nici amenajarea satelor turistice.
Constituirea ANTREC, Operation Villages Roumaines şi a altor asociaţii turistice
neguvernamentale a determinat dezvoltarea acestui tip de turism.
Astfel, într-un număr de 31 de judeţe integrate în catalogul de turism rural, există circa
2.500 de gospodării şi ferme agricole dispuse să primească turişti. Faţă de cele 6 milioane de
gospodării săteşti, numărul celor implicate în turismul rural ar putea să crească.
Satele turistice: în funcţie de specific pot fi deosebite următoarele categorii33:
- sate peisagistice şi climaterice – Fundata, Şirnea, Tismana, Brădet (judeţul
Argeş, Botiza (judeţul Maramureş), Vama Veche, 2 Mai (judeţul Constanţa);
- sate balneare – Zizin (judeţul Covasna), Bala (judeţul Mehedinţi), Oglinzi,
Bălţăteşti (Subcarpaţii Moldovei), Săcelu (judeţul Gorj);
- sate turistice pentru practicarea sporturilor – Fundata (judeţul Braşov), Gărina
(judeţul Caraş-Severin) – pentru sporturi de iarnă; Murighiol şi Mila 23 – sporturi nautice;
- sate pescăreşti şi de interes vânătoresc – Crişan, Sf. Gheorghe, Murighiol (Delta
Dunării), Ciocăneşti (judeţul Suceava), Gurghiu (judeţul Mureş);
- sate turistice pastorale – Jina, Vaideeni, Prislop etc.;
- sate cu obiective de interes ştiinţific – diverse rezervaţii – Andrieşeni (judeţul
Vrancea), Cireşu (judeţul Mehedinţi), Bosanci, Sadova (judeţul Suceava);
- sate cu monumente istorice, de artă şi arhitectură – cele cu mănăstiri şi biserici
fortificate (amintite anterior);
- sate turistice etnofolclorice – muzee etnografice, arhitectură populară deosebită,
port etc. – Curtişoara (judeţul Gorj), Avram Iancu (judeţul Alba), Răşinari (judeţul Sibiu),
Vama (judeţul Suceava), etc.;
- sate turistice de creaţie artistică – sunt legate de meşteşugurile tradiţionale -
Oboga, Marginea, Humuleşti, Săcel, Săpânţa etc. Sunt cuprinse numai în turismul de tranzit.
- sate pomi-viticole – legate de recoltarea fructelor şi de oferirea sau producerea
de preparate culinare specifice – Recaş, Giarmata, Agapia etc.
Potenţialul turistic etnocultural şi etnofolcloric, care sintetic poate fi sistematizat
în această grupare a satelor, este valorificat în prezent, în cea mai mare parte, prin intermediul
33
Cândea Melinda, Erdeli G., Simin Tamara, Peptenatu D. (2003).

141
turismului rural. Aici poate că s-ar impune precizarea că în ţara noastră încă mai găsim, pe arii
extinse şi de dimensiuni importante, acel tip iniţial de turism rural, materializat prin petrecerea
timpului liber la părinţi, rude, prieteni din spaţiul rural. Scopul acestor deplasări nu este strict
legat de desfăşurarea unor activităţi de loisir, ci, mai degrabă, de necesitatea sprijinirii
acestora în activităţile agricole – o formă incipientă a subtipului numit agroturism (specifică
anilor ’50 - ’60 în Europa de vest).
10.1.8. Turismul de vânătoare şi pescuit sportiv are o veche tradiţie în România,
datorat, în principal, bogatului fond cinegetic. În multe judeţe precum: Suceava, Maramureş,
Braşov, Neamţ, Harghita, Vâlcea, Caraş-Severin, Bihor, Alba, Sibiu există cabane de
vânătoare, iar ocoalele silvice pot organiza partide de vânătoare la cererea turiştilor34.
Pescuitul sportiv este practicabil în Delta Dunării, Marea Neagră, pe cursurile râurilor mari, în
unele lacuri naturale şi antropice din spaţiul montan şi colinar.
Alături de aceste tipuri majore de turism, în timp s-au conturat şi altele, subtipuri care,
de fapt, au derivat din acestea (alpinism, croaziere, speologic, ecologic şi ştiinţific, echitaţie
etc.). Pentru ţara noastră mai trebuiesc menţionate:
10.1.9. Turismul ecologic şi ştiinţific se practică, în ultimele decenii, în ţările cu mare
tradiţie turistică, ca forme de diversificare a activităţilor turistice şi a modalităţilor de
valorificare a altor resurse turistice. Este tipul de turism cu cea mai mare tendinţă de creştere
în ultimii ani pe plan internaţional. În literatura de specialitate este denumit şi ecoturism şi se
practică în mod deosebit în zonele naturale protejate: parcuri naţionale, rezervaţii naturale,
peisagistice, rezervaţii ale biosferei.
Posibilităţile de practicare în România sunt destul de limitate, din cauza lipsei unei
amenajări adecvate şi a unei organizări conform cerinţelor internaţionale. Doar în Munţii
Retezat, Delta Dunării, Munţii Rodnei se poate practica un astfel de turism, într-o formă
controlată de un personal care formează o gardă ecologică. În ultima vreme a început să fie
pusă la punct şi legislaţia specifică practicării turismului în ariile protejate.
Pe de altă parte, ideea practicării unui turism ecologic este firesc să fie extinsă la toate
tipurile de turism. În această accepţiune, indiferent de tipul de turism practicat, pe primul plan
trebuie să se afle aspectul ecologic deoarece toate obiectivele turistice necesită protecţie sub o
formă sau alta. În caz contrar, turismul poate deveni o victimă a propriei expansiuni,
degradarea obiectivelor – indiferent de natura lor – duce la scăderea potenţialului de atracţie.

10.2. FORME DE TURISM

Din punct de vedere al formelor de turism care se pot practica şi se practică în
România, avem o diversitate maximă, în sensul că toate formele de turism sunt prezente,
evident cu ponderi şi frecvenţe diferite. Astfel, în funcţie de aria de provenienţă a turiştilor
avem turism intern şi turism internaţional; în funcţie de numărul participanţilor întâlnim atât
turismul individual, cât şi de grup; după modul de organizare, de asemenea, întâlnim toate
variantele – organizat, semi-organizat şi liber; după durata sejurului – mediu, scurt şi lung;
în funcţie de modul de desfăşurare – continuu (cel balnear în special) şi sezonier (cu
precădere cel litoral şi cel pentru sporturi de iarnă); în funcţie de mijloacele de transport
folosite – rutier, feroviar, aerian; după vârsta participanţilor – pentru tineret, pentru vârsta a
treia (s-au menţionat acestea, care e adresează grupelor de vârstă de la extremităţi, deoarece
au anumite particularităţi ale cererii), iar după particularităţile sociale ale cererii (în funcţie
de venituri) – turism de masă şi un turism exclusivist, de lux; după perioada de desfăşurare
(criteriul sezonalităţii) – turism permanent şi turism sezonier. În literatura considerată de
34
Turiştii străini sunt foarte interesaţi de acest tip de turism, care practicat „durabil” poate aduce venituri
importante – un trofeu de vânătoare în cazul ursului poate ajunge la 10.000 – 14.000 euro.

142
specialitate mai apar, justificat sau nejustificat mai ales, o serie de variante ale acestor forme
de bază ori altele subordonate taxonomic, dar care nu întotdeauna au relevanţa necesară
pentru a se ridica la un astfel de rang. Două cazuri se impun a fi tratate separat datorită
frecvenţei şi dimensiunilor:
Turismul de sfârşit de săptămână. Această formă de turism are o oarecare tradiţie,
fiind legată de nivelul mai redus al veniturilor turiştilor români, care îşi pot permite doar
scurte vacanţe de 2-3 zile. Cele mai solicitate rămân zonele de recreere şi odihnă, staţiunile
turistice din apropierea principalelor centre urbane.
După 1990 multe dintre aceste puncte de atracţie au intrat într-un con de umbră, iar
revigorarea lor impune noi investiţii, modernizări prin care să ofere servicii turistice de
calitate.
Turismul de tineret. Ca formă de turism organizat a apărut încă de la începutul
secolului nostru, mai ales pentru drumeţiile montane, când au fost construite şi primele
cabane. Ulterior, în 1968, a luat fiinţă societatea Biroul de Turism pentru Tineret care, din
1990 a devenit Biroul de Turism şi Tranzacţii. Ea dispune de 28 de agenţii de turism şi de 9
baze turistice (Pârâul Rece, Costineşti, Buşteni, Câmpulung Moldovenesc, Izvorul Mureşului,
campingul Roşu – din deltă etc.).
Se poate concluziona că în ţara noastră întâlnim tipuri variate de turism, atât
tradiţionale, cât şi mai recente, tipurile majore sunt bine reprezentate, dar există posibilităţi de
diversificare a lor. În acelaşi timp au apărut tipuri mai noi, cu perspective deosebite de
evoluţie. Se întâlnesc toate formele de turism, dar cu proporţii diferite, în funcţie de
particularităţile economico – sociale ale ţării noastre.

10. 3. REGIONAREA TURISTICĂ A ROMÂNIEI

10. 3. 1. Carpaţii Meridionali
Această regiune turistică este reprezentată de sectorul carpatic cu cele mai mari
altitudini din Carpaţii Româneşti, ceea ce şi explică prezenţa exclusivă a unor vârfuri de peste
2.500 m (Moldoveanu, Negoiu, Parângul Mare, Peleaga, Omu). Predominanţa şisturilor
cristaline este un argument pentru altitudinile mari şi pentru masivitatea acestor munţi, iar
calcarele şi conglomeratele, majoritare în Bucegi, Piatra Craiului, Mehedinţi şi Cernei
sporesc atractivitatea regiunii prin favorizarea fenomenelor carstice.
Zonele depresionare puţin numeroase, văile transversale în număr foarte redus (Jiu,
Olt) ş.a. au influenţat popularea relativ modestă. Masivitatea acestor munţi şi traseele turistice
alpine, de o frumuseţe unică, lacurile glaciare, prezenţa caprei negre etc., au impus pe primul
plan dominarea potenţialului natural în raport cu cel antropic.
Potenţialul turistic. Grupele montane principale sunt separate de defileele Jiului
(Bumbeşti-Livezeni) şi Oltului (Turnu Roşu-Cozia).
O altă categorie de atracţii aparţine endocarstului, peşterile Ialomiţei, Rătei, Muierilor,
Ponorici-Cioclovina, Polovragi, Topolniţa, Epuran, Bulba, Cloşani, Cioaca Brebeneilor,
Peştera cu Corali. Densităţii mari de peşteri din bazinul văii Cerna i se adaugă şi, prezenţa
unor atracţii mai aparte, cum ar fi vestigiile omului paleolitic (Peştera lui Adam) sau prezenţa
izvoarelor termale subterane (Peştera Hoţilor, Peştera din Despicătură)35. De subliniat ataşarea
carstului din Podişul Mehedinţi aceleaşi regiuni datorită unor condiţionări de ordin genetic,
peisagistic, funcţional.
Numeroase sunt valenţele atractive ale hidrografiei, de la cele 140 lacuri glaciare din
Făgăraş, Parâng, Retezat (între care Bucura, Zănoaga, Bâlea, Podragu, Gâlcescu) la
35
Geografia României, vol. III, 1987.

143
acumulările de baraj antropic de pe Argeş (Vidraru), Lotru (Vidra), Olt, Sebeş, Strei, Cerna,
Tismana, Sadu etc. Sunt prezente cascadele (Moara Dracului), izbucurile (Cernei), râurile
subterane (Şura Mare, Izverna), apele minerale şi termale (Băile Herculane, Cozia,
Călimăneşti, Căciulata).
Aşa cum s-a menţionat, resursele antropice sunt departe de a concura cu cele ale
cadrului natural. Culoarele Prahovei, Rucăr-Bran, Timiş-Cerna şi depresiunile Loviştei şi
Petroşani sunt singurele areale mai intens populate, acum şi în vechime. Etnografia zonei
Rucăr şi cea a momârlanilor din Petroşani au multe elemente inedite, de interferenţă între
Transilvania şi sudul catenei carpatice.
Obiectivele turistice antropice din grupa amintită sunt mănăstirile (Sinaia, Sâmbăta,
Cozia), castelele Peleş şi Pelişor din Sinaia, Bran, barajele lacurilor de acumulare Vidraru,
Vidra, Oaşa etc.
Infrastructura turistică. Infrastructura de profil cuprinde staţiuni turistice consacrate
deja pe plan naţional şi internaţional cum ar fi: Sinaia, Buşteni, Predeal (toate cu dotări pentru
sporturile de iarnă), Băile Herculane, dar şi alte staţiuni, unele mai noi şi anume Păltiniş,
Pârâul Rece, Călimăneşti - Căciulata, Cozia, Muntele Mic, Bâlea Cascadă. Ele au un mare
număr de hoteluri, dar şi vile şi campinguri asociate.
Larg reprezentate sunt cabanele, unele cu o veche tradiţie, în special cele din Bucegi
(Caraiman, Babele, Piatra Arsă), Peştera, Sâmbăta, Pietrele, Gura Zlata, etc. Valea Prahovei
tinde să devină, în totalitatea sa, o microregiune turistică prin tendinţa de extindere a nucleelor
iniţiale, aparţinând vechilor staţiuni, ca urmare a construirii de case de vacanţă în ultimii ani,
Lacurile de acumulare şi construirea Transfăgărăşanului (cea mai pitorească şosea turistică a
ţării) au stimulat apariţia de noi baze din categoria motelurilor şi complexelor turistice.
Căile de acces urmează mai ales culoarele morfologice sau hidrografice ce
traversează catena muntoasă. Şoselele modernizate şi căile ferate localizate de-a lungul văii
Prahova, Olt, Jiu, culoarul Timiş-Cerna sunt secondate de şoselele Transfagărăşanului şi de
cea prin culoarul Rucăr-Bran.
Regiunea turistică a Carpaţilor Meridionali cuprinde, ca subdiviziuni, patru zone
clar delimitate şi anume: Bucegi, Făgăraş, Parâng şi Retezat.
Ca specializare de viitor, regiunea este destinată turismului montan în mod
evident, cu posibilităţi multiple de afirmare (drumeţie, alpinism, speoturism, canotaj,
vânătoare, pescuit). În mod secundar, în raport cu primul tip, se dezvoltă turismul balnear (la
Băile Herculane, Călimăneşti, Căciulata, Cozia). Forma de turism predominantă în întreaga
unitate este cea a turismului de tranzit.

11. 3. 2. Grupa centrală a Carpaţilor Orientali şi Subcarpaţii Moldovei

Asocierea dintre cele două unităţi fizico-geografice se explică prin
complementaritatea dintre ele la nivel funcţional, fluxurile turistice, prin orientarea lor,
constituind legătura dintre acestea, deşi sunt deosebite genetic, evolutiv sau peisagistic. Orice
abordare dinspre est a grupei centrale carpatice nu se poate realiza decât traversând şi vizitând
un segment carpatic, după cum orice circuit în zona montană nu poate neglija racordarea, prin
ramificare, a unor valori antropice localizate în aceeaşi zonă de culmi şi depresiuni mai joase.
Potenţialul turistic. Resursele turistice ale reliefului sunt reprezentate prin peisajul de
conuri şi cratere vulcanice ale lanţului eruptiv Călimani-Gurghiu-Harghita. O dovadă este
numărul apreciabil al craterelor conservate total sau parţial (Fincelul, Bătrâna, Harghita-
Mădăraş). Calcarele şi conglomeratele, prezente în Hăşmaş şi Ceahlău, au făcut posibilă
evidenţierea unor forme sculpturale (Piatra Singuratecă, Cheile Bicazului, Panaghia, Dochia),
iar pe areale restrânse din Perşani şi Giurgeu, fenomenele endocarstice (Peştera Şugău,
Peştera Calului, Peştera Mare de la Mereşti, Peştera nr. 9 din Cheile Vârghişului). Masivele
144
Ciuc, Nemira, Baraolt, Bodoc, Stânişoara, Goşmanu sau Berzunţ dau reliefului o notă de
monumentalism discret, accesibil. În fine, se impun menţionate cele trei sectoare de defileuri
ale Oltului (la Tuşnad şi Racoş) şi de Mureş (între Topliţa şi Deda).
Regiunea excelează în privinţa izvoarelor minerale din zona de contact, apele
carbogazoase de la Borsec, Bilbor, Biborţeni, Tulgheş, Harghita Băi etc., depăşind cele mai
exigente repere calitative. La Balvanyos apar şi ape mezotermale, iar la Turia ape intens
sulfatate. De mare atractivitate se bucură lacul de crater Sfânta Ana şi cel de baraj natural,
Lacul Roşu. Prin construirea barajului pe râul Bistriţa, la Izvorul Muntelui, s-a creat un lac
foarte mare, cu o lungime de 35 km., continuat spre aval, inclusiv în depresiunea subcarpatică
Cracău - Bistriţa, de retenţiile hidrografice ale celor 12 lacuri antropice. Tot în Subcarpaţi, şi
anume în Depresiunea Neamţ, se remarcă prezenţa izvoarelor clorurat-iodurate la Bălţăteşti
şi Oglinzi.
Dacă în perimetrul montan atracţiile de provenienţă antropică sunt puţine şi se
datorează atât etnografiei zonei secuilor cât şi celei a românilor din Valea Gurghiului, în
Subcarpaţii Moldovei, ele predomină net. Menţionăm în acest sens Cetatea Neamţului;
mănăstirile Agapia, Neamţ, Văratec, Secu, Sihăstria, Pângăraţi, Bistriţa, Caşin, schitul Durău;
casele memoriale I. Creangă, M. Sadoveanu, C. Hogaş; bisericile şi monumentele din
municipiul Piatra Neamţ; etnografia zonelor Neamţ şi Trotuş etc., pentru a deschide doar o
listă mult mai bogată şi diversificată..
Fără excepţie, valorificarea a acestor zone se axează pe promovarea turismului
balnear, cele carpatice utilizând apele minerale carbogazoase, iar staţiunile din Subcarpaţi
apele clorurat-iodurate. La Târgul Ocna, de exemplu, tratamentul astmului bronşic în salină
are rezultate semnificative.
Infrastructura. Accesul în regiune se realizează prin intermediul magistralei feroviare
Bucureşti-Miercurea Ciuc-Baia Mare, cu ramificaţie spre Ciceu-Adjud şi a şoselei care o
însoţeşte, cu ramificaţii spre Moldova prin pasul Oituz, pe valea Bistriţei, spre Piatra Neamţ şi
prin Borsec spre Târgu Neamţ; dinspre culoarul Siretului porneşte calea ferată Bacău-Bicaz.
Regiunea grupei centrale a Carpaţilor Orientali şi a Subcarpaţilor Moldovei îmbină
mai multe tipuri de turism, generând, pe teritorii întinse un turism complex. Totuşi, se disting
anumite zone unde se detaşează un tip sau altul de turism – balnear, cultural, de agrement
sportiv (cu toate componentele sale).
10.3.3. Oaş-Maramureş – Obcinele Bucovinei
Cuprinde în limitele sale grupa nordică a Carpaţilor Orientali, inclusiv culoarul
depresionar Dorna - Câmpulung, ce devine o fâşie polarizatoare şi de drenaj a circulaţiei
turistice. Ea este strâns legată şi de partea vestică a Podişului Sucevei transformată într-o arie
complementară sub aspectul conexiunilor sistemice.
Potenţialul turistic. Structura potenţialului de atracţie datorează majoritatea ponderii
cadrului natural - relief, climă, hidrografie, vegetaţia şi fauna - fiecare cu contribuţii
importante. Morfologia este extrem de nuanţată datorită asocierii permanente dintre
depresiunile şi culoarele de vale joase şi masivele înalte. De asemenea, cele trei categorii de
roci, vulcanice, sedimentare, cristaline au determinat sculptarea tipurilor de relief, fiecare cu o
altă fizionomie.
În vestul regiunii, munţii vulcanici Oaş, Gutâi, Ţibleş au un peisaj pitoresc, generat de
alternanţa măgurilor şi platourilor de lavă (în Oaş, Gutâi), cu cupole subvulcanice ale
Ţibleşului şi Munţilor Bârgăului.
Un relief alpin propriu-zis, cu toate însuşirile specifice masivelor montane înalte
(creste alungite, versanţi abrupţi, văi adânci, circuri glaciare, grohotişuri) întâlnim în Munţii
Rodnei. Calcarele eocene de la bordura lor vestică au fost puternic endorsificate, dovadă fiind
Peştera de la Izvorul Albastru al Izei, Baia lui Schneider şi Peştera Tăuşoare ale căror calităţi
145
turistice sunt importante (cavernament de mare amploare, speleoteme diverse, râuri
subterane). Munţii Maramureşului relevă, alături de Obcinele Bucovinei (Mestecăniş, Feredeu
şi Obcina Mare), o fragmentare mai redusă şi accesabilitate pronunţată. Depresiunile Domelor
şi Câmpulung Moldovenesc sunt flancate spre sud de masivele Giumalău (cu un relief mai
greoi) şi Rarău (Pietrele Doamnei).
Altitudinea mai ridicată, în condiţiile expoziţiei nordice a versanţilor, conduc la
creşterea funcţiei turistice a climatului de iarnă. Durata sezonului de schi este de 4-5 luni, iar
grosimea stratului de zăpadă optimă activităţilor de agrement specific; în depresiuni apare
climatul de adăpost cu potenţial curativ secundar; în munţi, la înălţimi de peste 1.000 m,
practicarea „curei reci" întruneşte condiţii favorabile.
Hidrografia deţine un cumul de resurse de mare importanţă, reprezentate prin apele
minerale carbogazoase, feruginoase sau clorurate de la Turţ, Vama, Valea Măriei, Săpânţa,
Fiad, Vatra Dornei, Sângeorz Băi. Lor li se alătură lacurile sărate de la Ocna Şugatag şi
Coştiui, lacurile glaciare din Munţii Rodnei (Lala, Buhăiescu, Iezerul, Pietrosul); cele de
baraj antropic de la Firiza şi Colibiţa; cascada Cailor din Munţii Rodnei; cursurile repezi ale
Someşului Mare, Bistriţei Aurii, Vişeului şi Izei etc.
Pădurea, cu funcţie recreativă deosebită, acoperă cea mai mare suprafaţă a regiunii.
Compoziţia sa în special se corelează cu prezenţa tuturor etajelor, de la stejar în măgurile
joase ale Munţilor Oaş la codrii seculari de conifere din obcine. La altitudini de peste 1.650 m
(Rodna, Maramureş, Ţibleş şi Suhard) se dezvoltă larg pajiştile alpine, în păduri îşi are
biotopul preferat fauna de interes cinegetic (urs, cerb, lup, mistreţ, căprior), în râuri nu lipseşte
păstrăvul, iar în sectoarele de obârşie ale Tisei şi Bistriţei Aurii se află lostriţa.
Depresiunile Oaş, Maramureş, Dorna şi Câmpulung, precum şi culoarele văilor mai
importante sunt vetre de veche populare, unde se practică meşteşugul prelucrării lemnului.
Bisericile din Maramureş (Ieud, Şugatag, Sârbi, Breb, Ciuleşti, Moisei, Dragomireşti), porţile
tradiţionale încrustate şi gospodăriile edificate din acelaşi material constituie repere de marcă
ale creativităţii şi originalităţii artizanilor localnici. Ele apar şi în alte elemente ale zestrei
etnografice specifice zonelor Oaş, Maramureş, Dorna şi parţial, Năsăud (port popular
autentic, obiceiuri şi tradiţii cu profunde semnificaţii simbolice, dansuri şi cântece populare
străvechi, etc.).
Spre Podişul Sucevei se află mănăstirile Voroneţ36, Humor şi Moldoviţa, cu
deodebitele şi celebrele fresce exterioare. Un obiectiv de rezonanţă internaţională este
„Cimitirul vesel" din Săpânţa. Muzeul etnografic în aer liber din Sighetul Marmaţiei şi
Monumentul de la Moisei (sculptat de Vida Gheza) care completează potenţialul turistic al
regiunii.
Infrastructura. Reţeaua căilor de acces turistic are drept coordonate calea ferată
Năsăud - Vatra Dornei - Câmpulung Moldovenesc, din care pornesc ramificaţii spre
principalele zone turistice. Depresiunea Maramureşului este conectată cu vestul ţării şi prin
şosele asfaltate: Satu Mare - Sighetul Marmaţiei, respectiv Baia Mare - Sighet. Pentru turiştii
externi, aeroporturile din Baia Mare şi Suceava pot servi ca puncte de sosire şi abordare.
Infrastructura turistica include: staţiunile Baia Borşa, Sângeorz Băi, Vatra
Dornei, Ocna Şugatag, Izvoarele; complexele turistice Mogoşa, Coştiui, Colibiţa; cabanele şi
motelurile Tihuţa, Prislop, Mestecăniş, Deia, Rarău, Giumalău, Călineşti - Oaş, Valea Măriei,
Turţ, Puzdre; hotelurile din Baia Mare, Negreşti Oaş, Sighetul Marmaţiei, Câmpulung
Moldovenesc.
Staţiunile menţionate prezintă dotări adecvate turismului de cură balneară, de
tratament al afecţiunilor digestive, cardio-vasculare, locomotorii.
36
Supranumită şi Capela sixtină a Orientului.

146
 Traseele turistice din Ţara Oaşului, Maramureş, culoarul Someşului Mare - Dorna -
Câmpulung oferă cea mai densă şi interesantă reţea de obiective turistice din întreaga ţară.
10.3.4. Dobrogea şi Delta Dunării
Provincia istorico-geografică Dobrogea se subdivide, din punct de vedere
turistic, în două regiuni distincte: Delta Dunării şi Regiunea podişului dobrogean propriu-zis.
Deşi delimitate clar prin prisma condiţionării fizico-geografice, având geneză,
evoluţie şi peisaj diferit, cele două unităţi se interconectează strâns în sfera turistică, partea
nordică a podişului fiind tributară culoarului de circulaţie dunărean, iar exploatarea eficientă a
Deltei Dunării fiind greu de realizat fără susţinerea logistică a litoralului Mării Negre.
1. Podişul Dobrogei
Regiunea de faţă înglobează în perimetrul sau partea sudică, centrală şi nordică
(exceptând versantul dunărean, înspre Deltă) ale Podişului Dobrogei. Ea gravitează funcţional
spre fâşia litorală, având ca axă de circulaţie culoarul Văii Casimcea, unde s-au grefat căile de
transport magistrale (autostrada Bucureşti-Constanţa, magistrala feroviară omonimă, Canalul
Dunăre-Marea Neagră).
Potenţialul turistic. Potenţialul natural deţine ponderea majoritară, prin
participarea elementelor hidrografice, morfologice şi climatice. Atracţia fundamentală se
datorează Mării Negre, ale cărei ape mai puţin sărăturate, lipsite de curenţi, maree şi valuri
puternice şi acoperind o platformă litorală prelungă, terminată la racordul cu ţărmul printr-o
plajă de bună calitate, sunt extrem de favorabile agrementului şi curei heliomarine. Litoralul
românesc se remarcă sub raport turistic prin prezenţa unor lagune (între care Razelmul este o
uriaşă resursă pentru turismul de perspectivă) şi limane (maritime şi fluviale) ce diversifică
paleta resurselor curativ-recreative. Este suficient să amintim că nămolurile sapropelice de la
Techirghiol, Nuntaşi, Costineşti sau Mangalia au un efect deosebit în tratamentul afecţiunilor
reumatismale sau locomotorii şi au intrat de mult în atenţia turismului balnear naţional.
Limanele fluviatile Oltina, Bugeac, Mârleanu, Vederoasa, din partea sud-vestică a
podişului, se integrează turismului prin disponibilităţile oferite navigaţiei de podurile de la
Cernavodă, agrement şi pescuitului sportiv. In mod analog, fluviul Dunărea, ce mărgineşte
podişul la vest şi nord, devine un element favorizant al turismului prin transportul de profil,
pescuit de agrement şi funcţia peisagistică.
În subsolul Dobrogei sunt cantonate acvifere cu ape minerale şi mezo-termale, cum
sunt cele de la Mangalia şi Hârşova.
Al doilea factor natural cu implicaţii pozitive în turism este climatul, Dobrogea fiind
cea mai caldă regiune a României (la Mangalia temperaturile medii anuale nu scad sub 0°C).
Durata îndelungată a strălucirii soarelui (2.300 - 2.400 ore anual), radiaţia solară puternică,
brizele, care sunt elemente ce atenuează excesele termice şi vehiculează aerosolii sunt
elemente meteorologice a căror influenţă hotărâtoare generează o „atmosferă" propice
activităţilor recreative.
Resursele morfologice, dincolo de formele majore şi altitudinile modeste (467 m) ale
Munţilor Măcinului, sunt reprezentate prin cheile Taiţei, Teliţei şi Chichirgeaua, precum şi
printr-o serie de peşteri (Peştera Liliecilor de la Gura Dobrogei, Peştera Limanu). Celebra
peşteră de la Movile, adăpostind un tezaur faunistic de interes mondial, rămâne în afara
exploatării turistice datorită unor condiţionări particulare (cavernament redus, inundat în
proporţie covârşitoare, atmosferă bogată în gaze toxice etc.).
Obiectivele antropice sunt reprezentate de vestigiile cetăţilor antice Histria, Tomis şi
Callatis, ale cetăţii feudale Enisala, mausoleul Trophaeum Traiani de la Adamclisi; Canalul
Dunăre-Marea Neagră şi centrala atomo-electrică de la Cernavodă (unică în România),
precum şi etnografia satelor dobrogene. În municipiul Constanţa, principalul centru urban al
regiunii, punctele de atracţie sunt Muzeul de Istorie şi Arheologie, Acvariul, Delfinariul,
147
Cazinoul, Moscheea, statuile lui Ovidiu şi Mihai Eminescu, mozaicul roman, portul, satul de
vacanţă Mamaia, etc.
Infrastructura. Infrastructura turistică, incluzând, în primul rând, structurile de
cazare şi alimentaţie publică, situează judeţul Constanţa pe primul loc din ţară. Structurile
hoteliere, vilele, motelurile şi campingurile sunt situate în staţiunile Mamaia, Costineşti,
Mangalia, Eforie Nord, Eforie Sud, Jupiter, Neptun, Saturn, Venus, Olimp, 2 Mai, Agigea,
Năvodari, Vama Veche. Un mare număr de hoteluri sunt în municipiul Constanţa, iar unităţi
de cazare independente în oraşele mici (Medgidia, Negru Vodă, Cernavodă, Babadag),
precum şi de-a lungul principalelor şosele de acces, având categorii medii de confort (2-3
stele).Ceea ce caracterizează fluxul turistic pe litoralul românesc este accentuata sa
sezonalitate, momentul de vârf înregistrându-se vara (iunie-septembrie), iar cel minim iarna,
când majoritatea bazelor nu funcţionează.
Regiunea turistică a Podişului Dobrogei se caracterizează aşadar prin promovarea
unui turism mixt, polivalent, al curei şi agrementului estival. Secundar apar şi activităţi
specifice turismului cultural. Construirea autostrăzii Bucureşti-Constanţa va dinamiza
circulaţia spre şi dinspre litoral, iar creşterea rolului Dunării şi al Canalului Dunăre-Marea
Neagră în transportul fluvial european vor stimula, cu siguranţă, turismului regiunii.
.2. Delta Dunării
Delta Dunării se înscrie în rândul regiunilor turistice de prim ordin, atât la
nivelul ţării, cât şi la scara continentului european.
Potenţialul turistic. Principala ei trăsătură este originalitatea peisajului, alcătuit
dintr-o îmbinare a uscatului cu apa şi vegetaţia. Valoarea Deltei Dunării decurge şi din
conservarea, aproape de limitele naturale, a biotipurilor sale, ceea ce nu este specific altor
delte europene (Rhonului, Padului, Ebrului etc.).
Dacă terenurile emerse, neinundabile, ocupă doar 16% (680 km2), sub forma
grindurilor longitudinale, transversale (Letea, Caraorman, Săraturile) sau continentale
(Chilia), ele primesc, de la sine, atributul efectului de insulă, atât de apreciat şi de favorabil
receptat de turişti. Mai mult, dunele de nisip de pe grindurile Letea şi Caraorman, cu înălţimi
de 6 - 13 m, generează, pe areale restrânse, un peisaj deşertic în miniatură, cu însuşiri pitoreşti
deosebite.
Celor trei braţe principale, Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe, li se adaugă densa reţea
de canale secundare, alcătuind astfel un mediu ideal pentru activităţile de agrement nautic şi
transport turistic. Importantă este şi fauna terestră şi avifauna alături de peisajul dominat de
vegetaţia hidrofilă (stuf, papură, sălcii, plop). Nu lipsesc unele animale de interes cinegetic,
cum ar fi nurca, vidra, nutria, bizamul (vânate şi pentru blănurile lor), mistreţul, vulpea şi
pisica sălbatică; 280 specii de păsări, ce vieţuiesc permanent sau temporar, în timpul
migraţiilor, cuibăresc în desişurile stufului, între care pelicani - declaraţi monument al naturii
- pescăruşi, lişiţe, cormorani, stârci, egrete, lebede etc..
Delta Dunării este un paradis al pescuitului de agrement sau sportiv, grupei sturionilor
(morun, nisetru, păstrugă) adăugându-se speciile comune (somn, crap, scobar, caras etc.)
dintr-un număr de 110 specii ce vieţuiesc în lacurile, gârlele, canalele şi pescăriile amenajate
ale Deltei. Din prezentarea resurselor sale se observă că Delta Dunării este o regiune tipică
pentru turism, bazat pe exploatarea frumuseţii peisajului prin călătorii de agrement, vânătoare,
pescuit şi activităţi nautice diverse (înot, canotaj).
Infrastructura. Are un caracter incipient, patrimoniul uriaş al Deltei nefiind pus în
valoare la adevărata sa semnificaţie. În schimb, înregistrează o dinamică ascendentă mai

148
accentuată decât alte regiuni dar nematerializată încă într-o creştere semnificativă a numărului
de turişti37).
Acordarea statutului de rezervaţie a biosferei ridică cerinţe noi, derivate din
imperativele conservării şi protecţiei peisajului, paralel cu exploatarea economică eficientă a
regiunii. Necesitatea unei strategii de implantare graduală a turismului este acută, Delta fiind
practic, la ora actuală, un teritoriu cu amenajări precare, majoritatea nefuncţionale.
Ca regiune turistică de destinaţie îndelungată într-un viitor previzibil, Delta Dunării
poate beneficia de aportul fluxurilor de turişti aferente litoralului Mării Negre, în condiţiile
realizării unei infrastructuri moderne şi a îmbunătăţirii substanţiale a accesului, prin mărirea
parcului de ambarcaţiuni şi modernizarea lui. Concomitent, ea va putea fi inclusă pe harta
croazierelor din bazinul Mării Negre şi al Mediteranei, ceea ce-i va spori mult prezenţa în
raport cu cererea turistică internaţională.

10.3. 5. Munţii Apuseni

Potenţialul turistic. Peisajul montan este compus dintr-un mozaic de macro- şi
microforme de relief, etalate pe verticală sau la suprafaţă, subaeriene sau subterane. Crestele
ascuţite (Pleaşa Râmeţului - Piatra Cetii, Ardoschea, Vulturese) alternează cu o serie de culmi
suspendate, între care Ciumerna - Bedeleu depăşeşte 70 km lungime; masivele izolate de tip
klippe şi olistolite (Pietrele Ampoiţei, Vâlcanul, Bulzul, Bulzişorul) stau alături de măgurile
vulcanice ale Trascăului şi Metaliferilor. Nu lipsesc culmile înalte intens aplatizate (Biharia,
culmea principală din Muntele Mare) ce contrastează cu masivele izolate (Găina, Vlădeasa).
Cheile şi defileele alcătuiesc o grupă de forme intens vizitate: Cheile Turzii,
Râmeţului, întregaldelor, Uibăreşti, Ordâncuşei, Galbenei, Someşului Cald, Sighiştelului,
Videi, Aldioarei, Lazurilor; defileele Crisului Repede, Crisului Negru, Crisului Alb şi
Arieşului.
O resursă atractivă sub aspectul bogăţiei şi diversităţii însuşirilor revine peşterilor şi
avenelor. Din cele aproape 5.000 peşteri inventariate în regiune, un mare număr posedă un
potenţial de notorietate: gheţari fosili, vestigii paleontologice, râuri, lacuri şi cascade
subterane, etc. Dintre exemplele revelatoare enumerăm: Peştera Altarului, Peştera din valea
Firei, Gheţarul Scărişoara, Pojarul Poliţei, Cetăţile Ponorului, Peştera Urşilor, Ponoraş,
Dârninii, Peştera Vântului (cea mai lungă cavitate subterană din România, circa 50 km) etc.
Evoluţia geologică a generat aflorimentul cu fosile Dealul cu Melci şi coloanele de
bazalt ale Detunatelor, iar eroziunea accelerată, peisajul de tip bad-land al Gropii Ruginoase.
Influenţa pozitivă a climei se manifestă în cantitatea mare de zăpadă şi durata sa
îndelungată în Bihor şi Muntele Mare unde sporturile de iarnă s-au afirmat deja.
La Geoagiu-Băi, Vaţa de Jos şi Moneasa faliile profunde şi corpurile intruzive
subvulcanice sunt cauzele termalismului acviferelor ce apar la suprafaţă prin izvoare
exploatate încă din Antichitate. Zonele Băcâia şi Boholt datorită mineralizării apelor
subterane se integrează domeniului curativ. Reţelele endo-carstice sunt bine organizate în
peşterile Ciur-Ponor, Cetăţile Ponorului, Coiba Mare, lor adăugîndu-li-se izbucurile Galbenei,
Tăuz, Boga, Roşia etc., câteva cascade spectaculoase: Răchitele, Vârciorog, Bohodei,
lacurile carstice (Ighiu, Vărăşoaia, Goleşti) şi de baraj antropic (Fântânele, Tarniţa, Gilău,
Leşu, Floroiu).
Munţii Apuseni au cel mai ridicat grad de populare dintre toate regiunile carpatice.
Exploatarea aurului în Metaliferi datează din Antichitatea timpurie, ca de altfel şi aşezările

37
Conform unor studii realizate de specialişti din Marea Britanie, Delta Dunării ar putea „suporta‖ cca. 2,5 milioane de
turişti/an, în condiţiile respectării normelor impuse de statutul de rezervaţie a biosferei. Cu toate acestea, numărul turiştilor
este de ordinul sutelor de mii.

149
din zonă - în consecinţă, obiectivele antropice sunt numeroase şi diverse. La periferie apar
cetăţi (Bologa, Colţeşti, Piatra Craivii, Şoimuş) iar în interior vechi aşezări daco-romane
(Abrud, Zlatna, Roşia Montană). Bisericile de la Lupşa, Vidra, Garda de Sus, Rieni amintesc
de performanţele atinse în prelucrarea celui mai răspândit material de construcţie din regiune -
lemnul. O mănăstire foarte cunoscută este cea de la Râmeţi, printre cele mai vechi din
Transilvania. Muzeul Aurului din Brad deţine exponate mineralogice unice, iar Muzeul
etnografic din Lupşa prezintă elementele culturii materiale din Ţara Moţilor. Statuile şi
busturile lui Avram lancu şi Horea de la Câmpeni, Albac, Horea, Vidra (azi Avram lancu);
Crucea lancului şi monumentul din Beliş completează potenţialul zonei.
Regiunii studiate i se suprapun, total sau parţial, zonele etnografice Ţara Moţilor,
Bihor, Sălaj şi Arad, fiecare cu trăsături particulare ale folclorului, tradiţiilor şi obiceiurilor.
Infrastructura. Sub aspectul dotării tehnice, Apusenii au intrat de timpuriu în sfera
preocupărilor economice, inclusiv turistice. La Germisara şi Moneasa, dacii, şi ulterior,
romanii, au pus bazele primelor stabilimente balneare perpetuate şi amplificate în perioada
feudală. Astăzi există un număr de 6 staţiuni: Geoagiu - Băi, Moneasa, Stâna de Vale,
Fântânele-Beliş şi Băişoara, a căror dotare s-a completat în ultimii ani cu numeroase case de
vacanţă private. în interiorul munţilor funcţionează numeroase cabane printre care cele de la
Vadu Crişului, Meziad, Padiş, Cheile Turzii, Râmeţi, Arieşeni, Întregalde, Leşu, Ardeleana,
Muntele Filii etc. Campingurile sunt localizate la Lupşa, Dezna, Garda de Sus, iar hotelurile
în oraşele Câmpeni, Abrud, Beiuş, Brad, Stei.
Căile de acces sunt implantate la periferie de-a lungul culoarului Mureşului (şoseaua
E70 şi magistrala feroviară Bucureşti-Arad-Curtici), respectiv de-a lungul Someşului Mic şi
Crişului Repede (şoseaua E60 şi magistrala feroviară Bucureşti-Oradea-Episcopia Bihorului).
Ar fi de menţionat aici şi prezenţa căilor ferate cu ecartament îngust – mocăniţa – care
reprezintă o atracţie pentru turişti. O altă şosea importantă este cea care leagă Oradea şi Deva,
prin depresiunile Beiuş şi Brad. Din aceste axe se ramifică şi pătrund spre interior căi ferate
(Deva-Brad-Sebiş; Oradea-Vaşcău; Turda-Abrud; Alba lulia-Zlatna) şi şosele (Alba lulia-
Abrud-Câmpeni; Horea-Câmpeni; Turda-Lunca Vaşcăului).
Munţii Apuseni se integrează, aşadar, în sfera turismului montan (drumeţii montane,
sporturi de iarnă, alpinism, speoturism, vânătoare şi pescuit). Turismul balnear şi cultural
ocupă poziţii apropiate primului, inclusiv prin interferenţa reciprocă. Turismul rural are mari
perspective de afirmare, primele pensiuni şi ferme turistice deschizându-şi porţile în zona
nordică (Beliş - Răchitele - Călăţele - Sâncraiu), precum şi pe valea superioară a Arieşului
(Vadu Moţilor, Albac, Arieşeni ş.a.).
10.3.6. Depresiunea Transilvaniei
Cel mai mare bazin carpatic, Depresiunea Transilvaniei se conturează şi din
punct de vedere turistic ca o unitate funcţională de sine stătătoare. Înconjurată pe toate cele
patru laturi de masive muntoase înalte, ea se racordează periferic cu regiunile învecinate.
Acţiunea este facilitată şi de rolul de loc central pe care depresiunea îl joacă în cadrul ţării
noastre datorită poziţiei sale geografice.
Potenţialul turistic. Resursele turistice naturale sunt reprezentate prin peisajul
zonelor de contact cu regiunile muntoase învecinate, al crestelor cu fronturi abrupte din
Podişul Someşan şi cel al Târnavelor; prin ravenările de la Râpa Roşie şi Grădina Zmeilor.
Mai consistente sunt elementele hidrografice, în special lacurile sărate de la Sovata (Lacul
Ursu), Ocna Sibiului, Turda, Cojocna, Ocna Dej. În aceleaşi zone cu diapir salifer apar
numeroase izvoare sărate (inclusiv cele de la Băiţa, Someşeni, Bazna), utilizate în cura
internă. Dintre lacurile antropice se pot menţiona iazurile din Câmpia Transilvaniei (Ţaga,
Geaca, Cătina), domenii ale pescuitului şi agrementului de perspectivă.

150
 Indicele climato-turistic este cel caracteristic zonelor de podiş, cu o durată a strălucirii
soarelui de 1.800 – 2.200 ore anual, anotimpuri de tranziţie bine conturate, zăpadă cu o durată
de 2-3 luni, puţin exploatată datorită denivelărilor morfologice. Se impune menţionat climatul
subteran al salinelor, valorificat curativ la Praid, Turda şi Ocna Mureş.
Potenţialul turistic al regiunii analizate este disproporţionat, balanţa înclinând de data
aceasta în favoarea obiectivelor de provenienţă antropică. Aspectul este cât se poate de firesc
dacă luăm în considerare vechimea aşezărilor şi succesiunea culturilor din spaţiul
intracarpatic. Începând cu uneltele şi obiectele descoperite la Uriu şi Tărtăria (localitate în
culoarul Mureşului), cetăţile halsttatiene de la Teleac şi Ciceu-Corabia, sau davele dacice pe
ruinele cărora s-au construit oraşele romane de mai târziu (Napocca, Potaissa, Apullum),
numeroasele castre romane aflate la marginea unităţii la Buciumi, Romita, Românaşi, Casei,
Ilişua, Orheiu Bistriţei.
Vestigii numeroase aparţin perioadei feudale, când în Transilvania au înflorit cetăţile
fortificate şi cele ţărăneşti. Edificiile din prima categorie coincid cu viitoarele oraşe
Sighişoara, Mediaş, Sibiu, Bistriţa, Cluj-Napoca, Alba lulia, Aiud şi Făgăraş. Cetăţile
ţărăneşti apar în număr mare în sudul Transilvaniei, la Sebeş, Axente Sever, Biertan,
Cisnădioara, Cristian etc.
Obiectivele religioase sunt reprezentate prin bisericile de lemn din zona Sălajului
(Fildu de Sus, Păuşa, Poarta Sălajului), cele ctitorite de Ştefan cel Mare la Vad şi Feleac,
ctitoria lui Mihai Viteazul de la Lujerdiu, dar şi prin bisericile fortificate din Podişul
Târnavelor (Alma, Saschiz, Biertan, Axente Sever). Catedralele gotice din Cluj-Napoca, Alba
lulia şi Târgu Mureş precum şi mănăstirile Nicula şi Rohia întregesc o salbă de atracţii
recunoscută prin valoarea sa.
Importante obiective culturale de interes turistic sunt concentrate în oraşele: Cluj-
Napoca (Muzeele de istorie şi artă, Etnografie şi zoologie, statuile ecvestre ale lui Minai
Viteazul şi Matei Corvin, Universitatea „Babeş - Bolyai" ş.a.), Sibiu (Muzeele tehnicii
populare şi Brukenthal), Alba lulia (Muzeul Unirii, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul,
Biblioteca Batthyaneum), Târgu Mureş (Biblioteca Teleki, Palatul Culturii ş.a.).
Un aport substanţial la diversificarea ofertei atractive îl are etnografia zonelor Năsăud,
Câmpia Transilvaniei, Târnave şi, parţial, Sălaj, Codru, Secuime, Mărginimea Sibiului.
Rezultă astfel o heterogenitate nemaiîntâlnită de tradiţii, obiceiuri, port popular răsfrântă
favorabil în planul receptării turistice.
Infrastructura. Majoritatea structurilor de cazare aparţin grupei hotelurilor localizate
în oraşe (Cluj-Napoca, Sibiu, Alba lulia, Târgu Mureş, Bistriţa, Dej, Năsăud, Sighişoara,
Mediaş, Victoria, Târnăveni, Reghin).
Ca staţiuni turistice propriu-zise se detaşează Sovata, Ocna Sibiului, Băile Turda,
Bizuşa, Bazna, Miercurea Sibiului.
Căile de acces au un aspect circular, fiind amplasate preponderent la periferia sudică,
vestică şi nordică a depresiunii (în culoarul Mureşului continuat cu cel al Someşelor; în
Depresiunile Sibiului şi Făgăraş). Magistrala feroviară Bucureşti-Oradea şi şoseaua
internaţională E60 traversează axial regiunea, permiţând ramificaţii multiple. Aeroporturile
din Sibiu, Cluj-Napoca şi Târgu Mureş oferă posibilitatea unui acces rapid pe cale aeriană. Ca
tipuri de turism de perspectivă, Depresiunea Transilvaniei are toate atuurile afirmării
turismului cultural, în plan secund aflându-se turismul balnear şi cel de agrement sportiv.

10.3.7. Carpaţii Curburii

Se află într-o similaritate frapantă cu unitatea grupei centrale a Carpaţilor
Orientali şi a Subcarpaţilor Moldovei, datorită strânselor conexiuni între cele două părţi
componente, amplificate şi de pătrunderea unor structuri montane în aria subcarpatică.
151
 Potenţialul turistic. Raportul dintre resursele turistice naturale şi cele de provenienţă
antropică este favorabil celor dintâi. În Ciucaş, partea cea mai înaltă (1.954 m),
conglomeratele au generat un relief spectaculos, cu „Tigăile" şi „Sfinxul" Bratocei; în Piatra
Mare şi Postăvarul, calcarele au evidenţiat abrupturi, sectoare cu chei şi peşteri (Peştera
Fundata, Peştera Laptelui de Piatră), pentru ca în Munţii Vrancei, Buzăului şi Baiului şesurile
alpine să aibă extensiuni remarcabile.
Zona subcarpatică, pe lângă alternanţa culmilor şi a bazinetelor depresionare, participă
cu două elemente unice: vulcanii noroioşi de la Faclele Mari şi Faclele Mici - printre cei mai
spectaculoşi din lume — şi masivul de sare de la Slănic Prahova, o fastuoasă lapiezaţiune în
roca solubilă; tot aici au fost sculptate peşteri în sare (a doua ca lungime de pe glob fiind
Peştera nr. 6 de la Mânzăleşti).
Potenţialul apelor este reprezentat prin apele minerale carbogazoase de la Zizin,
Vâlcele, Covasna, respectiv cele clorurate şi iodurate de la Siriu-Băi, Sărata Monteoru, Slănic
Prahova, Telega. În zona Slănic Prahova exploatarea sării a dus la geneza lacurilor sărate
(unele cu nămol terapeutic). Lacurile de baraj hidroenergetic Paltinul (pe valea Doftanei) şi
Siriu (pe valea Buzăului) sunt cele mai importante acumulări de acest tip.
Ca atracţii de alt gen menţionăm mofetele de la Covasna (cele mai bogate în CO2 din
Europa) şi „focurile vii" de la Lopătari şi Ardeiaşu din Subcarpaţi.
Climatul montan este definit de precipitaţii abundente pe faţada nordică şi vestică a
Carpaţilor Curburii şi un proces de foehnizare în Subcarpaţi. Cantitatea mare de zăpadă şi
durata sa îndelungată sunt cauzele afirmării celei mai cunoscute staţiuni de sporturi de iarnă
din România, Poiana Braşov, dotată cu pârtii şi mijloace de transport pe cablu.
Resursele antropice definesc potenţialul atractiv al depresiunilor Braşov, Întorsura
Buzăului, Vrancea, Vălenii de Munte, Câmpina. Obiectivele cele mai căutate de turişti le
deţine Braşovul: Biserica Neagră, Casa Sfatului, ziduri şi turnuri ale vechii cetăţi medievale,
muzee. Pentru celelalte zone, etnografia reprezintă domeniul atractiv fundamental. Vestite
sunt obiceiurile şi porturile arhaice din Ţara Vrancei, portul buzoian, arhitectura caselor cu
pridvor, olăritul, ţesăturile etc. Dintre monumente amintim mausoleul de la Soveja iar dintre
obiectivele de factură religioasă mănăstirea Cheia.
Infrastructura. Relevă prezenţa unor staţiuni cu activitate de profil intensă: Poiana
Braşov, Covasna, Zizin, Cheia, Slănic Prahova. Dacă Poiana Braşov şi Cheia s-au specializat
în turismul pentru sporturi de iarnă, la Covasna, Slănic Prahova, Sărata Monteoru şi Zizin,
apele minerale se exploatează intens în scop curativ.
Principalele căi de acces sunt şoselele ce traversează munţii (Ploieşti-Braşov; Buzău-
întorsura Buzăului-Braşov) şi calea ferată Ploieşti-Braşov, respectiv căile ferate Ploieşti-
Mâneciu şi Buzău-Nehoiu.
În ansamblul turismului naţional, regiunea Curburii se înscrie în turismul balnear,
pentru sporturi de iarnă şi cultural.
10.3.8. Munţii Banatului
Regiunea Munţilor Banatului se desfăşoară în partea sud-vestică a ţării fiind
delimitată de unităţile învecinate prin culoare tectonice (Timiş-Cerna), defileul adânc al
Dunării şi racordul brusc cu zonele de deal şi câmpie.
Potenţialul turistic. Predominant este potenţialul turistic natural. Astfel, masivul
principal, Semenic, are o înfăţişare greoaie, de cupolă granitică puţin fragmentată, în timp ce
Munţii Aninei au suprafeţe ondulate ale platourilor cu uvale şi doline, o sculptare carstică
excesivă.
Asemănător Apusenilor şi în Munţii Banatului obiectivele morfologice cu atractivitate
turistică sunt cheile şi peşterile. Nera, Carasul, Minişul, Bârzava şi Timişul şi-au creat în
calcarele munţilor Aninei şi Almăjului sectoare spectaculoase de chei, cu lungimi apreciabile,
152
versanţi înalţi şi abrupţi, guri de peşteră. De un farmec aparte se bucură Defileul Dunării de la
Porţile de Fier (144 km – cel mai lung din Europa) în partea sudică a regiunii. Cei 900 km2 de
calcare solubile relevă un indice de endocarstificare care a condus la formarea peşterilor
Comarnic, Popovăţ, Racoviţă, Buhui, Ţolosu, Veterani, Gaura cu Muscă, Gaura Chindiei etc.,
fapt ce determină un potenţial de atracţie deosebit.
Lacurile de baraj antropic de la Porţile de Fier, Văliug, Trei Ape, Marghitaş, Secu,
Buhui, au un rol important în ansamblul peisagistic şi al punctelor de amplasare a bazelor
turistice.
Ca obiective hidrografice nu pot fi omise acumularea carstică Lacul Dracului, din
versantul stâng al Cheilor Nerei şi cascada Beuşniţa.
Infrastructura. Valorificarea recreativă actuală se realizează prin intermediul unor
staţiuni şi complexe turistice amplasate, majoritatea, pe malurile lacurilor de acumulare:
Crivaia, la „coada" lacului Văliug; Trei Ape, pe ţărmul lacului cu acelaşi nume; Secu, lângă
lacul omonim. Dar principala staţiune rămâne Semenic, situată la 1.410 m altitudine şi
dotată cu pârtii de schi şi săniuş, respectiv cu mijloace de transport pe cablu (telescaun,
teleschi), deşi intrată într-un relativ con de umbră după 1989. În oraşele Reşiţa, Anina,
Oravita, Orşova, Caransebeş se află hoteluri, în interiorul grupei muntoase funcţionează o
serie de cabane (Gărâna, Mărghitaş, Borlova etc.).
Pentru viitor această zonă ar avea mai multe opţiuni. Prima dintre ele vizează
dezvoltarea infrastructurii şi activităţilor de profil în zona Defileului Dunării, unde lipseşte
practic o exploatare conformă cu potenţialul său de atractivitate. Acţiunea este motivată şi de
posibila intensificarea a traficului turistic dunărean, în urma conexiunii prin Canalul Dunăre-
Main-Rin a Mării Negre cu Marea Nordului şi situarea ei în fâşia de frontieră cu Serbia.
Ambele aspecte pot asigura zonei un flux maxim de vizitatori externi. A doua opţiune
urmăreşte intensificarea punerii în valoare a obiectivelor din partea centrală a regiunii, în
special peşterile şi sectoarele de chei (ale Carasului, Nerei, Minişului), prin amenajarea
acestora şi construirea unor structuri de cazare noi, moderne.
Tipul de turism, cu o pondere aproape exclusivă, este cel legat de drumeţii
montane, canotaj, înot, pescuit, vânătoare, speoturism, alpinism., Resursele etnografice ale
zonei Almăjului pot constitui un suport pentru promovarea turismului rural în satele
depresiunilor Oraviţa, Almăj şi Caraş-Ezeriş.
10.3. 9. Munţii Poiana Ruscă
Au o suprafaţă restrânsă la masivul montan cu acelaşi nume, delimitat de
culoarul Mureşului la nord şi culoarul Bistra-Strei la sud. Îşi răsfrânge influenţa şi asupra
culoarului Orăştie, respectiv a părţii vestice a Depresiunii Haţeg, arealele de recepţie şi
concentrare a turiştilor orientaţi spre masivul menţionat.
Potenţialul turistic. Potenţialul atractiv se caracterizează printr-o participare
modestă a morfologiei, înălţimea redusă (1.374 m) şi fragmentarea limitată generând un peisaj
în care spectaculozitatea piscurilor este înlocuită cu liniile domoale, nivelate ale platourilor iar
mulţimea formelor de detaliu cu accesibilitatea versanţilor şi culmilor prelungi. Doar în
profunzimea calcarelor paleozoice ale platformei Luncanilor apele au sculptat peşteri inedite,
Peştera de la Româneşti având o sală subterană de mari dimensiuni, cu o acustică de mare
acurateţe, loc de desfăşurare a unor insolite concerte subterane.
Indicele climato-turistic are parametri dictaţi de influenţele submediteraneene resimţite
puternic pe faţada vestică.
Apele care drenează masivul au dispoziţie radiară, vărsându-se în Mureş, Strei sau
Bistra. Bararea apelor Cernei a creat lacul de acumulare Cinciş, pe malul căruia turismul de
weeck-end a început să se impună.

153
 Mai nuanţate sunt obiectivele antropice din zona periferică munţilor. Bisericile din
piatră ale Depresiunii Haţegului (Densuş, Sântămăria Orlea, Streisângeorgiu), oraşul antic
Ulpia Traiana Sarmizegetusa, castelul feudal construit de Corvineşti la Hunedoara - cel mai
important edificiu de acest gen din România, Cetatea Deva, remarcabilă prin poziţia sa
pitorească, Muzeul de Istorie şi statuile lui Decebal din acelaşi oraş etc.
Întreaga regiune aparţine, din punct de vedere etnografic, zonei Pădurenilor, cunoscută
prin obiceiurile de botez şi nuntă, ocupaţiile tradiţionale şi portul tradiţional nealterat de
influenţe străine zonei.
Infrastructura. Este concentrată, în cea mai mare parte, în oraşele de la marginea zonei
montane: Deva, Hunedoara, Călan, Haţeg etc.
Dacă la periferia masivului, turismul cultural este dominant, motivat de obiectivele
menţionate, în interiorul său singurul tip practicabil este cel drumeţie montană, vânătoare şi
pescuit sportiv, completat cu oferta în domeniul turismului rural.

10.3.10. Subcarpaţii Getici

Spre deosebire de Subcarpaţii Moldovei şi ai Curburii, strâns legaţi de zonele montane
adiacente, inclusiv sub aspectul integrării într-un sistem turistico-economic, Subcarpaţii Getici
se constituie într-o unitate de sine stătătoare. Aceasta deoarece ei au individualizare mai
accentuată, impusă atât de diferenţa de peste 1.500 m între piscurile montane învecinate şi
măgurile proprii, cât şi de reţeaua căilor de comunicaţie. Se observă existenţa unei şosele
principale, de la est la vest, între Câmpulung Muscel şi Târgu Jiu, ce leagă principalele bazine
depresionare şi arii populate, respectiv centrele urbane mai importante. Din această şosea se
ramifică spre nord şi sud drumuri secundare ce întregesc o reţea bine articulată, menită să
asigure funcţionalitatea modelului turistic prefigurat în regiune.
Potenţialul turistic. În cadrul acestuia, potenţialul turistic al apelor este cel mai
consistent, datorită apelor minerale (clorurate, sodice, sulfuroase, iodurate) de la Govora,
Ocnele Mari, Ocniţa, Olăneşti, Săcelu, Pucioasa. De asemenea, sunt prezente apele
termominerale, cu mari zăcăminte în zona de contact cu munţii, la Călimăneşti, Căciulata.
Lacurile de acumulare de pe Olt şi Argeş, Lacul Ceauru de lângă Târgu Jiu au atribute
atractive legate de pescuit, înot sau canotaj.
Indicele climato-turistic are valori superioare mediei pe ţară, mai ales în partea vestică
supusă influenţelor submediteraneene. Depresiunile subcarpatice au un climat de adăpost
tipic, cu însuşiri curative apreciate.
Peisajul morfologic este variat, culmile izolate şi muscelele prelungi alternând cu
culoarele de vale şi depresiunile.
Exploatarea turistică a început încă din Antichitate, când apele mezotermale de la
Săcelu vindecau rănile veteranilor romani şi ale populaţiei locale. În Evul Mediu încep
pelerinaje la mănăstiri, amplificate în secolul trecut de mişcarea turistică spre primele staţiuni
de profil (Govora, Olăneşti, Călimăneşti). Astăzi potenţialul hidromineral este pus în valoare
în staţiunile Pucioasa, Vulcana Băi (ele aparţin, fizico-geografic, Subcarpaţilor Curburii, însă,
funcţional, partea vestică a acestora, dincolo de Valea Prahovei, o ataşăm Subcarpaţilor
Getici), Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Govora, Ocnele Mari. De o recunoaştere pe plan
european se bucură staţiunea Olăneşti, unde tratamentul anumitor afecţiuni (digestive, renale,
alergice) atinge cote de eficienţă maximă. La Govora, Călimăneşti şi Olăneşti hotelurile se
asociază cu vilele, construite într-o perioadă de expansiune a turismului, în primele decenii ale
secolului XX.
Subcarpaţii Getici au resursele atractive compuse, în primul rând, din obiective
turistice antropice, edificiilor religioase revenindu-le poziţia dominantă. Această regiune
154
reprezintă a doua arie de concentrare a mănăstirilor din ţară, după Bucovina. Mănăstirile
Dealu, Curtea de Argeş, Cozia, Govora, Frăsinei, Dintr-un lemn, Bistriţa, Hurez, Polovragi şi
Tismana sunt tot atâtea obiective cu o funcţie atractivă demult atestată. De altfel, nicăieri în
altă parte, un „circuit al mănăstirilor" nu este mai dens şi mai uşor de parcurs decât aici.
Faima marilor voievozi legată de ctitoriile de la Cozia, Curtea de Argeş, Hurez le sporeşte
atractivitatea iar caracteristicile stilului constructiv local pot fi evidenţiate admirând planurile
desfăşurării arhitecturale şi decoraţiunile interioare şi exterioare.
In regiune se află vestigiile unor castre romane (Buridava, Câmpulung), mausoleul de
la Mateiaş şi complexul operelor brâncuşiene de la Târgu Jiu (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului
şi Coloana Infinitului) - în vecinătate, La Hobiţa, poate fi vizitată casa memorială Constantin
Brâncuşi, cel mai de seamă sculptor român din toate timpurile şi unul dintre promotorii
sculpturii moderne mondiale.
Valoarea patrimoniului antropic se întregeşte prin contribuţia etnografiei zonelor
Argeş, Muscel, Vâlcea, Gorj şi, parţial Mehedinţi, cunoscute prin ţesăturile de borangic,
ceramică (Horezu), obiceiurile şi tradiţiile satelor de „ungureni" (Novaci), port popular,
arhitectură (culele olteneşti), nedei etc.
Infrastructura. Structurile de cazare turistică, mai ales din categoria hotelurilor, sunt
amplasate în oraşele regiunii: Câmpulung, Curtea de Argeş, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu,
Horezu. Mănăstirile din zonă au camere de oaspeţi cu un număr variabil de locuri, ce se
închiriază îndeosebi familiştilor.
Accesul turistic se realizează pe căi rutiere şi feroviare. Şoseaua Câmpulung -Târgu
Jiu străbate întreaga regiune şi constituie axa principală de transport. Căile ferate ce însoţesc
cursurile Jiului, Oltului, Argeşului, lalomiţei ajută grupurile de turişti să ajungă la sau în
apropierea obiectivelor vizate.
Funcţia turistică a regiunii rămâne asociată între două tendinţe: cea culturală, pentru
care are resurse remarcabile, dar este mai puţin eficientă economic, şi cea balneară, ce tinde să
polarizeze numeroase opţiuni.
10.3.11. Câmpia Română
Această regiune are o desfăşurare vastă, cuprinzând întreaga câmpie dunăreană,
dar şi partea sudică a Podişului Getic. Cu toate acestea, turismul s-a implantat doar în anumite
areale, existând teritorii extinse, unde astfel de activităţi lipsesc sau au o prezenţă
nesemnificativă. Cauzele îşi au resorturile într-un cumul de factori restrictivi, cum ar fi:
repartiţia heterogenă a resurselor atractive, cu concentrări în anumite zone şi disipări în altele;
popularea puţin densă în unele compartimente, infrastructura de profil dezvoltată discrepant
etc.
Potenţialul turistic. Rolul reliefului în creionarea atracţiei turistice este redus la
meandrele râurilor, dunele de nisip din Câmpia Olteniei sau la albia majoră a râurilor din
Bărăgan, crovurile şi padinele zonelor de loess, adică la cel mai scăzut nivel de implicare
posibilă.
Climatul regiunii, cu cele trei nuanţe (submediteraneană în vest, de tranziţie în centru
şi de ariditate în est) se caracterizează prin durata mare a strălucirii soarelui, insolaţie
puternică, ierni scurte, dar geroase şi bogate în zăpadă. Un climat solicitant, excitant,
recomandat în afecţiuni metabolice, respiratorii, reumatismale.
Şi în acest caz hidrografia îşi aduce o contribuţie substanţială la diversificarea
patrimoniului atractiv al regiunii. Lacurile sărate din Bărăgan (Amara, Balta Albă, Movila
Miresii, Lacul Sărat, Batogu, Lutu Alb, Tătaru, Colţea) sunt, prin apa bogată în săruri diverse
şi nămolul sapropelic, o resursă de mare perspectivă. Lacurile din crovuri şi dintre dunele de
nisip ale Câmpiei Olteniei, Limanele fluviatile ale Dâmbovitei, Colentinei, lalomiţei,
Buzăului (Floreasca, Tei, Snagov, Căldăruşani, Mostiştea, Amara - de Buzău) şi lacurile de
155
baraj antropic de pe Jiu, Olt, Argeş se înscriu în gama elementelor de ordin recreativ. Râurile
însăşi oferă posibilităţi de agrement estival (navigaţie, înot, pescuit) iar de perspectivă poate fi
important faptul că în subsolul câmpiei, la 2 000 - 2 500 m adâncime, s-au găsit acvifere cu
ape termale de până la 50°C.
Potenţialul atractiv antropic are o pondere covârşitoare în structura de ansamblu a
resurselor turistice şi este reprezentat prin vestigii istorice, edificii religioase, obiective
culturale, economice, monumente, valori etnografice.
Dintre vestigiile istorice putem aminti rezervaţiile arheologice de la Gârbovăţi,
Poiana, Bereşti şi Gumelniţa; castrele romane de la Sucidava şi Romula Malva; curţile
domneşti din Bucureşti şi Târgovişte, palatele din Bucureşti (Cotroceni, Mogoşoaia), Craiova
(Casa Băniei), Potlogi. În această grupă se înscrie şi Palatul Parlamentului din Bucureşti, a
doua construcţie din lume ca mărime (după sediul Pentagonului din S.U.A.).
Edificiile religioase, constituite din biserici şi mănăstiri sunt concentrate în
Bucureşti (bisericile Stravopoleos, Sf. Gheorghe Vechi, Patriarhie, Domniţa Bălaşa,
mănăstirile Snagov, Cernica, Radu Vodă, Pasărea), precum şi în celelalte oraşe sau în
vecinătatea lor (Craiova, Galaţi, Brăila, Buzău, Ploieşti, Piteşti, Târgovişte38, Slatina etc.).
Capitala ţării concentrează alte variate obiective culturale: Ateneul, Opera,
Teatrul Naţional, Biblioteca Centrală Universitară, Universitatea, Academia Română, Casa
Presei, muzee - Muzeul de Istorie a României, Muzeul de Artă, Muzeul de Ştiinţele Naturii
„Gr. Antipa", Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Colecţiilor de artă ş.a. Muzee cunoscute prin
secţiile şi exponatele lor fiinţează şi în marile oraşe reşedinţă de judeţ: Brăila, Craiova, Galaţi,
Buzău, Ploieşti, Piteşti, Târgovişte, Slatina, Giurgiu, Slobozia.
Monumentele (statui, grupuri statuare, case memoriale) decorează pieţe, alei şi
incinte ale aceloraşi oraşe, cu accentul pus pe varietatea şi numărul celor din Bucureşti (Arcul
de Triumf, statuile lui Mihai Viteazul şi M. Kogălniceanu, Casa memorială Arghezi de la
„Mărţişor"). Statuia lui Mihai Viteazul din Craiova, monumentele de la Călugăreni şi Islaz fac
parte din aceeaşi complexă categorie de atracţii.
Metroul bucureşten, Cimitirul Bellu, parcurile din capitală şi celelalte oraşe, edificiile
economice mai impozante (Palatul Telefoanelor, Banca Naţională, Târgul Internaţional
Bucureşti) diversifică oferta turistică şi eficientizează actul recreativ.
Infrastructura. Are o dispoziţie dictată de tipologia resurselor, concentrate, la
rândul lor, preponderent, în centrele urbane. In consecinţă, hotelurile din Bucureşti (Sofitel
Intercontinental, Athenee Palace Hilton, Crown Plazza, Bucureşti, etc.), Craiova, Galaţi,
Brăila, Ploieşti, Piteşti, Buzău, Slatina, Târgovişte, etc., găzduiesc un mare număr de turişti
aflaţi în sejur sau în tranzit. Ca staţiuni turistice, Amara şi Balta Albă sunt singurele locaţii de
acest tip.
Reţeaua căilor de acces conectează, în general, obiectivele existente cu bazele turistice
sau zonele emiţătoare. Este vorba în primul rând despre magistralele rutiere şi feroviare ce
pornesc din Bucureşti. De asemenea, prin cele două aeroporturi, Henri Coandă şi Aurel
Vlaicu, există conexiuni multiple cu toate continentele, fiind centrul major de recepţie a
turiştilor externi ce utilizează acest mijloc de transport.
Câmpia Română ocupă, între regiunile turistice ale ţării, o poziţie impusă de
specificul atracţiilor sale, ce o integrează în sfera turismului cultural. Ca formă de realizare se
detaşează turismul de tranzit, cel de sejur îndelungat (exceptând staţiunea Amara şi, eventual,
capitala) fiind exclus.

38
Este considerat oraşul cu cele mai multe biserici declarate monument istoric din ţară.

156
 10.3.12. Podişul Moldovei
Această regiune turistică gravitează spre culoarul larg al Siretului, aşezat
asimetric în raport cu două dintre unităţile sale majore, Podişul Bârladului şi Câmpia
Moldovei. Doar în partea nordică axa polarizatoare străbate median Podişul Sucevei39. Având
caracteristicile tipice unei regiuni de podiş, prezintă în partea nord-estică multe din trăsăturile
câmpiilor înalte, unde participarea reliefului la constituirea fondului atractiv este puţin
semnificativă.
Potenţialul turistic. Poziţia estică în cadrul ţării determină instaurarea unui
climat continental cu indicele climato-turistic mediu, reflectând în verile călduroase şi iernile
aspre, cu multă zăpadă.
De remarcat apele minerale de la Răducăneni, Nicolina, Strunga, Gura Văii şi Raiu.
Un efect pitoresc, de insulă, îl au iazurile din Câmpia Moldovei (Dracşani, Negreni, Havârna,
Cal Alb), care se manifestă mult mai amplu în cazul lacurilor de acumulare de la Stânca
Costeşti, pe Prut şi Bucecea, pe Siret.
Podişul Moldovei este o altă regiune turistică unde patrimoniul antropic este dominant.
Începând cu siturile arheologice de la Drăguşeni şi loneşti-Truşeşti, cu ceramica aparţinând
culturii Cucuteni, şi continuând cu Cetatea Sucevei, palatul lui Al.I. Cuza de la Ruginoasa,
bisericile cu fresce exterioare Voroneţ (celebrul albastru de Voroneţ), Suceviţa, Moldoviţa şi
Arbore, mănăstirile Putna (cu mormântul marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt),
Dragomirna, Trei Ierarhi (cu mormintele lui D. Cantemir şi Al. I. Cuza), Golia, Galata,
Cetăţuia, în Suceava, Iaşi şi Vaslui statuile ecvestre ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ne
formăm o imagine asupra valorii deosebite a zonei.Bisericile din aceleaşi oraşe (Sf. Ion, Sf.
Nicolae, Sf. loan Botezătorul), dar şi cele din Dorohoi (ctitorită de Ştefan cel Mare), Huşi,
Bârlad, Rădăuţi, Hârlău, Dobrovăţ etc. sunt alte obiective remarcabile.
Alte obiective - Casele memoriale I. Creangă din Iaşi (Bojdeuca din Ţicău), M.
Eminescu (Ipoteşti), V. Alecsandri (Mirceşti), G. Enescu (Liveni), N. Labiş (Mălini), C.
Porumbescu (Stupca), muzee (Muzeul de Istorie al Moldovei din Iaşi, Muzeul de Istorie din
Suceava, muzeele judeţene cu tematică mixtă din Vaslui şi Botoşani), opere şi teatre (Iaşi),
curţi domneşti (Suceava, Iaşi, Hârlău, Roman), Universitatea din Iaşi, biblioteci.
Elementele etnografice (jocuri cu măşti, teatru folcloric, ocupaţii, port popular,
ceramică - cunoscutele produse de olărit de la Rădăuţi, Marginea, Schitu etc.) se diferenţiază
în funcţie de apartenenţa la cele cinci zone suprapuse podişului: Suceava, Botoşani, Iaşi,
Vaslui şi Bârlad.
Oraşele Iaşi, Suceava, Botoşani, Bacău, Vaslui, Bârlad, Fălticeni, Rădăuţi, Şiret,
Paşcani, Târgu Frumos, Huşi, Dorohoi joacă rolul centrelor polarizatoare, atât prin obiectivele
deţinute, cât şi prin serviciile oferite. Există o singură staţiune de profil, Strunga, lângă Iaşi,
unde se valorifică, încă din secolul trecut, apele minerale bicarbonate şi sulfatate.
Partea central-estică a Podişului Sucevei şi Valea Siretului, prin aşezările străvechi, cu
o fizionomie arhitecturală şi un nivel mai ridicat al civilizaţiei rurale, îndeplinesc multe din
cerinţele necesare dezvoltării turismului rural şi ecoturismului.
Infrastructura. Căile de acces turistic se ramifică din magistrala feroviară
Bucureşti – Paşcani - Siret, ce străbate de la sud la nord întreaga regiune. Către est pornesc
căile ferate Paşcani - Târgu Frumos - Iaşi şi Bârlad - Vaslui, iar spre vest calea ferată Paşcani
- Suceava - Vatra Dornei. Drumul european E 80 însoţeşte magistrala mai sus menţionată,
având, în ansamblu, aceleaşi ramificaţii principale. Aeroporturile din Iaşi, Suceava şi Bacău
pot contribui la optimizarea fluxurilor de vizitatori ai regiunii.

39
Geografia României, vol. IV, 1992.

157
 Regiunea Podişului Moldovei releva actualmente o dependenţă, aproape exclusivă, de
turismul cultural, alte tipuri cum ar fi cel balnear se practică sporadic în arealele cu ape
minerale. O formă larg răspândită este cea a turismului de tranzit, în care sunt implicaţi
numeroşi turişti externi, proveniţi din Republica Moldova şi Ucraina.
10.3.13. Câmpia şi Dealurile de Vest
Sub aspectul funcţionalităţii turistice alcătuieşte un sistem de baze şi căi de
comunicaţie polarizat de o axă orientată nord-sud, pe aliniamentul Satu Mare - Timişoara.
Potenţialul turistic. Se compune din obiective naturale şi antropice, aflate, ca pondere,
într-un echilibru relativ.
Funcţiile recreative ale reliefului sunt modeste, urmare a extensiunii deosebite a
câmpiei, plane, monotonă. Mai diversificat morfologic este teritoriul Dealurilor Banato-
Crişene, cu măguri cristaline, a căror apariţie bruscă în peisaj creează contraste pitoreşti
(Măgura Şimleu, Culmea Codru, Dealu Mare), sectorul de defileu al Barcăului (la Marca), cu
fragmentarea generată de văi şi eroziune fluviatilă.
Resursa naturală de maximă importanţă o reprezintă apele termale cantonate în
orizonturile acvifere ale Câmpiei (două la Oradea şi trei la Timişoara), dar şi în perimetrul
deluros, în Depresiunea Şimleului şi Dealurile Crasnei. Lor li se asociază apele minerale din
Dealurile Lipovei şi Buziaşului şi cele din câmpia joasă, de la Călacea. Hidrografia contribuie
la zestrea turistică prin râurile Someş, Crişuri, Mureş, Timiş, generatoare ale unor facilităţi
pentru agrement nautic sau pescuit sportiv.
Indicele climato-turistic are valori ridicate vara, când durata timpului frumos creşte.
Influenţele vestice imprimă o tentă mai blândă climatului hibernal, zăpada etalându-şi funcţia
recreativă, pentru o scurtă perioadă (decembrie-februarie) în dealurile mai înalte.
Rolul elementelor biogeografice în diversificarea ofertei atractive se rezumă la efectul
de insulă a pădurilor de stejar şi la fauna cinegetică specifică acestuia: mistreţ, iepure, vulpe,
fazan, în râuri. Lacurile de acumulare oferă celor pasionaţi de pescuit un divertisment în plus.
în Lacul Peţea vegetează Nymphaea lotus thermalis, un relict tropical căutat cu întotdeauna de
vizitatorii locului.
Dintre obiectivele antropice menţionăm Castrele romane de la Marghita şi
Porolissum; Cetăţile feudale Biharia, Şimleul Silvaniei, Siria; castelele de la Carei, Curtici,
Macea, Conop etc.; Obiectivele religioase, din grupa bisericilor, catedralelor şi mănăstirilor
etalează valori arhitecturale, picturi şi sculpturi interioare interesante - Catedralele din
Timişoara, Oradea şi Satu Mare, mănăstirile Partoş, Săraca, Povârgina; bisericile din Beltiug,
Apa, Stâna, Tileagd etc. devin obiective turistice importante în ghidul turistic al regiunii;
Monumentele de la Cărei, Păuliş, Muzeul Banatului din Timişoara sau Muzeul Ţării Crişurilor
din Oradea; Statuile din pieţele principalelor centre urbane; Tradiţiile sau obiceiurile zonelor
folclorice Sălaj, Bihor, Arad şi Banat.
Infrastructura. Stadiul dezvoltării infrastructurii turistice este contrastant. Pe lângă
anumite centre urbane, unde se concentrează structuri de mare capacitate din categoria
hotelurilor (Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare) sunt câteva staţiuni, între care Băile Felix şi
1 Mai - cele mai importante. Apele termale ale reţelei de falii adânci din Câmpia de Vest sunt
exploatate în scopuri recreative şi curative şi la Satu Mare, Carei, Tăşnad, Marghita, Boghiş,
Oradea, Timişoara, Teremia Mare, în complexe sanatoriale, dar şi în bazine sau ştranduri
orăşeneşti sau comunale, deschise publicului larg.
O altă categorie de baze dependente de apele minerale sunt: Băile Ţinea, Lipova şi
Buziaş, indicate în tratarea afecţiunilor tubului digestiv, cardiovasculare sau renale.
Regiunea este definită de un turism balnear, cultural şi de agrement sportiv. Deoarece,
prin poziţia geografică, ea pune în faţa turiştilor externi, veniţi dinspre vest, prima imagine a
realităţilor româneşti, „cartea sa de vizită" este decisivă în formularea „primelor impresii"
158
despre România. Astfel, amenajarea şi multiplicarea elementelor ofertei turistice devin mai
mult decât necesare, cu atât mai mult cu cât, în cazul accentuării colaborării transfrontaliere,
ea ar avea un avantaj net în raport cu potenţialul atractiv al regiunilor învecinate, din Ungaria
şi fosta Iugoslavie. În acelaşi timp, regiunile apropiate frontierei se caracterizează prin
schimburile micului trafic, ale cărui activităţi se răsfrâng pozitiv asupra turismului (cazare în
unităţi specializate, comerţ intens). Şi, nu în ultimă instanţă, regiunea Câmpiei şi Dealurilor de
Vest este o arie predilectă a tranzitului turistic dinspre şi către România, ceea ce presupune o
infrastructură adaptată acestor cerinţe (căi de comunicaţie dense şi modernizate, unităţi de
servire rapidă, capacităţi de cazare suplimentare în perioadele de vârf).

Având în vedere criteriul funcţionalităţii şi adaptând regionarea turistică a

României la contextul european - sub aspectul dimensiunii unităţilor teritoriale turistice - se
pot individualiza patru regiuni turistice (cu subdiviziuni), alte zone şi areale turistice, precum
şi centre turistice izolate.
 Regiunea turistică a Carpaţilor Orientali şi fâşiilor submontane
adiacente
1. Zona nordică cuprinde grupa nordică a Carpaţilor Orientali, o parte din Munţii
Călimani şi fâşia submontană transilvană. Include ţinuturi etnografice bine individualizate, în
funcţie de care se delimitează areale turistice cu unul sau două centre turistice polarizatoare.
a) Ţara Oaşului - cu Negreşti-Oaş şi Turţ;
b) Ţara Maramureşului – cu Sighetul Marmaţiei şi Vişeul de Sus;
c) Munţii Rodnei - cu Borşa şi staţiunea Sângeorz-Băi;
d) Depresiunea Domelor-Munţii Călimani (partea nordică şi centrală) - cu Vatra Dornei;
e) Obcinele Bucovinei-masivele Giumalău-Rarău - cu Câmpulung Moldovenesc;
f) Ţinuturile Năsăudului, Bârgaielor şi Bistriţei - cu Năsăud şi Bistriţa;
g) Ţinuturile Baia Mare - Chioar- Lăpuş.
2. Zona centrală include grupa centrală a Carpaţilor Orientali, Subcarpaţii Moldovei
şi depresiunile submontane de la contactul cu Podişul Transilvaniei. Areale turistice:
a) Subcarpaţii Transilvaniei – între Mureş şi Olt – cu Reghin, Sovata Praid,
Odorheiu-Secuiesc, Homoroade;
b) Arealul Giurgeu – grefat pe Depresiunea Giurgeului şi catenele montane
adiacente (Gurghiu, Giurgeu, sud-estul Călimanilor) – cu staţiunile Borsec-Bilbor şi oraşele
Topliţa şi Gheorgheni;
c) Arealul Ciuc – include depresiunea şi munţii omonimi, Munţii Harghita, Munţii
Hăşmaşul Mare, având ca centru polarizator oraşul Miercurea-Ciuc, iar în sud staţiunea
Tuşnad-Băi;
d) Arealul Baraolt-Bodoc – axat pe Olt, între oraşele Baraolt şi Târgu Secuiesc, cu o
serie de staţiuni balneoclimaterice – Malnaş, Bixad-Băi, Balvanyos, Turia;
e) Arealul CeahIău-Bistriţa-Stânişoara, cu potenţial concentrat mai ales în partea
sudică (Munţii Ceahlău, Lacul Izvorul Muntelui, oraşul Bicaz, staţiunea Durău);
f) Arealul Subcarpaţilor Neamţului şi Bistriţei – polarizat de Piatra Neamţ, în nord cu
oraşul Târgu Neamţ şi mănăstirile Neamţului, Agapia şi Văratec, iar în centrul staţiunea
Bălţăteşti;
g) Arealul Trotuşului - grefat pe bazinul hidrografic omonim, cu localităţile turistice
Oneşti, Târgu Ocna, Comăneşti şi staţiunea Slănic Moldova.
3. Zona turistică a Carpaţilor şi Suhcarpaţilor de Curbură
a) Arealul turistic vrâncean (Subcarpaţii Vrancei şi Munţii Vrancei) polarizat de
Focşani şi Odobeşti;
b) Munţii Buzăului şi Teleajenului – axat pe Ciucaş, cu staţiunea Cheia;
159
 c) Subcarpaţii Buzăului, Prahovei şi Ialomiţei – cu vuIcanii noroioşi, Vălenii de
Munte, Slănic-Prahova, Breaza, Câmpina, Pucioasa;
d) Arealul turistic al Depresiunii Braşovului şi Munţilor Bârsei, având ca centru
turistic polarizator Braşovul, precum şi staţiunile Poiana Braşovului şi Covasna.

160
  Regiunea turistică a Carpaţilor Meridionali, Subcarpaţilor Getici şi a
depresiunilor submontane nordice
1. Zona turistică a grupei montane Bucegi – cuprinde două areale:
a) Masivul Bucegi - Valea Prahovei - cu staţiunile Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal şi
cabanele;
b) Munţii Piatra Craiului - Culoarul Bran - Rucăr - are rol de pionierat în turismul
rural românesc.
2. Zona turistică a Făgăraşului:
a) Munţii Făgăraşului - Depresiunea Făgăraşului - cu complexele turistice Bâlea-
Cascadă şi Bâlea-Lac şi o serie de cabane (Sâmbăta de Sus, Negoiu, Podragu);
b) Arealul sudic al grupei Făgăraşului - Munţii Iezer - Lacul Vidraru Masivul Cozia
- Depresiunea Titeşti.
3. Zona turistică a Parângului:
a) Arealul turistic Munţii Cindrel - Şureanu şi a depresiunilor Sibiu - Apold;
b) Parângul Mare - Lotru - Căpăţânii - cu Voineasa şi Brezoi.
4. Zona turistică Haţeg - Retezat - Cerna:
a) Arealul turistic Depresiunea Haţegului - Platforma Luncanilor include oraşul
Haţeg şi complexul cetăţilor dacice (Grădiştea Muncelului – Costeşti);
b) Arealul Retazat - Godeanu - Ţarcu - Muntele Mic;
c) Arealul Vâlcan - Cema - Mehedinţi - cu valea Cernei, staţiunea Băile Herculane,
Porţile de Fier.
5. Zona turistică a Subcarpaţilor Getici şi a Podişului Mehedinţi:
a) Subcarpaţii Argeşului - Curtea de Argeş, Câmpulung Muscel;
b) Subcarpaţii Vâlcii - cu staţiunile Călimăneşti -- Căciulata, Olăneşti, Govora şi
municipiul Râmnicu Vâlcea;
c) Subcarpaţii Gorjului - Târgu Jiu, Novaci, Baia de Fier, Tismana;
d) Podişul Mehedinţi - fenomene carstice, Porţile de Fier şi Drobeta- Tumu Severin.

 Regiunea turistică a Munţilor Apuseni

1. Zona turistică central-nordică – cuprinde arealele:
a) Bihorul nordic - Bătrâna - Platoul Padiş - Cetăţile Ponorului (are cele mai
complexe fenomene carstice, cabana Padiş);
b) VIădeasa - cu staţiunea Stâna de Vale, complexul Leşu, cabanele Valea
Drăganului şi Vlădeasa, localităţile Huedin, Ciucea şi Poieni;
c) Gilău -Muntele Mare - complexele turistice Beliş - Fântânele şi Muntele Băişorii;
d) Valea Arieşului - cu localităţile turistice Arieşeni, Gârda de Sus, Câmpeni, Abrud,
Lupşa.
2. Zona turistică a Munceilor Crişurilor:
a) Arealul turistic al văii Crişului Repede şi MunţilorPlopiş (Şuncuiuş, Vadu Crişului,
Piatra Craiului, Borod, Şinteu, Pădurea Neagră, Aleşd);
b) Pădurea Craiului - Beiuş - Vaşcău - Bihorul Central- cu fenomene carstice,
centrele turistice Beiuş şi Nucet;
c) Codru-Moma - Zarand - staţiunea Moneasa, oraşul Sebiş, Săvârşin.
3. Zona turistică sud-estică a Apusenilor:
a) Arealul Metaliferi - Muntele Găina - cu staţiunea Vaţa de Jos, localităţile Brad şi
Ţebea;
b) Arealul Munţii Vinţului - Culoarul Mureşului - include staţiunea Geoagiu-Băi şi
oraşele turistice Alba-Iulia, Sebeş şi Orăştie;
c) Arealul Trascău - Culmea Sănduleştilor - cu cheile Râmeţului şi Turzii, localităţile
161
Turda şi Aiud.
În partea nordică a Munţilor Apuseni se ataşează arealul Munţii Meseş - Depresiunea
Şimleului, cu oraşele Zalău, Şimleul Silvaniei şi staţiunea de interes local Boghiş.
În cadrul Carpaţilor Occidentali se pun în evidenţă încă două zone turistice:
- Zona turistică Poiana Ruscă - Culoarul Mureşului (cu Deva şi Hunedoara);
- Zona turistică a Munţilor Banatului - departajată în trei areale turistice:
a)arealul nordic - Munţii Semenic - valea Bârzavei - cu complexele Semenic, Crivaia, Trei
Ape şi municipiul Reşiţa;
b)arealul sud-vestic - include Munţii Aninei, Oraviţa, valea Nerei şi Depresiunea Bozovici;
c)arealul sudic - Defileul Dunării, Munţii Almăjului şi Locvei - cu oraşele Orşova şi Moldova
Nouă.

 Regiunea turistică a Dobrogei

Se situează pe primul loc după capacităţile de cazare şi intensitatea circulaţiei turistice.
Varietatea potenţialului şi profilarea activităţilor turistice impun separarea a două zone
turistice cu funcţionalitate distinctă şi a unui areal turistic.
1.Zona turistică a litoralului sudic al Mării Negre - cu centrul polarizator Constanţa, urmat
de Mangalia şi Eforie Nord;
2.Zona turistică a Deltei Dunării are ca bază de plecare şi susţinere municipiul Tulcea, iar ca
puncte de sprijin în interior localităţile Sulina, Crişan, Maliuc şi Sfântu Gheorghe.
3. Podişul Dobrogei este mai degrabă un areal, cu obiective relativ răsfirate -
Adamclisi, Histria, Enisala, Munţii Măcinului şi cheile Teliţei şi Taiţei, Niculiţel, Isaccea,
limanurile din sud-vest, fenomenele carstice.

Alte zone şi areale turistice:

- Zona turistică vestică este foarte alungită (300 km), între aliniamentul municipiilor
Timişoara - Arad - Oradea - Satu Mare şi contactul cu Dealurile de Vest (Buziaş - Lipova –
Pâncota - Tinca - Băile Felix - Băile 1 Mai - Marghita Tăşnad - Beltiug);
- Zona turistică a Podişului Sucevei - cu Suceava, Fălticeni, Rădăuţi, Dragomirna,
Putna, Suceviţa, Arbore, Solca, Cacica;
- Arealul turistic al Târnavei Mari (Sighişoara - Mediaş - Blaj, inclusiv staţiunea
Bazna);
- Arealul turistic al capitalei, Bucureşti.
În curs de profilare sunt:
- arealul Câmpiei Brăilei - Balta Brăilei - mai mult de perspectivă, pe baza lacurilor
sărate şi a specificului bălţii (conservat într-o oarecare măsură), cu centrul polarizator Brăila;
- complexul turistic Slobozia - Amara, cu posibilităţi de extindere spre lacurile Colţea –
Tătaru.
Se adaugă o serie de centre turistice izolate, reprezentate îndeosebi de oraşe mari şi mijlocii,
cu obiective cultural-istorice şi arii turistice periurbane (Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Iaşi,
Botoşani, Bacău, Craiova, Piteşti, Ploieşti, Buzău, Galaţi etc.) sau staţiuni balneare de interes
local (Strunga, Icoana, etc).

162
 11.TRANSPORTURILE
11.1. REŢEAUA FEROVIARĂ

În anul 1860, la 7 octombrie, a fost pus în circulație primul tren, de la Cernavodă la

Constanţa40. Calea ferată a fost construită cu ajutorul englezilor. În anul 1869 românii
construiau calea ferată Bucureşti-Giurgiu.
Prima cale ferată construită în ţara noastră a fost cea dintre Oraviţa şi Baziaş (1845 -
1856). O intensificare a construcţiei de căi ferate s-a înregistrat după anul 1880. În 1939
lungimea căilor ferate era de 9.900 km, în 1994 de 11374 km (din care electrificate 3866 km),
ajungând în anul 2002 la 11002 km, din care 10945 km (99,5%) cu ecartament normal (2 965
km cu două căi şi 7980 km cu o cale) şi 57 km cu ecartament larg (0,5%).

Harta căilor ferate din România

Sursa: Ministerul Transporturilor

40
Primul tren l-a avut ca pasager pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în drumul său spre Constantinopole
pentru a obţine recunoaşterea Unirii de către sultan.

163
 S-au electrificat traseele: Bucureşti - Braşov - Adjud - Ciceu – Deda, Bucureşti -
Suceava, Filiaş - Mintia, Craiova - Carnsebeş, Timişoara - Arad - Curtici ş.a. În total sunt
electrificate 3950 km în 2002. Densitatea medie a căilor ferate era de 46,06 km/1 000 km 2,
valoarea cea mai mare (114,2 km/1000 km2) fiind înregistrată de judeţul Ilfov, iar cea mai
mică (8,0 km/1 000 km2) de judeţul Tulcea (conform datelor de la sfârşitul anului 2002).
Reţeaua feroviară a fost completată după anul 1940 cu traseele transcarpatice Salva -
Vişeu (Maramureş) şi Bumbeşti - Livezeni (pe Jiu) şi traseul de câmpie Tecuci - Bucureşti -
Craiova. Capacitatea de transport a crescut prin dublarea unor trasee şi prin construcţia
podului (dat în exploatare în anul 1954) transdanubian Giurgiu - Ruse (Bulgaria), lung de 2,2
km.
Căile ferate române formează un sistem unitar radiar - concentric, astfel că două inele
feroviare (intern şi extern) sunt legate de zece linii transcarpatice, unele fiind amplasate la
mare înălţime: pasul Predeal (1050 m), pasul Merişor (729 m) ş.a. Inelul extern porneşte din
Suceava, se continuă pe Valea Siretului, ocoleşte centura carpatică, urmează traseul Bucureşti,
Craiova, Timişoara, Satu Mare apoi traversează partea nordică a ţării (Dej, Salva, Vatra
Dornei). Inelul intern urmăreşte marginea Transilvaniei trecând pe la baza Carpaţilor .O parte
din traseele feroviare au şi regim internaţional, cu puncte de vamă la Iaşi, Vicşani, Halmeu,
Câmpulung de Tisa şi Fălciu spre Ucraina şi R. Moldova, la Negru Vodă, Giurgiu şi Calafat
spre Bulgaria, la Stamora Moraviţa, Jimbolia spre Iugoslavia, la Curtici, Episcopia Bihorului,
Valea lui Miha Cărei, Salonta spre Ungaria.
Opt linii magistrale leagă oraşul Bucureşti, în principal, cu sudul, estul, nordul şi
vestul ţării. Acestea sunt:
- Bucureşti-Timişoara (cu varianta Roşiori de Vede sau Piteşti până la Craiova);
- Bucureşti - Arad - Curtici, prin Braşov - Făgăraş - Sibiu - Deva;
- Bucureşti - Oradea - Episcopia Bihorului, prin Braşov, Sighişoara, Teiuş, Cluj-
Napoca;
- Bucureşti - Satu Mare - Halmeu, prin Braşov, Ciceu, Deda, Dej, Baia Mare;
- Bucureşti - Vicşani, prin Ploieşti, Mărăşeşti, Bacău, Suceava;
- Bucureşti - Ungheni, prin Ploieşti, Mărăşeşti, Tecuci, Iaşi;
- Bucureşti - Galaţi, prin Urziceni, Făurei, Brăila
- Bucureşti - Mangalia, prin Feteşti, Cernavodă, Constanţa.
România este traversată de două coridoare feroviare:
a. Coridorul feroviar de marfă orient / est-mediteraneean, care traversează
Grecia, Bulgaria, România, Ungaria, Austria, Slovacia, Cehia, Germania pe ruta:
- Bremerhaven / Wilhelmshaven / Rostock / Hamburg - Praha - Viena /
Bratislava - Budapesta- București - Constanța - Vidin - Sofia - Burgas / Svilengrad
(frontiera Bulgaria - Turcia) / Promachonas - Thessaloniki - Atena - Patras
b. Coridorul feroviar de marfă Rin-Dunăre, care până în 2020 - va traversa
teritoriile Franţei, Germaniei, Austriei, Slovaciei, Ungariei, României şi Cehiei pe rutele:
- Strasbourg-Mannheim-Frankfurt-Nürnberg-Wels
- Strasbourg-Stuttgart-München-Salzburg-Wels-Wien-Bratislava-Budapesta-
Arad-Brașov/Craiova-București-Constanța
- Čierna nad Tisou (frontiera Slovacia-Ucraina)-Košice-Žilina-Horní Lideč-
Praga-München/Nürnberg
Reţeaua feroviară a României cuprinde şi linii de transporturi speciale pentru produse
petroliere (Ploieşti - Constanţa, Dărmăneşti - Galaţi), cărbuni (Petroşani - Bucureşti, Petroşani
- Arad şi Târgu Mureş), lemn (Reghin – Galaţi, Dej - Vicşani) etc. După 1991 se remarcă o
scădere accentuată atât în cazul transportului de mărfuri, cât şi în cazul transportului de
pasageri.
164
 În transporturile de mărfuri, ponderile mai mari sunt deţinute de combustibilii solizi
(cărbuni, cocs etc.), urmaţi de produsele minerale brute (de carieră şi balastieră), de petrolul
brut şi produsele petroliere şi gaz, de produsa ale industriei lianţilor etc.
Căile ferate române sunt încadrate în reţeaua europeană, având ca nod feroviar
terminus, oraşul Bucureşti. Sunt de amintit pentru transportul de pasageri: Orient Expres
(Paris - Bucureşti) şi Balt Orient Expres (Malmo - Bucureşti).
S-au introdus, de asemenea, pe rutele interne trenurile inter-city: Bucureşti -
Timişoara, Bucureşti - Iaşi, Bucureşti - Sibiu, Galaţi - Craiova etc., trenuri cu un regim de
viteză şi confort sporit, care fac legătura între marile oraşe ale ţării şi care au un număr redus
de opriri (de exemplu, pe ruta Bucureşti - Timişoara, singura oprire este la Craiova, pe ruta
Bucureşti - Iaşi, oprirea este numai la Bacău).
Transporturile de mărfuri în tranzit se efectuează pe traseele: Iaşi - Giurgiu (din Rusia
spre Bulgaria), Giurgiu - Oradea (din Bulgaria spre Cehia şi Slovacia).
Pentru mărirea capacităţii de transport, statul român a extins tracţiunea cu locomotive
Diesel şi electrice.

11.2. REŢEAUA RUTIERĂ

Drumurile publice totalizau în anul 2016 peste 86.080 km. Din totalul drumurilor
publice, drumurile naţionale (incluzând aici şi autostrăzile şi drumurile europene) însumează
17, 612 km, iar drumurile judeţene şi comunale 68,468 km . Rețeaua de autostrăzi însumează
747 km (INS).

Sursa: MTR

Repartiţia teritorială a căilor rutiere oferă posibilitatea de acces spre toate unităţile
geografice, păstrează paralelismul cu căile ferate şi le completează în zonele muntoase.
Inelele rutiere pericarpatice sunt legate prin 17 reţele transcarpatice, dintre care unele se află
la înălţimi mari (în pasul Prislop - 1419 m; Bran - 1240 m; Novaci - Oaşa - 1980 m;
Transfăgărăşanul - 2042 m). Podul de la Giurgeni - Vadu Oii (lung de 1450 m, dat în folosinţă
la 22.12.1970) înlesneşte legătura cu litoralul Mării Negre. După anul 1970 s-a construit
autostrada Bucureşti- Piteşti.

165
 Scăderea accentuată pentru capacităţile de transport feroviar după 1991 este valabilă şi
în cazul transporturilor rutiere.
Prin reţeaua rutieră se transportă mărfuri ca: produse de carieră şi balastieră, materiale
de construcţii, cereale, produse alimentare.
În cadrul traseelor auto internaţionale se remarcă cel ce străbate diagonal ţara şi anume
Oradea-Bucureşti şi cel de pe valea Şiretului, cu ramificaţie spre Giurgiu.

166
 Principale drumuri europene care tranzitează România sunt:
 E58 : Viena (E49,E59,E60) - Bratislava - Kosice - Uzgorod - Mukaceve -
Baia Mare - Dej- Suceava - Iasi - Sculeni - Chisinau - Odesa - Mikolaiv -
Herson -Mariupol' -Taganrog - Rostov pe Don (E50,E115)
 E60 : Brest (E50) - Nantes - Tours - Orlйans - Auxerre - Beaune -Dфle -
Mulhouse - Basel - Zьrich -St.Gallen - Bregenz - Innsbruck - Rosenheim -
Salzburg -Sattledt - Linz - Viena - Gyцr - Budapesta - Oradea - Cluj-
Napoca - Brasov - Bucuresti - Constanta // Poti - Samtredia - Chasuri -
Tbilisi - Gandza - Jevlach - Baku // Turkmenbasi - Kyzyl - Arvat -
Aschabad - Tedzen - Mary - Chardzu - Buchara - Karsi - Guzar- Termez-
Dusanbe - Dzirgatal - Sary Tas - Irkestam - (China)
 E68 : Szeged (E75) - Arad - Deva - Sebes - Sibiu - Brasov (E60,E574)
 E70 : La Coruсa (E01) - Gijуn - Torrelavega - Santander - Bayonne -
Bordeaux - Brive la Gaillarde - Clermont Ferrand - St.Etienne - Givors -
Chambйry - Frejus - Torino - Piacenza - Brescia - Venetia -Trieste -
Ljubljana - Zagreb - Beograd - Pancevo -Vrsac - Timisoara - Craiova -
Caracal - Alexandria - Bucuresti - Ruse -Varna // Samsun - Ordu - Trabzon
- Batumi - Poti (E60)
 E79 : Miskolc (E71) - Debrecen - Oradea - Brad - Deva - Petrosani -
Craiova - Vidin -Botevgrad - Sofija -Serres - Thessaloniki (E86,E90)
 E81 : Mukaceve (E50) - Halmeu - Satu Mare - Cluj-Napoca - Sebes -Sibiu -
Rоmnicu Vilcea - Pitesti - Bucuresti (E60,E70,E85)
 E85 : Klaipeda (E272) - Vilnius - Lida - Slonim - Kobryn - Kovel' - Luck -
Dubno -Ternopol' - Bacau - Bucuresti - Veliko Tвrnovo - Stara Zagora -
Haskovo -Svilengrad - Orestiada - Alexandroupoli (E90)
 E87 : Odesa (E58,E95,E581) - Izmail - Reni - Galati - Tulcea -Constanta -
Varna - Burgas - Babaeski - Havsa - Kesan // Canakkale - Edremit -
Bergama - Izmir - Aydin -Denizli - Antalya

România este traversată de trei coridoare europene:

coridorul IV- Dresden / Nürnberg - Praga - Viena - Bratislava - Győr - Budapesta - Arad -
(Drobeta)-Craiova/București - Constanța -Sofia- Salonic / Plovdiv - Istanbul

coridorul VII - (Dunăre) Nord-vest – Sud-est: Viena - Belgrad - Baziaș -Calarasi - Braila-
Galati - Tulcea - lungimea (2. 300 km)

coridorul IX - Helsinki - Vîborg - Sankt. Petersburg - Pskov - Moscova - Kaliningrad -

Kiev - Liubașevka / Rozdilna (Ucraina) - Chișinău -Iași - București - Giurgiu -
Dimitrovgrad - Alexandroupolis.

11.3. TRANSPORTURILE PE APĂ

În antichitate s-a navigat pe râurile Mureş, Olt, pe fluviul Dunărea şi pe Marea Neagră,
iar din evul mediu s-au adăugat Şiretul şi Prutul, în secolul al XVIII-lea s-a construit canalul
Bega. Plutăritul a fost mai intens pe Bistriţa, Mureş şi Şiret şi s-a redus prin construcţia căilor
ferate şi a lacurilor de antropice pentru Hidrocentrale.

167
 Dunărea - arteră naţională şi europeană
Dunărea este principala arteră fluvială navigabilă, menţionată şi în scrierile antice
(Herodot, Strabo, Arrian). Conferinţa de la Belgrad (18.08.1948) a stabilit un nou regim de

Sursa: A.A. Baltălungă, 2008

168
 navigaţie pe Dunăre pentru statele riverane. Construcţia sistemului hidrotehnic de la
Porţile de Fier a creat condiţii pentru mărirea traficului41.
În perioada actuală, o dată cu creşterea naţionalităţilor de trafic a mărfurilor, s-a impus
amenajarea porturilor (în special a celor dunărene) cu instalaţii de încărcare descărcare şi
posibilităţi de depozitare a mărfurilor.
În funcţie de capacităţile de depozitare a mărfurilor, porturile dunărene pot fi
clasificate în: porturi cu capacităţi foarte mari - cu peste 20 mii. tone/an şi dotate cu
platforme de depozitare de peste 200.000 m2. Dezvoltarea acestor porturi şi a dotărilor lor
sunt influenţate şi de existenţa şantierelor navale. Din această categorie face parte portul
Galaţi - port cu tradiţie în antichitatea comercială şi portul Constanţa; porturi cu capacităţi
mari sunt porturile unde capacităţile de depozitare (încărcare/descărcare) a mărfurilor ajung la
5-10 mii. tone/an şi cu platforme de depozitare de 50.000-100.000 m2.
Nu trebuie neglijat aspectul existenţei şantierelor navale, care îşi aduc o contribuţie
importantă la modernizarea platformelor de depozitare şi la instalaţiile de manipulare a
mărfurilor (Brăila, Tulcea, Sulina); porturile cu capacităţi medii, sunt porturile cu capacităţi
de depozitare a mărfurilor de 1-5 mil. tone/an, ţinând cont de suprafaţa platformelor existente,
de 20.000-50.000 m2. Importantă în cadrul acestor porturi este prezenţa şantierelor navale, dar
şi a instalaţiilor de reparaţii a navelor (Giurgiu, Călăraşi, Orşova, Cernavodă). Ultima
categorie o reprezintă şantierele cu capacităţi mici şi foarte mici, ce nu depăşesc 1 mil.
tone/an, posibilităţi de depozitare pe o suprafaţă de până la 20.000 m2. Prezenţa şantierelor
navale nu este implicită, însă cea a instalaţiilor de reparaţie a navelor are o contribuţie
însemnată, dând posibilitatea ambarcaţiunilor de mică capacitate să acosteze şi să beneficieze
de alte servicii în afara celor de manipulare a mărfurilor (Zimnicea, Turnu Măgurele, Isaccea,
Turnu Severin, Olteniţa, Moldova Nouă, Calafat).

Poziţia remarcabilă de tranzit

Poziţia geografică a României favorizează un tranzit lesnicios, rentabil şi eficient, atât

pentru spaţiul regional, cât mai ales în relaţiile sud-est europene - sud-vest asiatice. Din păcate
„jocurile‖ politice sunt determinante.
Prin portul Galaţi tranzitează minereuri de nichel, crom (din Albania, îngrăşăminte
chimice (din ţările Orientului Apropiat). Prin portul Brăila se trimit produse metalurgice,
chimice, textile din Ungaria, Cehia, Slovacia pentru ţările Orientului Apropiat, de unde se
importă bumbac, seminţe, fructe.
În traficul fluvial se pot distinge, în general, anumiţi curenţi de mărfuri: în amonte pe
Dunăre, minereuri de fier şi neferoase, produse petroliere, cereale, lemn şi stuf, în aval
cărbuni, minereuri neferoase, produse manufacturate.
Traficul de mărfuri în cabotaj este realizat de principalele porturi: Brăila, Giurgiu,
Galaţi. După anul 1966 s-au mai construit două porturi: Orşova (cu o capacitate de 1 milion t)
şi Mahmudia (1,7 milioane t).
Transportul de pasageri a crescut de la 769 mii în 1938 la 1,7 mii 1989, după care a
scăzut de la 2 399 mii în 1996 la 1654 mii în 1999, ajungând în anul 2002 la 155 mii.

41
În 1980 flota română a transportat 12,3 milioane t de mărfuri - materiale de construcţii (ciment, calcar, nisip) -
43,2% ; minereuri - 20 %; produse din lemn - 13%; cereale - 4,2%; cărbuni ş.a. Faţă de 1938, ponderea
cerealelor transportate pe Dunăre a scăzut de la 38% la 4,2%.

169
 Navigaţia maritimă de interes european
Navigaţia maritimă de interes european se desfăşoară prin portul fluvial – maritim
Sulina şi portul maritim Constanţa (construit în 1908 pe locul portului grecesc Tomis, port ce
a fost activizat succesiv de romani, bizantini, de veneţieni - secolul XI şi genovezi - secolul
XII).
Constanţa a decăzut sub ocupaţia otomană, până în anul 1878. Din 1958 s-a început
prelungirea portului vechi, iar în anul 1966 a început construcţia portului nou, deoarece
condiţiile fizico-geografice şi geologice erau favorabile.
Zona de aprovizionare a portului Constanţa se suprapune în întregime ţării şi se
realizează prin acesta cea. 60% din comerţul ţării. Se exportă: produse petroliere, cereale,
cherestea, produse industriale (utilaje, îngrăşăminte chimice în peste 100 ţări.
Raza de activitate a portului Constanţa s-a mărit, realizându-se legături pe calea apei
cu peste 400 porturi din bazinul Mării Mediterane, din oceanele Atlantic, Indian şi Pacific.

Structura transportului fluvio-maritim a înregistrat modificări prin darea în folosinţă a

canalului de navigaţie Dunăre - Marea Neagră cu porturile: Constanţa Sud-Agigea,
Cernavodă, Medgidia şi Basarabi.

11.4. TRANSPORTURILE AERIENE

Reţeaua naţională s-a extins după cel de-al doilea război mondial, legând aeroportul
central Băneasa (Bucureşti) cu aeroporturile: Iaşi, Constanţa Suceava, Târgu Mureş, Bacău,
Cluj-Napoca, Baia Mare, Craiova, Tulcea, Arac Oradea, Timişoara.
În perioada 1966-1970 s-au dat în exploatare aeroportul internaţional Henri Coandă
(Otopeni) şi aeroportul Mihail Kogălniceanu (Constanţa).

SURSA: MTR, 2014

170
 Aeronavele româneşti deservesc liniile TAROM: Bucureşti - Sofia, Praga, Budapesta,
Frankfurt, Cairo, Roma, Viena, Paris, Bruxelles, Berlin, Varşovia, Moscova, New-York,
Alger, Beijing, Zurich ş.a. Oraşul Bucureşti este legat prin linii aeriene de principalele centre
ale lumii şi este deservit şi de societăţile aeriene dintr-o serie de state (Air-France, Aeroflot,
Sabena, Lufthansa, American Airlines ş.a.). Centrul Bucureşti are poziţia de punct terminus şi
de tranzit.
Mai menţionăm companiile interne LAR şi ROMAVIA - ultima specializată mai ales
pe curse charter.

11.5. POLITICA UE 2014 – 2020 IN DOMENIUL TRANSPORTURILOR IN

ROMÂNIA

Implicațiile pentru România

Noua politică TEN-T aduce României în primul rând un potențial surplus de circa 1,2
miliarde EUR la fondurile disponibile în exercițiul 2014 – 2020 pentru rețeaua de transport,
sub rezerva majorării plafonului de finanțare maximă pentru țara noastră la momentul deciziei
finale asupra bugetului Uniunii Europene. În noua structură a Coridoarelor Tallinn, România
va fi străbătută de:
• CoridorulOrient/East-Med care va lega Porturile din nordul Germaniei de Balcani și
care se traduce în România prin autostrada și calea ferată de la granița de vest până la Calafat
• Coridorul Rin – Dunăre, care unește Frankfurt de Marea Neagră pe căi rutiere,
feroviare și fluviale și care se traduce în România prin autostrada Nădlac – București –
Constanța, prin magistrala feroviară Curtici – București – Constanța și prin amenajările
cursului navigabil al Dunării, inclusiv Canalele Dunăre - Marea Neagră, Midia – Năvodari și
Dunăre – București.
Concret, rămân neschimbate traseele autostrăzilor a căror finanțare este asigurată în
proporție de 85% de către Uniunea Europeană. Astfel, A1 rămâne pe traseul deja cunoscut,
Nădlac – Sibiu – Pitești – București, închizându-se astfel definitiv orice discuție despre o
posibilă finanțare din partea UE a rutei alternative Sibiu – Brașov – București.
Traseul A6 rămâne definitiv pe ruta Lugoj – Drobeta Turnu Severin – Calafat, rută
care nu include și Craiova.
Din punctul de vedere al căilor ferate, rămâne neschimbată ruta Proiectului Prioritar
22, Curtici – Sighișoara – Brașov – București – Constanța, respectiv Curtici – Arad –
Timișoara – Craiova – Calafat. Noutatea este în schimb includerea în Coridorul Rin –
Dunăre a centurii feroviare București, care devine astfel eligibilă la finanțare în perioada
2014 – 2020.
De asemenea, pentru prima dată apare oficial în harta TEN-T a României viitoarea
magistrală de trenuri de mare viteză, ocazie cu care se încheie și discuțiile despre viitorul ei
traseu. Astfel, linia de mare viteză care va parcurge România se va ramifica din Ungaria de la
Szeged din magistrala Budapesta – Belgrad și va parcurge prin țara noastră ruta Nădlac -
Arad – Timișoara – Deva – Sibiu – Brașov – București – Constanța. Va fi vorba de o linie
dedicată, de construcție 100% nouă, fără nici o legătură cu liniile convenționale deja existente
pe acest traseu. Lucrările sunt programate să se desfășoare în perioada 2017 – 2025.
Nu în ultimul rând, Canalul Dunăre – București a fost inclus pe traseul Coridorului
Rin - Dunăre, atât cu ramura de pe Argeș până la portul Mihăilești, a cărei construcție a
început înainte de 1989, dar și cu o ramură navigabilă pe Dâmbovița, până la un eventual
viitor port în estul Bucureștiului.
171
Bibliografie selectivă:
Baltălungă, A. A., (2008),
Baltălungă, A. ., (2 08),
Baltălungă, A. A., (2008),
Cândea, Melinda, Coord. 2004),
Cândea, Melinda, Bran, Florina, (2007), Spaţiul geografic românesc. Organizare-
Cândea, Mel nda E deli, G., Simon, România – potenţial turistic şi turism, Editura
Tamara, (2000),
Cucu V., ( 1995)
Cucu V., ( 1996)
Dumitrescu, Daniela (2008)
Dumitrescu, Daniela (2014)
Dumitrescu, Daniela (2008)
Erdeli G., Cucu V.( 2005),
Gheţãu V. Coord.,(2007),
Ianoş, I, (2000)
Ianoş I., (2000)
Ianoş I., Popescu Claudia, (1997)
Ianoş, I., Vlăsceanu, Gh. (1998)
Ianoş, I, Humeau, J B., (2000)
Iordache Costela, Dumitrescu Daniela Considerente de vatră rurală. Studiu de caz, in
(2001)
Popescu, Claudia (2000),
Geografia aşezărilor, Editura Cetatea de
Scaun, Târgovişte;
România. Oraşele porturile dunărene –
geografie umană şi economică, Editura
Cetatea de Scaun, Târgovişte.
Turismul în România, Valahia University
Press, Târgovişte;
Zone defavorizate în Romania, concepte,
caracteristici, studii de caz, premise de
dezvoltare, Ed. Universitară, Bucureşti
Amenajare-Dezvoltare, Editura Economică.
Universităţii Bucureşti.
România.Geografie Umană, Ed. Glasul
Bucovinei, Iaşi
România.Geografie Economică, Ed. Glasul
Bucovinei, Iaşi
Habitatul rural din Piemontul Cândeşti, Edit.
Cetatea de Scaun, Târgovişte,
România. Regiunile de dezvoltare- disparităţi
socio- economice, Editura Cetatea de Scaun,
Târgovişte
Geografia populaţiei, Valahia University Press,
Târgovişte
România – populaţie, aşezări umane, economie.,
Ed. Transversal, Bucureşti
Declinul demografic şi viitorul populaţiei
României - O perspectivã din anul 2007 asupra
populaţiei româniei în secolul 21, Editura
ALPHA MDN
Potenţialul economic al teritoriului şi
dezvoltarea sectorului antreprenorial în
România, Terra, nr. 2, Anul XXX L)
Sisteme teritoriale, Edit. Tehnică, Bucureşti;
Organizarea spaţiului la nivel de microscară,
Bul. Geogr., Geografie umană
Oraşele României, Casa Editorială Odon,
Bucureşti.
Teoria sistemelor de aşezări umane, Editura
Tehnică, Bucureşti
Analele Universitatii din Craiova, vol IV, seria
Geografie, Editura Universitaria, (co-autor
Iordache Costela), p. 122-127;
Industria României în secolul XX. Analiză
geografică, Ed. Oscar Print, Bucureşti
172
Popescu, Claudia, (Coord.) (2003), Zonele miniere defavorizate. Abordare
geografică, Edit. ASE, Bucureşti.
Săgeată R. (2006), Deciziile politico-administrative şi organizarea
teritoriului. Studiu geografic cu aplicare la
teritoriul României, Ed. Univ. Naţionale de
Apărare, Top Form, Bucureşti
Săgeată R. (2010), Geografie urbană, Editura Universităţii „Lucian
Blaga‖, Sibiu.
Velcea, I. (2002), Mobilitatea teritorială a populaţiei din România
în a doua jumătate a sec. XX, în Geo-carpatica,
An II, nr.II, Sibiu

*** (2013), Anuarul statistic al României, INS, Bucureşti.

*** (1983-2006) Geografia României, vol. I-V, Editura
Academiei, Bucureşti.
*** (1992 - 2012), Recensământul populaţiei şi locuinţelor,
C.N.S., Bucureşti.
*** (2009 –2014) Balanţa energetică și structura utilajului
energetic,în anul 2010. INS
http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/balanta
%20energetica%202010.pdf
*** (2011), Implementarea politicilor privind piaţa muncii,
INS
*** (2014), Situaţia demografică a României, în anul 2014,
INS
*** (2012), Proiectarea populaţiei României, la orizontul
anului 2060, INS
*** (2014), Îmbătrânirea populaţiei, INS
*** (2011 - 2012), Forţa de muncă în România: ocupare şi şomaj,
INS
*** (2012), Recensământul general agricol 2010, INS
*** (2012), Rezultate şi performanţe ale intreprinderilor
din industrie şi construcţii, INS
*** (2012), Studii de conjunctură economică, INS
*** (2014), Turismul României - breviar statistic, INS
*** (2012), Transporturile în Romania, INS
*** (2014), Statistica teritorială, INS

*** (2016), Strategia de dezvoltare teritorială a României. România policentrică 2035.

Coeziune şi competitivitate teritorială, dezvoltare şi şanse egale pentru oameni, MADR,
2016

173