Studiu de caz Rolul literaturii in perioada pasoptista

Studiu
de caz:
Rolul literaturii in perioada
pasoptista

Elev: Popa Ana Maria Mihaela

Clasa: a XI-a B
Liceul Teoretic “Tudor Vianu” Giurgiu
Studiu de caz Rolul literaturii in perioada pasoptista

CUPRI
1.PASOPTISMUL NS:
 Fenomenul istoric, cultural si literar
 Caracteristici
 Reprezentanti in literatura romana

2.ROMANTISMUL

 Estetica, tipuri de romantism, in functie de perioada de

manifestare
 Romantismul european
 Romantismul romanesc

3.MIHAIL KOGALNICEANU SI „DACIA LITERARA”

 Articolul „Introductiune”
 Contributia criticului la dezvoltarea literaturii romane din
perioada pasoptista

4.TRASATURI ALE PASOPTISMULUI IN OPERELE LUI:

 Ion Heliade Radulescu

 Vasile Alecsandri
 Costache Negruzzi

5.CONCLUZII

POSOPTISMUL
Studiu de caz Rolul literaturii in perioada pasoptista

Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în

preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi
literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţional.
Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de
literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a
mai bine de un secol şi jumătate.
Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu
numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare (iluminism,
preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.
Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi
supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic,
deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi
patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a
trezirii la acţiune.
Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de
posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre culturale, o
perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi,
poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe
tipuri de scriitură.
Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o
intenţionalitate estetică a scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se
nasc în această perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în scriitor. Curentele
sunt importate o dată cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau
prozodice. Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a
adaptării, a imitării modelelor, a respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei
clasicismului). Activitatea publicistică a lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin
atitudinea lor lucidă şi responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii române
moderne. Paşoptismul cuprinde perioada literară care pentru literatura română înseamnă
epoca de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii
speciilor.

Personalitaţi ale perioadei paşoptiste

• Mihail Kogalniceanu
• Ion Heliade Rădulescu
• Vasile Alecsandri
• Costache Negruzzi
• Alecu Russo
• Nicolae Bălcescu
• Dimitrie Bolintineanu

ROMANTISMUL
Studiu de caz Rolul literaturii in perioada pasoptista

Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale secolului
XVIII în Europa care a durat o mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra
raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului
romantic.
Romantismul pătrunde în literatura română după 1830, cu oarecare întârziere,
prelungindu-şi însă influenţa până la Mihai Eminescu şi chiar mai târziu, în secolul douăzeci,
ca o stare de spirit ce nu dispare niciodată. Romanticii timpurii sunt Andrei Mureşanu, Vasile
Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, poeţi ce oscilează între romantism şi
clasicism. Romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru eliberare şi al
deşteptării conştiinţei naţionale. Literatura romantică din perioada paşoptistă nu se pierde în
zugrăvirea zbuciumului şi a căutărilor intime, ea este o literatură angajată, pusă în slujba
idealului naţional.
Romantismul european este un important curent literar si artistic, aparut in Anglia, Franta
si Germania in prima parte a secolului trecut, ca opozitie la clasicism. Romanticii preconizau
o literatura inspirata din realitatile nationale, din traditii folclorice, din istorie si chiar din
miturile si legendele unor popoare indepartate; sustineau valorile sensibilitatii, ale individului,
ale naturii; incercau sa elibereze creatia artistica de rigiditatea canoanelor si a conventiilor
clasice, dand totodata acces in paginile romanelor, a pieselor de teatru sau in versurile
poeziilor unor personaje si probleme ce reflectau epoca de dupa Marea Revolutie Franceza
din 1789.Romantismul s-a extins treptat in principalele tari europene, cuprinzand toate artele
si chiar unele domenii ale vietii sociale, si determinad existenta unui stil romantic in mobilier,
in imbracaminte etc.In timp ce clasicismul este un curent al ratiunii, romantismul exalta
sentimentul si fantezia. Natura patrunde masiv in creaiile romantice, in vreme ce pe clasicisti
ii interesau numai caractarele umane. Visul si exotismul, interesul pentru taramuri
indepartate reprezinta teme ale romantismului.Acest curent invata scriitorii si poatii sa se
inspire din istoria nationala si din creatia folclorica specifica tarii lor. Personajele romantice
sunt eroi exceptionali in imprejurari exceptionale, construite adesea pe principiul antitezei si
putand evolua pe parcursul operei in ceea ce priveste trasaturile lor de caracter.
Astfel, principalele caracteristici ale romantismului drept curent literar pot fi rezumate
prin:cultivarea sensibilitatii si fanteziei creatoare, complexitatea personalitatii umane,
evaziunea in trecut, istorie, vis, contemplarea naturii infatisata sub lumina culorii locale,
interesul pentru folclor, prezenta unor personaje provenind din toate mediile sociale, eroii
extraordinari ai operelor epice fiind pusi sa actioneze in imprejurari extraordinare, totul fiind
intr-o libertate deplina de creatie.
Marii reprezentanti internationali ai acestui curent, Novalis, J.L. Tieck, E.T.A. Hoffmann,
G.G. Byron, P.B. Shelley, A. Lamartine, A. de Vigny, V. Hugo, G. Leopardi, A. Puskin, M.
Lermontov, E.A. Poe, A. Petrofi, A. Mickiewicz au realizat adevarate caodopere ale literaturii
romantice, in proza sau in versuri.
Asemeni oricarui curent literar de o importanta maxima in dezvoltarea ulterioara a prozei
si poeziilor, curentul romantic a avut un sef de scoala si un teoretician care a dat nastere
acestui curent, l-a denumit si si-a sustinut opinia in decursul intregii cariere artistice. Pentru
romantism, acest autor este Victor Hugo (1802-1885,poet si prozator francez), care, in
prefata dramei “Cromwell” considera romantismul ca fiind o debarasare a limbajului poetic de
tot ceea ce are legatura cu o schema, o norma sau o lege si dand frau liber imaginatiei si
inspiratiei creatorului.Hugo afirma ca tocmai aceste legi eclipseaza adevarata arta, care este
pura si neingradita.
Regulile impuse de clasici nu mai sunt valabile, singura sursa adevarata de inspiratie
fiind natura si doar legile ei fiind esenta operei romantice. Fiecare subiect va avea o valoare
unica si irepetabila ce nu va mai fi dictata de legile nescrise ale prozodiei ci de sufletul si
Studiu de caz Rolul literaturii in perioada pasoptista

mintea creatorului. Sfaturile naturii vor fi sursa de inspiratie primordiala, iar fictiunea autorului
este singura capabila de a crea adevarata arta, adevaratul sentiement in inima cititorului.
Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program bine definit, care
ridică literatura noastră de la încercările minore ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui
Eminescu. Este o reacţie la imobilismul şi schematismul clasicist, presupunând o eliberare a
minţii de “închisoarea vieţii”, şi cuprinde destul de repede întreaga Europă. Multe din
motivele frecvente ale romanticilor sunt preluate şi de scriitorii români: mitul strigoiului,
evocarea trecutului istoric, trecerea ireversibilă a timpului, omul nemuritor, nopţile, titanismul,
natura, geniul, ierarhia divină. Romantismul se traduce prin ironie, prin satiră, prin demonism,
promovând meditaţia, nuvela şi romanul istoric, epopeea sociogonică. Romantismul
românesc s-a înfăţişat , în general, în două ipostaze: una plină de tumult, patetică şi
declamatoare în Muntenia, alta mai senină şi mai temperată în Moldova. Caracteristice îi
sunt angajarea în istorie şi descoperirea folclorului. Ca primă generaţie a literaturii noastre
moderne, scriitorii paşoptisti au intrat în conştiinţa românească drept oamenii începutului de
drum. Reprezentanţii romantismului de acum dau operei lor un pronunţat caracter militant ei
fiind deopotrivă scriitori şi revoluţionari. Ideologia literară: articole programatice şi de
doctrina-REVISTE - Curierul românesc. Articolele programatice ale unui curent sau ale unei
mişcări literare au avut întotdeauna o importanţă majoră, pentru că au cristalizat şi au dat
coerenţă tendinţelor fundamentale ale epocii. În Principatele Române, pe la finele secolului
XVIII şi în primii ani ai secolului XIX, începuse să pătrundă diferite ziare străine, mai ales
franceze, germane şi greceşti.
Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede ştirile despre întâmplările din ţară şi din
străinătate se simţise de mult. Cel dintai care a schiţat un program teoretic avand ca scop
modernizarea literaturii române a fost Ion Heliade Radulescu. El este fondatorul „Curierului
romanesc” , revistă ân limba română, apărută pe 8 aprilie 1829. Revista a apărut cu sprijinul
lui Dinicu Golescu, comandantul armatelor ruşeşti, care a obţinut aprobarea apariţiei
gazetei.Este prima gazetă românească cu periodicitate constantă şi cu apariţie îndelungată,
gazetă care pune bazele presei româneşti. Încet, încet, „Curierul românesc” devine ecoul
întregii mişcări literare din ţară.

MIHAIL KOGALNICEANU SI „DACIA

LITERARA”
Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, Moldova – d. 1 iulie 1891, Paris, Franța)
a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din
Moldova, care a devenit cel de-al treilea prim-ministru al României la 11 octombrie 1863,
după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și
mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai
multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai
influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al
liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator
al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național
din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica.
A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane.
Kogălniceanu a intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă
romantic-naționalistă susținut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848
în Moldova, fiind autorul petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.
Studiu de caz Rolul literaturii in perioada pasoptista

După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui
pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista
unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-
hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.
Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și
secularizarea averilor mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune
de cenzură, care a declanșat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864,
provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea,
Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a
pus bazele Partidului Național Liberal, dar mai înainte de asta, a jucat un rol important în
decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la
recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă,
președinte al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franța.

Dacia literară este revista apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui Mihail
Kogălniceanu. În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe
parcursul apariţiei, ea a avut următoarea rubricaţie, marcată prin supratitluri:
Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi, Alexandru
Lăpuşneanul), Scene pitoreşti din obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip de a face
curte), Alegeri din alte foi româneşti (texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă şi
literatură”, „Curierul Românesc” şi „Albina românească”), Telegraful Daciei (ştiri culturale);
Nr. 2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece populare a
Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat, Valahia şi
Moldova de D. A. Damidoff, şambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare şi comentarii de
M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A. Donici), Alegere din alte foi româneşti
(„Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful Daciei;
Nr. 3: Scene contemporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia (Vasile
Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie
(Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi româneşti („Mercur”, „Curierul românesc”, „Albina
românească”), Telegraful Daciei.
Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată şi va mai
apărea abia după 1859, în ediţia a doua.
Articolul-program „Introducţie”
În primul număr al revistei, sub titlul Introducţie, M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei,
publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor
paşoptişti:
1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre: îngrijorat de sărăcia
literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade – Rădulescu
lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”
Interpretînd îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat o
literatură mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase occidentale, pervertind gustul
public. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină
criteriul estetic;
2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii străini, românii ar
putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Preluată din estetica
romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele paşoptiştilor:
Studiu de caz Rolul literaturii in perioada pasoptista

Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni şi sursă importantă de

inspiraţie. Alecu Russo, în studiul „Poezia poporală”, defineşte folclorul ca pe o oglindă
realistă a vieţii poporului şi ca pe un izvor nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă. El îl va
ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de „Poezii poporale ale românilor” (1852),
urmată de „Balade” (Cîntice bătrîneşti). Multe dintre poeziile volumului „Doine şi lăcrimioare”,
de V. Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi valorifică mitologia populară într-o suită
de balade şi legende. Expresia cea mai profundă a inspiraţiei folclorice se regăseşte însă în
capodopera „Zburătorul”, de Ion Heliade–Rădulescu;
Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca „O primblare la munţi” sau „Balta
Albă”, de Vasile Alecsandri, „Memorial de călătorie”, de Grigore Alexandrescu ş. a. Elogiul
frumuseţilor patriei apare de asemenea în volumul „Pasteluri”, de V. Alecsandri;
Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de eliberare şi
unitate naţională, fie pentru a ilustra satiric realităţile sociale. „Alexandru Lăpuşneanul”, de C.
Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu de „Fragmente istorice în proză”, în timp ce
Alecsandri creează ample poeme eroice, ca „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava Roşie” sau
drame istorice ca „Despot-vodă”. Foarte gustate în epocă sunt fiziologiile (echivalente în
proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi „Cuconiţa Drăgana”, de Ion Heliade–Rădulescu
sau „Fiziologia provinţialului”, de Constantin Negruzzi;
3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să aibă o
limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii Ardelene de unificare a limbii sunt
continuate de paşoptişti, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd
exagerările latiniste şi pledînd pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie
de Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care prin sistemele
lingvistice propuse înstrăinează moştenirea naţională. Ion Heliade–Rădulescu scrie
Gramatica românească, în care combate scrierea etimologică şi are păreri juste despre
îmbogăţirea limbii cu neologisme;
4. Dezvoltarea spiritului critic: sperand ca prin impunerea acestor reguli să creeze un
sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce şi conceptul de critică
obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi
nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

TRASATURI ALE PASOPTISMULUI

IN OPERELE LUI:
Ion Heliade Rădulescu – „Zburătorul”
Publicată pentru prima oară în 1843, poezia "Zburătorul" , reprezintă capodopera liricii lui
Ion Heliade Radulescu. Sursa poeziei constă într-o credinţă populară care a generat mitul
erotic al Zburătorului. În folclorul românesc , Zburătorul este o semidivinitate erotică, un
demon simbolizând chinurile iubirii . El este conceput ca putându-se metamorfoza în şarpe,
zmeu sau sul de foc spre a pătrunde neştiut în casă, unde se transformă într-un tânar frumos
şi pasionat, care îşi chinuieşte victima (fată sau femeie matură), tulburănd-o până la epuizare
cu senzaţia chinuitoare a dragostei neimplinite.În fond el apare în vis, uneori ca semizeu
acoperit cu solzi argintii şi cu aripi albe pe umeri. Folclorul erotic consacră Zburătorului
cântece lirice,farmece, vrăji şi descântece.
Studiu de caz Rolul literaturii in perioada pasoptista

Tema poeziei este zbuciumul sufletesc al unei tinere care traieşte primii fiori ai iubirii.
"Zburatorul" este o baladă, lirismul fiind înfaţişat sub formă epică. Compozitional, poezia
este alcatuită din trei tablouri ce pot fi considerate secvenţe epice: monologul Floricai, tabloul
înserării (pastel) şi dialogul celor doua femei care observă pătrunderea Zburatorului în casa
fetei.
Dramatismul primei părţi este atenuat de calmul naturii evocate în pastel şi de sclipirile
de umor popular din dialogul final. Pe parcursul poemului se produce gradat trecerea de la
psihologic la fantastic, de la cazul particular al sentimentului Floricăi la cazul general al unui
sentiment şi al unei suferinţe a vârstei adolescentine. Tranziţia se realizează prin evocarea
unei nopţi pline de vrajă în care fantasticul devine posibil. Poemul are o construcţie circulară,
bănuiala confuză a Floricăi ( "o fi vrun zburător!") fiind confirmată în final de observaţia
suratelor. Monologul fetei debutează abrupt cu exclamaţia Floricăi ce atrage atenţia mamei
asupra suferinţelor care o macină: "Vezi, mamă, ce mă doare! ". Urmează enumerarea unor
trăiri fizice, a unor suferinţe organice pe care fata încearcă disperată să şi le explice.
Frecvenţa punctelor de suspensie sugereaza răsuflarea întretăiată, pauzele consacrate
căutarii cuvintelor care să aproximeze chinurile de nespus. Uimesc senzaţiile contrastante,
durerea fizică fiind amplificată de incapacitatea exprimării unor asemenea fenomene
antitetice care prevestesc acel "farmec dureros" al poeziei eminesciene, dorul ca stare
sufletească ambivalentă :
" Un foc s-aprinde în mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvăcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-s' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald şi rece, uite, că-mi furnică prin vine;
În braţe n-am nimica şi parca am ceva;(...)
Ia pune mană, mamă,- pe frunte, ce sudoare!
Obrajii ... unul arde şi altul mi-a răcit!"
Frecvenţa exclamaţiilor şi a adresărilor ("vezi", "mamă", "uite", "mă vezi?", "măicuţă") ,
repetiţia("şi plâng, maicuţă, plâng") accentuează caracterul oral al monologului şi exprimă
încercarea patetică a fetei de a-i transmite mamei intensitatea suferinţei sale, agravată de
incertitudine: "Fior, fulger, nesatiu, tremur, foc sunt imagini ale intensitaţii. O intensiate
provocată de o energie mterială şi desfăşurată într-un regim de neliniste voluptoasa, de
nelamurita seductie."( Eugen Simion) Trairile psihice, atat de accentuate incat se manifesta
prin plans, sunt concretizate- "Ia pune mana, mama, - pe frunte, ce sudoare!".
O strofa se repeta ca un refren, aparand la mijlocul si la sfarsitul mo- nologului, conferind
simetrie textului si marcand dorinta de vindecare cu orice pret. Fata deznadajduita cauta
ajutor oriunde. Chinurile sunt atat de mari incat nu are importanta daca alinarea vine de la
puterea divina sau de la cea diabolica:
"Oar' ce sa fie asta?... intreaba pe bunica:
O sti vrun leac ea doara... o fi vrun zburator!
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la mos popa, or mergi la vrajitor."
Limbajul popular -"oar' ce", "alde"- ne introduce credibil in menta- litatea sateasca, in
care credinta crestina coexista cu mai vechi practici ma- gice. George Calinescu spunea ca
Studiu de caz Rolul literaturii in perioada pasoptista

boala necunoscuta a fetei este "explica- bila mitologic si curabila magic". Traditia folclorica
prevede impotriva Sbu- ratorului o seama intreaga de leacuri, de la descantece mentionand
o fiertura din noua buruieni magice, la ungerea usilor, ferestrelor si hornului cu usturoi , de la
infigerea unui cutit in batatura usii, la trasul cu pusca pe horn. Intreaga relatare a fetei e
construita pe succesiunea cauza-efect, iluzie- realitate, succesiune sustinuta de utilizarea
timpului prezent- "doare", "ard", "am"- si a modurilor indicativ(modul certitudinii) si prezumtiv
(modul ipote- zei)- "o sti", "o fi", "mi-or da".
Partea centrala a poemului reprezinta una dintre primele mari realizari ale pastelului in
poezia romaneasca.Este intrerupta jalea fetei de forfota sa- tului, urmata de instalarea
gradata a linistii si a calmului ce culmineaza cu creerea momentului prielnic aparitiei
Sburatorului.
Astfel, atentia concentrata in prima parte asupra monologului Floricai isi largeste campul
de perceptie devenind receptiva la agitatia satului la sfarsitul unei zile de munca. Aceasta
agitatie preia parca zbuciumul fetei, amplificand-ul la scara colectivitatii rurale, dar
opunandu-i , pe masura ce activitatea inceteaza , calmul suprem al naturii.
Poemul il introduce pe cititor in insusi spiritul folcloric al mitului, inte- grat in spatiul lui
genetic, universul rural.Textul in intregime este o scriere literara de exceptie, un model
pentru ceea ce trebuie sa fie inspiratie folclorica.

Vasile Alecsandri – „Chiriţa în provinţie”

Cel mai reprezentativ poet al unei frământate epoci din istoria poporului nostru, Vasile
Alecsandri a ilustrat literatura noastră timp de aproape jumatate de veac. Talent cu resurse
multiple, Alecsandri şi-a câştigat merite de seamă în poezie, în dramaturgie şi în proză.
Comediile lui Alecsandri sunt structurate în jurul unui caracter, a unei singure trăsături de
caracter (gelozie, zgârcenie etc) sau vizează păcate şi neajunsuri dintr-o anumită epocă. În
cariera de comediograf a lui Alecsandri personajul Cucoana Chiriţa rămâne unul dintre cele
mai reuşite personaje comice din dramaturgia românească. Vasile Alecsandri realizeaza un
ciclu de comedii, poziţionând acest personaj în centrul evenimentelor: Chiriţa la Iaşi, Chiriţa
în voiaj, Chiriţa în balon. Aceste comedii au pregătit drumul pentru comediile lui
I.L.Caragiale.
„Chiriţa în provinţie” este structurată pe doua acte. Numită iniţial „Înturnarea cucoanei
Chiriţa”, această comedie este urmarea „Chiriţei în Iaşi” sau „Doua fete şi o neneacă”.
Actul întâi prezintă personajele, şi pe Chirita ceartandu-se cu ţaranii. Ea primeşte un
răvaş de la Iaşi prin care soţul ei o anunţa ca a fost avansat în functia de ispravnic. În actul
doi, Chirita se plictiseşte de provincie şi hotaraste să plece la Paris, unde va încearca sa îi
logodească pe Guliţa şi Luluţa.
Chirita, comedie de moravuri surprinde modul de viaţă, moravurile unei epoci. Autorul
apare în mod indirect în text prin intermediul acţiunii şi al personajelor.
Acţiunea comediei „Chiriţa în provinţe” o prezintă pe Chiriţa, dupa ce-şi măritase cele
două fete, într-o alta ipostază, caracteristică perioadei anterioare evenimentelor de la 1848,
când mica boierime este dornică de parvenire. Chiriţa vrea să-şi vadă soţul ispravnic, iar pe
Guliţă, fiul ei, să-l căsătorească cu Luluţa, o fată orfană, dar care va moşteni o mare avere.
Dar, Luluţa este îndragostită de Leonaş, un tânăr isteţ si cinstit, care intors din
strainatate, vine la Barzoieni pentru a se casatori cu Luluta, spre indarjirea Chiritei care
încearca să se opună.
Studiu de caz Rolul literaturii in perioada pasoptista

Chiriţa este un prototip al micului proprietar dornic să parvină în protipendadă, e o

cucoană cu teribile fandoseli cosmopolite, debitand cu candoare un stupefiant jargon
frantuzit. Chirita poate fi socotita ca o caricaturizare a tendintelor exagerat sau pretins
inovatoare, asa cum ursuzul si greoiul Barzoi incarneaza conservatorismul sclerozat in vechi
tabieturi.
Opera “Chiriţa în provinţie” se încadrează în specia comediei, deoarce autorul satirizează
cu sarcasm întamplări, aspecte sociale cu ajutorul personajelor ridicule, starnind râsul, cu
scopul de a le îndepărta.
Tema comediei este critica instituţiilor şi moravurilor societăţii feudale, iar ideea care se
desprinde din continul ei este că o societate parazitară, bazată pe abuz, trebuie să dispară.
Subiectul apartine comicului şi critica arivismul micilor boieri rurali, care îşi dau aere de
nobili.
Un scurt rezumat. Chiriţa este căsatorită cu Barzoi, un razes mai înstarit. De aceea vrea
să parvină, să adune avere şi astfel, să intre in rândul boierilor. Ea îl indeamnă pe Barzoi să
obţină funcţia de ispravnic, ca tot prin abuzuri să se imbogaţeasca. În casa ei locuieşte
Luluţa, o nepoata orfană, dar care moşteneşte o avere importantă. De aceea Chiriţa vrea sa-
1 casatoreasca pe Gulita, baiatul ei cam lipsit de minte si de educatie, cu Luluta. Luluta il
iubeste pe Leonas.

Vasile Alecsandri – „Peneş Curcanul”

Elementul cel mai valoros din această analiză a lui Vasile Alecsandri, este epicul de
baladă împrummutat cântecelor bătrâneşti pe care poetul le cunoştea atât de bine. De fapt,
în cazul de faţa nu e vorba de un împrumut propriuzis, de prelucrarea unor motive folclorice
— procedeu obişnuit la Alecsandri — ci de o influenta mai adînca şi mai substanţială a
poeziei populare asupra celei culte. Intelectualul democrat care luptase la 1848 pentru
libertatea socială, la 1859 pentru Unire, susţinînd pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, era un
mare patriot. Faptele de arme ale românilor în Razboiul de Independenţă de la 1877 l-au
impresionat adânc şi le-a cântat în o serie întreaga de poezii adunate sub titlul generic de
"Ostaşii nostri".
"Peneş Curcanul", adevarata baladă cultă slăvind eroismul dorobanţilor de la Plevna şi
de la Griviţa, face parte dintre acestea. Din biografia lui Alecsandri aflam ca bardul de la
Mircesti, pe atunci în vîrsta de 56 de ani, recita la întruniri publice, la serbări şi la adunările
răniţilor de prin spitale, bucăţi din amintitul ciclu. Împrejurarea ar putea să contribuie la
explicarea caracterului eminamente popular al acestei poezii, ca şi a faptului că, deşi
ocazională, ca multe alte compuneri ale lui Alecsandri, ea ramâne valoroasa pâna în zilele
noastre. Ideea poetica neapărat a lui Alecsandri este că cei nouă dorobanţi în frunte cu
sergentul s-au luptat asemenea strămoşilor lor, eroii de balade. Peneş este "omul de
poveste" care a supravieţuit şi care dă seama de faptele de arme ale tovarăşilor căzuţi în
bătalie.
Maestria poetului constă în primul rând în a pune naratiunea la persoana întâi şi a sugera
câteva gesturi caracteristice ale povestitorului. Peneş începe să istorisească solemn,
cadentat, ca si cum s-ar acompania la traditionalul cimpoi. Aceasta impresie este data de
alternanta, perfecta pe tot parcursul poemului, a versului de 8 silabe, terminat în rima
masculina, cu versul de 1 silabe, terminat în rima feminina. Cursivitatea este realizata de
ritmul iambic, de rimele încrucisate si de lipsa cezurei, înlocuita de fapt prin pauza dintre
primul si al doilea vers. Strofele sînt compuse din cîte 8 versuri si ceea ce trebuie numaidecît
observat este perfecta regularitate cu care unitatile sintactice se încadreaza, doua cîte doua.
In fiecare strofa — exceptie facînd propozitiile în stil direct —, cîte una pentru fiecare grup de
Studiu de caz Rolul literaturii in perioada pasoptista

cîte patru versuri. In interiorul fiecarei fraze enjembementul este aproape permanent, ceea
ce de asemeni contribuie la cursivitate. Iată primele trei strofe introductive:
Plecat-am nouă din Vaslui/Si cu sergentul zece, Şi nu era, zău, nimănui/În piept inima
rece. Voiosi ca soimul cel uşor Ce zboară de pe munte, /Aveam chiar pene la picior/ Ş-
aveam şi pene-n frunte./Toţi dorobanţi: toţi caciulari./Români de viţă veche, /Purtînd opinci,
suman, iţari/Şi cuşma pe-o ureche./ Ne dase nume de Curcani/Un hîtru, bun de glume,/Noi
am schimbat lîngă Balcani/Porecla în renume !/Din cîmp, de-acasă, de la plug/Plecat-am
astă-vară/ Ca să Scăpăm de turci, de jug/Sărmana scumpă ţară./ Aşa ne spuse-n graiul
său//Sergentul Mătrăgună,/ Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,/ Ne-am dus cu voie bună.
Aerul solemn, de baladă, al spunerii se realizează şi prin inversiunile sintactice, destul de
numeroase, în strofele citate mai sus ca şi în celelalte: "plecat-am", "sărmana, scumpa ţ-ară",
"năprasnica secure", "falnica pădure", "a lumei neagră stea", „mîndra noastră ceată", „mult
cumplit mu doare", "a boambei şuier", " a Griviţei redută" etc.; prin repetiţii acumulative:
"Aveam chiar pene la picior/Ş-aveam şi pene-n frunte", /"Toţi dorobanţi, toţi căciulari /
Români de viţă veche", "Din cîmp, de-acasa de la plug", "Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu /
Ne-am, dus cu voie bună", "Cu zile mergeţi, dragii mei, / Şi să veniţi cu zile" etc.
Spunerea unei balade este un mic spectacol ş cîteva şiruri dialogale introduse în
monologul povestitorului sînt de aşteptat, cu tot schematismu si convenţionalismul atît de
caracteristic lui Alecsandri, cînd imaginează o scenă ca următoarea: Oricine-n cale ne-
ntîlnea/ Cîntînd în gura mare,/ Stătea pe loc, s-adimenea/Cuprins de admirare ;/ Apoi în
treacăt ne-ntreba/De mergem la vreo nuntă./ Noi răspundeam în hohot: "Ba, Zburăm la luptă
cruntă!" "Cu zile mergeţi, dragii mei, Şi să veniţi cu zile!" Ziceau atunci bătrani, femei/Şi
preoţi şi copile;/ Dar cel sergent făr'de musteţi/Răcnea: "Să n-aveţi teamă,/ Românul are
şapte vieţi/In pieptu-i de aramă!"
Nu lipsesc, pe lângă lozincile poetice, acum tocite, imaginile ceva mai subtile, cum ar fi
aceea din versul "Aveam şi pene la picior", aluzie la sprinteneala de şoimi a "curcanilor" de la
1877 care-şi facuseră renume din poreclă. Impresionant ramîne mai ales gestul
povestitorului de a se adresa, în pauze, catre presupusul auditor. Pentru ca ce avea de spus
era un lucru deosebit de grav, Peneş cere urciorul să bea, nu vin ci "apă de sub stîncă":
Copii! aduceti un ulcior/De apa de sub stânca/ Sa sting pojarul meu de dor/Si jalea mea
adînca.
Exista apoi strofe izolate, de un mare dinamism, miscate de prezentul istoric la care e
facuta povestirea, animate, ca si în cunoscutele balade istorice sau haiducesti, de cîte un
"Alelei!", "Doamne!" , "Ura!", strigate de ostasii români, ori de vaietele turcilor: "Allah!",
"Allah"!:
Facînd trei cruci, noi am raspuns;/"Amin! si Doamne-ajuta!"/ Apoi la fuga am
împuns/Spre-a turcilor reduta" /Alelei! Doamne,cum zburau/Voinicii toti cu mine!
Conventionalismul ramâne, însa retorica discursului e bine studiata, verbele se succed
sacadat sugerînd miscarea ascendenta, ca în tablourile lui Grigorescu pe aceeasi tema si
astfel mîndria patriotica a cititorului ramîne întreaga:
Prin foc, prin spangi, prin glonti, prin fum,/Prin mii de baionete,/ Urcam, luptam...iata-ne-
acum/Sus, sus, la parapete./Allah! Allah! turcii racnesc./Sarind pe noi o sută. Noi punem
steagul românesc/Pe crîncena reduta.
Ca multe din poeziile lui Alecsandri, „Peneş Curcanul” trebuie privită în contextul istoric
care a produs-o. Ea este o compunere ocazională şi cu toate acestea continuă să
emotioneze pentru ca evenimentul la care se refera este unul dintre cele mai importante din
viata poporului nostru.Analiza trebuie sa tindă la înlăturarea prafului scolar, a prejudecatilor
didaciste acumulate cu anii pe acest frumos text clasic.
Studiu de caz Rolul literaturii in perioada pasoptista

CONCLUZIE
Momentul paşoptist a fost prima explozie a ideii de libertate a culturii române. O afirmare
memorabilă, revoluţionară şi profund creatoare.
Primul merit cultural esenţial al paşoptiştilor este conştiinţa imensului gol istoric pe care
l-au acoperit prin literatură. Ideea obsedantă, exprimată adesea cu accente mesianice, este
a "începutului" absolut şi în toate domeniile. "Românii au trebuinţă astăzi să se întemeieze"
afirmă, în spirit şi stil de "manifest", N. Bălcescu (1845). "Luminează-te şi vei fi!" reprezintă
aceeaşi lozincă a începutului în toate direcţiile. Se dezvoltă o autogeneză prin cultura fiinţei
naţionale. Şi, tot în acest sens, al "începutului" cu orice preţ, total radical şi fără inhibiţii,
trebuie citit şi îndemnul lui Heliade Rădulescu: "Scrieţi, băieţi, numai scrieţi".
Literatura paşoptistă aduce pe scena culturală o frenetică deschidere spre arta scrisului,
urmată de o integrare şi asumare, fără precedent a românilor. Pentru conştiinţa spirituală
românească reprezintă o iniţiativă şi o experienţă unică, de mari proporţii. O adevărată
"premieră absolută". Plină de toate voluptăţile, exaltările, riscurile şi erorile pionieratului, prin
dimensiuni, ritm febril de realizare şi spirit exaltat de iniţiativă.