GENUL DRAMATIC

Genul dramatic reuneşte operele literare destinate reprezentării scenice, structurate în

acte, scene sau tablouri, în care modul de expunere predominant este dialogul sau monologul
dramatic, ideile şi sentimentele autorului fiind transmise în mod indirect, prin intermediul
acţiunii şi al personajelor.
Fiind destinat să devină spectacol, textul dramatic impune anumite limite privind
amploarea acţiunii în timp şi spaţiu, iar intervenţia directă a autorului se reduce la indicaţiile
scenice (didascalii).
Actul este subdiviziunea formală a unei piese de teatru și cuprinde mai multe scene. În
Antichitate sau în perioada clasicismului, piesele de teatru aveau, de obicei, patru acte.
Scena sau tabloul este subdiviziunea unui act, delimitată convențional de intrarea sau
ieșirea unui personaj din scenă sau prin modificarea locului și a timpului. Uneori, delimitarea
scenelor vizează unitatea acțiunii, chiar dacă numărul personajelor aflate în scenă nu se schimbă.
În teatrul contemporan, tabloul tinde să ia locul actului, sugerând astfel absența acțiunii scenice
propriu-zise.
Textul dramatic are două componente importante: dialogul dramatic și indicațiile scenice.
Dialogul dramatic este modul de expunere în textul dramatic, fiind construit sub forma
succesiunii replicilor. În plus, dialogul fixează conflictul dramatic, sintetizează acţiunea,
conturează profilul personajelor, constituind o modalitate de caracterizare a acestora.
Replica este fiecare intervenție a unui personaj, fiind precedată de numele celui care o
rosteşte.
Monologul dramatic este o formă de discurs teatral care constă într-o replică mai amplă,
rostită de către unul dintre personaje în prezența sau în absența altor personaje. Este de mai multe
tipuri: monologul adresat (discursul, tirada), solilocviul (rămas singur, personajul stă de vorbă cu
sine însuși), apartéul (se face abstracție de prezența celorlalte personaje).
 Indicaţiile scenice, numite și didascalii, constituie intervenţii directe ale autorului în
textul dramatic, destinate cititorului, regizorului și actorilor, contribuind la o mai bună înţelegere
a operei şi facilitând punerea ei în scenă. Ele se pot regăsi atât înaintea textului dialogat, cât și în
interiorul acestuia, în al doilea caz fiind plasate, de regulă, între paranteze. Un alt mod de a
evidenția indicațiile scenice este scrierea lor cu italice.
Indicaţiile scenice conțin lista personajelor, reperele spațio-temporale ale acțiunii,
informațiile despre decor, structurarea în acte și scene sau tablouri, mișcarea scenică, intonația și
mimica, gesturile și acțiunile personajelor. În limba greacă, termenul didascalia numea caietul cu
indicații date actorilor inaintea reprezentațiilor.
Limbajul scenic reprezintă totalitatea elementelor nonverbale prin care se realizează
spectacolul/ reprezentația teatrală: jocul scenic al actorilor, decorul, costumele, fundalul sonor,
jocul de lumini etc., care constituie metatextul operei dramatice.