Sunteți pe pagina 1din 9

Perspectiva narativă

Perspectiva narativă este punctul de vedere al naratorului, poziția din care sunt
prezentate evenimente, situațiile și întâmplările narate.
Se referă la raportarea vocii narative (a naratorului) față de evenimentele
prezentate/descrise.
Perspectiva narativă este în relație de interdependență cu tipul naratorului și presupune
folosirea unuia dintre cele trei tipuri de raportare a naratorului la personaj (știe totul
despre personaje, știe despre personaje doar ceea ce știe un personaj (cel care narează)
sau nu știe nimic despre personaje, ci doar le observă și le descrie comportamentul
(faptele, gesturile, cuvintele).

Există perspectiva auctorială, adică prezentarea evenimentelor din perspectiva naratorului


obiectiv, omniscient şi omniprezent; relatarea se face la persoana a III-a) și cea actorială,
evenimentele sunt descrise din perspectiva personajului narator, subiectiv; relatarea se
face la persoana I.

Tipurile de perspectivă narativă în funcție de ce știe naratorul despre personaje:

Perspectiva omniscientă: naratorul știe totul despre personajele sale, inclusiv gândurile și
trăirile lor. Descrie și interpretează (comentează) trăirile și stările personajelor. Informațiile
oferite de narator sunt mai multe decât cele deținute de fiecare personaj în parte. Se
relatează evenimente exterioare și interioare, prin intermediul observației, a introspecției și
a analizei psihologice. Destinele personajelor sunt dirijate de către naratorul-demiurg.

Perspectiva internă, în care naratorul adoptă punctul de vedere al unui personaj.


Realitatea este percepută și interpretată subiectiv, din punctul de vedere al personajului
(ce vede, ce aude, ce gândește personajul). Se relatează evenimente interioare, trăiri și
gânduri utilizându-se tehnici analitice directe (introspecția, monolog interior/confesiune).
Este frecvent folosită în proza de analiză psihologică.

Perspectiva externă, obiectivă, viziunea dindărăt: Naratorul se situează în perspectiva


de observator imparțial, obiectiv al evenimentelor. El știe mai puţin decât personajele,
surprinzându-le doar comportamentul, nu și gândurile/sentimentele/trăirile afective. Sunt
narate evenimente exterioare, utilizându-se observația comportamentală. Naratorul nu își
asumă judecăți de valoare sau opinii (nu comentează faptele personajelor).
1
Pluriperspectivism, sau multiplicarea perspectivelor este generată de proliferarea
„vocilor” narative ale eurilor. Se trece de la un tip de focalizare la altul, ceea ce produce o
ruptură de perspectivă sau o ambiguizare prin transferul de perspectivă (punctul de
vedere al naratorului este înlocuit de perspectiva unui personaj).
Se combină, în formule diverse, perspective convergente /complementare /divergente,
rezultanta fiind o perspectivă difuză care relativizează eroii și lumea lor.

În funcție de ce știe naratorul despre personaje și cât se implică naratorul în acțiune,


perspectiva narativă poate fi clasificată în trei categorii:

Perspectiva narativă obiectivă, care presupune un narator care știe mai multe decât
personajele, redă întâmplările fără să se implice în acestea, este omniscient și neutru. De
asemenea, putem utiliza termenul de narator heterodiegetic, adică se situează în
afara națiunii.Perspectiva este specifică prozei realiste, cum ar fi romanul „Ion”, de Liviu
Rebreanu.

Perspectiva narativă subiectivă, în care naratorul se implică în desfășurarea


evenimentelor. Acesta se adresează la persoana I și este totodată personaj, focalizarea
fiind internă. Un exemplu sunt textele psihologice și cele memorialistice, care folosesc
perspectiva narativă subiectivă, precum „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” de Camil Petrescu.

Perspectiva impersonală, care se bazează pe personaje care știu mai multe decât
naratorul. În acest caz, naratorul devine doar un martor al evenimentelor. Este o
perspectivă rar utilizată, ea este adoptată mai ales de scriitorii postmoderni.

(Adaptat după articolul


https://www.libertatea.ro/stiri/perspectiva-narativa-tipuri-subiecte-bac-3586531)

2
Perspectiva narativă - ghid
În cadrul ghidului vei găsi definițiile celor mai importante perspective narative
surprinse într-o operă, ca: perspectiva omniscientă, subiectivă, obiectivă și
multiplă, precum și conceptele ce trebuiesc analizate în eseul scris de tine, și
anume: instanțele comunicării narative, tipuri de autori și mărci ale
subiectivității narative.

Definiție
Conceptul prin care se evidențiază punctul de vedere al instanței numită narator,
raportat la modul narativ de expunere, alături de personajele care sunt integrate în
spațiul ficțiunii artistice se numește perspectivă narativă. Literatura română este o
oglindire a unei perspective narative variate.

Ca să poți scrie un eseu bun, trebuie să te familiarizezi cu subiectul operei ce


urmează să o analizezi. După aceasta, este important să știi ce conține un astfel de
eseu și ce elemente trebuie luate în considerare atunci când realizezi un astfel de
eseu.

Pentru început trebuie să știi ce reprezintă fiecare element din cadrul eseului ca:
perspectiva omniscientă, subiectivă sau obiectivă, tipuri de naratori, instanțele
comunicării narative și mărcile subiectivității narative, precum și cum trebuie
ilustrate acestea folosindu-te de acțiunea romanului sau a nuvelei.

Proza narativă tradițională este dominată de instanța narativă numită narator


omniscient, ilustrată în literatura româna de Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
sau de Ion de Liviu Rebreanu.

3
Proza modernă este caracterizată de focalizarea internă, ce presupune un narator
care deține în același timp funcția de personaj, precum Ștefan Gheorghidiu în
romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu.
Focalizarea multiplă este, de asemenea, caracteristică prozei moderne, fiind o
asociere a mai multor instanțe narative, precum multitudinea de puncte de vedere ce
includ narator și personaje sau numai personaje. Exemple de focalizare multiplă
sunt ilustrate în Enigma Otiliei de George Călinescu sau Patul lui Procust de Camil
Petrescu.

Așadar, perspectiva narativă reprezintă o însumare a mai multor perspective,


precum perspectiva omniscientă, perspectiva internă (subiectivă), perspectiva
externă (obiectivă) sau perspectiva (focalizarea) multiplă.

Perspectiva omniscientă

Perspectiva omniscientă presupune un tip de narator omniscient, care știe totul


despre cursul acțiunii, despre înlănțuirea faptelor și despre trăirile interioare ale
personajelor. Acest tip de perspectivă narativă descrie atât trăirile afective și
cognitive, cât și reflecțiile interioare ale personajelor.

Naratorul deține mai multe informații decât fiecare personaj prezent în opera
literară. Naratorul relatează atât evenimentele externe, cât și trăirile interioare ale
personajelor, utilizând introspecția, observația și analiza psihologică.

Destinul și evoluția personajelor sunt dirijate din umbră de naratorul omniscient,


așa cum reiese din romanul realist de observație socială sau de problematică morală.

Perspectiva internă (subiectivă)

Acest tip de perspectivă narativă presupune un narator ce adoptă punctul de vedere


deținut de un personaj-narator, numit și personaj focalizator. Realitatea este
percepută subiectiv din prisma personajului, iar narațiunea are loc la persoana I sau
uneori la persoana a III-a și surprinde gândurile și trăirile personajelor exprimate
prin verbe de percepție (a vedea, a auzi, a observa, …etc.) și prin folosirea unui
vocabular cu o conotație afectivă.

4
De asemenea, personajul-narator relatează evenimente interioare, ce au loc în
propriul for interior, utilizându-se monologul interior, introspecția sau confesiunea,
prezente în proza de analiză psihologică.

Perspectiva externă (obiectivă) - dindărăt

Perspectiva narativă de tip obiectiv presupune un narator ce observă realitatea


obiectiv și imparțial. Naratorul știe mai puțin decât știu personajele,
observându-le comportamentul din exterior. Astfel, sunt narate evenimentele
exterioare și nu trăirile interioare ale personajelor. Trăirile afective sunt analizate
numai prin observația comportamentală.

Naratorul, în narațiunea de tip obiectiv, nu exprimă sentimente sau judecăți de


valoare. Supoziții sau ipoteze sunt exprimate de naratorul uniscient în proza
modernă de tip comportamentist. Prin urmare, realitatea este prezentată din
perspectiva unei camere de luat vederi care surprinde evenimentele exterioare și
comportamentul personajelor.

Perspectiva (focalizarea) multiplă

Acest tip de perspectivă narativă presupune o multiplicare a perspectivelor. Un


personaj focalizator ia locul naratorului, discursul rămânând al naratorului, în timp
ce punctul de vedere exprimat este al personajului. Așadar, trecerea bruscă de la o
perspectivă a naratorului la o perspectivă a personajului poate produce o ruptură de
perspectivă narativă.

Astfel, se combină diferite perspective exprimate în formule diverse, rezultând o


perspectivă difuză la granița dintre un punct de vedere al naratorului și altul al
personajului, relativizând întregul univers al operei literare.

Instanțele comunicării narative

Instanțele semnificative ale textului narativ sunt: naratorul, subiectul, personajele,


timpul și spațiul. Naratorul este principala instanță a comunicării narative, vocea
care povestește, instanța care relatează seria de evenimente ce alcătuiesc subiectul
5
unei opere epice. Naratorul se distinge de autorul concret, fiind o instanță
intermediară între autor, universul narat și cititorul abstract.

Subiectul ca element de bază al textului narativ presupune o ordine cronologică și


cauzală a evenimentelor narate. Personajele sunt ființele de hârtie care acționează în
opera epică. Cât despre spațiul și timpul evenimentelor, acțiunea se poate plasa
într-un timp incert sau imaginar. Locul desfășurării acțiunii poate corespunde unui
spațiu real sau imaginar și poate avea o valoare simbolică.

Tipuri de naratori

Naratorul ca imagine intermediară între autor, universul narat și cititor, este de mai
multe tipuri.

Naratorul-personaj este implicat direct în succesiunea evenimentelor, relatate la


persoana I, creând perspectiva subiectivă (narator subiectiv). Naratorul-personaj
este integrat în lumea fictivă pe care o reprezintă. Exemplu de narator-personaj este
Allan, din romanul Maitreyi de Mircea Eliade.

Naratorul-martor este reprezentant al perspectivei auctoriale (autorului),


implicându-se afectiv în evenimentele narate. Este cel care spune evenimentele din
punctul său de vedere, adică este un observator al tuturor evenimentelor. Acest tip de
narator face parte din evenimente, dar nu este personajul principal sau protagonistul,
așa că știe și știe ce se întâmplă din exterior. Acest tip de narator nu cunoaște în
profunzime gândurile, ideile și sentimentele celorlalte personaje, iar povestea sa se
limitează la ceea ce a putut să asiste ca martor. Povestea naratorului martor poate fi
dată la persoana a treia și uneori la persoana întâi la singular.

Naratorul martor este un personaj secundar, care intervine în poveste, dar evenimentele nu se învârt în jurul
lui. Prin urmare, el spune faptele în același mod în care le-a observat, astfel încât viziunea sa este obiectivă.

Faptul de a fi martor la ceea ce se întâmplă împiedică acest tip de narator să se afle în toate evenimentele
poveștii. Viziunea și cunoștințele sale despre gândurile și sentimentele celorlalte personaje sunt limitate.

Naratorul martor este însărcinat să descrie doar ceea ce vede, în așa fel încât să nu emită opinii sau judecăți
de valoare. În orice caz, ipotezele sale despre gândurile, deciziile, acțiunile și sentimentele celorlalți
personaje nu au certitudine.

6
Modul în care naratorul principal spune faptele creează o legătură directă și specială cu cititorul, acest lucru
se întâmplă tocmai datorită calității sale de martor.

Limbajul pe care naratorul martor îl folosește este legat de caracterul său. Aceasta înseamnă că faptele
sunt povestite în funcție de personalitatea și de felul dvs. particular de a gândi și a simți. Cu toate acestea,
cele de mai sus nu înseamnă că rolul acestui narator nu mai este obiectiv.

Deși naratorul martor nu este protagonistul poveștii, el nu este nici autorul. Participarea lui este justificată
pentru că astfel povestea este făcută cunoscută într-un mod mai precis și imparțial.

Așa cum există diferite tipuri de naratori în domeniul literaturii, naratorul martor are, de asemenea, mai multe
tipuri. Cele mai frecvente sunt următoarele:

- Impersonal
Naratorul martor impersonal spune faptele ca și cum le-ar fi observat de pe un ecran, dând senzația că nu
face parte din poveste. De obicei, acest tip de narator prezintă evenimente la timpul prezent.

- În persoană

Martorul ocular este unul dintre cei mai comuni naratori, întrucât într-un fel participă la poveste și spune
lucrurile așa cum le-a observat, fie în trecut, fie în prezent. Intervenția sa pentru a face cunoscută povestea
este întotdeauna obiectivă.

- Informator

Naratorul martor informator dezvăluie povestea ca transcriere. Aceasta înseamnă că faptele sunt reluate ca
și cum ar fi reflectate într-un document sau raport. Evenimentele pot fi povestite în trecut sau în prezent.

Naratorul omniscient se confundă cu autorul în cadrul romanului realist.


Naratorul omniscient este instanța, în cadrul narațiunii, care cunoaște trăirile
personajelor, intențiile acestora, cursul acțiunii, pe care le narează la persoana a
III-a (narator obiectiv). Acesta este atât atotștiutor, cât și obiectiv. Naratorul
omniscient, așa cum detaliază Camil Petrescu, în opera sa Noua structură și opera
lui Marcel Proust, știe totul despre personaj, subiect, acțiune, deznodământ, timp și
spațiu. Exemplu elocvent este romanul Enigma Otiliei de George Călinescu.

7
Tipologia naratorilor cuprinde și naratorul confident, căruia i s-au confesat
faptele narate, sau naratorul mesager, care transmite mai departe evenimentele
narate.

Indicii (mărci) subiectivității narative

Subiectivitatea textului narativ implică atât prezența mărcilor


lexico-gramaticale specifice, cât și nota confesivă și afectivă pe care o conferă
anumite elemente ale textului narativ. Subiectivitatea textului narativ se realizează
prin intermediul pronumelui personal și al pronumelui posesiv de persoana I și a
II-a, al verbelor de percepție, al adverbelor sau prin asocierea de cuvinte cu ajutorul
cărora se exprimă percepțiile subiective și impresiile personale ale personajului
narator prezent în opera literară epică.

Mărcile subiectivității narative sunt, așadar, verbele la persoana I și a II-a,


elementele deictice ca pronumele personale și posesive, modalitățile precum
exclamațiile și interogațiile, exprimarea opiniilor personale în textul narativ,
folosirea unor adjective sau adverbe la gradul de comparație superlativ și a
punctelor de suspensie ce indică, pe parcursul textului narativ, pauze afective.

Încheiere

În concluzie, în textul literar ficțional, naratorul este instanța care relatează


evenimentele, descrie personajele, universul operei literare și explică cursul
evenimentelor. Prin observația sa pertinentă, naratorul creează discursul narativ ce
implică o anumită perspectivă asupra evenimentelor, numită perspectivă narativă.
Așadar, naratorul reprezintă o voce cu rolul de a nara și de a prezenta o perspectivă
asupra evenimentelor narate.

Naratorul este rodul imaginației autorului (scriitorului), la fel cum toate personajele
sunt create de scriitor.

Sursa: https://liceunet.ro/perspectiva-narativa

8
9

S-ar putea să vă placă și