Manjoloaia Caracterizare

Personaj principal, multidimensional, dinamic.

Modalitati de caracterizare:

- caracterizare directa: portretul facut de alte personaje, autocaracterizarea;

- caracterizare indirecta: prin propriile ganduri, simtiri si actiuni; portret caracterologic.

Personaj secundar din perspectiva prezentei directe in povestire, dar personaj principal in
lumina raporturilor cu personajul-narator, cocoana Marghioala — cum o numeste acesta
— indeplineste rolul de Circe de factura rurala, dar cu nimic mai prejos, in privinta
rezultatelor, decat celebrul ei arhetip.

Manjoloaia este stapana unui han din care, dupa moartea barbatului ei, a reusit sa faca o
afacere infloritoare:, , ...acuma era hanul Majoloaii - omul murise de vreo cinci ani...
Zdravana femeie! ce a facut, ce a dres de unde era cat p-aci sa le vanza hanul cand traia
barbatu-sau, acuma s-a platit de datorii, a dres acaretul, a mai ridicat un grajd de piatra, si
inca spun toti ca trebuie sa aiba si parale bune". Succesul rapid al femeii nu este explicabil
pentru oamenii locului prin mijloace tocmai ortodoxe: „Unii o banuiesc ca o fi gasit vreo
comoara... altii, ca umbla cu fermece". Intamplarea cu talharii care au vrut sa-i calce hanul
vine sa intareasca aceste banuieli, dar ele sunt lasate in suspensie de personajul-narator
care le evoca.

Cocoana Marghioala, , frumoasa, voinica si ochioasa", este o gazda primitoare, dar si o

mana de fier, conducandu-si autoritar oamenii aflati in slujba ei la han: cotoroanta - cum o
prezinta tanarul oaspete pe mana dreapta a Manjoloaiei -, celelalte slujnice, a caror
prezenta o ghicim din promptitudinea cu care se indeplinesc ordinele date de stapana, si
randasii. Pe langa aceste calitati, cocoana Marghioala este o gospodina desavarsita, o
femeie de a carei curatenie tanarul nu conteneste sa se minuneze. S-ar spune ca este in
firea lucrurilor ca un tanar inca bucurandu-se de statutul de celibatar si „mai mult
obraznic decat curatel" sa nu ramana pasiv la aceste farmece naturale. Dar acumularea
unor gesturi si fapte ale acestei frumuseti locale ne face sa banuim ca la farmecele
pomenite se adauga si altele.

Mai intai sa observam ca nu exista niciun indiciu pe baza caruia sa concluzionam ca femeia
este frumoasa si in ochii altor personaje. Ne intrebam atunci daca nu cumva ea este vazuta
asa numai de tanarul nostru. Oricum, ar fi vorba de o frumusete cam coapta, din moment
ce junele plecat la insuratoare spune chiar in primele randuri ale povestirii: „...trecusem
pe la hanul lui Manjoala de atatea ori, inca de copil, pe cand traia raposatul taica-meu, ca
pe acolo n-era drumul la targ" [s.n.].

O arma importanta din arsenalul desfasurat de apriga hangita este privirea. Dovada ca
personajul narator a cazut in mrejele acestei priviri este faptul ca, pe parcursul naratiunii,
pomeneste admirativ de cateva ori „ochii strasnici" ai femeii: o data ca sa dreaga gestul
obraznic, la care, , [1]-a-mpins dracul", de a o ciupi pe ispititoarea hangita, apoi in
momentul siestei cand, privind-o „pan fumul tutunului", nu se poate abtine sa nu exclame
„Fie, cocoana Marghioalo, strasnici ochi ai!..." si, in fine, cand se hotaraste sa-si reia
calatoria spre fata pocovnicului Iordache, „priveste pe femeie drept in lumini, care-i
sticleau grozav de ciudat" si isi ia ramas-bun spunand „Sarut ochii, cocoana Marghioalo!".
Tot privirea, intelegem fara mare greutate, este responsabile de patania prin care trece
tanarul din cauza propriei caciuli, Inaintea plecarii, acesta o surprinde pe femeie, „dusa
pe ganduri", tot invartind si rasucind in maini buclucasul obiect si, putin mai tarziu,
„uitandu-se adanc in fundul caciulii".

In buna traditie a unei povestiri fantastice, apar si alte aspecte care ne determina sa o
vedem pe cocoana Marghioala si altfel decat ca pe o femeie frumoasa, gospodina si
cumsecade. Animalele pripasite la han sunt un cotoi batran, care da „un racnet" (nu
miauna ca unul normal!) si care „suparat da navala afara" [s.n.] tocmai cand oaspetele isi
facea cruce dupa datina, si o caprita neagra ce reuseste sa bage in sperieti atat calul
tanarului, cat si pe omul care iese dintre coceni exclamand: „Tiu! Ta-ta! Ptfiu! Uciga-te
toaca, duce-te-aipe pustii!" „Urarea" are un destinatar evident in credinta populara.

Toate aceste elemente ne fac sa intelegem de ce tanarul se intoarce de trei ori la han si este
scos cu mare greutate de pocovnicul Iordache, doar dupa ce pune oameni sa-l prinda, sa-l
duca „legat cobza" la un schit in munte unde petrece patruzeci de zile in „post, matanii
si molitve".

Finalul povestirii, desi respecta scenariul prozelor fantastice, lasand o doza de ambiguitate,
este scris pe acelasi ton umoristic detectabil pe intreg parcursul relatarii evenimentelor.
Aceasta tonalitate intentionata si, de altfel, specifica autorului, confera intamplarii o anumita
transparenta, ezitarea cititorului penduland intre niste limite care ii permit sa se relaxeze si
sa recepteze si comicul pataniilor protagonistului. De aceea, cand aflam tragicul sfarsit al
„harbuitei" de acum cocoane Marghioala, ingropata sub hanul ce arsese „pa-na-n
pamant", nu ne putem retine un zambet la vorbele pocovnicului Iordache, patruns de
satisfactia ca o instanta impersonala, dar usor de ghicit, a facut dreptate: "A bagat-o in
sfarsit la jaratic pe matracuca!".