Sub III

Izvoarele dreptului internațional public

Prin izvoare ale dreptului internațional public înțelegem acele instrumente juridice de exprimare a normelor
rezultate din acordul de voință al statelor.
La nivel internațional nu există încă o codificare a izvoarelor de drept internațional. Se are ca punct de plecare
Statutul Curții Internaționale de Justiție care precizează în art. 38 câteva repere, unii acceptându-le, alții
respingându-le. Acest text prevede că în rezolvarea diferendelor internaționale, Curtea va aplica convențiile
internaționale, generale sau speciale, care stabilesc reguli recunoscute de statele în litigiu, cutuma internațională, ca
expresie a unei practici generale acceptată ca normă de drept, principii generale, recunoscute de națiunile civilizate
și (conform art. 59) hotărârile judecătorești și doctrina unor specialiști calificați în drept public aparținând
diferitelor națiuni.
Textul articolului 38 constă în stabilirea normelor juridice pe care le aplică Curtea în soluționarea spețelor, însă nu
prezintă o anumită ierarhie a izvoarelor de drept internațional, după principiul egalității între principalele izvoare.
Dacă se aplică criteriul importanței în apariția și consacrarea normelor juridice internaționale, putem distinge două
tipuri de izvoare: cele principale și cele subsidiare. În prima categorie intră tratatele internaționale și cutuma
internațională, iar în cea de-a doua categorie, hotărârile instanțelor judiciare și arbitrale internaționale, doctrina
dreptului internațional, legislația internă și hotărârile instanțelor naționale, hotărârile organizațiilor internaționale,
actele unilaterale ale unui stat etc.

Tratatul

Potrivit art. 2 pct. l lit. a) al Convenţiei privind dreptul tratatelor din 1969, „prin expresia tratat se înțelege un
acord internațional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un
instrument unic, fie în două sau mai mult instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”.
În Legea nr. 590 din 2003 privind tratatele se prevede că prin ,,tratat se înțelege actul juridic, indiferent de
denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel
departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligații juridice sau de altă
natură, guvernat de dreptul internațional public şi consemnat într-un instrument unic ori în două sau în mai multe
instrumente conexe”.
Tratatul este principalul izvor de drept internaţional, creând norme noi de drept sau modificând pe cele
existente.
Tratatul este un act juridic încheiat de state cu alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se
modifică sau se sting raporturi juridice internaţionale.
Pentru a fi un izvor de drept internaţional, tratatul trebuie să fi intrat în vigoare să îndeplinească cerinţele de
validitate stabilite de normele dreptului internaţional şi să nu-şi fi încetat existenţa.
Clasificarea tratatelor
După numărul părților, tratatele se clasifică în:
a) tratate bilaterale, încheiate între două state sau alte subiecte de drept internaţional şi
b) tratate multilaterale, încheiate între mai multe state sau alte subiecte de drept internaţional.
După statutul juridic al părților, tratatele se împart în:
a) tratate încheiate de către state;
b) tratate încheiate între state şi organizații internaționale interguvernamentale;
c) tratate încheiate între organizații internaționale interguvernamentale.
După obiectul de reglementare, tratatele pot fi:
a) politice;
b) economice;
c) comerciale;
d) cultural-ştiințifice;
e) militare etc.
După criteriul posibilității de aderare, tratatele se clasifică în:
a) tratate deschise, la care pot adera în mod liber orice state;
b) tratate închise, la care alte state nu pot adera decât cu consimțământul statelor participante.
Încheierea tratatelor internaționale
Încheierea tratatelor reprezintă ansamblul procedurilor juridico-procedurale care trebuie parcurse şi îndeplinite
pentru ca tratatul să ia naştere, să devină obligatoriu pentru părți, să intre în vigoare şi să producă efecte juridice.
Tratatele încheiate de state, subiecte principale ale dreptului internaţional, sunt guvernate din punct de vedere al
procedurilor de încheiere, executare, încetare etc, de prevederile „Convenţiei privind dreptul tratatelor” de la
Viena, din 1969. Tratatele care se încheie de către stat cu organizaţiile internaţionale sau între două sau mai multe
organizaţii internaţionale sunt guvernate de prevederile Convenţiei de la Viena din 1986.
Cutuma internațională
Cutuma internaţională reprezintă o practică generală, constantă relativ îndelungată şi repetată a statelor şi
considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie. Este considerată ca fiind sursa dreptului, fiind cel mai
vechi izvor de drept internaţional şi o perioadă îndelungată, a constiuit izvorul prioritar al acestuia.
Într-un tratat trebuie să ceri socoteală unui stat care a semnat un tratat important și nu celui care nu l-a semnat.
Regula cutumiară este o regulă universală ce trebuie aplicată de state. De asemenea, dacă un stat se opune regulii
cutumiare,(deoarece are dreptul de a o face) atunci aceasta nu i se va aplica statului respectiv. Nu orice practici ale
statelor devin automat cutume intenaţionale. Numai acele practici (comportamente) generale, constante şi relativ
îndelungate, însoţite şi de acceptarea lor de către stat ca fiind expresia unei reguli juridice, au această valoare.
Regula dintr-un tratat se extinde devenind o regulă cutumiară.
Pentru ca o regulă să fie acceptată pe cale cutumiară trebuie întrunite două elemente esenţiale:
- elementul material, respectiv conduita statelor concretizată într-o practică generală, constantă şi relativ
îndelungată;
- elementul psihologic(subiectiv), exprimat prin atitudine a statelor de a accepta acea regulă ca având caracter
juridic. Cu cât sunt mai multe state într-un tratat cu atât sunt mai multe norme cutumiare.
Curtea Internațională de Justiție consideră că cutumele pot exista cu condiția ca toate statele să accepte normele
impuse. De altfel, art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie precizează la par 1, lit.b „cutuma
internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptate ca drept”.
practica să fie îndelungată nu mai reprezintă o condiţie atât de esenţială pentru formarea cutumei internaţionale.

Clasificarea cutumelor internaționale

-cutume universale (generale), care sunt reguli aplicabile tuturor subiectelor de drept internaţional ca urmare a
acceptării lor de către cvasitotalitatea acestora;
-cutume regionale(locale), constituite pe o arie geografică mai restrânsă, de regulă continental;
-cutume bilaterale, stabilite prin practica reciprocă a două state, de regulă vecine.

Concluzii

Condiţiile de aplicare a cutumelor generale, pot fi formulate sub două aspecte principale. În primul rând, se
consideră că nu este necesar pentru ca un stat să fie legat de cutumă, ca acesta să fi participat prin comportarea sa,
la formarea acesteia. De asemenea, nu se impune ca statul să accepte cutuma în mod expres (teoria acordului
tacit) . În ceea ce priveşte cutumele regionale sau care leagă un grup de state sau chiar de două state, participarea
statelor la formarea acestor tipuri de cutumă este mai strictă decât în cazul cutumelor generale. În cadrul practicii
statelor, un rol important pentru formarea normelor cutumiare, le revine tratatelor şi în mod special tratatelor de
codificare a dreptului internațional.
Există o relaţie reciprocă între tratate şi cutumă. Adesea tratatele se insereaza în domenii reglementate prin norme
cutumiare generale. Cele două izvoare de drept îşi păstreză însă autonomia şi semnificaţia distinctă. Astfel, chiar
dacă normele cutumiare sunt preluate integral în tratate, aceasta nu înseamnă că ele au încetat să existe ca norme
juridice. În general, normelor convenţionale şi normelor cutumiare, li se recunoaşte o valoare juridică egală.
Alte izvoare ale Dreptului Internațional

Acestea sunt: Hotărârile judecătoreşti, Doctrina, Actele organizaţiilor internaţionale, Actele unilaterale ale
statelor și respectiv Echitatea.

Hotărârile judecătoreşti- Nu creează propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea corectă a unei
norme de drept internaţional. Pot fi incluse în această categorie: Jurisprudența Curţii Internaţionale de Justitie, cu
precizarea că hotarârile acestei instanţe internaţionale au forța juridică obligatorie doar pentru părţile aflate în
litigiu și pentru cauza în care se pronunță; Hotărârile tribunalelor arbitrale internaţionale; Hotărâri ale unor
tribunale naţionale, pronunțate în litigii care ridică probleme de drept internaţional.
Doctrina. Din doctrină fac parte, atât lucrările ştiinţifice ale unor specialişti în domeniu, cât şi operele unor foruri
ştiinţifice internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional, Comisia de
Drept Internaţional a O.N.U. În jurisprudența instanţelor internaţionale, doctrina s-a invocat adesea ca dovadă a
existenței unei norme și nu ca sursă a dreptului internaţional.
Actele organizaţiilor internaţionale. Cei mai mulţi autori consideră această categorie de acte ca reprezentând un izvor
secundar, derivat al dreptului internaţional public, în virtutea faptului că organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt
subiecte derivate de drept, fiind creaţia statelor. Actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului
Europei etc) stabilesc forța juridică a actelor pe care le adoptă organizația.
Actele unilaterale ale statelor Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice în planul
relaţiilor internaţionale: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi renunţarea.
Echitatea. Statutul Curţii Internaţionale de Justitie prevede dreptul acestei instanţe de a soluţiona un litigiu în
conformitate cu principiul echităţii dacă părţile la acea cauză sunt de acord. Într-un asemenea caz, judecătorul va propune o
soluție bazată pe fapte și nu pe dreptul pozitiv, pe care o consideră justă și conformă intereselor părților în cauză.
Recurgerea la echitate nu înseamnă nerespectarea normelor imperative ale dreptului internaţional public. Pentru a evita
comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrâns de aplicare (conflicte politice sau teritoriale),
fiind necesar consimțământul expres al părtilor în cauză.
Legislaţia internă şi hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale
Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional public numai în măsura în
care ele contribuie la formarea unor norme de drept internaţional, prin practica legislativă uniformă a mai multor
state.
Sub VII

Organizaţiile internaţionale şi rolul acestora: noţiuni introductive

Elemente generale

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, menită - în principal - să contribuie la menţinerea păcii în lume,
este foarte veche, începuturile sunt legate de „marea uniune" a lui Confucius şi au înregistrat ulterior proiecte ca
Organizarea federativă a lumii întregi, a lui Dante, De jure belii ac pacis, de Grotius sau Foedus pacificum imaginat de
Kant. La inceputul secolului al XIX-lea, forma organizatorică, cu caracter temporar a colaborării dintre state in domeniul
politic o constituiau congresele şi conferinţele internaţionale, a căror pondere in relaţiile internaţionale a sporit continuu in
cursul acelui secol. Spre sfarşitul secolului al XIX-lea au fost infiinţate uniunile administrative, organizaţii internaţionale
permanente, cu un obiect limitat şi cu o strictă specializare, avand ca scop să asigure protecţia unor interese cu caracter
tehnic in diverse domenii. După primul război mondial a fost creată Liga Naţiunilor, prima organizaţie cu caracter general.
In stransă legătură cu Liga Naţiunilor au funcţionat şi o serie de organizaţii internaţionale, cu un caracter specializat in
anumite probleme (de exemplu, Organizaţia Internaţională a Muncii – O.I.M.). După cea de-a doua conflagraţie mondială,
organizaţiile internaţionale au căpătat o amploare deosebită, marcandu-se totodată, o nouă etapă in dezvoltarea lor.
Influenţa noilor forţe apărute pe arena internaţională poate fi observată atat in privinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite
(O.N.U.), organizaţie universală de state, infiinţată după cel deal doilea război mondial, cat şi in privinţa instituţiilor
specializate, organizaţii avand ca scop colaborarea dintre state, in domenii mai restranse ale relaţiilor internaţionale
(economic, social, cultural, tehnic etc.).

Comisia de Drept Internaţional definește organizaţia internaţională (interguvernamentală) ca fiind: „o asociere de state,
constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea
a statelor membre care o compun".

Organizaţiile internaţionale au rolul de instrumente indispensabile in cadrul sistemului internaţional, cu precădere in

domeniile economic şi social şi in sfera drepturilor omului. Sunt dedicate infăptuirii dezvoltării economice şi sociale prin
asistenţă tehnică, ajutor financiar sau promovarea comerţului, având un rol deosebit în protecţia drepturilor omului.

Elementele constitutive ale Organizației Internaționale

În primul rând, Organizaţiile internaţionale sunt fondate de către state şi funcţionează prin voinţa acestora.
Calitatea de a reprezenta statele în aceste organizaţii şi de a acţiona în numele lor o au, de regulă, reprezentanţii guvernelor
statelor respective.
În al doilea rând asocierea unor state într-o organizaţie internaţională se realizează în baza acordului de voinţă a
statelor care îmbracă, de regulă, forma unor tratate multilaterale ce reprezintă actele constitutive ale organizaţiilor
respective purtând denumirea de Cartă, Statut, Constituţie, Pact, etc. Cele două elemente constitutive - asociere de state şi
realizarea asocierii printr-un tratat 4 internaţional - permit distincţia dintre organizaţiile internaţionale interguvernamentale
şi organizaţiile internaţionale neguvernamentale, constituite pe baza asocierii unor persoane fizice sau juridice înscrise în
ordinea juridică internă a unuia sau mai multor state.
În al treilea rând, asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor obiective sau scopuri
comune: menţinerea păcii şi stabilităţii internaţionale; dezvoltarea economică; cooperarea financiară; dezvoltarea
comerţului; transfer de tehnologie etc.
Nu în ultimul rând, pentru a fi calificată ca organizaţie internaţională, asocierea între două sau mai multe sate,
trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de drept internaţional.
Organizatia internationala este un organ de colaborare a statelor si nu o putere suprastatala.

Clasificarea organizațiilor internaționale se face după mai multe criterii: după componența organizaţiilor internaţionale,
funcţiile acestora şi structura lor instituţională.
Potrivit componenței se disting organizaţii cu caracter universal, din care pot face parte toate statele lumii, cum ar fi ONU
şi instituţiile specializate din sistemul ONU şi organizaţii cu caracter regional, care reunesc un număr determinat de state,
în baza principiului contiguităţii geografice (Consiliul Europei, Uniunea Europeana, Liga Araba, Organizatia Statelor
Americane, Organizatia Unitatii Africane etc.).
Dupa criteriul domeniului de activitate, organizatiile internationale pot fi politice - se pot implica în aproape orice
probleme legate de interesele vitale ale statelor, cel mai ilustrativ exemplu în acest sens fiind Organizaţia Naţiunilor Unite,
a cărei sferă de activitate se extinde de la problematica menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, a protecţiei drepturilor
omului şi dezvoltării economice şi sociale, până la înlesnirea contactelor directe dintre state prin diplomaţia multilaterală
sau tehnico-economice (Organizatia Internationala a Muncii, Organizatia Mondiala a Sanatatii, Organizatia Mondiala a
Comertului, Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare Industrială, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură etc.).
Caracteristici. Principalele caracteristici comune ale organizaţiilor cu caracter universal: universalitatea. Ceea ce este
important pentru a defini dacă o organizaţie are sau nu caracter universal este faptul dacă ea este sau nu conform statutului
său, deschisă tuturor statelor, şi nu dacă toate statele au devenit member. Cea mai importantă organizaţie internaţională,
atât prin caracterul său universal - cuprinzând aproape toate statele lumii, cât şi prin scopurile ce i-au fost conferite, prin
vastitatea şi multitudinea activităţilor sale, este Organizaţia Naţiunilor Unite, instituită în 1945, după încheierea celui de-al
Doilea Război Mondial; imperativele globalizării, a aplicării descoperirilor tehnico-ştiinţifice, interdependenţelor
economice; eterogenitatea. Organizaţiile internaţionale universale cuprind state de dimensiuni diferite, având capacităţi
economice, tehnologice, militare, de asemenea, diferite.
Organizaţiile regionale, constituite potrivit principiului contiguităţii geografice, sunt, în general, formate din state făcând
parte din aceeaşi regiune. Cea mai veche este NATO, înfiinţată în 1948, pentru combaterea unor eventuale pericole din
Est, având ca membri şi Statele Unite şi Canada, alături de un grup de state europene, pentru protecţia îndeosebi a Europei
de Vest (deşi au fost incluse şi Grecia şi Turcia). Organizaţiile regionale se caracterizează printr-un grad mai înalt de
omogenitate. Ele cuprind state având sisteme politice identice, asemănătoare sau compatibile şi o bază economică şi
culturală asemănătoare.

Sub XII

Organizaţii internaţionale europene şi euroatlantice;

Apariţia organizaţiilor internaţionale (O.I.) este plasată, de majoritatea specialiştilor, în secolul XIX, acestea
cunoscând însă o extraordinară dezvoltare în secolul XX. Primele organizaţii internaţionale au fost comisiile
internaţionale, constituite pentru a reglementa problemele de navigaţie pe fluviile internaţionale; aşa au apărut Comisia
Centrală de Navigaţie pe Rin (creată de Congresul de la Viena, din 1915) sau Comisia Europeană de Navigaţie pe Dunăre
(a cărei creare a fost decisă de Congresul de la Paris, din 1856). Tot din această primă generaţie fac parte şi „Uniunile
Administrative”: Uniunea Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea Generală a Poştelor (1874), Uniunea Căilor Ferate
(1890), Uniunea Internaţională pentru Protecţia Proprietăţii Industriale (1883).

După încheierea Primului Război Mondial, la 28 aprilie 1919, prin adoptarea, de către Conferinţa de pace
de la Paris, a Pactului Societăţii Naţiunilor a fost creată Societatea Naţiunilor. Alte organizaţii internaționale
apărute în aceeaşi epocă au fost: Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională (CPJI), Comisia Internaţională de Navigaţie Aeriană. Cea de-a treia generaţie de organizaţii
internaţionale corespunde perioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, Actul de naştere”al noii
generaţii apare o dată cu semnarea, la San Francisco, pe 26 iunie1945, a Cartei Naţiunilor Unite, acesteia
succedându-i numeroase alte organizaţii (NATO, Consiliul Europei, Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane,
Comunităţile Europene etc).
În sistemul organizaţiilor internaţionale putem distinge o tipologie minimală:
- după aria de acţiune, organizaţiile internaţionale sunt: cu vocaţie de universalitate (O.N.U. ) și şi organizaţii cu
caracter regional (Consiliul Europei, Uniunea Europei Occidentale, Acordul de liber schimb nord-american etc).
-după obiectul lor, sunt organizaţii cu obiect general, structuri care au ca obiectiv cooperarea, conlucrarea dintre
statele partenere pe o serie de problematici ale vieţii internaţionale (spre exemplu O.N.U.) și organizaţii cu obiect
de activitate special, limitat la un domeniu restrâns ( N.A.T.O)
- după criteriul posibilităţii de participare a altor state sunt organizaţii deschise, în care pe lângă membrii iniţiali
pot să participe şi alte state, asumându-şi obligaţiile depline (O.N.U., Organizaţia Unităţii Africane şi Organizaţia
Statelor Americane și organizaţii închise, în structura componentă putând intra doar statele fondatoare sau statele
dintr-o regiune precizată ( Comisia Dunării).

Sub XIII

Rolul organizaţiilor internaţionale neguvernamentale;

 Spre deosebire de organizaţiile interguvernamentale,(care sunt forme de asociere între state, în baza
unui tratat), organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG) „se prezintă ca grupuri private formate
din persoane fizice şi morale aparţinand unor ţări diferite şi care se grupează pentru a urmări anumite
obiective”.28 ONG-urile sunt considerate organizaţii non-profit. O organizaţie, pentru a fi considerată ca
aparţinand sectorului nonprofit, trebuie să indeplinească, in principal, următoarele caracteristici:

-să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite capabilităţi organizaţional -
instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare, trebuie să organizeze regulat intalniri, să elaboreze
şi să respecte anumite proceduri in activitatea pe care o desfăşoară ; inscrierea organizaţiei ca persoană
juridică nu este imperativă pentru respectarea acestui criteriu;

- să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia publică; aceasta nu exclude
primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt considerate private şi organizaţiile in ale căror structuri de
conducere sunt prezenţi reprezentanţi ai administraţiei publice;

- să fie autonomă; organizaţia trebuie să işi stabilească obiective, proceduri interne proprii de control
asupra activităţii desfăşurate; in acelaşi timp, activitatea organizaţiei nu trebuie să se subordoneze nici unei
alte instituţii publice sau private;

- să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe acţiuni voluntare in

activitatea pe care o desfăşoară.

O organizaţie neguvernamentală reprezintă acea organizaţie ce nu se află sub tutela guvernului

(serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri. Activitatea ONG-urilor se
desfăşoară, in primul rand, in cadrul statelor, dar imbracă, totodată, şi o dimensiune transnaţională, atat
prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naţionale analoage, cat şi prin interferenţa lor cu alte
societăţi/organizaţii statale. Totodată, ONG-urile se înscriu intr-un cadru internaţional mai clasic şi prin
dezvoltarea de relaţii cu organizaţii interguvernamentale. Unele ONG-uri sunt foarte cunoscute,
activitatea lor fiind publică sau puternic mediatizată (Ex: Amnesty International, Greenpeace sau Medicins
du monde), iar altele sunt mai discrete şi se raportează la acţiuni mai specializate din domeniile ştiinţific
sau sportiv. În prezent, asistăm la o adevărată emergenţă a organizaţiilor neguvernamentale pe scena
dezvoltării. ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit "societatea civilă", adică sfera în
care mişcările sociale se auto-organizează in jurul unor obiective, criterii şi interese tematice. ONG-urile
au adus un plus de cunoaştere şi de informare in cadrul proceselor de luare a deciziilor, au adus in discuţia
Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au propus şi soluţii viabile in zonele ce constituiau
principalii actori sociali. Un moment important al stabilirii unor relaţii solide de colaborare intre Sistemul
Naţiunilor Unite şi organizaţiile neguvernamentale îl constituie, crearea, în anul 1975, a unui Serviciu de
legătură (United Nations Non-Governamental Liaison Service) care, prin publicaţiile sale, a ajutat la
corelarea activităţilor celor doi parteneri. Un exemplu elocvent şi,totodată unic, al importanţei caştigate de
sectorul neguvernamental in domenii de interes global, este rolul conferit organizaţiilor
neguvernamentale care şi-au pus activitatea in slujba luptei impotriva maladiei SIDA, in cadrul
Programului Naţiunilor Unite asupra SIDA (United Nations Programme on HIV/AIDS (UNAIDS).

Pe fondul acestor realităţi şi necesităţi s-au creat şi funcţionează in lume o mulţime de organizaţii
private, fără scop lucrativ, asociaţii de voluntari, grupuri fără o formă precisă, care lucrează la scară mai
mare sau mai mică pentru dezvoltarea economică socială, satisfacerea necesităţilor vitale ale unor categorii
defavorizate de cetăţeni, respectarea drepturilor omului, accesul unor populaţii şi minorităţi la circuitul
mondial de valori. Ele exprimă increderea in grup şi voinţa de a acţiona impreună pentru a-l face eficient.

Sub XIV
 Organizaţiile internaţionale şi drepturile omului

FRA cooperează cu o serie amplă de organisme ale ONU. De exemplu, aceasta compilează
rezultatele specifice ale statelor membre și le prezintă organismelor ONU de monitorizare a tratatelor și în
cadrul procedurilor speciale. De asemenea, alimentează procesul de evaluare periodică universală a ONU.
FRA stabilește reuniuni regulate cu Oficiul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului
(OHCHR), Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), Biroul Națiunilor Unite
pentru Droguri și Criminalitate (UNODC), precum și în cadrul Programului Națiunilor Unite pentru
Dezvoltare (UNDP), al Fondului Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), cu Organizația Internațională
pentru Migrație (OIM) și cu Biroul Internațional al Muncii (ILO). Obiectivele de dezvoltare
durabilă (ODD) stabilesc ținte de dezvoltare globală pentru perioada 2015–2030. Acestea
înlocuiesc obiectivele milenare de dezvoltare, care au vizat perioada 2000–2015. Coordonate de ONU, cele
17 ODD-uri stabilesc cadrul pentru multe dintre acțiunile de cooperare pentru dezvoltare și multilaterală
din lume. Tabelul de mai jos oferă o prezentare generală a ODD-urilor, cu legături către cele mai relevante
articole din Carta drepturilor fundamentale a UE. De asemenea, oferă exemple de proiecte conexe ale
FRA.

ONU a comemorat a 70-a aniversare a Declarației universale a drepturilor omului la 10 decembrie

2018 prin campania Stand up for human rights (Apărați drepturile omului), desfășurată pe tot parcursul
anului. FRA cooperează strâns cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), în special
cu Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIHR). Aceasta presupune activități
comune în statele membre. Exemplele de colaborare în acest sens sunt următoarele:

 Combaterea infracțiunilor motivate de ură-FRA și ODIHR conlucrează pentru a ajuta statele să

înregistreze și să culeagă date privind infracțiunile motivate de ură. Acestea organizează ateliere
comune la nivel național, care oferă asistență tehnică autorităților de aplicare a legii și de justiție
penală de la nivel național. De asemenea, ODIHR face parte din Subgrupul privind metodologiile
de înregistrare a datelor privind infracțiunile motivate de ură coordonat de FRA;

 Dezvăluirea gradului de violență împotriva femeilor-Studiul privind violența împotriva

femeilor realizat de FRA a devenit o sursă de date sigure și comparabile privind gradul, natura și
consecințele violenței împotriva femeilor în statele membre. Secția privind genul din cadrul
Secretariatului OSCE a lansat un studiu similar privind bunăstarea și siguranța femeilor pe baza
studiului FRA. FRA a oferit consiliere tehnică pe parcursul realizării studiului OSCE - primele
rezultate sunt preconizate să apară în 2019;

 Promovarea participării politice a persoanelor cu handicap-FRA face parte din grupul de

experți al ODIHR privind participarea persoanelor cu handicap în viața politică și publică. Acest
grup consiliază ODIHR pe teme legate de handicap și cu privire la evoluțiile relevante din diferite
state participante în cadrul OSCE. Grupul s-a reunit pentru prima dată la Skopje la 22 iunie 2017.

Granturile SEE și Norvegiene Agenția cooperează cu Granturile SEE și Norvegiene în calitate de

partener strategic în protejarea, promovarea și exercitarea drepturilor fundamentale. De asemenea, aceasta
are drept scop sensibilizarea cu privire la drepturile fundamentale, combaterea excluziunii sociale și a
discriminării, precum și susținerea inițiativelor legate de societatea civilă.

Sub X
 Sistemul internaţional postbelic: Organizaţia Naţiunilor Unite;

O organizaţie a statelor lumii care să vegheze la pacea mondială nu este o idee specifică celei de-a
doua jumătăţi a secolului XX. Conceptul de securitate colectivă, unul concurent celui de “război rece” şi
care stă la baza instituţiei, ţine de începutul modernităţii. La negocierile de pace de la Utrecht (1711 –
1713) s-a luat în discuţie problema limitării suveranităţii statelor, ca o premisă a înlăturării războaielor, şi
alcătuirea unei “alianţe universale” care să ia toate măsurile necesare, inclusiv militare în caz de agresiune.
Deşi pentru următoarele secole, “independenţa” statelor a fost mult prea importantă pentru a accepta un
asemenea organism suprastatal (acesta fiind motivul pentru eşecul Societăţii Naţiunilor, instituţia creată
după Primul Război Mondial pentru a face imposibil un viitor conflict, în perioada interbelică), cele două
principii esenţiale ale securităţii colective (alianţa tuturor statelor şi principiul solidarităţii generale
împotriva agresorului) s-au impus factorilor de decizie în plan internaţional.

1. Crearea ONU

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939 – 1945), preşedintele american F. D. Roosevelt
a propus, pentru a perpetua solidaritatea Naţiunilor unite în războiul contra Germaniei şi pentru a regla
problemele inerente lumii postbelice, crearea unui nou mecanism de securitate colectivă care să
înlocuiască Societatea Naţiunilor (din care SUA nu au făcut parte). Primul pas formal către înființarea
Organizației Națiunilor Unite a fost constituit de Declarația de la Londra din anul 1941, care a condus la
elaborarea Cartei Atlanticului de către Președintele Statelor Unite, Franklin Roosevelt, precum și de către
Premierul Regatului Unit,Winston Churchill. Hotărârea de a înfiinţa ONU, ca o organizaţie generală
fondată pe principiul unei egale suveranităţi a tuturor statelor paşnice, deschisă tuturor statelor mari şi
mici, a fost luată la Conferinţa miniştrilor de externe ai Statelor Unite, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi
Chinei de la Moscova (octombrie 1943). Punerea la punct a principiilor a revenit drept sarcină experţilor
jurişti, principiile ONU fiind discutate la Dumbarton Oaks (SUA), în toamna anului 1944. Momentul final
al creării Organizaţiei este semnarea, de către 51 de state fondatoare, Cartei ONU (San Francisco, 26 iunie
1945). Naţiunile Unite îşi propuneau, obiectivul fundamental, să realizeze o nouă ordine internaţională de
cooperare și colaborare în scopul consolidării păcii și democrației care să ferească generaţiile viitoare de
flagelul războiului.

La Conferința de la Teheran din anul 1944 a fost decisă înfăptuirea unei noi organizații mai eficiente din
punct de vedere organizațional, fapt ce a condus la desființarea Ligii Națiunilor în urma unei moțiuni
votate unanim în anul 1946.

2. Structurile ONU

Instituţiile ONU îşi au sediul, majoritatea, la New-York (acest fapt semnificând noul raport de
forţe internaţional şi decăderea Europei din poziţia de spaţiu principal al lumii). Sunt trei instituţii centrale:
1 Adunarea Generală – care cuprinde pe delegaţii tuturor statelor membre, care se întrunesc în sesiuni
ordinare şi extraordinare. Este întruchiparea democraţiei în relaţiile internaţionale, fiecare stat având
dreptul la un vot. Teoretic are competenţă asupra tuturor domeniilor (alegeri, buget, asigurarea păcii,
admisia de noi membri). Orice hotărâre este adoptată cu o majoritate de 2/3 din membri; Prima întrunire a
Adunării Generale, unde au fost prezenți reprezentanții a 51 de state, a avut loc la începutul lunii ianuarie a
anului 1946.
2.Consiliul de Securitate ONU – este organul executiv al forului internaţional, responsabil cu menţinerea
păcii. Cuprinde 5 membri permanenţi (Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franţa şi China),
cu drept de veto asupra oricărei de hotărâri a ONU, ştirbind astfel egalitatea statelor membre, şi un număr
de membri nepermanenţi (iniţial 6 state, din 1966 – 10), aleşi pentru o perioadă de 2 ani de către
Adunarea Generală. Consiliul de Securitate adoptă recomandările şi deciziile fundamentale ale ONU cu
minim 9 voturi (dar cu unanimitatea celor 5 mari puteri);
3. Secretariatul ONU – reprezintă vasta maşinărie administrativă a Organizaţiei (5000 de funcţionari
internaţionali): organizează şedinţele, stabileşte ordinea de zi, pune în aplicare rezoluţiile Adunării
Generale şi, mai ales, cele ale Consiliului de Securitate. Un rol important îl deţine secretarul general al
ONU, ales de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de 5 ani.

Alte mecanisme centrale ale ONU:

Consiliul de tutelă: a administra teritoriul fostelor colonii care nu dispun încă de suveranitate.
Curtea internaţională de Justiţie – cu sediul la Haga, alcătuită din 15 membri aleşi pe 9 ani, decide prin
sentinţe obligatorii asupra conflictelor juridice dintre state.
Consiliul Economic şi Social. Este un organism esenţial pentru ONU (format din 36 de membri, 1/3 din ei
shimbându-se anual), deoarece elaborează planuri de redresare economică, supraveghează respectarea
drepturilor omului etc. În general, abordează alte chestiuni decât cele conflictuale.
3.
Marile succese ale ONU, marile câştiguri pentru această instituţie, au venit în domeniile
secundare: muncă, sănătate, refugiaţi etc. şi mai puţin din reglementarea păcii. Pentru că, în pofida marilor
principii, ONU reflectă raportul internaţional de forţe: învinşii au fost excluşi (cel puţin provizoriu), iar
învingătorii au alcătuit un directorat dotat cu puteri executorii de a menţine pacea şi ordinea internaţională.
În zona geopolitică centrală (de interes a superputerilor), ONU a jucat un rol minor în raport cu Carta (exp.
Războiul din Malvine – insulele Falkland din 1982, dintre Anglia şi Argentina). Influenţa ONU nu s-a
manifestat în timpul crizelor, ci în situaţiile post-criză, în situaţiile de dezangajare, de menţinere a păcii
(căştile albastre). Un succes relativ, dar care a menţinut ONU în proximitatea deciziilor.
Deşi au existat critici (instituţia a fost acuzată de o excesivă birocratizare, de cheltuirea necugetată
a fondurilor, de portavoce a intereselor marilor puteri etc.), valorizarea ei s-a făcut prin implicarea în
problemele Lumii a treia (sărăcie, foamete). ONU s-a impus ca o prezenţă constantă în relaţiile
internaţionale, în pofida funcţiunilor reduse pe care le îndeplineşte în plan politic. De-a lungul istoriei
sale, Organizația Națiunilor Unite a contribuit substanțial la promovarea drepturilor omului și la
evitarea conflictelor armate prin politicile si acțiunile sale bazate pe conceptul de pace și securitate
comună.

Dreptul internațional se află într-un continuu proces de adaptare și perfecționare,

Organizația Națiunilor Unite reprezentând un veritabil pilon al relațiilor internaționale. De asemenea,
Organizația Națiunilor Unite reprezintă prima organizație interguvernamentală globală postbelică,
fapt ce a fundamentat o nouă dimensiune dinamică a dreptului internațional.

Concluzii

Sistemul Organizației Națiunilor Unite reprezintă un veritabil pilon al păcii, dezvoltării,

progresului și echitații la nivel global. Instituțiile Organizației Națiunilor Unite sunt angrenateintr-un efort
comun de a crește calitatea vieții și de a sprijini țările marginalizate din punct de vedere socio-economic,
prin implementarea unor programe specifice și prin colaborarea cu statele membre. Principiul
securității colective a fost implementat cu succes de către ONU în societatea contemporană , fapt care a
contribuit la medierea și detensionarea unor situații cu un sporit potențial de a deveni conflicte armate.
Securizarea regiunilor instabile din punct de vedere politicși marginalizate din punct de vedere socio-
economic este esențială pentru consolidarea unor democrații puternice și pentru creșterea calității vieții
cetățenilor.

Putem concluziona afirmând faptul că Sistemul Organizației Națiunilor Unite este unul extrem de
complex și dinamic, ce evoluează constant și ce se adaptează la nevoile mediului politic internațional.
Mediul politic internațional și relațiile interstatale au fost armonizate prin acțiunile ONU de consolidare a
parteneriatelor externe și prin eforturile sale de mediere și soluționarea a divergențelor
internaționale de ordin politic, economic și social.

Sub IV

Sistemul principiilor fundamentale şi normele de jus cogens în dreptul. Internaţional

Definiții și caracteristici ale Sistemului principiilor fundamentale

Evoluţia dreptului internaţional general a dus, îndeosebi în secolul al XX-lea, la formarea unor
principii fundamentale care domină întreaga sa materie. În prezent, în cadrul comunităţii internaţionale
statele întreţin între ele o gamă variată de relaţii economice, politice, militare, culturale, ştiinţifice etc.,
raporturi în cadrul cărora ele participă în calitate de entităţi independente, subiecte principale ale dreptului
internaţional. Principiile dreptului internaţional public reprezintă construcţii juridice în jurul unor valori
considerate importante pentru relaţiile internaţionale, pentru evidenţierea acestora, promovarea lor în
sistemul normelor şi instituţiilor juridice ce guvernează conduita internaţională a statelor şi, mai ales,
protecţia acestora. Reflectând un anume set de nevoi sociale la un moment dat, conştiinţa juridică a
societăţii internaţionale reprezintă un element important care asigură trecerea de la nivelul structural al
nivelului normativ.

Principiile sunt, de regulă, definite în teoria dreptului ca idei conducătoare ale întregului sistem de
drept. Principiile dreptului internaţional nu sunt idei călăuzitoare şi nu sunt nici norme. Caracterul lor
normativ este determinat nu de faptul că sunt norme, ci de faptul că ele conţin norme. Astfel, principiile
dreptului internaţional conţin reguli de conduită generale, a căror respectare este indispensabilă pentru
dezvoltarea relaţiilor prieteneşti, cooperării între state, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie partea esenţială a sistemului de norme de
drept internaţional. Ele sunt nişte reguli de conduită de maximă generalitate, universal valabile, juridic
obligatorii pentru subiectele de drept internaţional, care au fost create în baza acordului de voinţă al
statelor. Având în vedere cele de mai sus, putem defini principiul de drept internaţional ca fiind o
prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, dând expresie unei valori
internaţionale universal acceptate şi care guvernează conduita subiectelor de drept internaţional.
 Compoziția/Clasificarea sistemului principiilor fundamentale

Sistemul principiilor de drept internaţional ar putea fi imaginat, conceptual vorbind, ca fiind

format din principiile generale de drept (la care face referire  art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie), principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi principiile specifice ale dreptului
internaţional.

Principiile generale de drept, menţionate de art. 38 ca mijloc pe care Curtea Internaţională de

Justiţie îl poate utiliza pentru soluţionarea diferendelor ce-i sunt supuse, pot fi definite ca nucleu comun al
experienţei şi conştiinţei juridice a statelor, care sintetizează, în formule ce vin uneori chiar din dreptul
roman, anumite standarde sau elemente de experienţă juridică, acceptate în ordinea juridică internă a
tuturor statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al acestora;

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt acelea care au drept conţinut norme
de aplicaţie universală, ca nivel maxim de generalitate şi un caracter imperativ, ce dau expresie şi
protejează valori internaţionale fundamentale în raporturile dintre subiectele dreptului internaţional. Ele
determină conţinutul celorlalte principii, norme şi instituţii ale întregului sistem al dreptului internaţional,
conţinând norme juridice ale căror trăsături le caracterizează ca principii fundamentale;

Principiile specifice ale dreptului internaţional sunt principii ce dau expresie unei valori
internaţionale specifice şi care au acţiunea limitată la o ramură sau mai multe ale dreptului internaţional,
reprezentând nucleele de bază ale ramurilor respective.

Concluzii

Până în prezent, principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au fost codificate
parţial. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie puntea esenţială a sistemului de
norme ale acestui drept, precum şi criteriul legalităţii celorlalte principii şi norme ale dreptului
internaţional, deoarece fac parte din categoria normelor de jus cogens şi apără valorile fundamentale
pentru ordinea juridică internaţională . Un moment crucial în vederea dezvoltării mai ample a dreptului
internaţional, l-au constituit Carta ONU şi Declaraţia Adunării Generale a ONU privind principiile de
drept internaţional ale relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între state, în conformitate cu Carta ONU din
1970. Carta ONU enunţă şapte principii fundamentale ale dreptului internaţional: principiul egalităţii
suverane a statelor; principiul egalităţii popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele; principiul
neamestecului în treburile interne ale altui stat sau principiul neingerinţei; principiul nerecurgerii la forţă
sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale sau principiul neagresiunii; principiul reglementării pe
cale paşnică a diferendelor internaţionale; obligaţiunea statelor de a coopera unele cu altele în conformitate
cu Carta ONU; principiul îndeplinirii cu bună credinţă de către state a obligaţiunilor asumate în
conformitate cu Carta ONU. Dintre documentele elaborate şi adoptate în cadrul ONU în legătură cu
principiile dreptului internaţional, pentru identificarea şi precizarea conţinutului acestor principii un loc
important îl ocupă Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970, referitoare la principiile dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Curtea O.N.U.

În ultimii ani, în cadrul ONU se examinează dezvoltarea şi codificarea unor principii importante
ale dreptului internaţional. Datorită importanţei lor covârşitoare în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, procesul de afirmare şi dezvoltare a principiilor de drept internaţional nu este unul
desăvârşit. În prezent, are loc consacrarea şi formarea unor noi principii fundamentale ale dreptului
internaţional precum principiul dezarmării, principiul securităţii colective, principiul solidarităţii
internaționale, principiul bunei vecinătăţi şi principiul primatului dreptului internaţional în ordinea juridică
actuală.
 Normele de jus cogens în Dreptul Internaţional

Caracteristici

Trăsătura caracteristică a procesului normativ internaţional se bazează pe faptul că norma juridică

internaţională este creată exclusiv prin acordul de voinţă a statelor. Doar subiecţii dreptului internaţional
acordă anumitor reguli caracterul obligatoriu, cu alte cuvinte, subiecţii îşi exprimă acordul cu privire la
obligativitatea juridică a acestor reguli de conduită. Acordul poate fi exprimat în mod expres (tratatul) sau
tacit (cutuma). Corespunzător, normele aflate în tratat poartă denumirea de norme convenţionale, iar cele
exprimate în cutumă se numesc norme cutumiare. Crearea normei convenţionale de drept internaţional este
un proces care are loc în sistemul interstatal, este o parte componentă a funcţionării sale. Acest proces are
loc în conformitate cu normele dreptului internaţional, care reglementează modul de formare al normelor
de drept. Subiecţii acestui proces sunt statele şi organizaţiile internaţionale, totodată, este necesar să notăm
că rolul principal în crearea normelor de drept internaţional aparţine statelor, deoarece ele elaborează şi
adoptă cel mai mare număr de norme de drept internaţional.

Etapizarea normelor de drept internațional

Majoritatea normelor de drept internaţional sunt create în două etape:

 realizarea acordului de voinţă a subiecţilor de drept internaţional cu referire la regula de conduită;

 exprimarea consimţământului subiecţilor de drept internaţional cu privire la obligativitatea juridică
a regulii de conduită. Uneori aceste două etape pot să coincidă în timp, de exemplu, atunci când
tratatul internaţional intră în vigoare din momentul semnării sale. În acest caz, semnarea tratatului
semnifică acordarea deinitivă a textului tratatului şi atribuirea acestuia forţei juridice de normă
internaţională convenţională.
De asemenea, există norme internaţionale, create în trei etape. Acesta este cazul normelor
imperative (normele jus cogens). Normele imperative au o forţă juridică superioară faţă de celelalte norme
de drept international. Procesul de creare al normei imperative poate fi prezentat în felul următor:

 realizarea acordului de voinţă a subiecţilor de drept internaţional cu referire la regula de conduită;

 realizarea acordului de voinţă a acestor subiecţi privind atribuirea acestei reguli a forţei juridice
supreme în sistemul de drept internaţional;
 exprimarea consimţământului subiecţilor de drept cu privire la obligativitatea regulii de conduită.

Norma de drept internaţional este respectată de către subiecţii de drept în baza principiului pacta
sunt servanda. Un şir de norme de drept internaţional public poartă denumirea de principii, reieşind din
importanţa lor juridică, de exemplu, principiul neagresiunii, principiul soluţionării diferendelor pe cale
paşnică etc. Şi în dreptul internaţional, ca şi în dreptul intern, găsim norme imperative şi norme
supletive(Care se aplică în măsura în care părțile nu stabilesc altfel prin actele juridice pe care le încheie).
În Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, normele imperative sunt deinite ca
„norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său” ca
norme „de la care nu este permisă nicio derogare” şi care nu pot fi modificate decât printr-o nouă
normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter (art. 53 şi 64). Din această definiţie
rezultă că normele imperative sunt norme de drept internaţional general, cu valoare universală.
Fundamentul caracterului imperativ al normelor este recunoaşterea şi acceptarea lor de către comunitatea
internaţională ca norme de la care nu este permisă nicio derogare. Rezultă că normele imperative
reprezintă acele norme de drept internaţional general situate pe o categorie superioară, atât faţă de normele
de drept internaţional general, de la care statele pot deroga – numite norme dispozitive, cât mai ales faţă de
normele cu caracter restrâns – bilaterale – care nu pot fi în conflict cu cele imperative. Normele imperative
se definesc deci în raport de normele cu caracter restrâns, prin care unele state ar încerca să deroge de la
normele imperative deci să stabilească un alt regim juridic internaţional inter se. Alături de normele
imperative ale dreptului internaţional general există norme dispozitive – în fapt marea majoritate au acest
caracter – de la care statele se pot deroga prin tratate între ele. Faţă de normele cu caracter dispozitiv,
statele pot crea regimuri juridice diferite, derogatorii, în raporturile dintre ele. Conceptul de normă
imperativă nu are în vedere actele individuale, de încălcare a normelor, care sunt acte ilicite. Toate
normele dreptului internațional, fie ele imperative, fie ele dispozitive (norme de drept internaţional de la
care se poate deroga), fie norme cu caracter restrâns – au caracter obligatoriu, iar actele de încălcare a lor
atrag răspunderea internaţională a statului. În ceea ce priveşte normele imperative, ele au ca efect
interzicerea oricăror norme derogatorii. Tratatele care şi-ar propune să se deroge de la ele nu îndeplinesc o
condiţie esenţială de validitate, sancţiunea fiind nulitatea lor ab initio. Ele sunt lipsite, de la început, de
orice efect juridic. Desigur, pot exista acte unilaterale de încălcare a unei norme imperative. Aceste acte
sunt sancţionate, ca şi orice alte încălcări ale dreptului internaţional. Ele nu constituie însă derogări, căci
sunt acte unilaterale şi nu pot conduce la formarea de norme cutumiare restrânse. Convenţia de la Viena
din 1969 cu privire la dreptul tratatelor prevede jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie în
cazul diferendelor cu privire la normele imperative.
Aceste principii nu au un caracter absolut; ele însele stabilesc unele limite ale acţiunii şi ale
drepturilor statelor. În cadrul cooperării dintre state, acestea îşi asumă noi obligaţii reciproce. De
asemenea, fiecare principiu trebuie înţeles şi aplicat în strânsă legătură cu celelalte principii. De exemplu,
principiul pacta sunt servanda obligă statele la respectarea angajamentelor pe care şi le-au asumat.
Respectarea acestor angajamente nu contravine principiului suveranităţii şi nu reprezintă o derogare de la
acesta.

Sub. V
Statul în dreptul internaţional: suveranitatea; raportul dintre dreptul național și dreptul
internațional;

Statul suveran

Definiție

Statul este un fenomen istoric, politic şi juridic. Statul este definit ca o colectivitate umană,
instalată permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de organe ale puterii care se bucură de
suveranitate. Statul, fiind odată organizat, are un scop anume şi funcţii bine determinate. În acest sens,
avea perfectă dreptate Hegel când spunea: „dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu
este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri constituie statul însuşi, ca atare, atunci
statul stă pe picioare slabe”.

Statul, de regulă, este caracterizat drept:

1. o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială;

2. o organizaţie, care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;
3. o organizaţie, care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităţi umane;
4. o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate poate obliga
executarea voinţei generale, aplicând, în caz de necesitate, forţa de constrângere.

Crearea unui stat independent trebuie să fie bazată pe principiul egalităţii în drepturi a po- poarelor
şi al dreptului lor de a dispune de ele însele. Noile state se bucură de calitatea de subiect de drept
internaţional din momentul apariţiei, celelalte state trebuind să respecte drepturile suverane ale acestora.
Consideraţia statului, ca subiect de drept internaţional, se exprimă prin totalitatea de drepturi şi obligaţii
care rezultă din apartenenţa la comunitatea internaţională şi obligaţia benevolă de a le respecta. Numai
statele posedă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Statele nu sunt numai subiecţi
ai dreptului internaţional, ci şi creatori ai acestui drept. Calitatea de personalitate juridică internaţională a
statului se caracterizează prin elemente intrinseci ale ei: prin suveranitatea sa asupra teritoriului său şi
persoanelor care se află pe acest teritoriu. Fiind o colectivitate organizată, suverană şi independentă situată
pe un anumit spaţiu, statul are calitatea de subiect de drept atât în raport cu ordinea internă cât şi cu cea
internaţională. Ceea ce îi conferă această dublă calitate este caracterul suveran al puterii sale . În baza
acestei puteri, statul are dreptul de a guverna societatea în interior şi de a stabili raporturi cu alte state în
exterior, în condiţii de deplină egalitate. Dacă latura internă a suveranităţii statului priveşte puterea sa de
comandă în interior, concretizată în elaborarea unor norme cu caracter general şi în urmărirea aplicării
acestora în practica socială (realizarea ordinii de drept), latura externă priveşte comportamentul statului în
societatea internaţională, raporturile sale cu celelalte state. Astfel, suveranitatea este baza politică şi
juridică a calităţii statului de subiect de drept internaţional şi determină aria de manifestare a acestei
calităţi. Elementul principal al statului îl constituie teritoriul, prin care înţelegem cadrul spaţial în care este
stabilită o anumită colectivitate umană.

Astfel, teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi
marine, din solul, subsolul şi spaţiul aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi
exclusivă. Împreună cu populaţia şi cu sistemul organelor puterii de stat, teritoriul reprezintă una din
premisele materiale naturale care condiţionează existenţa şi stabilitatea statului ca subiect originar al
dreptului internaţional. Fără acest element, un ansamblu de fiinţe umane, oricât de numeroase ar fi, nu ar
putea constitui un stat. Cu alte cuvinte, delimitarea teritorială, stabilirea exactă a spaţiului geografic asupra
căruia se exercită puterea de stat (suveranitatea) apare ca o caracteristică esenţială a statului. Suveranitatea
teritorială a statului se caracterizează, pe de o parte, prin exclusivitate, în sensul că asupra unui teritoriu nu
se poate exercita decât autoritatea unui singur stat. Numai statul, prin organele sale proprii, poate exercita
puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Exercitarea suveranităţii mai multor state asupra aceluiaşi
teritoriu ar contrazice însuşi conceptul de suveranitate. Pe de altă parte, suveranitatea teritorială este
caracterizată prin plenitudinea exerciţiului acesteia, în sensul că statul este singurul în măsură să determine
întinderea şi natura competenţelor pe care le exercită în limitele teritoriului de stat. Suveranitatea este
caracteristica de bază a statului, fundament în egală măsură politic şi juridic al calităţii statului de subiect
de drept internaţional.

În literatura de specialitate, suveranitatea a fost definită ca fiind „supremaţia unică, deplină şi

indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierelor teritoriale şi independenţa acesteia în raport cu orice altă
putere”. Suveranitatea are următoarele trăsături esenţiale:

a) exclusivitate- Exclusivitatea se manifestă prin faptul că teritoriul unui stat nu poate fi supus decât
unei singure suveranităţi;
b) caracter originar şi plenar- Caracterul originar şi plenar este determinat de faptul că suveranitatea
aparţine statului şi nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind
totalitatea domeniilor de activitate: politic, economic, social etc.;
c) indivizibilitate- Prin caracterul indivizibil al suveranităţii se înţelege că ea nu poate fi fragmentată,
atributele ei neputând aparţine într-un stat mai multor titulari, titularul fiind poporul;
d) inalienabilitate- Inalienabilitatea desemnează faptul că suveranitatea nu poate fi abandonată sau
cedată altor state sau organizaţii internaţionale.

Raportul dintre dreptul național și dreptul internațional

Dreptul internaţional public, pe de o parte, şi dreptul intern, pe de altă parte, sunt două sisteme de
norme şi două tipuri de drept care acţionează diferit. Pentru a se da efect dreptului internaţional, conţinutul
normelor sale trebuie pus în aplicare de către subiecţii dreptului internaţional public, în primul rând de
state, potrivit principiului pacta sunt servanda(tratatele trebuie respectate), iar o parte semnificativă a
aplicării acestui principiu este reprezentat de efectele pe care le produce dreptul internaţional în sistemul
juridic al statelor. În această privinţă, dreptul internaţional nu conţine reguli stricte ori rigide, astfel că nu
se poate afirma că problema raportului dintre normele de drept internaţional şi cele de drept intern se
rezolvă în funcţie de un cadru prestabilit.  Totuşi, în decelarea unei anumite relaţii dintre norma
internaţională şi cea naţională, pot fi avute în vedere două perspective: cea a dreptului internaţional, pe de
o parte, şi cea a dreptului intern, pe de altă parte.
Din coroborarea acestor dispoziţii, ce descriu perspectiva dreptului internaţional asupra dreptului
intern, ar rezulta o relaţie de subordonare a dreptului intern al statelor faţă de dreptul internaţional. Cu alte
cuvinte, ordinea juridică internaţională şi soluţionarea unui diferend dintre state de către o instanţă
internaţională nu este influenţată de normele juridice interne adoptate şi aplicate pe teritoriul unui stat şi
care nu constituie sursă a dreptului internaţional public. Pe de altă parte, cu privire la raportul dintre
dreptul internaţional şi cel intern, în acord cu tendinţa statelor, Curtea Internaţională de Justiţie a afirmat,
în Avizul consultativ din 1988, cu privire la aplicarea obligaţiei de a arbitra, "(...) principiul fundamental
în dreptul internaţional al preeminenţei acestui drept asupra dreptului intern". În privinţa acestui raport
dintre cele două sisteme, stabilit în anul 1926, nu au intervenit modificări la nivelul dreptului internaţional
public. De altfel, astfel cum am menţionat şi anterior, în general, regulile dreptului internaţional nu au ca
obiect de reglementare trasarea unei anumite relaţii între normele internaţionale şi cele interne, aceasta
fiind preocuparea sistemului juridic intern al statelor, care pot opta pentru o anumită poziţionare a regulilor
adoptate conform jurisdicţiei lor exclusive faţă de standardele internaţionale pe care şi le-au asumat prin
acceptarea unor reguli internaţionale, indiferent dacă acestea sunt scrise, inserate în textul unui tratat
internaţional la care statul este parte sau sunt de natură cutumiară. Deşi în aparenţă s-ar putea afirma că
regulile dreptului internaţional public nu privesc deloc sistemul naţional de drept, întrucât reglementează
alte raporturi juridice, în realitate, în situaţii concrete, se poate pune problema aplicării în mod direct a
regulilor de drept internaţional de către autorităţile interne, la cererea unor particulari, în funcţie de
instituţia juridică aplicabilă ori poate fi pus în aplicare mecanismul protecţiei diplomatice sau cea a
angajării răspunderii internaţionale a statului care prin conduita autorităţilor naţionale, a încălcat o normă a
dreptului internaţional. Determinantă în privinţa aplicării normelor dreptului internaţional de către state
este problema receptării de către acestea a regulilor de drept internaţional, în cadrul ordinii lor juridice
interne şi a stabilirii raportului dintre cele două categorii de reguli, în ipoteza existenţei unui conflict între
ele. Trebuie subliniat faptul că dreptul internaţional nu conţine reguli stricte în privinţa modalităţii de
receptare sau de transpunere a normelor dreptului internaţional în cadrul sistemului juridic intern al unui
stat, alegerea mijloacelor concrete prin care un stat înţelege să dea aplicare normelor dreptului
internaţional aparţine acestuia şi depinde de modul în care se raportează dreptul intern la tratatele
internaţionale, precum şi de factori ca domeniul de reglementare al normelor respective şi natura lor.
Sub VI
Soluţionarea diferendelor internaționale

Soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale este un principiu de bază a dreptului

internaţional public, o idee la fel de veche ca şi cea a războiului sau a recurgerii la forţă pentru rezolvarea
problemelor care pot apărea între state. Importanţa principiului soluţionării pe cale paşnică a diferendelor
internaţionale rezultă din faptul că, spre deosebire de principiile care urmăresc să elimine posibilitatea
apariţiei unui diferend internaţional, acest principiu are ca obiect derularea unor anumite operaţiuni care să
rezolve diferendul deja apărut. Subiecte principale de drept internaţional public, statele, întreţin între ele o
gamă variată de relaţii a căror bună desfăşurare este condiţionată de respectarea ordinii juridice
internaţionale, ordine care este fondată pe existenţa unor principii directoare.
Prin principiu fundamental înţelegem “o prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt
nivel de abstractizare, dând expresie unei valori internaţionale universal acceptate şi care guvernează
conduita subiectelor de drept internaţional”. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au
un caracter general, universal, o valoare juridică egală şi sunt în raport de interdependenţă. În conformitate
cu textul Declaraţiei cu privire la principiile fundamentale şi necesitatea aplicării lor universale în relaţiile
internaţionale din 1937, “omenirea va putea progresa doar atunci când libertatea umană este asigurată;
atunci când toate guvernele acceptă dreptul fiecăruia din ele de a-şi stabili şi guverna în mod liber şi fără
nici o ingerinţă exterioară problemele lor interne; când în relaţiile dintre naţiuni se respectă cu bună
credinţă cuvântul dat; atunci când există convingerea de abţinere de la utilizarea forţei armate în
promovarea politicii externe şi atunci când există dorinţa de a soluţiona toate divergenţele exclusiv prin
modalităţi paşnice; atunci când relaţiile economice se fundamentează pe beneficiul mutual, egalitate de
tratament şi corectitudine.”
“De-a lungul timpului, în relaţiile dintre state, precum şi în raporturile dintre acestea şi alte
subiecte de drept internaţional au apărut sau se pot ivi interese opuse, neînţelegeri sau probleme litigioase
sau, momente de tensiune şi de încordare, înglobând cauze dintre cele mai diverse, unele motive fiind de
dată relativ recentă sau cu străvechi rădăcini în istorie”. Aceste probleme se numesc diferende
internaţionale. “În conformitate cu dreptul internaţional contemporan, ce interzice folosirea forţei sau
ameninţarea cu forţa, statele ca şi celelalte subiecte ale acestui drept au obligaţia să rezolve diferendele
dintre ele doar pe cale paşnică”. Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică constituie un
principiu al dreptului internaţional public din anul 1928, când a fost semnat Pactul Briand - Kellogg.
Fundamentul procesului de soluţionare paşnică îl constituie respectarea principiului egalităţii suverane şi al
celui privind cooperarea statelor”. Acest lucru demonstrează încă o dată interdependenţa dintre principiile
fundamentale ale dreptului internaţional public. Având în vedere caracterul voluntar al acestui principiu,
trebuie să subliniem faptul că obligaţiile pozitive ale statelor sunt de două categorii: obligaţia de a
îndeplini acţiuni privind alegerea şi folosirea mijloacelor convenite şi obligaţia găsirii unei soluţii reciproc
acceptabile. Soluţia trebuie să fie una în măsură de a rezolva deplin şi rapid conflictul existent, părţile fiind
libere să aleagă mijloacele pe care le consideră a fi cele mai potrivite. O altă obligaţie a statelor este aceea
de a se abţine de la orice act care ar putea agrava diferendul existent sau situaţia internaţională.
Rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor are un caracter obligatoriu pentru toate statele, în sensul
că acestea trebuie să rezolve diferendele dintre ele exclusiv prin mijloace paşnice, în conformitate cu
principiile şi normele de drept internaţional, şi un caracter universal, în sensul că trebuie să se recurgă la
această cale pentru soluţionarea oricărui diferend, indiferent de natura acestuia şi de faza în care s-ar afla.
Aşa cum am demonstrat în cuprinsul acestui articol, principiul soluţionării pe cale paşnică al diferendelor
internaţionale este un principiu fundamental al dreptului internaţional public, cu caracter universal şi aflat
în strânsă interdependenţă cu celelalte principii.

Sub IX

Codificarea dreptului internaţional şi sistemul Societăţii Naţiunilor de securitate colectivă;

Codificarea dreptului internațional

Diversitatea izvoarelor dreptului internaţional, imprecizia unor norme de sorginte cutumiară,

existenţa în anumite domenii a unor norme incomplete, ca şi nevoile de reglementare în domenii noi ale
colaborării internaţionale au impus necesitatea precizării şi sistematizării normelor juridice de drept
internaţional, deci a codificării acestora în instrumente juridice clare şi fără echivoc. Realizarea operei de
codificare a ridicat o problemă de principiu în ce priveşte conţinutul şi limitele acesteia, conturându-se
două linii de gândire. Într-o primă concepţie, împărtăşită în general de jurişti americani şi englezi,
codificarea ar avea numai rolul de a constata normele de drept în vigoare, fără a se preocupa dacă ele
formează un sistem coerent, aplicabil în raporturile internaţionale reale.O a doua linie de gândire,
împărtăşită de jurişti din ţările Europei Continentale, concepe codificare nu numai ca o prezentare  şi
sistematizare  a normelor, ci ca o operă în cadrul căreia unele norme pot fi modificate sau abrogate şi se
pot crea norme noi, astfel încât să se realizeze un ansamblu coerent de norme care să corespundă nevoilor
şi realităţilor epocii. Experienţa Ligii Naţiunilor, dar mai ales a O.N.U., a impus concepţia potrivit căreia
codificarea  are atât scopul de a constata şi preciza normele de drept internaţional (codificare de lege lata),
cât şi pe cel de a dezvolta progresiv dreptul internaţional prin elaborarea de noi norme ( codificare de lege
ferenta).
Codificarea are o deosebită importanţă pentru dreptul internaţional în general şi pentru
transpunerea în practică a normelor sale.Ea asigură precizia normelor de drept şi întărirea coeziunii şi
unităţii dreptului internaţional, înlăturând conflictele posibile între normele acesteia, înlesneşte adaptarea
reglementărilor juridice la evoluţia rapidă a relaţiilor internaţionale, permiţând totodată participarea tuturor
statelor la opera de legiferare, ceea ce asigură în mai mare măsură credibilitatea dreptului şi lărgeşte
bazaare a acestuia. Codificarea dreptului internaţional se poate realiza în diferite forme:
I. codificarea oficială, realizată în comun de state, sau neoficială, efectuată de organizaţii ştiinţifice
naţionale sau internaţionale, precum şi de oameni de ştiinţă în mod individual;
II. codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional, sau parţială, pe
anumite ramuri ori domenii ale acestuia;
III. codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită;
IV. codificarea universală, a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate statele lumii şi codificarea
regională, care cuprinde numai normele aplicabile unei anumite zone geografice.

Preocupările de codificare ale normelor dreptului internaţional au apărut încă din Antichitate (vezi
„ codul Hammurabi” şi alte culegeri de reguli cu caracter juridic şi religios din ţările orientului antic), dar
ele s-au manifestat mai cu pregnanţă odată cu societatea modernă. Conferinţele internaţionale de la Haga
din 1899 şi 1907 au marcat un moment important în opera de codificare a dreptului internaţional. Ele au
codificat regulile privind mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, dar sunt
cunoscute îndeosebi pentru opera de codificare privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi maritim
referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau interzise în ducerea războiului, regimul
juridic al prizonierilor de război şi alte persoane protejate în timpul conflictului armat etc. Sub egida
Organizaţiei Naţiunilor Unite codificarea dreptului internaţional a realizat progrese deosebite. O.N.U. şi-a
propus, prin art. 16 al Cartei, ca în cadrul Adunării generale să se iniţieze studii şi să se facă recomandări
în scopul de a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului internaţional. În acest scop, în 1947,
a fost creată Comisia de Drept Internaţional, ca organ subsidiar al Adunării Generale, având drept sarcină
formularea  cu precizie şi sistematizarea regulilor de drept internaţional în domeniile in care există o
practică juridică considerabilă, precedente sau opinii doctrinare.

Este de aşteptat ca procesul de codificare să continue, nevoile raporturilor internaţionale aducând

în atenţie noi domenii în care sunt necesare sistematizări şi dezvoltări ale dreptului internaţional.

Sistemul Societăţii Naţiunilor de securitate colectivă;

Noțiuni generale și definiții

Sistemul de securitate actual este dominat, mai mult decît alte domenii ale dreptului internaţional,
de consideraţiuni politice, deoarece în primă analiză, acesta este fundamentat pe sentimentul de
indivizibilitate şi solidaritate a statelor în chestiuni de pace, care în fond reprezintă mai degrabă o
chestiune politică decât una juridică. Astfel, toţi subiecţii societăţii internaţionale trebuie să fie preocupaţi
de securitatea fiecărui actor în parte, iar aceasta necesită existenţa unui mecanism de garanţii
internaţionale, instituit în interesul comun, pentru a menţine pacea internaţională. Acestă idee a căpătat o
tentă particulară în sec. XX, odată cu crearea organizaţiilor internaţionale cu vocaţie de universalitate:
Societatea Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite, ale căror preocupare majoră a devenit menţinerea
securităţii internaţionale cu scopul de a izbăvi generaţiile viitoare de flagelul războiului. În acest sens,
statele după cele două războaie mondiale, nu sunt preocupate decât de ceea ce le pare imperios -
securitatea colectivă. Prin urmare, ele au convenit să confere organelor organizaţiei internaţionale funcţia
şi prerogativa de a asigura eficacitatea, nu a dreptului în general, dar a singurei reguli de interzicere a
utilizării forţei; dreptul şi pacea trebuiau să fie ambele supravegheate prin aceeaşi acţiune colectivă. În faţa
conflictelor de interese, preocuparea fundamentală rămâne menţinerea păcii şi nu a justiţiei. Organizaţia
Naţiunilor Unite după Societatea Naţiunilor a preferat să dea un sens îngust „interesului comun” al statelor.

Autorii Cartei Naţiunilor Unite n-au considerat că postulatele Societăţii Naţiunilor erau
responsabile de eşecul său, ci de caracterul lor nefinisat. Ideea securităţii colective a fost păstrată, în partea
în care ea constituia un progres în raport cu sistemul tradiţional al alianţelor politice şi militare: securitatea
colectivă nu constă într-o coaliţie a priori a anumitor state adepte a unei filozofii comune contra aliaţilor,
nici în alianţe „fluide” şi pragmatice; acesta este angajamentul luat de fiecare stat de a aduce sprijinul său
la o decizie colectivă de a se opune oricărui stat vinovat, la decizia majorităţii, unei agresiuni sau unei
ameninţări a păcii. Prin definire, securitatea colectivă este defensivă, spre deosebire de alianţele rigide de
la sfârşitul secolului XIX, şi ea se pregăteşte la o reacţie universală, oricare stat neavând posibilitatea să
conteze asupra aliaţilor de încredere pentru a scăpa de ameninţarea sancţiunilor colective. Ineficacitatea
S.N. fiind atribuită respectării prea amănunţite a egalităţii statelor în materie, nu s-a ezitat să fie consacrată
juridic inegalitatea lor, prin „responsabilitatea principală a Consiliului de Securitate” pentru menţinerea
păcii. Această evoluţie juridică corespundea de asemenea unui schimb în balanţa de puteri în societatea
internaţională: această schimbare ţine mai puţin de multiplicarea numărului de state, puţin evidentă după
imediata finisare a războiului, decât la distanţa mai mare între statele cele mai puternice şi toate celelalte
(fenomen care va culmina, câţiva ani mai târziu, prin „bipolarizare”).

La nivelul cel mai teoretic, securitatea colectivă presupunea în trecut o vagă „ideologie de
solidaritate”, care este criticată de E.H. Carr drept o prezumţie falsă a „armoniei de interese”, prin care
conceptul de „bun comun” recunoscut de către statele civilizate va înlocui interesele naţionale egoiste. În
acest sens, securitatea colectivă reprezintă o întoarcere parţială la principiul medieval jus ad bellum.
Astăzi, prin securitate colectivă se subînţeleg acele măsuri întreprinse în comun de state în exercitarea
dreptului de autoapărare colectivă, pentru asigurarea păcii, înlăturarea şi combaterea agresiunii, măsuri
înfăptuite, fie prin intermediul organizaţiei internaţionale, fie în baza prevederilor unor tratate încheiate
între ele. O altă definiţie ne este propusă de doctrina rusă, în care prin securitate colectivă se are în vedere
un sistem de acţiuni comune ale statelor lumii sau a unei anumite regiuni geografice, realizate pentru a
preveni sau înlătura ameninţarea la pacea internaţională, precum şi pentru eliminarea actelor de agresiune
sau altor acte ce încalcă pacea. Totodată, este necesar să distingem securitatea colectivă de apărarea
colectivă, care este chemată să stopeze agresiunea ce parvine dintr-o sursă predeterminată, pe când
securitatea colectivă este îndreptată contra tuturor tentativelor de încălcare a păcii internaţionale.

Trăsături și caracteristici

Din definiţia expusă mai sus rezultă că securitatea colectivă este realizată prin intermediul unei
organizaţii internaţionale, care acordă fundamente pentru coordonarea discuţiei, când şi ce tip de sancţiuni
trebuie impuse. Mai mult decât atât, termenul „securitate colectivă” denotă un sistem de garanţii mutuale
creat pentru a promova securitatea şi alte scopuri comune care unesc membrii acesteia. Un sistem operativ
de securitate colectivă este în general bazat pe două cerinţe interdependente:

a. cerinţa ca statele să-şi rezolve diferendele internaţionale pe cale paşnică prin aşa mijloace cum
sunt: mijloacele judiciare, medierea, concilierea etc. ;
b. orice stat care evită să utilizeze mijloacele indicate mai sus, devine subiect al sancţionării colective
de către alţi membri prin aplicarea anumitor sancţiuni. În fapt, aceste trăsături derivă din funcţiile
securităţii colective:
-Funcţia disuasivă- care presupune că atunci când sistemul funcţionează el stopează partenerii să recurgă
la violenţa armată, deoarece aceasta va fi din start soldată cu eşec, prin urmare recurgerea la război devine
iraţională;
-Funcţia preventivă - în caz de ameninţare contra păcii, partenerii vor acţiona pentru a dezamorsa
tensiunile prin negocieri sau alte mijloace paşnice, ori problema securităţii colective reprezintă, în sens
larg, problema asigurării păcii şi prevenirii războiului;
-Funcţia coercitivă (reparatorie) – în caz de atentare la pace sau încălcarea păcii internaţionale, ce
reprezintă în sine un eşec al sistemului, securitatea colectivă este pusă în faţa sarcinii de a-şi repara
propriile lacune. Aceasta va presupune reacţionarea prin toate mijloacele, inclusiv utilizarea forţei armate.
Securitatea internaţională trebuie cercetată în primul rând prin intermediul mijloacelor de
reglementare paşnică a diferendelor internaţionale. La rândul său, interdicţia de a recurge la forţă
constituie, totodată, o incitare de a acorda prioritate mijloacelor paşnice şi o garanţie a eficacităţii lor. Însă
ea va părea o utopie dacă nu va fi însoţită, pe plan instituţional, de procedurile şi mijloacele destinate să
reprime orice recurgere la forţă şi să asigure, în locul statelor de la acel moment private de puterea lor de
constrângere unilaterală, respectarea tuturor regulilor de drept. Statele nu se pot mulţumi de ceea ce le
garantează mecanismul răspunderii internaţionale, adică de reparaţia a posteriori, aleatorie şi în orice
situaţie insuficientă pentru anumite violări de drept. Concilierea suveranităţii statale şi a securităţii
internaţionale în sens larg necesită o veritabilă putere executivă internaţională. Ori, statele nu sunt
pregătite să o accepte, ceea ce dă naştere unui dezechilibru în mecanismul securităţii internaţionale. Cu
referire la structura sistemului de securitate colectivă, în calitate de sistem organizat, nu putem să nu
consemnăm faptul că aceasta persupune un şir de probleme în ce priveşte definirea sa, precum şi
fundamentele precise. Este cert faptul că, Carta ONU permite să fie soluţionat un număr mare de
probleme, deoarece reprezintă prin sine o construcţie pozitivă contemporană, care oferă un cadru concret
pentru analiza şi evaluarea dispoziţiilor sale. După cum am enunţat mai sus, forumul principal pentru
realizarea acţiunilor concrete în vederea formării sistemului internaţional de securitate colectivă este
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)- organizaţia internaţională universală în materia cooperării statelor
pentru asigurarea securităţii internaţionale. Conform Cartei ONU, organizaţia trebuie să devină centrul
coordonării acţiunilor tuturor naţiunilor în vederea atingerii scopurilor sale.
Principalele mijloace prevăzute de Carta Naţiunilor Unite pentru asigurarea securităţii colective
sunt înfăptuirea dezarmării, măsurile de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale iar, în caz de
necesitate - adoptarea măsurilor de constrângere contra statelor ce se fac vinovate de încălcarea păcii şi
securităţii internaţionale. În final susţinem că asigurarea securităţii internaţionale indubitabil se referă la
una din problemele globale ale contemporaneităţii, de soluţionarea căreia depinde supraveţuirea civilizaţiei
umane.

Sub XI

Jurisdicţia internaţională: Curtea Internaţională de Justiţie

Curtea Internațională de Justiție- este principalul organ judiciar al Națiunilor Unite. Ea are
sediul în Palatul Păcii de la Haga, Țările de Jos. Principalele sale funcții legale sunt soluționarea litigiilor
prezentate de către statele membre și de a da avizele consultative cu privire la întrebările adresate de către
organele autorizate în mod corespunzător. CIJ nu ar trebui să fie confundată cu Curtea Penală
Internațională, care are de asemenea potențial „global” de competență. A fost înființată în anul 1945 de
către Carta ONU, Curtea a început activitatea în 1946 ca succesoare a Curții Permanente Internaționale de
Justiție. Limbile sale oficiale sunt franceza și engleza .Statutul Curții Internaționale de Justiție, similară cu
cea a predecesorului său, este principalul document care constituie documentul constituant și de
reglementare a Curții. Curții se caracterizează printr-o gamă largă de activitatea judiciară. CIJ s-a
confruntat cu relativ puține cazuri în istoria sa, dar a fost sesizată în mod clar o creștere a dorinței de a
folosi Curtea începând cu anii 1980, în special în rândul țărilor în curs de dezvoltare.
CIJ este compusă din cincisprezece judecători aleși pentru nouă ani de către Adunarea Generală a
ONU și Consiliul de Securitate al ONU de pe o listă de persoane nominalizate de către grupuri naționale în
Curtea Permanentă de Arbitraj. Judecătorii servesc pentru un mandat de nouă ani și pot fi realeși pe o
perioadă de până la două mandate. Alegerile au loc o dată la trei ani, cu o treime din judecătorii pensionați
(în funcție și, eventual, pentru re-alegere) de fiecare dată, pentru a asigura continuitatea în instanța de
judecată. În cazul în care un judecător moare în funcție, practica, în general,este de a se alege un judecător
de aceeași naționalitate pentru a finaliza termenul. Nu pot fi doi judecători din aceeași țară. În conformitate
cu articolul 9, în calitate de membri ai Curții se presupune că aceștia reprezintă "principalele forme de
civilizație și principalele sisteme juridice ale lumii". Are jurisdicție universală , deoarece toți membrii
Organizației Națiunilor Unite sunt, prin urmare, părți la statutul său. În esență, acest lucru a însemnat
dreptul comun, dreptul civil și legea socialistă (acum, legea postcomunistă). Așa cum se menționează la
articolul 93 din Carta ONU, toți cei 193 membri ONU sunt parte ai Curții de Justiție. Statele care nu sunt
membre ONU pot, de asemenea, deveni parte ai Curții de Justiție, în temeiul articolului 93 alineatul (2).
CIJ se bucură de garanții de independență, imparțialitate și competență.

Sub VIII
Apariţia primelor forme instituţionalizate de cooperare internaţională: “uniunile administrative”

Se afirmă tot mai mult că astăzi se atestă o disonanţă crescândă între starea de fapt şi teoriile
clasice ale suficienţei dreptului intern şi a limitării dreptului internaţional public la reglementarea exclusiv
a relaţiilor intra-statale. Deşi iniţial se considera că implicaţiile globalizării în drept se vor răsfrânge
prioritar asupra dreptului privat, tot mai mulţi autori afirmă că „globalizarea înlătură progresiv vechiul
sistem Westfalian, erodând încet „jurisdicţia internă” a statelor”1 şi se discută tot mai mult de noi forme de
drept, aflat în afara suveranităţii statelor. Hisashi Owada, judecător şi preşedinte (2009—2012) al Curţii
Internaţionale de Justiţie, consideră că „apariţia globalizării în cadrul comunităţii internaţionale, care a
avut ca efect producerea unei societăţi globale unice, aduce o provocare din ce în ce mai mare valabilităţii
cadrului instituţional existent al dreptului internaţional ca sistem de guvernare al acestei comunităţi” şi
reflectează asupra unei noi concepţii a ordinii publice globale, în care domenii considerate că aparţin în
primul rând ordinii juridice interne vin în sfera reglementărilor internaţionale.
În consonanţă cu aceste idei, unii autori afirmă că dreptul administrativ nu (mai) poate fi construit
în jurul ideii de centru monolitic sau vârf într-o structură piramidală, dar sugerează că trebuie să decuplăm
dreptul administrativ de bazele sale naţionale (interne)5 , astfel că astăzi asistăm la o segregaţie treptată
între dreptul administrativ şi statul naţional, precum şi la o interacţiune tot mai profundă dintre dreptul
administrativ naţional şi internaţional, concomitent cu o disoluţie activă a separaţiei dintre domeniul public
şi privat şi o contribuţie sporită a actorilor privaţi în guvernanţa publică. Globalizarea duce la dizolvarea
celor mai fundamentale categorii folosite pentru structurarea şi definirea domeniilor dreptului sau chiar a
unor ordini juridice, şi anume dihotomia dreptului naţional şi internaţional, pe de o parte, şi a dreptului
public şi privat, pe de altă parte. Acest proces dublu reflectă dispariţia legăturii dintre dreptul administrativ
şi statul naţional şi confirmă necesitatea integrării dreptului administrativ într-un spaţiu juridic
transnaţional. Conform accepţiunilor clasice, dreptul administrativ este prin esenţă naţional, creat şi supus
statului. Astăzi însă tot mai mulţi autori vorbesc despre un drept administrativ multipolar, care semnifică
influenţa venită asupra instituţiilor dreptului administrativ din diferite surse, fără a ne limita la stat.S-a
afirmat, pe bună dreptate, că având în vedere că reglementarea administrativă a devenit globală, la fel
trebuie să devină şi dreptul administrativ, care este dreptul care legalizează reglementările administrative.
Transferul autorităţii şi puterii de reglementare de la organismele interne la cele globale a depăşit
posibilităţile mecanismelor tradiţionale de drept intern şi internaţional de a asigura că factorii de decizie în
domeniul reglementării sunt responsabili şi poartă răspundere în faţa celor afectaţi de deciziile lor.
Concepţiile vizând o administrare internaţională şi dreptul administrativ internaţional, dezvoltate începând
cu mijlocul secolului al XIX-lea şi care au devenit curente în anii 1920 şi 1930, au indus şi promovat ideea
unei guvernanţe transnaţionale, văzută ca o administraţie supusă unor principii de drept administrativ
distincte, care a cunoscut modelări specifice în perioada 1945—1989 şi a revenit în forţă odată cu
evoluţiile specifice noii mondializări în curs.
Având în vedere că „în contextul globalizării juridice drepturile suverane ale statului se
micşorează, iar prerogativele legislative şi sfera de influenţă a actorilor non-guvernamentali cresc”21,
odată cu consolidarea ideii de guvernanţă globală, în mod logic a reieşit necesitatea conceptualizării unui
drept administrativ global, care „încearcă să rezolve deficitul democratic, inerent guvernanţei globale”.
Conceptul de „drept administrativ global” („Global Administrative Law” — GAL) a fost propus şi descris
pentru prima dată într-un articol–manifest din 2005 semnat de o echipă de cercetători de pe trei continente,
bazându-se la New York University — Benedict Kingsbury, Nico Krisch şi Richard B. Stewart, reuniţi în
cadrul proiectului de cercetare „GAL Project”. Conform autorilor studiului fondator, proiectul de cercetare
GAL de la New York University School of Law reprezintă un efort de sistematizare a studiilor în diverse
medii naţionale, transnaţionale şi internaţionale care se referă la dreptul administrativ al guvernanţei
globale (global governance). Concomitent cu eforturile doctrinarilor din New York, pe continentul
european şi juristul italian Sabino Cassese propunea ca provocările globalizării dreptului să fie privite prin
prisma dreptului administrativ. Dreptul administrativ global se bazează pe trei elemente principale diferite:
dreptul internaţional, dreptul administrativ şi dreptul instituţional internaţional. Conceptul-cheie al DAG
reprezintă în esenţă existenţa unui drept aplicabil proceselor de natură administrativă care implică structuri
juridico-politice care le depăşesc pe cele cu caracter pur intra-statal. Dreptul administrativ global apare
dintr-o reacţie la pluralizarea guvernării globale şi la marginalizarea dreptului internaţional ca instrument
de reglementare.
Sperăm că problemele aduse în discuţie vor suscita interesul comunităţii ştiinţifice naţionale şi vor
contribui la studierea şi dezvoltarea conceptului dreptului administrativ global şi a noilor paradigme ale
dreptului internaţional public în contextul globalizării, care, cu siguranţă are nevoie de o evoluţie, iar DAG
poate fi o soluţie la deficitul de reglementare generat de transparentizarea frontierelor între sistemele de
drept în ordinea juridică transnaţională.