despre dorință

Au fost filozofi și învățați care au ironizat

dorința, au strivit-o cu suverană superioritate, ca pe
ceva degradant, ca pe-o piedică în calea adevărului.
Adevărul ar fi privilegiul celor care duc un regim die­
tetic. Teozofii mergeau și mai departe — un om plin de
dorinți era socotit un om sortit pieirii, și de aici în­
demnurile fanatice în favoarea ascetismului. Oare așa
să fie ? Se poate admite un om normal lipsit de orice
dorință ? Și apoi ascetismul nu e tot o dorință, o dorință
de putere și de superioritate ? Ascetismul e suma tutu­
ror dorințelor refulate. De cîte ori am avut aceste tre­
cătoare adieri de ascetism, mi-am spus : cîtă ură zace
în mine, dacă m-am liotărît să devin ascet... Ascetis­
mul e în fond tot o orgie, o orgie a vanității nebune,
o dorință de a te deosebi de ceilalți oameni. Un ascet
o un desfrînat care se ignora...
Deci se poate trăi fără dorințe, se poate să ne în-
frînăin toate impulsurile ? Nu cred că are rost să ne
înfrînăm dorințele, asta seamănă prea mult cu o auto-
mutilare. Și nici nu stă în puterea noastră. A înfrîna
o dorință nu e un act de superioritate etică, ci de trîn-
dăvie, în loc s-o înțelegem, preferăm s-o înăbușim în
lașă. Ceea ce e înfrînat, strivit, nu moare, dimpotrivă,
devine mai puternic. Dorința este o realitate extraor­
200
dinar de gingașă și de complexă, ușor putem să trecem
de la ascetismul cel mai auster la frivolitatea cea mai
deșănțată. Nici spaima religioasă de dorință nu mi se
pare înțeleaptă. Spaima de dorință se naște din convin­
gerea intimă că noi avem dreptul la dorințe și mai mari.
Trebuie, cel puțin așa îmi spune experiența mea, să
facem deosebirea dintre dorințele firești, inevitabile, și
dorințele artificiale, născute de minte. E un lucru evi­
dent că gîndirea produce clipă de clipă dorințe artifi­
ciale. Mintea are puterea blestemată de a născoci dorințe
false, dorințe care depășesc nevoile firești ale omului.
De cîte ori individul dorește mai mult decît are nevoie
el intră într-o lume de spaime și contradicții. Mintea
nu generează numai dorințe arbitrare, ea are și ten­
dința de a le amplifica, ea trăiește veșnic groaza de
a pierde plăcerea.
Nenorocirea multor dintre oameni se naște din fap­
tul că cele mai multe din dorințele lor nu sînt natu­
rale, ci inventate de lăcomia și grandomania minții.
Puterea minții de a inventa dorințe nefirești e teribilă.
Cînd sensibilitatea se atrofiază, cînd iubirea moare,
individul se aruncă într-o competiție, el nu mai așteaptă
iubirea, ci un număr infinit de femei pe care să le
domine. Nevoile nefirești, expansiunea barbară a artifi­
cialității au stat la rădăcina blestematului instinct al
proprietății. Dorințele nefirești nu se exprimă cu ușu­
rință, ele extermină, pentru a se putea manifesta dorințele
naturale. Orice dorință artificială are pe conștiință moar­
tea unei dorințe naturale. Dar omul este un produs al
naturii și orice încălcare a naturii se pedepsește secret
și necruțător.
De cîte ori am avut mai mult decît trebuie, și mă
refer aici la satisfacții de ordin sentimental-erotic, am
trăit o senzație de pustiu, m-am simțit nefericit. Aceste
201
succese mediocre îmi distrugeau sensibilitatea, deve­
neam stăpînul ridicol al unui pustiu imens. Stupidele și
chinuitele mele victorii mă înăbușeau, mă striveau, îmi
acopereau soarele. Aveam totul, dar nu aveam nimic.
N-aveam nici iubire, nici bucurie, iată de ce cred că
bogătașii sînt oamenii cei mai triști din lume. Ei sînt
stăpînii unei lumi moarte.
Dar de ce ne legăm noi cu atîta patimă de dorin­
țele artificiale ? De ce sîntem în stare să cheltuim atîta
energie pentru ceva de care n-avem nici o nevoie ?
Dorința nefirească dă egocentrismului puterea de a se
manifesta, de a se impune, de a învinge. Se întîmplă
însă și un lucru și mai cumplit. Devenind în adînc
artificiali, nu ne mai satisfac decît dorințele artificiale.
Dorințele naturale, iubirea, comunicarea, bucuria ni se
par prea mici pentru rangul nostru, bune numai pentru
oamenii de rînd. Aici începe grozăvia, și descoperirea
acestei realități explică tristețea ce mă înconjoară
uneori. Unii oameni nici nu mai au probleme umane.
Cum e cu putință ? Au numai vise de îmburghezire ma­
terială. Pentru ei bucuria, iubirea, comunicarea nu mai
au nici o putere de seducție. Săracii de ei! Cum să
nu-ți inspire milă un individ care crede că se poate
trăi fără iubire. Eu de cîte ori am numai ceea ce-mi
trebuie, mă simt stăpînul lumii întregi, al lumii vii și
nemărginite.
Totdeauna am teama de a nu fi cumva înțeles gre­
șit. Sigur, viața fără dorințe e o nebunie. Spună profe­
ții ce or vrea, așa ceva nu e cu putință. Dar trebuie să
ne înțelegem dorințele, nu să devenim sclavul lor. Cine
are dorințe neînțelese nu poate să fie un om liber. Cum
să înțelegi o dorință ? — vor protesta indivizii cu mai
mult temperament. Foarte simplu. Nu prin naive, sear­
bede și subtile analize psihologice, ci prin trăirea con­

202
știentă, totală a dorinței care se naște în noi. Noi nu
sîntem conștienți de dorințele noastre, noi ne grăbim
să le traducem în fapt. Faceți măcar o dată în viață
această experiență. Priviți dorința cum ați privi o floare,
sau chipul unui om, nu vă propuneți nici un plan etic,
nici s-o înăbușiți, nici s-o traduceți în fapt. Atunci o să
puteți vedea din ce e alcătuită dorința, ce spaime sau
speranțe au născut-o, dacă vă recunoașteți cît de cît în
ea, sau dacă nu cumva e o invenție arbitrară a minții...
 despre fumat

Scriu aceste rînduri la ora douăsprezece

noaptea, fumînd a patruzecea țigară. E limpede că nu
eu sînt cel mai indicat să abordez această temă. Cu
această idee abia m-am resemnat. Tot încercînd să mă
las de fumat, am început să mă analizez, să mă întreb de
ce anume fumez etc., etc. Credeam că tot analizîndu-mă
cu subtilitate, am să mă las odată de fumat... Ce e ade­
vărat, e adevărat, în fiecare zi mă îmbogățeam cu o
observație subtilă pe această temă. Fumam cu plăcere
și mă analizam cu aceeași plăcere. Aș fi putut, cred, să
scriu o nuvelă reușită pe ideea tristă „a ultimei țigări"...
Poate că un alt om sensibil s-ar fi lăsat de fumat zgu­
duit de lectura nuvelei mele. înțelegeam că fumatul e
un obicei, și, mergînd mai departe cu analiza, am și
decretat „că orice obicei e un viciu". Simțeam nevoia
să mă ridic la abstracțiuni. Mulțumit de această con­
cluzie, am mai aprins o țigară. înțelegeam, evident, și
vidul interior care mă silește să caut cu febrilitate pa­
chetul cu țigări. Mi-am sondat și adolescența, prima
țigară fumată pe ascuns, cu toate implicațiile de rigoare.
Analiza — nu greșesc — era perfectă. Cu toate astea,
nici prin cap nu-mi trecea să abandonez fumatul. E
curios, dar aveam impresia că pentru mine acest viciu
e expresia libertății și a puterii. Aveam convingerea că

204
o asemenea operație pot s-o fac ușor oricînd; deci nu
e nici o grabă. Cîte nu mai inventăm ca să nu schim­
băm nimic din ceea ce ne convine...
Observ însă că cineva, care nu-și pusese nici o pro­
blemă metafizică în legătură cu fumatul, care nu făcuse
nici o legătură savantă între fumat și vidul interior,
care nu se introspectase de dimineața pînă seara, aban­
donează pur și simplu fumatul. Nici nu m-a anunțat în
prealabil. Am aflat asta mult mai tîrziu.
— Da. Nu mai fumez...
Nici o analiză. Nici o condamnare a acestui viciu.
Pur și simplu s-a lăsat de fumat...
Dacă nu trăim cu intensitate o problemă de viață,
zadarnic încercăm să înlocuim viața cu analize subtile.
Păcătoasa de introspecție se naște tocmai cînd noi, în
adine, refuzăm să privim un fapt drept în față, cu ochii
deschiși, cu toată gravitatea. Din această incapacitate
de trăire se naște plăcerea și dorința noastră de ana­
liză. îmi dădeam seama că între mine și analiza pe
care o făceam nu există în fond nici o legătură. Ceea ce
refuzăm să trăim simțim nevoia să analizăm, să tragem
concluzii, să adunăm observații. Analizăm, ne intros-
pectăm, și astfel analiza devine o plăcere, ca și fuma­
tul, analiza se transformă într-un tabiet, ca și fumatul,
în ceva la fel de mort și de mecanic... Chiar și conști­
ința ineficacității analizei pe care o descriu la această
oră de noapte e, poate, tot un calcul al minții. Chiar și
condamnarea cea mai severă pe care ne-o facem nu e
decît tot o formă do complicitate cu viciul nostru drag
și indispensabil.
Acele foarte puține lucruri pe care le-am înțeles,
sau pe care cred că le-am înțeles, au fost cele pe care
le-am trăit cu intensitate; o dată ce le-am trăit, n-am
mai simțit nevoia să le mai și analizez. înțelegerea era
205
în însăși trăirea faptului. Nu poate exista separat, inde­
pendent, faptul, și, a doua zi dimineața, înțelegerea lui.
Intensitatea trăirii era una cu înțelegerea. De aceea pot
să-mi dau seama cît de cît ce greu și miraculos e să
trăiești un lucru și ce frivol și fără sens e să te pierzi
în analize, oricît ar fi ele de subtile. Cunosc oameni
care de atîta introspecție s-au și îmbolnăvit...
Și e aproape comic să vezi cum unii oameni în­
cearcă să înțeleagă cu disperare lucruri pe care în
schimb nu le-au trăit. întotdeauna analiza e un exer­
cițiu care se realizează în gol, fără să aibă la îndemînă
materia primă. Analiza psihologică seamănă c-un proces
care se desfășoară fără principalii martori. Dacă n-am
înțeles un lucru cînd l-am trăit, sau nu l-am trăit cînd
ne-a fost dat s-o facem, e foarte puțin probabil că-1 vom
înțelege a doua zi dimineața în pat, storeîndu-ne creierii.
Întorcîndu-mă la fumat, la dorința mea simplă și
omenească de a mă lăsa de fumat, măcar din motive
de sănătate, dacă nu din înalte considerente filozofice,
mi-am dat seama că nu realizez cine știe ce mare lucru
cu pătrunzătoarele mele introspecții. Așa că am avut
bunul-simț să las baltă autoanaliza, și am înțeles atunci
că dorința mea de a mă introspecta nu era altceva
decît dorința mea de a mai fuma o țigară, și încă o
țigară. Analiza și fumatul erau două vicii, la fel de
primejdioase, caro aveau aceeași sursă : incapacitatea
de a suporta singurătatea... Dar cum șl această conclu­
zie mi se părea prea pretențioasă, am lăsat să vină tă­
cerea... Tăcerea mi-a dat răspunsul... la întrebarea „de
ce nu mă las de fumat". Mi-a dat un răspuns simplu,
atît de simplu, îneît m-a jignit. Nu mă las de fumat,
fiindcă nu vreau să mă las de fumat.
Am tăcut, rușinat...
200
 De cînd am ajuns la această concluzie am mai puțină
încredere în mine... Incapacitatea de a renunța la fumat
planează ca o umbră neagră asupra întregii mele exis­
tențe.
 despre psihanaliză

Genialul Freud era în primul rînd medic, stă-

pînit de dorința de a vindeca oamenii și mai puțin de
ambiții teoretice. Nici noi n-avem asemenea ambiții.
Avem doar dorința de a judeca un tenomen prin expe­
riența noastră îngustă, dar vie, de a porni în această
aventură eliberați de prestigiul oricărei autorități. Pre­
tențiile noastre sînt deci modeste și numai în sensul
acestei modestii trebuie înțelese rîndurile de față. Am
fost și eu odată la un medic care căuta să mă vindece
prin psihanaliză. Medicul cu pricina n-avea desigur
geniul lui Freud, dar era indiscutabil un om inteligent,
cult. Se vedea că era familiarizat cu mecanismele psi­
hologice, citise o întreagă literatură pe această temă,
și ținea cu tot dinadinsul să mă înghesuie în aceste
scheme — altfel destul do subtile și de nostime — și
să mă transforme în victima erudiției sale... Nu că
mi-ar fi displăcut prea mult aerul lui de duhovnic,
asta aș fi trecut-o cu vederea, dar cu toată bunăvoința
mea nu reușeam să intru în acel ,„pat al lui Procust", pe
care mi-1 pregătise, și asta îl enerva vizibil. Aș fi intrat
cu plăcere, nu era nici o rea-voință din partea mea, dar
adevărurile psihologice în care voia să mă încorporeze
erau prea generale. Observațiile erau subtile, unele
chiar surprinzătoare, singurul lor păcat era că n-aveau

208
nici o legătură cu mine. Nu în asta a constat totuși
divergența noastră esențială, motivul pentru care ne-am
despărțit fără regrete. El credea că stările de contra­
dicție ale individului se pot naște numai din anumite
cauze, acele cauze pe care literatura de specialitate
le-a omologat ca atare. Nu putea, de pildă, să înțeleagă
sentimentul de ratare pe care-1 trăia un om care reușise
în toate domeniile. El nu știa, naivul, că starea de rea­
lizare poate naște contradicții, la fel de violente ca și
neîmplinirea. Dar nu asta vreau să subliniez acuma. Eu
simțeam că un om se poate cunoaște cu adevărat numai
el singur — un ajutor din afară mai mult încurcă.
Teza lui Freud e simplă și generoasă. El pornește
de la ideea că individul, responsabil de gesturile sale,
trebuie să-și cunoască subconștientul, să nu-1 ascundă
ca pe-o rufă murdară, și să-1 aducă la lumina conștien­
tului.
Să experimentăm pe viu această idee...
E greu de presupus că între conștient și subconștient
ar exista o graniță precisă, o barieră greu de trecut.
Dacă aceste zone există ele, fără îndoială, comunică
între ele, se influențează reciproc. O conștiință lucidă,
mobilă, nu poate fi decît una singură, și e greu de admis
că un subconștient întunecat s-ar bucura de privilegiul
de a avea ca partener o conștiința trează. Dar să nu
ne pierdem în speculații și deducții prea logice, in
materie de psihologie logica te poate duce în eroare.
înainte de orice, înainte de a cîntări cîtă lumină e în
conștient și cît întuneric e în subconștient, eu trebuie
să realizez unitatea existenței mele. Dacă-mi analizez
partea mea întunecată, cu partea mea așa-numită con­
știentă, n-am făcut nimic, fiindcă în acest fel eu per­
manentizez starea de contradic ție, starea do duplicitate
a conștiinței. Conștientul, în cadrul acestei diviziuni, nu

209
există — conștientul e doar o invenție a subconștientu­
lui. Am văzut oameni care-și analizau subconștientul cu
o mare strălucire, dar acea strălucire era totuși mărginită,
era dictată de interesele subconștientului. Subconștien­
tul nu e numai zona viscerală, telurică, irațională, el poate
fi și materia care pregătește conștientului argumente teo­
retice, și chiar și motivări de natură etică. Aș putea
spune că, de fapt, conștientul și subconștientul lucrează
în bandă. Și teozofia a făcut mult rău prin această
diviziune a omului, într-o latură sublimă, și una ani­
mală. De aici s-a născut și iluzia că eliberarea omului
ar fi rezultatul unei lupte dintre latura lui întunecată
și latura lui sublimă. Nu cred că inteligența omului ar
fi rezultatul unei bătălii crâncene în timpul căreia întu­
nericul a fost pus cu botul pe labe. Rațiunea nu poate
fi rezultatul unei bătălii.
Dar să admitem că un conștient chiar mai confuz ar
putea să aducă la lumină presiunea și vicleniile subcon­
știentului. înseamnă că prin această înțelegere rece, in­
telectuală, subconștientul dispare? Eu, din experiența
mea, spun că nu. Subconștientul nu se clatină în fața
nici unei demonstrații logice, el rămîne intact, viu și
nevătămat. Așa se explică de ce eu, sau chiar alți
oameni, comitem totuși gesturi urîte, deși cunoaștem
cu lux de amănunte cauzele atitudinii noastre, com­
plexele caro stau la bază.. Teoretic am înțeles totul,
dar și cu această înțelegere complexă și subtilă, în noi,
mergem mai departe.
Psihanaliza împiedică înțelegerea adîncă, adevărată,
fiindcă, simt cu, permanentizează starea de diviziune
a conștiinței. Ea socoate diviziunea conștiinței ca pe o
realitate implacabilă. Important nu o să înțelegem, de
pildă, de ce no e frică de singurătate, important e să
ne eliberăm do această frică. Nenorocirea este că înțe­

210
legerea analitică nu duce neapărat la eliberare. Frica
de singurătate — am ales exemplul cel mai des folosit
de literatura de specialitate — este indiscutabil
densă, compactă, nu poate fi alungată prin descompu­
nerea ei în nuanțe. Frica nu trebuie analizată, trebuie
privită drept în față. Or, analiza unei realități denatură
psihică ne îndepărtează de acel lucru, ne înstrăinează.
Mai mult decît atîta. Nevoia de a analiza un impas psi­
hologic vine din teama de a da ochii cu acel impas, capa­
citatea de analiză este expresia fricii. Cu cît frica e mai
mare, cu atît analiza e mai subtilă. Eu susțin că un impas
psihic, o stare de neliniște, de angoasă, dacă vreți, o
obsesie, o frică inexplicabilă nu trebuie analizate —
asta e soluția cea mai comodă —, ci privite cu o extra­
ordinară atenție, așa cum ai privi un copac sau o
floare, sau expresia unui om. în această stare de aten­
ție, de extraordinară pasiune nu mai există conștient și
subconștient, o latură sublimă și una viscerală, în acea
stare conștiința își recapătă unitatea și numai o ase­
menea conștiință se poate elibera. Puterea de analiză nu
e decît o metodă de a ignora realitatea brută, imediată...
Cele spuse aici n-au valoarea unor concluzii. Sînt
doar rodul experiențelor mele. S-ar putea ca expe­
riențele altora să nege valoarea teoretică a celor spuse
de mine. Dar autenticitatea lor... rămîne...
 despre subconștient

Freud a devenit celebru descoperind laturile

ascunse, iraționale ale individului, consecințele dezas­
truoase aduse de traumatismele psihice. Freud a avut nai­
vitatea și generozitatea să creadă că prin psihanaliză
individul se poate vindeca. Așa a luat naștere psihanaliza,
au apărut institute științifice, riguroase și bine înzestrate,
unde pacienților li se creează iluzia că prin autoanaliză
impasurile psihice pot fi depășite. Arta s-a grăbit să folo­
sească și ea descoperirea genialului Freud; am văzut
cu toții filme stupide sau remarcabile, în care medici
valoroși încercau să vindece pacienți stigmatizați de
complexe, de urmările unor întîmplări tragice.
Pasiunea lui Freud pentru subconștientul nostru e
plină do grandoare și o asemenea pasiune nu se poate
naște decît într-un om de geniu. Mi-e însă mai ușor
să-i recunosc geniul, și mi-e mai greu să-i dau dreptate.
S-ar putea ca Freud să aibă dreptate, s-ar putea ca cu
să privesc superficial aventurile subconștientului, dar
experiența mea proprie infirmă tezele genialului savant.
Îi recunosc la tot pasul geniul, tocmai ca să nu se
creadă că la rădăcina nemulțumirii mele s-ar afla va­
nitatea. Nu, de data asta nu vanitatea mă stimulează.
Nici n-am intenția de a polemiza cu niște teze admise

212
aproape de toată lumea. Nu vreau să opun unor idei —
alte idei, vreau numai să cercetez pe viu, cu expe­
riența mea mărginită, această teribilă dilemă.
Prima întrebare pe care mi-am pus-o la capătul
unor dramatice experiențe a fost cea mai simplă cu
putință. Există cu adevărat un subconștient ? Există cu
adevărat o zonă ascunsă, tenebroasă, pe care n-o putem
stăpîni ? Există în noi impulsuri secrete, pe care le des­
coperim numai în anumite împrejurări ? Se poate spune
că subconștientul e rupt de ceea ce numim conștient ?
Sîntem noi orbi și surzi la impulsurile subconștientu­
lui? Eu nu spun că n-ar exista în noi laturi ascunse,
tenebroase, îngrozitoare, dar eu susțin că noi sîntem
conștienți de aceste laturi și numai din tot felul de
calcule facem abstracție de aceste zone blestemate. Eu
cred că noi sîntem conștienți de subconștientul nostru,
dacă dorim cu adevărat acest lucru. Mulți oameni recu­
nosc că ei nu se cunosc pe sine și se miră cînd desco­
peră în ei laturi îngrozitoare, de o atroce cruzime, de
o animalitate fără de scrupule și își spun că nu șl-au
cunoscut subconștientul, „lată ce zace în mine. Mi-am
dat seama că pot să și ucid. Vezi ce pățești dacă nu-ți
cunoști subconștientul ?". Subconștientul există numai
cînd avem o imagine falsă despre noi, cînd confundăm
ideea pe care ne-am întocmit-o despre noi cu realita­
tea. Dar dacă noi sîntem conștienți de noi, de limitele
noastre, de abisurile noastre, de poftele noastre, de
ambițiile noastre, dacă le scoatem la lumină, dacă nu
ne idealizăm prostește, atunci subconștientul n-are cum
să apară. Subconștientul apare numai odată cu igno­
ranța.
Cum se explică faptul că mulți oameni se îngro­
zesc de zonele lor întunecoase, sînt împinși spre gesturi
necugetate de impulsuri tenebroase, pe care nu și le
bănuiau? „Eu să lovesc o femeie? Nu mi-am închipuit
asta niciodată!" Am văzut cu toții oameni îngroziți
de întunericul pe care și l-au descoperit într-o anume
împrejurare. Dar era nevoie de o anume împrejurare
pentru ca individul să-și cunoască aceste porniri pri­
mitive ? Eu cred că nu. Dacă trăim într-o stare de de­
plină luciditate, atunci sîntem conștienți clipă de clipă
de tot ce se află în noi, nu trebuie să așteptăm o
catastrofă ca să ne cunoaștem caracterul. Noi însă re­
fuzăm să ne cunoaștem, să ne admitem așa cum sîntem.
Tocmai ignoranța, trăirea superficială a făcut posibilă
această bizară și artificială diviziune între conștient
și subconștient. Și apoi, în cadrul acestei blestemate
diviziuni, putem spune noi că acel „conștient" e cu
adevărat conștient — o baie de lumină ? Nu, acel conș­
tient e o înșirare de idei frumoaso și artificiale, o suită
de clișee menite să denatureze realitatea. Conștientul
e o „idee", pe cînd subconștientul o aglomerare de pa­
siuni și de porniri biologice. Și, evident, în lupta din­
tre pornirile biologice și fixațiile abstracte, ideile sînt
cele învinse. Iubirea noastră e ipocrită și ura, în schimb,
îngrozitor de sinceră.
Din punctul meu de vedere, întunericul individului
este superficial, el nu se află totuși în adîncuri, cum
crede Freud, ci la suprafață. Ceea ce noi numim cu un
termen drag tuturora „abisul" se află undeva pe la
suprafață, în fazele imediate ale conștiinței. Asta ne
duce la concluzia că mulți dintre noi trăim încă la
suprafață, superficial; do aici ura, invidia și toate por­
nirile întunecate. Eu cred că în adîncurile noastre se
află lumina, iubirea. Totul o să ajungem pînă acolo.
 despre refulare

Totdeauna mi-a fost teamă de oamenii refu­

lați, care înmagazinează dorințe, pofte, planuri, ambiții,
incapabili și să le înțeleagă, incapabili și să le dea curs.
De aici sumbra violență care o radiază un individ refu­
lat, sentimentul că te poți aștepta la orice. Freud avea
multă dreptate cînd vedea în refulare sursa multor
nenorociri. Un pahar spart la o beție nu e decît o crimă
nedusă pînă la capăt. Refulații au dat întotdeauna un
număr impresionant de asasini, tirani și nebuni.
Refularea se asociază adeseori cu grandomania ; do­
rințele, de multă vreme adunate, de multă vreme neîm­
plinite se preschimbă ușor într-un complex de superio­
ritate. Din punctul meu de vedere, complexele de
inferioritate sau de superioritate au aceeași mamă, di­
ferite sînt doar formele de manifestare. Timiditatea se
naște, uneori, din incapacitatea de a intra în relații
normale cu lumea și din convingerea că totul trebuie
rezolvat prin violență... Un om obișnuit să rezolve totul
cu ajutorul violenței va fi întotdeauna timid în fața
unei relații care nu cere violența — atunci el nu se
mai descurcă. Am văzut asasini care erau mai sfioși
ca o fată-mare. Refulatul n-are curajul de a-și recu­
noaște dorințele, fiindcă el se consideră superior pro­
priilor lui dorințe. Uneori, dorințele unor asemenea

215
indivizi sînt atît de mari, încît, practic, nu le rămîne
decît să le înăbușe. Ar fi însă naiv din partea noastră
să credem că un asemenea om nu face decît să-și refu­
leze plăcerile. O plăcere strangulată în fașă duce ine­
vitabil la ură, dar principala obsesie care se naște din
această aglomerare de frustrări este setea de putere.
Toate dorințele se contopesc în dorința de putere
Chiar și plăcerea sexuală, chiar și plăcerea de a mirosi
aroma unei flori capătă la asemenea indivizi dimen­
siunea puterii. De aceea, refulații dau impresia unor
oameni veșnic la pîndă, timizi, feciorelnici, cînd împre­
jurările nu-i ajută, și lacomi, cruzi, cînd riscurile nu
sînt prea mari.
Refulați nu sînt doar tiranii, asasinii și nebunii.
Poate că e mai interesant de observat acest fenomen
la oamenii obișnuiți, normali, capabili să se înțeleagă și
deci să se elibereze. Cum se naște în noi sentimentul
că ascundem lucruri de care ne e rușine, lucruri în
care nu vrem să ne recunoaștem ?
In viața noastră psihică se întîmplă adeseori să nu
dăm atenție reacțiilor noastre, sau, uneori, ne place să
amânăm răspunsul nostru. Noi nu înțelegem ceea ce
trăim, dar în schimb înmagazinăm tot ceea ce sensibi­
litatea refuză să înțeleagă. Noi adunăm astfel o enormă
cantitate de materie moartă, o enormă cantitate de fapte
pe care nu le înțelegem. Și, la un moment dat, noi sîn­
tem supuși presiunii întunericului care s-a strîns între
timp. Ce-i opunem noi acestui întuneric ? Refuzul nos­
tru de a-1 vedea. Acest refuz animă întunericul, îl trans­
formă în ceva viu. Gândirea, înfricoșată, în loc să
înțeleagă dorința, o amplifică sau o transformă în cu
totul altceva. Dorințele unui refulat își pierd clarita­
tea, și această stare do confuzie naște ura. Refulatul
se simte străin chiar și în fața propriilor lui dorințe.
210
 Din fericire pentru mine, încă de timpuriu mi-a fost
silă să adun tot felul de dorințe și nemulțumiri •— gîn-
dul că aș putea fi un refulat mă îngrozea. Eu mă stră­
duiam să înțeleg, nu să mă ghiftuiesc cu tot felul de
obsesii. Din această sacră, binecuvîntată scîrbă s-a năs­
cut nevoia de a mă arăta așa cum sînt, nici mai bun,,
nici mai rău... Nu voiam să devin sclavul dorințelor
mele. Eu m-am străduit să păstrez o oarecare legătură,
între comportarea și sensibilitatea mea. Nu știu dacă
am reușit în întregime, dar mi-am dat seama de pri­
mejdia pe care o reprezintă o dorință strangulată,,
neînțeleasă. Mi-a fost întotdeauna silă să mă arăt mai
bun decît sînt. Ce rost are să arăt oamenilor mai multă
iubire decît cea pe oare o am ? Nimic nu e poate mai
trist decît spectacolul oferit de oamenii carc-și regretă
aventurile generoase. Decît să înfăptuiești un lucru bun
pe care pe urmă îl regreți, o mai sănătos să nu-1 faci
niciodată. Am avut întotdeauna oroare de a aduna re­
sentimente, de a înmagazina obsesii, de a întreține ura,
nu mi-a fost rușine de gândurile întunecate, scandaloase-
care mi-au trecut prin cap. Am încercat să le înțeleg,
nu să mă rușinez de ele. Dacă îmi trec prin cap gîn-
duri scandaloase înseamnă că acela sînt eu, cel căruia
îi trec prin cap gînduri scandaloase, deci trebuie să mă
admit așa cum sînt; ducă-se dracului imaginea mea
respectabilă.
Subconștientul, dacă admitem această bizară divi­
ziune a conștiinței, nu este o zonă de-o extraordinară
mobilitate, ci o masă amorfă, rece, insensibilă. Dorin­
țele sînt atît de violente, încît conștiința se întunecă,,
refulatul nu face decît să suporte înfricoșat această
insuportabilă povară. Am observat cu toții că indivizii
care înmagazinează orbește toate frustrările și dorințele
posibile transmit în jurul lor o stare de violență, do

217
tensiune, de furtună care se apropie, născută din inca­
pacitatea sensibilității de a mai stăpîni realitatea. De
altfel — și asta e și cel mai important —, adeseori noi
refuzăm să examinăm faptele noastre, să le supunem
controlului inteligenței, le lăsăm să zacă în noi în
starea lor brută, animală.
Omul inteligent refuză să înmagazineze dorințe, am­
biții, planuri grandioase, obsesii sexuale. Ceea ce nu
e înțeles la timp se transformă în obsesie și e limpede
-pentru mine că refularea se naște din frica de a trăi.
Decît să trăim un anume lucru, decât să ne luăm acest
risc, noi preferăm să ne ascundem dorințele, să le îm­
pingem cât mai departe de sensibilitatea noastră. Do­
rința ni se pare un lucru rușinos, de aceea vrem s-o
înfăptuim pe furiș, fără aprobarea inteligenței. În acest
caz, și conștientul devine o masă amorfă, greoaie, care
lucrează mînă în mină cu subconștientul, într-o deplină
colaborare. Așa că este o iluzie să credem că un
conștient confuz ar putea înțelege ce se întîmplă într-un
subconștient confuz. în starea de contradicție a indi­
vidului, conștientul e prelungirea subconștientului,
traducerea întunericului din zonele viscerale în termeni
mai abstracţi și mai etici. Dar terminologia n-are im­
portanță... avem de-a face cu același întuneric com­
pact, care se manifestă în două direcții. Important e
să înțelegem că diviziunea conștiinței permanentizează
«duplicitatea și ne împiedică să privim lucid realitatea.
 despre sexualitate

Contradicțiile, limitele, dorința de putere,

frica de moarte, disprețul față de real se pot desluși
limpede în felul în care noi înțelegem sexualitatea. La
un moment dat sexualitatea nu mai este o zonă a sim­
plei necesități biologice, ci o lume închisă în care noi
ne aruncăm cu toate contradicțiile noastre, chiar cu
nevoia noastră de degradare. Actul fizic, care se poate
sfîrși cu nașterea unei alte ființe, ne dă iluzia că sexua­
litatea e opusul morții; personal, mi se pare practic
imposibil să mori în brațele unei femei. De aici s-a
născut poate și convingerea că sexualitatea ar trebui
să fie un ritual, un ceremonial desfășurat după legi im­
placabile. Oamenii au o mare dragoste pentru ritualuri,
fiindcă ritualul le dă iluzia grandorii, o grandoare obți­
nută fără nici un efort. Înspăimântat de vulgaritate,
am crezut și eu că ritualul ar fi o soluție : am înțeles
mai tîrziu că n-am făcut decît să schimb o eroare mai
mediocră cu una ceva mai subtilă. Mi-am dat seama
că această grandoare nu-mi aparținea, că acea vrajă
poetică în care mă scăldam aparținea altora. Era într-
adevăr frumos, dar eu n-aveam ce căuta în acea splen­
doare străină. Sexualitatea înseamnă creație, și a o
transforma într-un ceremonial înseamnă a o limita, în­
seamnă a transforma într-o slujbă religioasă ceea ce

219
trebuie să rămînă în primul rînd o relație umană. Eu
cred că o relație umană e incomparabil mai interesantă,
mai vie, mai poetică decît orice fastuos și complicat
ceremonial. La început, ideea de a da sexualității un
sens sacru venea dintr-un profund respect față de viață,
cu timpul însă respectul a dispărut și a rămas numai
metoda, tehnica.
în decursul timpului individul, din dorința de a-și
justifica plăcerea, a căutat să-i dea un sens sacru, așa
s-a născut și ideea vicleană a sexualității divine. A
spune că prin sexualitate se poate ajunge la absolut
nu e numai o copilărie, e o mare comoditate, ideea
nebună că absolutul s-ar putea ascunde în plăcere.
Dacă ar fi așa, lumea ar fi plină de filozofi. Ar fi bine
să fie așa, dar se pare că absolutul, dacă există, se află
în altă parte. Transformată în metodă filozofică, în
slujbă religioasă, în dorința de putere, în violență, în
complexe de inferioritate, în complexe de superiori­
tate — sexualitatea, în sensul ei firesc, riscă să dispară.
Biata sexualitate... înălțată prea sus, coborîtă prea jos,
lăudată, degradată, sexualitatea riscă să se transforme
în cu totul altceva, să-și trădeze natura. Oamenii nu
sînt atit de obsedați de sexualitate cum își închipuie
ei, ci sînt obsedați de reușita în acest domeniu, așa
cum sînt obsedați de reușită în toate domeniile. Ei au
nevoie mai mult de succese și mai puțin de femei.
Sexualitatea se transformă într-o bătălie, într-o compe­
tiție, într-o problemă de orgoliu, într-o problemă de
reușită socială ; tot ce vroi, numai sexualitate, nu.
Ceea ce degradează și mutilează sexualitatea este
memoria; memoria transformă o dorință fizică într-o
dorință de putere, permanentizează dorința și, incapa­
bilă de spontaneitate, eșuează în obsesii. Cine a trăit
22n
cu luciditate a putut să-și dea seama că obsesia fizică
e alimentată de gîndire — gîndirea o alimentează, și
tot gîndirea e cea care se revoltă. Obsesia fizică este,
simt eu, triumful memoriei împotriva realității. De aici
vine și dificultatea de a te elibera de o asemenea obse­
sie, cu toții am trecut în viață prin aceste penibile
impasuri. Sîntem obsedați numai de femeile pe care
nu le iubim. Obsesia nu este expresia iubirii, ci a do­
rinței noastre de putere. E foarte ușor să te eliberezi
de ceva real, și foarte greu să le eliberezi de ceva arti­
ficial, de o construcție arbitrară a memoriei. Ce-și
face omul cu mîna lui nici dracul nu-i face. Pute­
rea de fascinație a unei asemenea obsesii stă tocmai în
artificialitatea ei. Căci numai ceea ce e artificial ne
poate subjuga și domina. Adeseori vedem că pasiunea
nu e decît timpul pe care ni-1 pune la dispoziție natura
ca să ne dăm seama că n-am avut nimic comun cu
femeia iubită.
E interesant de remarcat că sexualitatea c sau ridi­
cată în zonele pure ale metafizicei, sau aruncată jos
de tot, ca pe o realitate netrebnică pe care o admiți
numai în secret. Vulgarizarea sexualității și sublimarea
sexualității sînt Ia fel de primejdioase, fiindcă ne înde­
părtează de realitate, ne aruncă într-o lume de iluzii.
Numai șobolanii îmi mai trezesc sila pe care mi-o tre­
zesc iluziile. Există în conștiința multor oameni ideea
că forța artistică ar avea la bază energia sexuală, că
energia sexuală se poate transforma în energie spiri­
tuală. Dacă ar ti așa, am avea mai multe capodopere
decît copii, ceea ce n-ar fi bine nici pentru artă, nici
pentru societate. Energia spirituală e sfirșitul și înțele­
gerea lumii senzoriale, ea nu se poate obține prin sub­
limarea energiei sexuale. Și nici nu văd dacă ar fi ne­
voie... Important e să înțelegem sexualitatea în dimen­
siunile ei reale —, nici s-o sublimăm, nici s-o terfelim.
Am studiat toate legile zeului Kama, mi-am irosit ener­
gia și tinerețea în descifrarea acestei taine și la capătul
acestui zbucium pot să spun că adevărul despre sexua­
litate numai îndrăgostiții îl știu. Noi, ceilalți...
 despre plăcere

Toți cei care caută să înțeleagă omul au dis­

cutat cu dramatism despre plăcere, întrebîndu-se dacă
aceasta e o binecuvântare sau o capcană menită să
atragă biata noastră ființă și s-o îndepărteze de la
esența realității. Se spune de asemenea că în orice plă­
cere prezentă se ascunde o durere viitoare, și cine vrea
să se ferească de suferință trebuie să întoarcă spatele
tuturor plăcerilor... Dacă ar fi așa, refuzul plăcerii ar
fi un act de lașitate, căci a refuza plăcerea numai pen­
tru a scăpa de durerea care inevitabil o însoțește nu
mi se pare prea demn de laudă. A ignora plăcerea e ca
și cum ai ignora moartea ; ne convine sau nu, amîn-
două există. Alții susțin că plăcerea ar trebui subli­
mată, transformată în ceva superior. E foarte răspândită
teoria despre sublimarea energici sexuale în energie
spirituală. Eu nu cred că așa ceva e cu putință. Și de
ce trebuie să corectăm noi natura și să-i dăm unei
energii altă întrebuințare decît cea firească ?
Trebuie să mărturisesc că, citind cărți de filozofie
și teozofic, am fost neplăcut impresionat de energia cu
care atîtea minți luminate se năpusteau împotriva plă­
cerii. Aveam impresia că filozofii voiau să-mi dea mie
personal o lovitură. Desigur, reacția mea nu era numai
pur teoretică, eram îngrijorat și la ideea că plăceri pe
223
care eu puneam atîta preț puteau să fie lipsite de
noimă... Dacă filozofii ăștia au dreptate ? Dacă mă
bucur degeaba ? Pînă la urmă închideam cărțile cu furie.
Ce au, domnule, filozofii, cu plăcerea noastră ? De ce
vor să ne-o fure ? De ce, dacă tot vor să ne fure ceva,
nu ne fură suferința ? Sigur, îmi spuneam eu, plăcerea
n-o fi calea cea mai bună spre înțelegerea realității,
dar nici suferința nu-mi inspiră prea multă încredere.
Ca să fiu sincer, suferința îmi trezea mai multe suspi­
ciuni decît plăcerea. Ignorarea plăcerilor firești nu este
oare vanitate, speranța secretă în plăceri superioare ?
Ascetismul, îmi spuneam, n-are și el deliciile lui? Teo­
riile moștenite din cărți nu mă ajutau să înțeleg mare
lucru, și atunci am hotărât să le las baltă și să caut să
înțeleg singur. La început, bineînțeles, căutam să veri­
fic în practică teoriile, după fiecare plăcere așteptam,
resemnat, pedeapsa durerii. Uneori venea durerea, alte­
ori nu venea — în orice caz nici o teorie nu se realiza
în întregime
Decisiv a fost poate bunul-simț, cu care am recu­
noscut existența plăcerii ca pe-o realitate implacabilă.
Indiferent de consecințe, indiferent că te îndepărtează
sau nu de absolut, plăcerea există. Ceea ce există —
există, do aici începe înțelegerea tuturor lucrurilor.
N-au decît să țipe filozofii cit or vrea. Ce vină am eu
că pe lumea asta există femei, fructe, flori, senzații
parfumuri, adieri, miresme ? Nu eu am născut mires­
mele florilor. Nu puteam să am nebunia de a spune că
aceste lucruri nu există, că sînt doar o iluzie. Exemplul
sfinților părinți care ignorau ziua femeile ca pe urma
să fie torturați noaptea în somn de cumplite coșmaruri
îmi spunea că ceva dreptate aveam eu... Important ora
nu să evit plăcerea, ci s-o înțeleg. Desigur, puțina
viclenie era și aici, dar, pesemne, nu era numai vicle­
224
nie. Știu, poate eu nu căutam să înțeleg plăcerea, ci mai
degrabă s-o justific. Mi-ar fi părut foarte rău ca asceții
să aibă dreptate. Am admis existența plăcerii cu toate
avertismentele filozofilor care-mi spuneau că dacă admit
plăcerea pierd absolutul. Plăcîndu-mi poate prea mult
viața senzorială, riscul pierderii absolutului nu mi se
părea chiar atît de mare.
Am observat că există plăceri care nu-mi lăsau
după aceea nici o stare de mahmureală sau de con­
tradicție, durerea cu care m-au înspăimântat filozofii
nu apărea. îmi spuneam că poate refuz eu să văd dure­
rea, că dorind să am dreptate nu scrâșneam din dinți
și nu oftam chiar cînd sufeream. Se întîmplă însă să
ne suspectăm și pe degeaba ! Am înțeles atunci că o
plăcere spontană, născută din respect și iubire față de
viață, o plăcere care se consumă atunci și nu devine
un program de viață, n-ascunde în ea durere. Plăcerea
n-aduce inevitabil suferință. Suferință aduce căutarea
plăcerii, organizarea vieții numai sub acest principiu.
Suferința se naște numai odată cu nevoia de a continua
plăcerea, numai odată cu teama de-a pierde plăcerea,
sau cu dorința de a o intensifica. Cine caută plăcere, cine
urmărește în viață ca un obiectiv suprem plăcerea va
găsi întotdeauna suferința, frica, angoase, sentimentul de
frustrare. Ei nici nu mai au timp să guste plăcerea, ci
stau săracii de gardă, să nu le-o fure cineva. Dar plă­
cerea urmărită cu premeditare, smulsă cu ipocrizii, ame­
nințări, disperări, stratageme — mai o oare o plăcere
adevărată? Aș îndrăzni să spun că acest fel de plăcere nu
numai că aduce suferință, dar este de la bun început
suferință. Fără iubire, plăcerea nu ni se dezvăluie, aici e
toată grozăvia. Cunoaștem cu toții ce anoste, ce reci,
ce penibile sînt clipele petrecute într-o plăcere lipsită

225
de bucurie și emoție... Plăcerea născută din iubire și
respect față de viață nu ne izolează de oameni, atunci
iubim și florile și femeile în egală măsură, atunci iubim
totul... Și cînd există iubire, cum ar putea oare să mai
fie loc pentru durere ?
 despre voință

Voința e una din virtuțile care a fost întot­

deauna la modă, puterea ei de atracție n-a cunoscut
nici o diminuare. Așa cum există o bursă a aurului,
există și-o bursă a virtuților. Sînt virtuți caro cresc în
ochii noștri, altele care scad, sînt pur și simplu virtuți
care, după un anume timp, nu mai sînt socotite ca
atare. Dispar pur și simplu. Ca să nu mai vorbim de
virtuțile care se asimilează la un moment dat cu viciile.
Dar voința n-a fost supusă acestor eroziuni. Voința a
rămas o virtute profund respectabilă, unanim apre­
ciată. Cînd vrem să ne arătăm disprețul față de un om
ne grăbim să-1 decretăm „lipsit de voință". Dacă ai
voință, ți se deschid toate căile paradisului, prin voință
te lași de fumat,'prin voință ești iubit de femeia dorită,
prin voință îți duci opera pînă la capăt.
Fără îndoială, în viața practică, materială, sociala, poli­
tică, voința își are rolul ei bine determinat; eu aș dori
să văd dacă în înțelegerea problemelor noastre de
conștiință, în înțelegerea actelor noastre de viață, în
depășirea impasurilor noastre, voința poate juca un
anume rol eliberator.
Eu simt că în ceea ce privește viața psihică, voința
n-are nici o însemnătate, și, dacă joacă totuși un rol,
apoi joacă un rol nefast. Important nu este să alergăm
227
 după teorii, după citate celebre, ci să vedem cum se
naște în noi un act de voință. Vom vedea atunci că
voința exprimă o stare de contradicție a individului, adică
dorința lui de a se elibera de o realitate pe care n-o
înțelege. Numai ignoranța naște voința. Dacă indivi­
dul ar înțelege acea realitate care-1 apasă, indiferent
care ar fi acea realitate, beție, fumat, obsesii sexuale,
el n-ar mai avea nevoie de voință, el n-ar mai avea
nevoie să se lupte ca s-o scoată la capăt. Deci mult-
lăudata voință este o formă de evadare, de ignorare a
realului. Și apoi actul de voință dovedește că noi nu
sîntem de acord cu noi înșine, și că o latură a noastră
încearcă să pună cu botul pe labe o altă latură a noas­
tră. Actul de voință se naște din conștiința duplicită­
ții, este expresia unui crîncen război interior.
Actul de voință dovedește că noi nu sîntem convinși
de rațiunea faptelor noastre, do aceea ne încordăm, ne
silim ca să ne atingem obiectivul, chiar trecînd peste
dorințele noastre secrete. Dacă noi n-am fi duplicitari,
am mai avea nevoie de voință ? Victoria voinței noas­
tre este din această pricină scurtă și înșelătoare. O
hotărîre, oricare ar fi ea, nu rezolvă contradicțiile noas­
tre, și, la prima adiere, contradicțiile, de care ne cre­
deam liberi, se instalează în noi și mai trainic.
Se spune adeseori, cu inconștientă invidie: „El a
obținut o mare victorie asupra lui însuși." Dar e bine?
ca noi să ne batem cu noi înșine, chiar dacă obținem
o victorie ? E firesc ca noi să ne războim cu noi înșine,
sau e mai firesc să ne înțelegem ? In război e ca la
război. Chiar dacă, să zicem, o latură negativă a noas­
tră a fost învinsă, sau anulată provizoriu, ea vă căuta
să-și ia revanșa.
Ac tul de voință este o viclenie a minții, care, refu-
zînd să înțeleagă, preferă soluțiile violente și ime­
228
diate, cu alte cuvinte, voința ar fi o formă de auto­
distrugere» Am cunoscut oameni care și-au impus
aproape cu forța să fie generoși și virtuoși; la prima
lovitură mai serioasă a vieții, praful și pulberea s-a
ales din acest frumos edificiu. Degeaba ne spunem
noi : „N-am să mai fac un anume lucru”. Dacă nu înțe­
legem impasul în care ne zbatem, voința nu ne ajută
la nimic. Mai mult decît atît. Actul de voință e și-o
formă de a ne ascunde contradicțiile, de a le ignora,
în loc să înțelegem, preferăm să luăm decizii. Curajul
suprem al unui om este de a se vedea pe sine așa cum
este, fără a se blama, fără a se idealiza. Omul super­
ficial preferă să ia o hotărîre decît să-o înțeleagă. Fer­
mitatea noastră se naște din teama cunoașterii de sine.
Decizia fermă pe care am luat-o ne dă iluzia puterii,
ne măgulește amorul propriu : iată ce om hotărît sînt
eu, iată ce ușor trec eu peste impasurile existenței...
Am trăit și eu această beție a actelor de voință. Into­
leranța mea ajunsese să supere chiar și pe cei mai
apropiați prieteni ai mei. Nu mai exista nici o nuanță,
viața mea era plină de deciziuni ; nu mai eram un om,
ci un tribunal. Mi-am dat seama că era mult mai ușor
să iau o hotărîre, decît să înțeleg problema care mi se
punea în față; aerul meu de om intransigent, plin de
voință venea dintr-o mare lenevie. Printr-o asemenea
decizie aveam impresia că scap și de problema care mă
chinuia, iluzie nebună, desigur; în ciuda deciziei, pro­
blema continua să mă obsedeze. Din această pricină
aveam senzația că orice hotărîre îmi este, de fapt, stră­
ină. Pînă la urmă deveneam sclavul tuturor deciziilor
mele arbitrare. Există în om o neînțeleasă solidaritate
cu erorile sale. Omul are uneori convingerea că ero­
rile îl reprezintă cel mai bine, „sînt ale lui", ne recu­
noaștem în erorile noastre cum ne recunoaștem în
229
 copiii noștri, de aceea și eu aveam o mare dragoste
față de hotărîrile mele. Eram în stare de orice sacri­
ficiu numai și numai să nu-mi trădez hotărîrile o dată
luate. Mai tîrziu am descoperit că aceste hotărîri
nu-mi aparțineau mie, ci doar vanității mele, setei mele
de autoritate, eram în solda unei cauze străine. Ce
legătură aveam eu, cel adevărat, cu mărețele mele deci­
zii implacabile ? Nici una. Unde există înțelegere, totul
se petrece de la sine, spontan, fără chinurile alegerii,
fără exerciții de gimnastică, voința se naște numai pe
pămîntul fricii și al ignoranței. Toate impasurile pe
care în mod real le-am depășit nu mi-au cerut nici un
efort, nici o metodă, nici un plan de bătaie, ele s-au
destrămat de la sine. înțelegerea a făcut să dispară
necesitatea voinței, nici nu mai exista măcar ideea de
efort. Sînt impasuri de care încerc zadarnic să mă eli­
berez, și de cîte ori mă străduiesc să mă scap de ele,
mă chinuiesc, mă opintesc, am senzația limpede a dupli­
cității mele. Efortul de a te elibera de-o anume contra­
dicție, oricare ar fi ea, e cea mai bună dovadă că
vrem să rămînem în aceeași stare, mărturia indiscu­
tabilă a inerției noastre. Creația, iubirea, inteligența
sînt spontane ; ele nu se pot obține prin efort, exerci­
ții sacre și-o viață do călugăr. Dar chiar acel efort
este, de fapt, o maro iluzie. Noi ne ascundem în efort
din comoditate. Chiar și sfinții părinți, caro se schin­
giuiau, erau de fapt teribil de comozi. Ei erau în stare
de orice, să doarmă pe un pat de lemn, să se hră­
nească cu buruieni, să-și tortureze trupul, dar nu erau
în stare să se vadă așa cum sînt. Ce era mai greu, evi­
tau. Efortul lor, care poate să pară multora grandios,
ora de fapt expresia unei trîndăvii subtile, convertită
în martiraj și acte de marc voință.
230
 Asta înseamnă că eu pledez pentru un om indife­
rent; apatic, care se lasă supus tuturor valurilor ? Asta
înseamnă că eu vreau să ridic un imn de slavă omului
lipsit de voință ? Departe de mine asemenea gînduri
necurate. Eu simt că actul de voință exprimă o stare
de contradicție. Important este înțelegerea acelei stări
de contradicție, și odată ce în conștiința noastră se
instalează înțelegerea, voința nu mai are nici un rost.
Ea nici măcar nu mai există. Inteligența ne ajută să ne
eliberăm din impasuri fără efort , fără chinuri, fără
exerciții. Inteligența e singurul miracol...
 despre atenție

Atenția, una din calitățile fundamentale ale

spiritului — drumul cel mai scurt spre înțelegere —,
e mai întotdeauna neglijată. Ceea ce e izbitor, aproape
inexplicabil în existența noastră, este tocmai lipsa de
atenție. Nu sîntem atenți cu faptele noastre, cu ges­
turile noastre, nu sîntem atenți nici cu reacțiile celor
din jurul nostru, stăm undeva izolați și ne uităm pe
furiș. De multe ori comitem acte dintre cele mai fun­
damentale într-o stare de somnolență... Adeseori am
impresia că oamenii cu care stăm de vorbă dorm.
Atenția e reacția care nu cere nici un efort, e cea
mai simplă, mai normală din toate reacțiile posibile,
cu toate astea noi ne îndreptăm spre acele modalități
care — privite superficial — impun o oarecare disci­
plină, o oarecare organizare a gîndirii. Oameni care
să se autoanalizeze cu voluptate, oameni capabili de
introspecții foarte subtile se găsesc pe toate drumurile.
Am spus-o și cu alt prilej și îmi iau toată răspunderea :
introspecția e o formă de trîndăvie, o formă perfidă
de respingere a realității. Decît să fim atenți cu fap­
tele noastre, să le trăim total, într-o stare de conștiință,
preferăm să ne introspectăm mult și bine, după ce rea­
litatea s-a consumat. Introspecția se exercită în vid,
căci e imposibil să înțelegem trecutul cu gîndirea pre­
zentului. Ruptura, o dată realizată, rămîne definitivă,
implacabilă. De cîte ori simt nevoia să mă analizez,
să mă introspectez, eu văd că de fapt vreau să ascund
adevărul.
Atenția e cea caro anulează duplicitatea : în clipa
în care sîntem cu adevărat atenți, privim realitatea cu
toată ființa noastră, cu sensibilitate, cu inteligența —
nimic nu este trăit într-o stare de apatie. N-aș vrea
să se confunde atenția cu luciditatea rece, uscată, cere­
brală, care duce tot la deformarea realității. Mulți
oameni se laudă că ei sînt lucizi și că pînă și în rela­
țiile sexuale își păstrează o gîndire capabilă de dis-
cernămînt, nu se lasă copleșiți de evenimente. Rău fac.
Acest soi de luciditate, lipsită de pasiune, e doar
expresia vanității și a dorinței de supremație.
Inconștiența poate atinge forme subumane. Un asa­
sin, întrebat de ce a ucis, a răspuns cu o atroce sim­
plicitate : „Am vrut să văd și eu cum e..." Omul atent
nu-și propune să-și controleze gesturile, nu-și propune-
să realizeze performanțe etice sau fizice, el se lasă în
voia realității, dar trăiește realitatea cu întreaga lui
ființă. Lucidul își privește partenerul ca pe o victimă
pe care vrea s-o domine. Lucidul își urmărește planul
lui de supremație : numai cei care se pierd cu firea,
numai cei care se pot dărui pînă la uitare de sine au
șansa să înțeleagă. Numai că această înțelegere nu
este scop. Viața trăită intens conține în ea însăși
înțelegerea. însă noi separăm uneori trăirea vieții de-
înțelegerea vieții, le considerăm fenomene diferite.
Dacă ne privim cu seriozitate, vedem ce greu e să
fim atenți, ce incapabili sîntem de o dăruire totală.
Cînd stăm de vorbă cu un om, n-avem răbdarea să-l
ascultăm, sîntem incapabili de atenție, și imediat, cu
233
-o mare violență, năvălim cu personalitatea noastră,
cu ideile noastre. Noi nu trăim realitatea, ci nevoia
noastră stupidă de a ne demonstra personalitatea. Eram
odată bolnav, aveam nevoie de un medicament oare­
care, dar omul din fața mea nu mi-a adus medicamen­
tul pînă ce nu și-a exprimat punctul lui de vedere
în legătură cu dramaturgia modernă. Puteam să și mor
acolo în fața lui, asta n-avea nici o importanță, pînă
nu-și demonstra inteligența, n-avea liniște.
In relațiile noastre cu oamenii, noi urmărim nu
realitatea, ci planurile noastre, subtile sau meschine.
După ce m-am întors, acum doi ani, de la clinica din
Cluj, medicul mi-a recomandat să consum proteine,
adică o sută de grame de șuncă pe zi. Așa e viața,
te trezești într-o bună zi și cu asemenea recomandații.
I-am cerut unei ființe oarecum apropiate să-mi facă
rost de aceste blestemate și indispensabile proteine.
In loc să-mi îndeplinească rugămintea, îmi declara că
mă iubește. Dar eu n-aveam nevoie de iubire, eu aveam
nevoie, mai curând și cu precădere, de proteine. Desi­
gur, întâmplarea n-are în acest caz prea mare impor­
tanță. Important e lipsa noastră do atenție față de cei
din jur. Noi nu dăruim celorlalți ceea ce aceștia au
nevoie, ci ceea ce credem noi, ceea ce ne prisosește,
adică nu dăruim nimic. Și mie mi se întîmplă să nu fiu
atent cu oamenii cu care sînt în relații, puțin îmi pasă
de problemele lor, de suferințele lor, de dorințele lor
reale, n-au decît să-și spargă capul, cu îmi țin dis­
cursurile mole umaniste și mă declar mulțumit. Numai
unde există iubire există și atenție.
Sclavi ai egocentrismului nostru sălbatec, noi tre­
cem adeseori prin viață ca niște somnambuli, nu vedem
florile, nu vedem cerul, nu vedem zâmbetele copiilor,
nu ne vedem decît Interesele noastre. Ml s-a întâmplat
234
ca și la o floare să mă uit din vanitate : „Iată, îmi
spuneam eu, numai eu admir cu adevărat aceste flori.
Ceilalți sînt niște brute.” Eram încântat nu de frumuse­
țea și mireasma florilor, ci de sensibilitatea mea ieșită
din comun.
A fi atent înseamnă a trăi clipă de clipă într-o stare
de conștiință de sine, a nu te lăsa înșelat de nici o
viclenie a minții. Această stare, cine a trăit-o, știe că
e de o frumusețe și intensitate extraordinară. Lumea
amăgirilor, a iluziilor s-a năruit. Omul trăiește numai
în lumină, în rațiune, și el își ia acest nobil risc. Atunci
înțelegem spontan fiecare gest al nostru, refuzăm min­
ciunile pe care generos ni le oferă analiza. Dar este o
trăire intensă, totală, nu ceva rece, cerebral. înțelegem
realitatea nu numai cu mintea, ci și cu sensibilitatea,
cu toată ființa noastră. Atunci întunericul nu numai
că e înțeles, dar poate să se destrame pentru totdeauna...
 despre singurătate

Cele mai mari greșeli din viață le-am înfăp­

tuit, cred, în clipa în care nu mi-am acceptat singu­
rătatea. Atunci am apelat la alcool sau la femei... Deși
nu e în firea mea să apelez la ajutorul culturii în înțele­
gerea unor probleme de viață care mă privesc direct,
îmi amintesc că Pascal a exprimat acest lucru cu și
mai multă claritate, și poate cu mai multă durere. EI
spunea că multe din nenorocirile individului se nasc
din neputința de a rămîne singur între patru pereți.
Are dreptate... îți trebuie o mare putere pentru a-ți
suporta și înțelege vidul interior. înțeleg deci prin
singurătate purtarea de a-ți suporta vidul, de a-1 stră­
bate în liniște, de a nu-ți umple existența cu orgolii,
lecturi, mărturisiri, sexualitate fără iubire, muzică pre­
clasică, de a fi cu adevăr singur, fără nici o speranță.
Bineînțeles nu confund singurătatea cu izolarea. Izola­
rea se naște adeseori dintr-o psihologie de om frustrat
care se închide în el, în speranța că astfel va căpăta
putere. Cei care trăiesc izolați, rupți de ceilalți oameni,
ascund în ei ambițiile cele mai cumplite.
Singurătatea e de fapt un sentiment pe care nu-l
cunoaștem, fiindcă în realitate n-o acceptăm... Singu­
rătatea ne înfricoșează, și atunci luptăm împotriva ei,
luptăm împotriva unei realități care ne este profund

236
străină. Noi nu cunoaștem singurătatea, ci doar lupta
împotriva singurătății, și confundăm această luptă cu
sentimentul de singurătate. Ceea ce ne dă sentimentul
înfricoșător de singurătate nu este singurătatea ca
atare, ci războiul nostru împotriva singurătății. Sin­
gurătatea s-ar putea să ne fie prieten, dar, prin îndîr-
jirea cu care evităm s-o vedem la față, o transformăm
într-un adversar. Singurătatea, ca și moartea sînt rea­
lități de care ne temem, fără să le cunoaștem. Sau toc­
mai fiindcă nu le cunoaștem...
Spuneam că am făcut cele mai grave greșeli în clipa
în care am refuzat să-mi accept singurătatea. Atunci
înjghebam în grabă o viață artificială, numai să nu
rămîn singur cu mine. Și nu fiindcă m-aș fi temut de
o cumplită confruntare cu mine însumi — nici măcar
acest sentiment nu-1 realizam —, dimpotrivă, îmi
dădeam seama că n-am ce să-mi spun, că eu, pentru
mine, nu reprezint nici un interes. N-aveam nimic
important să-mi spun. Fugeam de mine cum aș fugi
de o carte mediocră sau de o femeie plicticoasă, și cu
sînii mici. Orice, numai să nu stau de vorbă cu mine...
Nu era numai teama de a rămîne cu mine însumi,
teama ar fi avut o anume grandoare, era ceva mai grav,
plictiseala de a rămîne cu mine însumi. îmi era aproape
egal cum îmi umpleam timpul în asemenea împreju­
rări. „Dacă nu găsesc un film bun, fac o declarație de
dragoste"... Nu vreau să fiu înadins cinic, eu vreau să
exprim cumplitul impas pe care-1 aduce frica de sin­
gurătate. Dar și cel cu care mă întîlneam, care accepta
să mă vadă, venea spre mine alungat de aceeași frică
de singurătate. Nu ne întîlneam doi oameni, ci două
drame, două frici.
Mulți oameni susțin chiar c-un fel de mîndrie că
sînt singuri... Evident, mint. Ei sînt poate singuri în

237
sens fizic, asta se poate, în realitate ei au grijă să
fugă din fața singurătății, îngropîndu-se în lecturi,
ambiții, audiții muzicale și tot felul de stratageme. Nu,
din păcate nu sîntem singuri...
Eu nu cunosc singurătatea, cunosc doar incapacita­
tea de a o admite și impasurile în care mă aruncă
această incapacitate... Noi totdeauna pretindem ceva de
la oameni, noi totdeauna așteptăm o recompensă, noi
sperăm într-o întîmplare miraculoasă, de aceea ieșim
în stradă cu sentimentul că aceste speranțe se vor rea­
liza... Mulți însă confundă singurătatea cu izolarea și
cred că dacă se retrag într-un loc ascuns de lume s-au
apropiat de adevăr... Am ascultat multe asemenea pro­
iecte de regenerare spirituală care aveau la bază izo­
larea. De fapt acești oameni nu-și acceptau singurăta­
tea, ei se ducea în locurile acelea retrase cu toată
vanitatea și frustrarea lor... Oamenii care se izolează
au uneori și un spirit de revanșă... Ei sînt convinși că
se vor reîntoarce printre noi cu puteai crescute și ne
vor stăpîni prin superioritatea lor. Departe de a fi pri­
elnică meditației, eu cred că izolarea este o expresie
a urii. Chiar acei „sfinți părinți” care se retrăgeau și
trăiau în peșteri, fără să mai aibă nici un contact cu
oamenii, nu erau de fapt singuri, ei se hrăneau și cu
buruieni, dar și cu iluzia superiorității lor spirituale...
Eu cred că nu poți iubi decît în clipa în care accepți
singurătatea... Această observație e mai curând o pre­
simțire, fiindcă nu cunosc, în profunzime, nici iubirea,
nici singurătatea. Dar în puținele clipe în care mi-am
acceptat singurătatea, am trăit un sentiment de liber­
tate totală, am iubit fără să mai am obsesii, gelozii
sau orgolii, nu-mi mai luam nici o măsură de siguranță.
Și atunci am înțeles că izolarea și singurătatea n-au
nimic comun. Dar acest teritoriu imens m-a înfricoșat.
238
și atunci m-am grăbit să mă întorc pocăit în ograda
mea măruntă, pavată cu certitudini și principii arhi­
cunoscute...
Pesemne nu admit singurătatea fiindcă n-am puterea
să mă privesc drept în față. Sau, și mai grav, nici
nu-mi pun problema să mă privesc drept în față. Dar
simt că viața începe odată cu admiterea singurătății...
 despre sinucidere

Cineva — un bărbat de 35 de ani a venit la

mine în vizită, am discutat ba despre una, ba despre
alta, iar, la sfîrșit, cu puțin înainte de plecare, mi-a
declarat că are de gînd să se sinucidă. Precizez că
era vorba de-un om sănătos, pe care natura nu-1 vitre­
gise cu nimic. Mărturisirea lui m-a întristat, dar nu
m-a zguduit. Simțeam că aștepta din partea mea un
protest, un strigăt... Acel strigăt n-a venit, și bănuiesc
că asta l-a descumpănit. Ar fi vrut măcar să-1 felicit,
ca după o expediție glorioasă la Polul Nord.
— Ce vanitos mai ești... i-am spus eu, în cele din
urmă, candidatului la sinucidere. Cită vanitate trebuie
să fie în tine dacă te-ai gîndit să te sinucizi...
L-am întrebat apoi cum se descurcă în relațiile cu
oamenii, și atunci nefericitul bărbat mi-a dat un răs­
puns care m-a uimit și m-a clarificat.
— Asta e o problemă mai complicată ca sinuci­
derea...
Viitorul candidat la sinucidere se dovedea nu numai
de un orgoliu nemaipomenit, ci și de o trîndăvie spi­
rituală la fel de mare. Îi era greu să se privească drept
în fată, să vadă undo anume s-au încurcat relațiile lui
cu oamenii și cu viata, unde anume a greșit, el se
grăbea — din comoditate — să se sinucidă. Atunci mi-a

240
apărut limpede că sinuciderea e folosită cu atîta grabă
tocmai fiindcă e o soluție comodă, la îndemîna oricui,
înțelegea și el, și asta era cu adevărat zguduitor și nes-
fîrșit de trist că se sinucide de frica de a se cunoaște
pe sine. Ne e mai puțin frică de moarte decît de noi
înșine, cei adevărați. Viitorul candidat la sinucidere
n-avea nimic tragic, părea numai îngrozitor de obosit.
Sinuciderea nu mi se pare suprema disperare, ci toc­
mai incapacitatea de a vedea pînă la capăt adîncurile
acelei disperări. Nu cei disperați se sinucid, ci cei
incapabili să-și trăiască și să-și înțeleagă disperarea.
Sinuciderea e un act de frivolitate. Bineînțeles nu vrem
să polemizăm cu viitorii candidați în sinucidere. Cineva
care avea pretenția de a fi filozof, și unii îl conside­
rau ca atare, susținea ideea că sinuciderea ar fi expre­
sia libertății. Că omul ar fi liber să-și aleagă ziua și
ora morții, că nu e de demnitatea omului să aștepte
hazardul destinului. Știm cu certitudine că de murit tot
vom muri, atunci, de ce atîta grabă ? Moartea e una
din problemele rezolvate de natură, atunci de ce să
ne cheltuim energie într-o problemă care oricum se
rezolvă independent de noi ? Și poate fi sinuciderea
expresia libertății ? Sinuciderea ani este un act de luci­
ditate. Ce fel de libertate interioară poate fi aceea care
se manifestă cînd întunericul coboară asupra noastră ?
E cunoscut că, de pildă, cele mai multe femei, părăsite
sau decepționate, care încearcă să se sinucidă, o dată
salvate prin intervenția medicală, nu mai repetă ten­
tativa. Orgoliul lor s-a declarat mulțumit și cu o încer­
care nereușită. Că sinuciderea e un act de vanitate
ne-o dovedește și dorința, evident nerealizabilă, a mul­
tor asemenea candidați care ar vrea să poată vedea
jalea pe care o lasă în jurul lor trecerea în cealaltă
lume. Cei mai lucizi, înțelegînd că moartea nu le va
241
putea oferi această răsplată, renunță la ideea de a-și
mai pune capăt zilelor. Am precizat, mi se pare, și cu
alt prilej : nu mă refer la sinuciderile provocate de
boli incurabile — asta e o problemă care mă depă­
șește. Eu mă refer la sinuciderile „normale", dacă mă
pot exprima așa. Interesant de remarcat, din acest
punct de vedere, că motivele pentru care oamenii se
sinucid sînt, în general, minore. Nimeni nu se sinucide
din motive foarte serioase. Cînd oamenii sînt supuși
unor mari încercări, chiar și fizice, ei nu se gîndesc la
sinucidere. Sinuciderea e și o formă de răsfăț, un lux
pe care și-l pot permite numai cei care n-au dat piept
cu grozăviile existenței, cu teribile încercări ale vieții.
Cineva cu care discutam aceste probleme, îngrozit
de cruzimea mea, m-a întrebat:
— Dumneata ești totuși un om sensibil. N-ai încer­
cat să te sinucizi niciodată ?
Nu știu dacă cu sînt un om foarte sensibil. Probabil
că nu sînt. Dar ce legătură poate exista între sinucidere
și sensibilitate ? E sinuciderea mărturia unei sensibi­
lități extreme ? Au existat totuși poeți de o mare sen­
sibilitate care și-au dus calvarul pînă la capăt, dar nu
s-au grăbit să se sinucidă. Prietenul meu voia să insi­
nueze că oamenii cu adevărat inteligenți, cu adevărat
sensibili neagă existența, se sinucid, și numai mediocrii,
impostorii mor de moarte bună. Prietenul meu con­
funda sensibilitatea cu sentimentul frustrării. Candidații
la sinucidere sînt niște jigniți, dar nu în aspirațiile lor
poetice, ci în planul lor de realizare individuală. Avînd
o excelentă părere despre sine, ei nu admit că pot fi
înșelați, părăsiți sau ignorați. Oamenii modești nu se
pot sinucide. Curmându-și existența, ci au iluzia că se
răzbună și că pot astfel să atragă atenția asupra marilor
lor calități, care au trecut atît de neobservate. Sinucl-
derea nu este deci un gest gratuit, oricît ar părea de
nebunesc și de ridicol; cei în cauză speră să și profite,
pîndesc anumite avantaje metafizice.
Ar fi totuși nedrept să considerăm sinuciderea doar
ca un gest de supremă vanitate. Sinuciderea este și
expresia urii față de tine însuți, ură care se poate
transforma, în momentele de criză, într-o dorință de
autodistrugere. Duplicitatea atinge apogeul — indivi­
dul se urăște pe sine ca și cum ar urî un străin, cel
mai cumplit dușman, și atunci el se sinucide cu senti­
mentul că face o crimă... E categoria cea mai sumbră,
categoria sinucigașilor asasini. El s-a omorît pe sine
fiindcă nu avea altceva la îndemână. Dacă avea la
îndemînă o altă ființă omenească, el ar fi devenit ușor
— din sinucigaș — asasin. Granița dintre sinucidere și
crimă e uneori greu de stabilit.
 despre nevoia de mărturisire

Totdeauna nevoia mea de mărturisire, ca și a

altora, mi-a stîrnit neîncredere... Puține plăceri se pot
asemui cu nevoia noastră de a ne spovedi. Nici măcar
un act sexual nu se poate compara cu voluptățile unei
spovedanii. Și dacă n-am avea o atît de bună părere
despre noi, cred că n-am simți nevoia de a ne mărtu­
risi. Conștiința superiorității noastre naște nevoia de
mărturisire, și nu sentimentul vinovăției. Analiza vieții
interioare în prezența unui martor, și cu deosebire in
prezența unei femei, se transformă repede într-o plăcere.
Cei mai mulți dintre oameni — și spunînd asta mă
refer evident la mine în primul rînd — au mîndria
existenței lor, chiar și a mizeriei lor, de aceea ei simt
nevoia să se spovedească. Iată de ce eu simt că măr­
turisirea nu e un gest de umilință, ci do orgoliu. E
mai greu, infinit mai greu, să te mărturisești ție însuți,
și mult mai ușor să te mărturisești altuia. Și noi ale­
gem calea cea mai ușoară. Mărturisirea în fața
altuia aduce imediat un element de spectacol, și mai
ales ispita unei recompense imediate, fie chiar sub
forma unei strîngeri de mină. Noi credem că și prin
sinceritatea noastră brutală putem intimida pe cei din
jurul nostru.

244
 Cînd sînt atent cu mine observ că simt nevoia de
a mărturisi numai ceea ce nu înțeleg, sau, mai exact,
numai ceea ce refuz să înțeleg. Orice grozăvie aș înfăp­
tui, dacă aș înțelege-o, n-aș simți nevoia s-o mărturi­
sesc. Dacă am fi credincioși cu noi înșine, n-am avea
nici o mărturisire de făcut...
Dar tocmai fiindcă mi-e lene să înțeleg, sau n-am
curajul să înțeleg, îmi iau suferința și mă duc cu ca
în lume. Sîntem foarte încîntați de capacitatea noastră
de a ne sonda abisul. Avem atunci sentimentul unui
actor care pleacă în turneu cu o piesă de succes sigur...
Odată ce ne-am recunoscut un impas, o criză, o con­
tradicție, căpătăm și mîndria că noi am avut un ase­
menea curaj... și pioasa mărturisire devine o mare vani­
tate. Dacă noi ne recunoaștem din proprie inițiativă
mediocritatea, devenim conștienți de superioritatea
noastră, încîntați că ne zdrobim martorul suferinței
noastre prin cruzimea sincerității. Dacă un altul ne-ar
acuza de mediocritate, am protesta, dar îndată ce noi
facem acest lucru e cu totul altceva. Mărturisirea se
transformă în curînd într-o beție, sîntem în stare să
recunoaștem totul în afară de adevăr... Sîntem în stare
să recunoaștem păcate și mai cumplite, numai să nu
recunoaștem adevărul... Căci mintea noastră ierarhi­
zează pînă și contradicțiile, împărțind existența în
defecte nobile și defecte mediocre. Dar chiar dacă, sub
presiunea acestui impuls, recunoaștem și adevărul, ade­
vărul odată recunoscut, pus pe masă, nu mai este
adevărul. Avem sentimentul că acel adevăr nu ne mai
aparține, i-am dat drumul să zburde în lume. Mărtu­
risirea unei contradicții, unei mizerii ne dă o senzație
de eliberare, ca și cum acea mizerie nu ne mai aparține
din acea clipă. De aceea mărturisirea exprimă și nevoia
noastră de a ne face din martorii zbuciumului nostru

245
niște complici ai suferinței noastre. N-oi ne mărturisim
altora tocmai fiindcă n-avem curajul să ne mărturisim
nouă înșine. Chiar și spovedania religioasă se înteme­
iază pe această eroare... Se pornește de la ideea că e
suficient să-ți mărturisești meschinăria ca să fii absol­
vit de ea... Se spune chiar că un păcat mărturisit e pe
jumătate iertat... Mărturisirea implică deci o răsplată,
și de dragul acestei răsplăți omul e-n stare să mărtu­
risească și păcate pe care nu le-a săvîrșit. Nu noi ne
mărturisim, ci vanitatea umilinței noastre se mărtu­
risește. După cum profund remarcă Dostoievski : nevoia
de a mărturisi o crimă e cea mai bună dovadă că pui
o altă crimă la cale.
Și apoi e aproape de neînțeles să te mărturisești în
fața unui zid de piatră, a unui om care se preschimbă
într-o autoritate ; nu te poți mărturisi decît în fața unui
om care se mărturisește și el, la rîndul lui. Mărturi­
sirea nu poate fi un raport pe caire-1 dăm în fața unei
autorități sacre.
Există însă, cred eu, posibilitatea de a cerceta împre­
ună un fapt, fără nici o idee stabilită în prealabil, de-a
privi cu pasiune realitatea în toate consecințele ei. De
a nu căuta nici mîngîiere, nici răsplată, de a fi stăpînit
numai de pasiunea adevărului și, mal ales, de a ne măr­
turisi în primul rînd nouă ceea ce adesea ne grăbim
să mărturisim numai altora.
 despre minciună

Drama fundamentală a copilăriei este desco­

perirea minciunii și pentru mulți această descoperire
echivalează cu începutul dezechilibrului. Și eu am fost
zguduit cînd am descoperit întâia oară minciuna, pur
și simplu, nu știam de existența ei, cum nu știam de
existența multor altor lucruri. Era o realitate nouă, la
fel de înfricoșătoare ca și boala și moartea. Dar cînd
am descoperit că și eu sînt capabil de minciună, lovi­
tura a fost și mai teribilă. Eu mă socoteam într-un fel
privilegiat, un ales, foarte departe de lumea morții, ca
și de lumea bolii și-a minciunii, lată însă că n-aveam
dreptate. Aveam și eu deci destinul tuturor oamenilor,
— să mint, să mă îmbolnăvesc și să mor. Această des­
coperire m-a și îngrozit, dar m-a și făcut ceva mai
modest.
O simțim cu toții, minciuna nu este doar denatu­
rarea unor fapte, ci ceva mult mai adânc, mai grav,
care roade de la rădăcină sufletul omului. Am fost
uimit de naturalețea cu care mințeau unii oameni. Nici
un efort, nici o ezitare. Minciuna le era firească, pre­
cum respirația. Eram aproape vrăjit de naturalețea, de
spontaneitatea, aș putea spune chiar de ingenuitatea
cu care unii indivîzi mințeau de îngheață apele. Parcă
numai atunci se regăseau pe sine, mințeau fără pic de
rușine, dar mințeau cu liniștea unor patriarhi. Se spune
că sînt oameni care nici nu-și dau seama că mint. E
foarte posibil. Ei mint, ca să zic așa, cu cele mai bune
intenții, ei denaturează avînd conștiința curată. Inexis­
tența sensibilității, a lucidității creează minciunii cele
mai frumoase posibilități de afirmare. Adevărul a murit
de mult în acești oameni, și chiar cînd ei spun ce gîn-
desc, mint. Gîndirea lor e în prealabil deformată, dena­
turată, așa că ei mint fără nici un efort, fără nici un
calcul. întreaga lor existență este minciuna : ce efor­
turi să mai facă ? Nici nu mai trebuie să mintă, n-au
decît să fie spontani... cu ideea că ei „spun ceea ce
gîndesc" sau alții, mai firești, se autocaracterizează:
„ce-i în gușă și-n căpușă”. Ei, și ? Dacă tu ești min­
ciună din cap pînă-n picioare, ce adevăr ai putea să
comunici ?
Minciuna, asta o simțim cu toții in clipele noastre
de maximă luciditate, este expresia fricii do realitate.
Noi chiar dacă nu cunoaștem adevărul, tot ne este
teamă de el, îl ocolim ca pe-o boală care ne-ar putea
fi fatală. Adevărul pe care nu-1 cunoaștem ni-1 imagi­
năm încărcat de dezavantaje, iluzii distruse, plăceri
care se pot pierde, decizii care trebuie imediat luate,
în timp ce minciuna ne dă o senzație de confort și de
continuitate.
In primul rînd, îi mințim pe ceilalți fiindcă ne min­
țim pe noi înșine. Nu e posibil să minți pe vecini și să
(ii sincer cu tine. Această autoamăgire din care se
naște minciuna e un proces îndelung, perfid și compli­
cat. Zi de zi sîntem în situația ingrată de a justifica
imaginea falsă pe care ne-am făcut-o despre noi, de-a
o apăra de loviturile adevărului. Sîntem ca o cetate
mîndră și izolată care se apără cu frenezie împotriva
realității, nu lăsăm să pătrundă viața, o gonim cu ce ne
24 ft
vine la îndemînă. E aici și-un fel de eroism, dar și
multă prostie. N-ați observat cum se schimbă la față
oamenii, cum îngălbenesc de ură la cea mai firavă
adiere a adevărului ? Dacă le spui adevărul au impre­
sia că ai comis o barbarie, de parcă i-ai fi dat afară
iarna din casă. Se simt dezorientați, prăbușiți, arun­
cați într-o lume ostilă și nesigură, și atunci caută ime­
diat o minciună capabilă să le redea acel obtuz echi­
libru.
Atîta timp cît ne temem de moarte sîntem ; inevitabil,
mincinoși. Nu e, desigur vorba de o figură de stil, pro­
blema e prea gravă ca să ne putem permite răsfățuri
de ordin stilistic. Minciuna se naște din refuzul de a
accepta realitatea așa cum este, a noastră, și-a univer­
sului, și atunci minciuna devine o armă, o posibilitate
de a ne întreține iluziile. Nu recunoaștem că vom muri..
Nu recunoaștem că nu sîntem iubiți. Nu recunoaștem
că nici noi nu iubim. Nu recunoaștem uzura biologică
pe care o aduce trecerea timpului. Din acest refuz al
realității se naște minciuna. De aceea, minciuna are,
oricît de banal ar părea acest păcat, și-un sîmbure pro­
fund tragic. Dacă omul ar fi nemuritor, ar mai minți el
cu atîta ușurință ? Nu știm. Oricît de dotat ar fi un
om, oricît de norocos, oricît de mari i-ar fi succesele,
tot e ceva care scîrțîie, ceva care nu merge. Complexi­
tatea extraordinară a vieții nu poate s-o stăpînească
nimeni, poți să fii stăpânul lumii, dar nu poți să fii
stăpînul vieții. Cezar, chiar în clipele lui de maximă
glorie, era înșelat do zburdalnica Cleopatra. Bănuiesc,
după cum mă pricep eu la oameni, că-1 cam scotea din
sărite ideea că poate stăpîni Europa și Africa, și nu
poate stăpîni o femeie nostimă. Această încercare de
a stăpîni mișcarea complexă și imprevizibilă a vieții
naște, în noi, și mă refer evident în primul rînd la mine,
241)
o atroce contradicție, nevoia de a scăpa de loviturile
vieții. Și atunci singura armă pe care o avem la dispo­
ziție este minciuna.
Dar minciuna este o povară insuportabilă, și cine nu
simte această povară înseamnă că s-a înfundat rău de
tot în mocirlă. Dacă am recunoaște adevărul, am vedea
că nu e chiar așa de cumplit. Cumplit și atroce e ade­
vărul nemărturisit, ascuns, adevărul o dată recunoscut
nu mai e nici cumplit, nici neplăcut. Trebuie să ne re­
cunoaștem și înfrângerile, s-ar putea să ajungem o dată
la concluzia că am ieșit învingători tocmai pentru ceea
ce e mai rău în noi și am fost învinși tocmai pentru
ce e mai bun în noi. O, Doamne, de cîte ori n-am fost
iubit amarnic pentru tot ce e mai urât, mai mediocru și
mai artificial în mine ? De cîte ori n-am fost alungat
tocmai pentru ce era mai adînc, mai bun și mai fru­
mos în mine ? Așa că de cîte ori m-am recunoscut așa
cum sînt — cu toate înfrângerile melc, fără plăcerea
vicleană a autoflagelării m-am simțit fericit. Adevă­
rul e iubirea care se naște în noi. Adevărul nu este
reversul minciunii, ci ceva mult mai adînc, ceva care
vine din lumea sensibilității și inteligenței.
 despre personalitate

Prin personalitate noi înțelegem capacitatea

individului de a-și organiza într-o direcție aptitudinile,
de a se îmbogăți permanent cu trăsături de caracter,
cu idei, cu puncte de vedere, cu probleme, cu spaime,
cu certitudini, cu un anume fel de a reacționa în fața
evenimentelor. Tendința firească a unui individ este de
a se deosebi de celălalt individ, de a strânge idei, puncte
de vedere, trăsături de caracter, pentru a se impune,
pentru a se mișca mai liber și cu mai multe șanse de
izbîndă în fața vieții. Cînd cineva reușește să concen­
treze într-un înalt' grad asemenea aptitudini, etice și
intelectuale, victoria pare în întregime asigurată. ,,Avem
de-a face cu o personalitate."
Desigur, în decursul timpului, și chiar în zilele noas­
tre, au existat, există mari filozofi, mari oameni de stat,
mari savanți și mari artiști. Toți acești oameni sînt
numiți într-un termen convențional „personalități". Eu
mă voi referi însă în aceste rînduri nu la personalități,
ci la ideea de personalitate, la consecințele pe care o
asemenea idee le poate avea asupra noastră. Ca întot­
deauna, țelurile noastre sînt deci modeste. Trebuie să
vedem dacă personalitatea e o izbîndă sau un impas.
Mărturisesc că încă din adolescență am fost obsedat
do ideea personalității, cu alte cuvinte, într-un mod mai

251
grosolan dar mai aproape de adevăr, voiam să fiu
„cineva", o personalitate ieșită din comun. Nu știam
exact cum anume, proiectele mole erau lipsite de clari­
tate, dar știu că nutream dorința vehementă de a mă
deosebi de ceilalți. Restul avea mai puțină importanță...
Personalitatea este, cred eu, și-o formă de adaptare, și-o
formă de expansiune. Baudelaire spunea intr-un loc că,
înainte de a se dedica poeziei, a analizat situația ,.la
rece", ca un savant, dornic să vadă exact care zone au
rămas libere, neatinse de geniul altor creatori. Un ase­
menea calcul, nu în domeniul artei, ci în zona mai
mediocră a existenței de fiecare zi, mi-am propus și eu.
Grija mea infantilă era să nu repet o experiență care
a existat înaintea mea, oricît de glorioasă ar fi fost,
la să vedem ce fel de indivizi au existat înaintea mea?
Demonici au fost. Angelici au fost. Obsedați au fost.
Romantici au fost. Exaltați, mistici au fost. Și, după ce
înșiram toate caracterele posibile mă întrebam cu toată
seriozitatea : „Bine, bine, dar eu pe ce drum să apuc ?"
Nu admiteam să-mi lipsească vreo trăsătură de
caracter vulgară sau subtilă, nobilă sau meschină —,
luam tot ce vedeam. La început îmi îmbogățeam perso­
nalitatea cam la întîmplare, luam de unde apucam,
nu-mi făceam nici un scrupul. îmi încorporam cu ușu­
rință trăsături de caracter care nu-mi aparțineau. îmi
azvîrleam în biografia mea interioară chiar și
amintirile altora, pe care le trăiam mai dramatic decît
adevărații lor proprietari. Sigur, acuma ml se pare cu
desăvîrșire stupidă acea goană după trăsături de carac­
ter, idei filozofice, amintiri, dar așa a fost; grija mea
cea mare era să mă îmbogățesc sufletește. Să fie altul
cinic, și eu nu ? De ce ? Așa cum alții voiau să se îm­
bogățească descoperind pămînturi cu petrol sau mine
de diamant, eu voiam să mă căpătuiesc spiritual. Planul
meu era și stupid, și nebunesc. Voiam să adun într-o
singură ființă toată complexitatea omenească posibilă,
așa că nimic nu-mi scăpa. Furam cu nerușinare din
toate părțile, și de la Cezar, și de la frizerul de pe
strada mea. Mi-am dat scama la un moment dat că
această îmbogățire sufletească haotică nu duce nică­
ieri; atunci, după pilda lui Baudclaire, am încercat să
lucrez mai științific, mai metodic, Nu mai împrumutam
chiar orice trăsătură de caracter care-mi ieșea în cale,
selectam, prelucram. între timp aveam deja o persona­
litate, și toate achizițiile mele se făceau în limita și
spiritul acestei personalități.
Dar, cum nu doresc să intru totuși în prea multe
amănunte, vreau doar să precizez că pînă la urmă
mi-am văzut visul cu ochii. Eram cu adevărat „bogat
sufletește". Această bogăție era adunată și din muncă
cinstită, adică din propriile mele chinuri interioare, dar
și prin fraudă și hoție, înnobilându-mă fără rușine și
fără sfială cu chinuri și probleme străine. Și aceste
senzații se amestecau atît de firesc, încât nici eu nu
mai știam care sînt păcatele mele adevărate și care
sînt păcatele mele de împrumut. Eu însă mă purtam
loial, sufeream și pentru cele autentice și pentru cele
împrumutate. Ba, ca să fiu sincer, pentru cele împru­
mutate aveam chiar o tandrețe deosebită.
Toate aceste trăsături de caracter —, impulsuri
secrete, obsesii, calități, defecte, vicii, virtuți, aspirații,
— au început să mă strivească, devenisem sclavul pro­
priei mele personalități, pentru care muncisem aproape
o viață de om. Bine, aveam o personalitate distinctă,
ce dracu să fac cu ea ? S-o îmbogățesc în continuare ?
Nimic nu ini se părea mai străin decît seducătoarea
mea personalitate. Atunci personalitatea mi-a apărut ca
o piedică în calea cunoașterii de sine. Bine, bine, dar

253
cine sînt eu cel adevărat ? Nu mă recunoșteam nici în
trăsăturile mele de caracter, nici în tezele mele filozo­
fice, nici măcar în aspirațiile mele. Personalitatea îmi
apărea ca o închisoare în care m-am aruncat de bună­
voie. Eu singur mă limitasem, amăgindu-mă cu iluzia
unei personalități bogate. Viața mea interioară mi se
părea un fel de baltă stătută în care aruncasem tot ce
găsisem. Eu nu mai înregistram viața așa cum este, eu
selectam din viață numai ceea ce corespundea intere­
selor mele. în fața tuturor problemelor nu mai reacțio­
nam în mod viu, spontan, ci în virtutea caracterului
meu. Stăpânit do această blestemată personalitate, viața
îmi apărea ca o realitate deja trăită. Faptul că eram
recunoscut după ideile mele, după reacțiile mele, mă
întrista.
,,Așa e stilul lui. Așa procedează el" etc. etc. Cînd
unii din critici au susținut că „am un timbru propriu",
tristețea mea a devenit și mai mare. Această perso­
nalitate pentru care trăsesem ca la galere îmi devenise
dușmănoasă și străină, simțeam că n-am nimic comun
cu ea, că personalitatea mea nu e o realitate, ci o
biată strategie. Și totuși iubeam cu patimă această în­
chisoare pe care mi-o construisem cu o stupidă energie
și mândrie. Simțeam însă că lumea e infinită și că o
personalitate, oricît de complexă ar fi, e totuși mărgi­
nită, și ceea ce este mărginit n-are cum să cunoască
niciodată ceea ce este nemărginit. Personalitatea mă
condamna la ignoranță. Cînd priveam bolta stelelor mă
năpădea rușinea față de personalitatea mea, de parcă
ar fi fost o boală venerică. În fața imensității și eter­
nității vieții, ce ridicole îmi păreau bietele mele idei,
bietele mele dorințe, bietele mele trăsături de caracter!
Nici n-aveam puterea de a admira multă vreme bolta
stolelor — infinitul universului mă îngrozea, și atunci.
din frică, mă grăbeam să mă întorc în carcera perso­
nalității. Era strimt, era urît, dar era mai sigur.
„Am să mă eliberez de personalitate", mi-am spus
eu, simțind aproape material că personalitatea ridică
un zid de piatră între mine și realitate. Dar și aceasta
s-a dovedit curînd o viclenie a vieții interioare. Eu nu
voiam să mă eliberez de personalitate, eu voiam să
incorporez în personalitatea mea și această silă de per­
sonalitate, silă care mi se părea foarte nobilă și foarte
metafizică. Unde credeam eu că era sete de puritate
nu se afla decît o nouă lăcomie.
 despre iubirea fața de arta

Arta este iubire și ca implică neapărat co­

municare... Niciodată nu scriem pentru noi — ci, în
primul rînd, pentru ceilalți. Dar oricît s-ar vorbi despre
orgoliul artiștilor, la baza creației stă nevoia dureroasă
de comunicare și, mai puțin, teama de anonimat. Orice
om sensibil, chiar fără s-aibă geniul lui Shakespeare,
trăiește nevoia de comunicare, dorința de a ieși din
spațiul strimt al experienței limitate. Arta ne dă posi­
bilitatea de a comunica și cu cei care au fost înaintea
noastră, și cu cei contemporani nouă, și cu cei care
vor veni, arta e singura capabilă să iasă învingătoare
din bătălia cu timpul, să transforme totul în prezent.
Arta rămîne învingătoare în bătălia cu timpul, fiindcă
nu-și propune de fapt să ducă o asemenea bătălie.
Timpul se războiește cu ridurile femeilor, nu cu arta.
Eternitatea artei nu este o confuzie mistică și nici mă­
car o încercare de a o izola de problemele contempora­
neității. Nu există nici o contradicție între contempo­
raneitatea șl eternitatea artei. Eternitatea este o pro­
blemă de intensitate și nu de timp. Cu toții îl simțim
mai aproape de noi pe Eminescu decît pe nu știu care
poet superficial din același leat cu noi. Adevărul este
etern — numai erorile sînt trecătoare. Nu există erori
eterne.
256
 Eu iubesc arta, fiindcă ea amintește cu tragică per­
severență de noblețea și eternitatea omului. Dacă omul
ar fi o simplă aglomerare de date biologice, el n-ar
avea nevoie de poezia lui Eminescu și muzica lui Bach,
s-ar descurca foarte bine și fără ele. Dar omul este
suprema creație a naturii. Dragostea pentru artă este
dragostea față de esența noastră durabilă... Arta fiind
iubire este în același timp și o creație comună. îți tre­
buie desigur talent să scrii o poezie, dar îți trebuie
talent și să asculți o poezie. Fără oameni capabili să
iubească poezia, muzica, noi, artiștii, n-am exista, ar
însemna să vorbim în deșert... Profeții au, poate, răb­
darea de a vorbi in deșert, noi, artiștii, nu, noi vrem
să fim auziți, înțeleși... Nici măcar gloria nu ne întris­
tează prea tare... Și apoi n-ar fi îngrozitor de trist ca
suspinul unui om să nu fie înregistrat de nici o ființă
din lume ? Artistul care spune că ar putea să trăiască
fără public, fără glorie, minte. Desigur, între public și
artist pot interveni la un moment dat divergențe, cum
pot interveni trecătoare divergențe și în marile iubiri...
Dar un artist care este credincios cu el însuși n-are de
ce să-și facă griji ; numai în acest fel este credincios și
publicului. Dacă te înșeli pe tine, înșeli și publicul... Să
fii credincios publicului și să te trădezi pe tine — asta
e o absurditate Eu am considerat publicul întotdeauna
egalul meu, de aceea i-am și acordat încrederea măr­
turisirii mele Nu te mărturisești decît în fala unui om
în care ai încredere. A nu avea încredere în public e
o nebunie, am avut poate multe păcate, dar pe acesta
nu. Eu am impresia că mă adresez fiecărui om în parte,
nu unei mase amorfe... Și eu trăiesc impresia că Bach
a stris anume pentru mine... Fiecare din noi este în
același timp și creator și spectator... Și eu admit cu
modestie, vicleană sau reală, asta n-are importanță, că
257
 sînt artiști sau filozofi pe care nu-i înțeleg sau care nu
intra în zona mea de preocupări.., însă eu nu transform
ignoranța în superioritate. Dacă, să zicem, pe mine,
Picasso mă obosește, nu înseamnă că limita mea e su­
perioară geniului lui Picasso. Eu cred că în fața artei,
ca în fața oricărui miracol, ca în fața oricărei iubiri,
trebuie să vii și cu puțină timiditate, aș spune chiar cu
puțină umilință... Am avut prieteni scriitori care, la un
pahar de vin, îl luau peste picior pe Balzac... Vanita­
tea noastră nu schimbă lumea obiectivă. Balzac rămîne
tot la locul lui, iar noi tot la locul nostru...
Se spune — în ceea ce privește valorile artistice —
că timpul e cel mai necruțător judecător... Ca să fiu
drept, mă așteptam să fie și mai necruțător... Nu e,
desigur, un paradox, sînt prea obosit pentru asemenea
aventuri... Observ că timpul, despre care tot auzeam în
dreapta și-n stînga că e necruțător, că o criticul cel
mai drept, are și el păcatele lui... Evident — pînă la
urmă toate erorile estetice se vor spulbera, n-am nici
o grijă în privința asta... Dar limitele nu sînt ale timpu­
lui, ci ale noastre... Timpul conservă și capodopera, dar
conservă și opere mediocre... Există, desigur, o explica­
ție... Așa cum există o nevoie de capodopere, există o
nevoie și de opere superficiale. O lucrare mediocră nu
este numai păcatul celui care a făcut-o, ci și a acelui
public care a cerut-o, a iubit-o, a dorit-o. Autoritatea
marilor artiști dovedește însă că publicul se orientează
spre valorile autentice; fără oameni care să-l iubească
pe Bach, muzica lui Bach s-ar fi stins...

Existența oricărui artist este dramatică... Trebuie să

ne ferim aici cu o nobila plictiseală de interpretările
simpliste. A, nu în sensul vulgar, ca el ar avea mai
multe drame psihice sau fizice decât ceilalți oameni, că
ar fi o ființa deosebită. Artistul își conservă, ca să
spun așa, suferința, o supune înțelegerii și face din ea
mijloc de comunicare... înainte de a apărea o metaforă
surprinzătoare, a existat, fiți siguri, o durere care a
născut-o. Eu dau durerii un sens pur, n-o confund,
evident, cu văicăreala vulgară sau cu pesimismul stu­
pid și monoton. Marii artiști nu sînt nici pesimiști,
nici optimiști, ei nu fac decît să înțeleagă viața și să
transmită această înțelegere. A admite realitatea, a
admite că ne naștem, trăim și murim, nu înseamnă de­
loc pesimism, ci, dimpotrivă, eroism... Căci acceptarea
lucidă a legilor firii implică eroism...
Tocmai fiindcă se naște dintr-o experiență directă,
din iubire, din nevoia de comunicare, arta este străină
de meșteșug. Se poate învăța orice pe lumea asta, dar
cum se face un sonet — cu părere de rău — nu se
poate învăța... Arta este o creație neîntreruptă și, ca
orice creație, este liberă de canoane și legi. Meșteșu­
gul a fost întotdeauna speranța secretă a impostorului.
El n-a trăit niciodată nimic autentic, n-a plătit cu nici
o suferință și cu nici o bucurie existența, și crede că
poate lucra asupra cuvîntului... El n-a înțeles nimic,
însă vrea să cizeleze, are „durerea" cuvîntului. Nimic
mai trist și mai ridicol decît un artist care duce o cruce
ce nu-i aparține. Nu... La început n-a fost cuvîntul...
La început a fost o extraordinară pasiune, o extraordi­
nară experiență umană.
Din acest profesionalism vulgar, din această infan­
tilă căutare de metafore, se nasc acele opere limfatice,
arogante și false... Dacă nu ai teamă în fața morții,
foarte bine, taci din gură, ocupă-te cu alte treburi, ni­
meni nu-ți impuhe o suferință pe care n-o ai... Uneori
însă noi invidiem nu numai mașinile altora, ci și pro­
blemele altora...
259
 Departe de mine gândul de a idealiza suferința. S-ar
putea să greșesc, dar eu nu cred că suferința e un
drum spre înțelegerea lumii... Suferința neînțeleasă la
timp poate deveni și ea un tabiet — ca oricare altul...
începem să avem orgoliul suferinței noastre. începem
să avem grija prosperității suferinței noastre, începem
să avem teama de a o pierde, ceea ce ne-ar lovi grav
în amorul propriu... Dar reversul suferinței nu este,
desigur, o bucurie neîntreruptă, un optimism morbid și
excesiv... Eu cred că pasiunea, luciditatea e singura so­
luție. Pasiunea ne oferă o lume mai vastă. Suferința ne
poate izola de oameni, ne poate închide în carcera
dramelor noastre, ne poate duce la concluzia că dramele
noastre sînt singurele drame din univers... Pasiunea
oferă o lume infinită. La flacăra pasiunii vedem și pro­
blemele noastre, dar și splendoare omului și a univer­
sului. La flacăra pasiunii vedem și limitele noastre,
contradicțiile noastre, dar și bolta înstelată a cerului.
Bun sau rău, eu am ales acest drum... Și cred că arta
este expresia celei mai adinei iubiri față de om. Ura n-a
creat nici o capodoperă.
 despre echilibru

Starea de echilibru a fost aspirația dintot-

deauna a omului. Alcătuit din instincte, din idei, per­
sonale sau împrumutate, din sentimente contrarii, din
sensibilitate, omul a încercat să pună ordine, să nu se
lase dominat.
De fapt, dacă ne privim cu atenție, vedem că starea
de dezechilibru, de care puțini sîntem lipsiți, se naște
din trăirea unilaterală. Trăind adeseori numai prin
senzații, conștiința se întunecă, și atunci, disperați, ru­
găm rațiunea să ne scoată din impas. Noi dăm rațiunii
un rol ingrat, acela de a ne scoate din Încurcătură,
transformă rațiunea în ciorba de potroace a bețiilor
noastre senzoriale. Intr-un asemenea caz rațiunea ajunge
prea tîrziu, ea nu mai poate salva nimic din acest
masacru născut de inconștiență. Dezvoltarea excesivă
a senzațiilor sau dezvoltarea excesivă a intelectului
sînt motivele cele mai obișnuite de dezechilibru. Omul
dezechilibrat este un om unilateral. Nu degeaba învă-
țațil, filozofii, marii artiști au implorat oamenii să ducă
o viață armonioasă, să nu se specializeze, sufletește
vorbind, într-o direcție sau alta.
A trăi în echilibru înseamnă a fi împăcat cu tine
însuți. Dar noi sîntem de obicei certați nu numai cu
vecinii noștri, ci și cu noi înșine. Mereu avem ceva să
ne reproșăm. Sîntem străini pînă și de gesturile noas­
tre cele mai intime. Nu ne recunoaștem nici în faptele
noastre. Orice dorință neînțeleasă implică un dezacord,
și asta naște haos interior. Și atunci vrem să intro­
ducem o ordine severă. Dar psihicul nu se poate dere­
tica. Ce fel de ordine poate să facă o minte haotică ?
O ordine pe măsura ei. Un haos la fel de mare pe care
mintea în viclenia ei, îl va numi ordine. Dacă nu ne
înțelegem pe noi înșine nici o ordine nu este posibilă.
Mai devreme sau mai tîrziu, această ordine fragilă se
va întoarce cu forțe sporite, împotriva noastră. Chiar
,,dorința de ordine" e una din expresiile marasmului
interior.
Spuneam înainte că orice dezvoltare unilaterală este
o sursă de dezechilibru, chiar și dezvoltarea excesivă
a intelectului poate duce la marasm. Am văzut oameni
care au fost pur și simplu devorați de inteligența lor
searbădă, înghițiți de vii de puterea lor analitică. O
inteligență seacă, lipsită de sensibilitate, de căldură
umană transformă individul într-o mașină electronică.
O viață în exclusivitate instinctuală degradează în
aceeași măsură individul; el nu mai poate intra în
relații cu totalitatea vieții, devine un biet animal înfri­
coșat, incapabil să mai admire bolta cerului.
Echilibrul, ca și fericirea, nu e o stare care se obține
pentru totdeauna. Dacă am fost odată fericiți, nu în­
seamnă că vom fi fericiți pînă la sfîrșitul vieții. Nu te
poți instala comod în echilibru ca într-un hotel de lux.
Echilibrul, ca și adevărul, ca și iubirea, se realizează
clipă de clipă. Un om echilibrat înțelege imediat, spon­
tan realitatea pe care o are în față. Un om echilibrat
nu-și divide conștiința într-o latură sacră și una laică,
nu-și împarte iubirea în iubire eternă și iubire vulgară,
nu-și împarte existența într-una prezentă și una viitoare,

262
nu se consideră jumătate înger, jumătate animal. Im­
portant ar fi deci unitatea conștiinței, care aduce, ine­
vitabil, unitatea existenței și a universului. Omul echi­
librat nu are vise, fiindcă nu visează decît cei care
nu-și cunosc conștiința, care trăiesc într-o stare de
contradicție. Visele n-au nimic miraculos, nu vin din
altă lume, visele nu sînt decît răzbunarea subconștien­
tului neînțeles sau ignorat. De cîte ori sînt împăcat cu
mine însumi, de cîte ori îmi înțeleg faptele, noaptea se
săvîrșește în liniște, fără vise. Odată cu ignoranța,
odată cu trîndăvia spirituală din timpul zilei, se nasc și
visele, indiferent că sînt feerice sau teribile coșmaruri.
Dar oamenii fericiți, oamenii inteligenți nu visează ni­
ciodată. Să nu ne amăgim : orice vis e dovadă de lene,
întuneric și contradicție.
Există și primejdia falsului echilibru. Mulți oameni
confundă echilibrul cu cîteva formule la care au ajuns,
care le oferă o trecătoare comoditate. Ei se instalează
trainic în acele certitudini și refuză orice impuls al
vieții. Echilibrul autentic este în același timp fragil,
„pe muchie de cuțit", un echilibru care se realizează
dramatic, clipă de clipă. Unii din noi cred că învățații
sînt niște oameni care au ajuns la cîteva idei înalte și,
o dată ajunși acolo, trăiesc liniștiți, fără nici o pro­
blemă Echilibrul nu este un țel de atins, nu este un
obiect pe care poți să-1 urmărești, ci este o stare de
fapt, extraordinar de dinamică, de vie, care se naște
clipă de clipă. Do aceea echilibrul nu se obține o dată
pentru totdeauna. Nu e vorba de a aduna idei rezo­
nabile, asta nu e prea greu, important e ca echilibrul
să se nască de fiecare dată din adâncul ființei tale. Aici,
ideile nu valorează mare lucru. Am văzut oameni cu
idei dintre cele mai tonice, gata să-și pună pistolul la
263
tîmplă. Ideile echilibrate erau împrumutate, pe cînd
marasmul le aparținea organic.
Pînă la urmă, starea de dezechilibru se naște din
trîndăvia spirituală, din incapacitatea de a trăi total,
într-o stare de conștiință, cu toate energiile cu care
ne-a dăruit generoasa natură.
suma r

Despre ipocrizia disperării / 5

Despre iluzia „vieții interioare" / 8
Despre păcatul plictiselii / 13
Despre iluzia superiorității / 17
Despre vulgaritate / 20
Despre vulnerabilitate / 25
Despre puritate / 30
Despre gustul estetic / 32
Despre arta conversației și miracolul tăcerii / 36
Despre timp / 39
Despre geneza intimă a artelor / 43
Despre suferința fizică / 49
Despre vanitatea iertării / 52
Despre tristețea gîndirii automate / 55
Despre cunoașterea de sine / 58
Despre dragostea față de animale / 62
Despre căutătorii de absolut / 65
Despre mizantropie / 69
Despre greață / 71
Despre generații / 75
Despre călătorii / 81
Despre morală / 85
Despre idei / 89
Despre moarto / 94
Despre frumusețea existenței / 97
Despre gelozie / 101
Despre croație / 106
Despre memoriile lui Casanova / 109
Despre tabieturile noastre / 112
Despre relațiile dintre oameni / 115
Despre cultul amintirilor / 118
Despre remușcări și alte plăceri asemănătoare / 120
Despre prejudecata fanteziei / 123
Despre comunicare / 126
Despre sentimentul vinovăției / 129
Despre obișnuință / 132
Despre sentimentul naturii / 135
Despre noutatea relațiilor / 137
Despre starea de contradicție / 141
Despre violență / 144
Despre inteligență / 147
Despre dramele sentimentale / 150
Despre acceptarea realității / 153
Despre simplitate / 156
Despre orgoliu / 159
Despre oboseală / 162
Despre nevoia de spectacol / 165
Despre sinceritate / 168
Despre efort / 171
Despre ierarhizarea talentelor / 174
Despre meditație / 176
Despre ființele nefericite / 179
Despre fericire / 181
Despre certitudini / 184
Despre absurdul existenței / 186
Despre pasiune / 188
Despre ură / 191
Tot despre ură / 194
Despre superficialitate / 197
Despre dorință / 200
Despre fumat / 204
Despre psihanaliză / 208
Despre subconștient / 212
Despre refulare / 215
Despre sexualitate / 219
Despre plăcere / 223
Despre' voință / 227
Despre atenție / 232
Despre singurătate / 236
Despre sinucidere / 240
Despre nevoia de mărturisire / 244
Despre minciună / 247
Despre personalitate / 251
Despre iubirea față de artă / 256
Despre echilibru ! 261
Aparul 1372. Htri ie tipar (nalt 4 de 80 Hrim*.
Coli editoriale 10.04. Coli de tipar 16.f>0. C.Z,
pentru bibliotecile mici 8 R—4.

Lucrare executată sub comanda nr. 253

In întreprinderea Poligrafică ..Tiparul"
Str. Fabrica de chibrituri nr. 9—11.
București. Republica Socialistă RomănJa.