Cultura

Cultura în preistorie
Izvoarele de cercetare a culturii preistorice
Cuvâ ntul „cultură ” provine din latinescul colere, care înseamnă „a cultiva, a avea grijă ”.
Pentru a distinge diferitele populaţii preistorice, contemporane sau care s-au succedat într-un
anumit spaţiu, şi al că ror nume nu ne este cunoscut, arheologia operează cu conceptul de cultură.
Cultura arheologică este definită pe baza tră să turilor specifice ale vieţii materiale şi spirituale
(tipuri de aşeză ri şi locuinţe, rit şi ritual funerar, inventar mobil etc.), aşa cum pot fi
desluşitedin vestigiile descoperite, tră să turi ce individualizează populaţia respectivă de altele,
creatoare ale altor culturi.
O cultură definită arheologic, specifică unui spaţiu geografic şi unei perioade de timp determinate,
corespunde unei unită ţi socio-umane mai mici sau mai mari (trib, uniune de triburi,
populaţie/populaţii). În lipsa izvoarelor scrise, este mult mai greu, dacă nu chiar imposibil de
stabilit, în ce mă sură creatorii unei culturi arheologice pot fi identificaţi şi cu o comunitate etno-
lingvistică .
Preistoria ca ştiinţă , care cercetează trecutul cel mai îndepă rtat al omenirii, prezintă numeroase
particularită ţi în comparaţie cu disciplinele care studiază epocile mai recente ale istoriei. Aceste
particularită ţi se datorează , în mare mă sură , izvoarelor şi metodelor de cercetare, prin care
această istorie îndepă rtată poate fi reconstituită . Metodele de cercetare a istoriei societă ţii
primitive sunt determinate de natura izvoarelor folosite după cum urmează :
Monumentele sunt vestigiile, pă strate pâ nă astă zi, ale creaţiei materiale şi spirituale ale
societă ţilor stră vechi. Monumentele, ca ră mă şiţe ale unei lumi îndepă rtate, dispă rute, sunt izvoare
directe, autentice, un “mesaj” al vremurilor preistorice, receptat de ştiinţa modernă după unii şi
sute de mii de ani. Aceste vestigii pot fi descoperite întâ mplă tor sau în urma unor recunoaşteri
arheologice, tradiţionale, ori a unor prospecțiuni arheologice “moderne” (terestre, subacvatice,
aeriene). Informații mai complete şi mai complexe despre un anumit fenomen al Preistoriei nu pot
fi obţinute însă decâ t prin să pă turi arheologice, care scot la iveală nu numai noi vestigii, ci pun în
lumină şi contextul că ruia acestea îi aparținuseră odinioară . Desigur, şi să pă tura reprezintă doar o
etapă a cercetă rii care continuă , apoi, în laborator, prin investigarea descoperirilor, analizarea
observațiilor fă cute pe teren şi prin interpretarea arheologică -istorică , în ansamblu, a rezultatelor
obținute.
Vorbind despre monumente, avem în vedere nu numai vestigiile arheologice, în sensul strict al
cuvâ ntului, ci şi ră mă șițele omenești, de animale şi de plante, descoperite întâ mplă tor sau în
să pă turi, studiate de ramuri speciale ale paleontologiei, antropologiei, zoologiei şi botanicii.
Osemintele fosile ale omului şi stră moșilor să i direcți, studiate de paleontologie şi
paleoantropologie, constituie izvorul principal în reconstituirea procesului antropogenezei,
încheiat la sfâ rșitul Pleistocenului. Ră mă șițele animale şi vegetale, studiate de paleozoologia şi
paleobotanica fac posibilă reconstituirea faunei şi florei (şi, indirect, a oscilaţiilor climatice) în
diferitele etape ale Pleistocenului şi, implicit, a mediului ambiant în care a evoluat omul în cursul
epocii paleolitice, în diferitele regiuni ale globului. Prin studiul antropologic (şi paleopatologic) al
scheletelor omului modern, poate fi stabilit sexul, vâ rsta, cauza morții şi existența unor maladii,
oferindu-se prețioase date paleogeografice despre creatorii diferitelor civilizații ce au evoluat în
Holocen.
Relicvele
Societă țile “înapoiate” care nu au realizat saltul spre “civilizație”, spre cultura scrisă , urbanism şi
statalitate, pă strâ ndu-și traiul de vâ nă tori – culegă tori sau cultivatori de plante şi crescă tori de
animale primitive, unele ajungâ nd, eventual, să cunoască şi prelucrarea metalelor, pot ilustra, mai
mult sau mai puţin autentic, diferitele epoci ale preistoriei. Tasmanienii, de pildă , în momentul
descoperirii lor tră iau în comunită ți mici, de pâ nă la 50 de indivizi, singura formă de diviziune a
muncii fiind acea după sex şi vâ rstă . Ei şi-au asigurat existența prin cules, pescuit şi vâ nă toare cu
arme simple: ciomegi şi sulițe de lemn, cu vâ rful întă rit în foc. Nu cunoșteau arcul şi, după câ t se
pare, nici armele compuse, prevă zute cu mâ ner. Folosind termenii periodiză rii arheologice, acest
stadiu nu depă şeşte acela de paleolitic, în timp ce australienii, avâ nd instituții sociale complexe şi
o gamă largă de unelte de piatră ce evoluează spre microlit ism, “au ajuns” în mezolitic. Bă știnașii
din Noua Guinee şi Oceania au devenit cultivatori de plante şi crescă tori de animale “neolitici”, iar
unele populaţii “primitive” din Africa au reușit să practice chiar metalurgia fierului, pentru a da
doar câ teva exemple. Populațiile “primitive” sau “naturale”, contemporane civilizațiilor moderne,
şi socotite drept relicve ale timpurilor preistorice, studiate de etnografi, pot deveni; prin
comparație surse ale cunoașterii societă ților stră vechi. Această categorie de izvor devine deosebit
de utilă în cunoașterea acelor aspecte ale vieții preistorice, care se întrupează doar indirect și în
mică mă sură în vestigiile arheologice sau care nu pot fi deduse decâ t în mod excepțional din
acestea. Avem în vedere, în primul râ nd, ceea ce tine de structurile sociale, de credințele şi
practicile religioase, de obiceiurile şi morală , dar şi cunoașterea tehnicilor de producere, a funcției
și a modului de utilizare a diferitelor, obiecte şi instalații.
Elementele creativită ții pot fi vă zute într-o cultură emergentă . Există o acumulare de cunoștințe
pozitive. Acestea sunt, de exemplu, orientarea pe teren prin semne, de că tre stele, de soare,
includerea de noi plante și animale în dietă , un set de materiale noi pentru activită țile
instrumentelor, depă șirea fricii de foc a animalelor și apoi capacitatea de a face foc și de a-l folosi.
Latura activă a culturii se manifestă în dorința oamenilor de a subjuga lumea, de a o face
asemă nă toare cu ei înșiși: așa se nasc mitologia primitivă , prognosticul (ghicitul, semnele) și
magia practică .

Puterea culturală reală a activită ții umane în primele etape ale istoriei este încă foarte mică , dar
creațiile sale stau la baza civilizației moderne.
Era culturii primitive este cea mai lungă din istoria omenirii și, conform periodiză rii arheologice,
include urmă toarele etape principale de dezvoltare:
 Epoca de piatră (40 mii ani - 4 mii ani î.Hr.);
 Epoca bronzului (3-2 mii î.Hr.);
 Epoca fierului (mileniul I î.Hr.).

Caracteristici ale culturii primitive

Epoca de piatră (paleolitic, mezolitic, neolitic) se caracterizează prin unelte de piatră primitive,
construcția primelor bă rci, picturi rupestre, reliefuri și sculpturi rotunde. NS. sunt înlocuite de
creșterea animalelor, un stil de viață sedentar, apariția arcurilor și a să geților (mezolitic). În
perioada 9-4 mii î.Hr. NS. în viața societă ții primitive, creșterea vitelor și agricultura au fost
stabilite, iar tehnica prelucră rii pietrei a fost îmbună tă țită .
Epoca bronzului (3-2 mii î.Hr.) a separat artizanatul de agricultură și a dus la crearea statelor de
primă clasă .
Epoca fierului (mileniul I î.Hr.) a accelerat dezvoltarea eterogenă a culturii mondiale.
Periodizarea istoriei primitive se realizează din diferite motive. În conformitate cu formele de
organizare socială , există :
 comunitatea originală ;
 comunitate de naștere timpurie;
 comunitate de naștere tâ rzie;
 comunitatea vecină .
Aceste etape sunt dominate de consangvinitate și de diviziune naturală a muncii. În funcție de
natura bazei alimentare, rudenia și puterea comunală sunt determinate fie de linia feminină
(hrană abundentă și ușor disponibilă , de origine vegetală predominantă ; matriarhat), fie de linia
masculină (producția de alimente depinde de factori sezonieri; patriarhat). Relațiile de familie și
de că să torie traversează o evoluție complexă , al că rei conținut este consolidarea culturală și
slă birea factorilor biologici (interzicerea relațiilor conjugale strâ ns legate, stabilirea de
parteneriate inter generice de că să torie etc.).
Dezvoltarea economică a unei societă ți primitive trece prin urmă toarele etape:
 economie consumatoare;
 revoluția neolitică ;
 economie producă toare.
Periodizarea cronologică a istoriei primitive este destul de aproximativă . Comunitatea primitivă
a existat pentru cea mai lungă perioadă de timp - de la 1,5 milioane de ani la 100-40 de mii de ani
în urmă . Aceasta este era paleoliticului inferior și mediu. Economia predominantă
(consumatoare) a predominat: ocupațiile principale erau colectarea, vâ nă toarea și mai tâ rziu -
pescuitul. Prelucrarea pietrei este foarte primitivă (aproximativ 10 operații).
Comunitatea primitivă a condus de la 100 la 40 mii de ani pâ nă la 10 - 5 mii de ani în urmă
(excluzâ nd comunită țile izolate care au pă strat ră mă șițele sistemului tribal pâ nă în prezent),
începâ nd din paleoliticul superior, în epoca mezolitică și în sus la neoliticul timpuriu. Aceasta
este perioada de glorie a culturii primitive. Realizarea unei varietă ți de unelte din piatră necesită
un numă r mare de operații (pâ nă la 300). Gradul de perfecțiune al acestor instrumente este
mare. Deci, oamenii primitivi ar fi putut efectua operații chirurgicale cu cuțite de obsidian. În
această perioadă , există o tranziție treptată de la colectare la agricultură , în principal în acele
locuri în care plantele de cereale au crescut. Unele animale (capre, oi, câ ini, cai, porci, tauri, vaci)
sunt domesticite. Dezvoltarea echitației, inventată în stepele Europei de Est, a avut consecințe
culturale semnificative.
Oamenii antici au inventat primele materiale culturale - ceramică , fire și țesă turi. Au apă rut
mijloace de transport - canoe, să nii, schiuri și cu invenția roților - că ruțe.
O importanță deosebită în istoria culturii primitive a fost Revoluția neolitică - o lungă perioadă
istorică care a marcat trecerea de la însușirea la economia producă toare. Agricultura a adus
schimbă ri enorme în viața oamenilor: aprovizionarea cu alimente, care poate fi depozitată mult
timp, se îmbună tă țește; ritmul și volumul muncii agricole schimbă organizarea socială , există o
diviziune socială a muncii. Populația este în creștere, apar așeză ri fortificate - așeză ri mari care
au existat stabil de multe secole. Acumularea de cunoștințe despre plante este însoțită de
inventarea tehnicilor agricole și a instrumentelor agricole, de fapt, selecția artificială se
efectuează în creșterea animalelor.
Centrele apariției agriculturii sunt Asia de Vest, Valea Râ ului Galben, Asia de Sud-Est și America
Centrală (Mesoamerica). Întrucâ t agricultura nu apare peste tot, ci în locuri diferite și în
momente diferite, revoluția neolitică a devenit un factor puternic în dezvoltarea culturală inegală
a regiunilor.
Ultima perioadă a culturii primitive este dezintegrarea clanului și apariția unei comunită ți proto-
ță ră nești sau vecine. Limita cronologică a acestei perioade este de acum 10-5 mii de ani. Conform
semnelor arheologice, acesta este momentul neoliticului tâ rziu, care se caracterizează prin
extinderea zonei agricole și trecerea la utilizarea metalului, în primul râ nd în acele locuri în care
existau ză că minte de minereu (Asia de Vest). În cele mai dezvoltate regiuni s-a format baza
primelor civilizații arhaice.
Apariția laturii spirituale a culturii datează din epoca paleolitică . Cea mai veche dovadă , deși
extrem de rară , este înmormâ ntarea neanderthalienilor din era Aschelle (acum mai bine de 700
de mii de ani). Pentru obiectele individuale gă site în înmormâ ntă ri, se poate face o presupunere
cu privire la apariția ideilor de cult, a rudimentelor mitologiei primitive și a cunoașterii pozitive.
Există descoperiri arheologice care indică faptul că obiectele naturale sunt utilizate pentru
activitatea vizuală naturală , în care cercetă torii vă d un prototip de artă .
Cultura primitivă se caracterizează printr-un ritm lent de schimbare, mijloace și obiective de
activitate. Totul din el este axat pe repetarea modului de viață , obiceiurilor și tradițiilor stabilite
odată . Este dominat de ideile sacre (sacre), canonizate, în mintea unei persoane.
Cea mai semnificativă tră să tură a istoriei primitive este că conștiința naștentă este încă complet
scufundată în viața materială . Vorbirea este legată de lucruri, evenimente și experiențe specifice.
Percepția figurativ-senzorială a realită ții prevalează . Gâ ndirea și va apă rea în cursul acțiunii
directe a indivizilor. Spiritualitatea nașterii nu este împă rțită în tipuri separate. Această
caracteristică a culturii se numește sincretism și caracterizează starea sa nedezvoltată .
Principala caracteristică a culturii primitive este sincretismul (conexiunea), adică
indivizibilitatea formelor sale, fuziunea dintre om și natură . Activitatea și conștiința oamenilor
primitivi sunt identificate cu tot ceea ce vă d în jurul lor: cu plante, cu animale cu soare și stele, cu
rezervoare și munți. Această legă tură se manifestă în cunoașterea artistic-figurativă a lumii, în
interpretarea ei religioasă și mitologică
A doua caracteristică distinctivă a culturii primitive este ne alfabetizarea ei.
Acest lucru explică ritmul lent de acumulare a informațiilor, precum și încetinirea dezvoltă rii
sociale și culturale. Sincretismul, adică indivizibilitatea, își avea ră dă cinile în activită țile de
producție ale oamenilor primitivi: vâ nă toarea și culegerea erau moștenite de om din metodele
animale de consum al naturii, iar fabricarea instrumentelor era asemă nă toare cu activitatea
creatoare a omului absent în natură .
Deci, om primitiv, la început, prin natură , culegă tor și vâ nă tor și abia mult mai tâ rziu crescă tor
de vite și fermier.
Elementele culturii spirituale s-au conturat treptat. Aceasta:
 elemente primare ale moralei;
 percepția mitologică a lumii;
 primele forme de religie;
 ceremonii rituale și artă plastică primară .
Principala condiție pentru începutul procesului cultural a fost limba. Discursul a deschis calea
că tre autodeterminare și auto-exprimare a unei persoane, a format o comunicare verbală orală .
Acest lucru a fă cut posibil să se bazeze nu numai pe structura colectivă a gâ ndirii, ci și să aibă
propriile opinii și reflecții asupra evenimentelor individuale. O persoană începe să dea nume
obiectelor, fenomenelor. Aceste nume devin simboluri. Treptat, obiectul, animalele, plantele și
omul însuși își ocupă locul, desemnat de cuvâ nt, în realitate și astfel formează o imagine generală
a culturii lumii antice.
Conștiința primitivă este, de asemenea, în primul râ nd colectivă . Pentru pă strarea și
supraviețuirea clanului, toate manifestă rile spirituale trebuie să respecte strict cerințele
generale, care sunt stabile. Primul regulator cultural al comportamentului uman este cultura
tabuului, adică interzicerea actului sexual și a uciderii membrilor grupului lor, care sunt
recunoscuți ca rude de sâ nge. Cu ajutorul unui tabu, distribuția alimentelor este reglementată ,
inviolabilitatea liderului este protejată . Pe baza tabuurilor, mai tâ rziu s-au format conceptele de
moralitate și legalitate.
Cuvâ ntul tabu este tradus ca o interdicție, iar procesul de tabu în sine apare împreună cu
totemismul, adică credința într-o relație consanguină între gen și planta sau animalul sacru.
Oamenii primitivi au recunoscut dependența de acest animal sau plantă , l-au venerat.
Caracteristici ale culturii primitive. Vâ nă toare

În primele etape ale societă ții primitive, limbajul și vorbirea erau încă foarte primitive. În acest
moment, principalul canal de comunicare al culturii era activitatea de lucru. Transferul de
informații privind operațiunile de lucru avea loc într-o formă non-verbală fă ră cuvinte. Afișarea
și imitația au devenit principalul mijloc de predare și comunicare. Anumite acțiuni eficiente și
benefice au devenit exemplare și apoi au fost copiate și transmise din generație în generație și
transformate într-un ritual aprobat.

Deoarece relațiile cauzale dintre acțiuni și rezultate cu o dezvoltare insuficientă a limbajului și a

gâ ndirii nu au ră spuns bine la conștiință , atâ t de multe acțiuni practic inutile au devenit ritualuri.
Întreaga viață a omului primitiv a constat în efectuarea multor proceduri rituale. O parte
semnificativă a acestora a sfidat explicația rațională , avea un caracter magic. Dar pentru omul
antic, ritualurile magice erau fă cute la fel de necesare și eficiente ca orice muncă .
În acest stadiu, conștiința mitologică devine fundamentul spiritual al culturii primitive. Mitul
explică totul, în ciuda puținelor cunoștințe reale. Ele învelesc toate formele de viață umană și
acționează ca principalele „texte” ale culturii primitive. Difuzarea lor orală asigură unitatea
opiniilor tuturor membrilor comunită ții tribale asupra lumii din jurul lor. Credința în miturile
„lor” întă rește opiniile comunită ții asupra realită ții înconjură toare și, în același timp, o separă de
„cei din afară ”.
În mituri, informațiile practice și abilită țile activită ții economice sunt fixate și sfințite. Datorită
transmiterii lor din generație în generație, experiența acumulată de-a lungul mai multor secole
este pă strată în memoria socială . Într-o formă coerentă nediferențiată („sincretică ”), mitologia
primitivă conține rudimentele principalelor zone ale culturii spirituale care vor ieși din ea în
etapele ulterioare ale dezvoltă rii - religie, artă , filozofia științei. Trecerea de la o societate
primitivă la niveluri superioare de dezvoltare socială , la tipuri de cultură mai dezvoltate în
diferite regiuni ale Pă mâ ntului a avut loc în moduri diferite.
Formele originale ale religiei
Formele originale ale religiei pot fi considerate și primele forme ale culturii spirituale. Să le
enumeră m:
 Totemism - (totem - „felul să u”) - venerarea unui clan, a unui trib al unui animal, plantă
sau obiect, care este considerat stră moșul clanului. În epoca paleolitică , încă nu există cult
al obiectului totem. I se cere ajutor, este mulțumit de daruri; vâ natul, mâ ncarea, numirea
lui „adevă rată ” sunt tabuuri (interzise). Totuși, dacă totemul „nu s-a descurcat” cu
îndatoririle sale, acesta a fost pedepsit. Totemismul acționează astfel ca unul dintre
mijloacele culturale de organizare a mediului uman.
 Animism - (anima - „suflet”) - credință în existența spiritelor, în prezența unui suflet la
oameni, animale, plante. Oamenii percepeau totul în jurul lor ca fiind asemă nă tor cu ei
înșiși - adică ca fiind capabili de mișcare, activitate, ră spuns. Astfel, orice obiect ar putea fi
prietenos sau ostil unei persoane. Animismul reflecta observarea oamenilor, un sentiment
intuitiv al puterii legilor naturii. În lupta pentru supraviețuirea genului, aceste proprietă ți
erau extrem de necesare.
 Fetișism (din cuvâ ntul portughez pentru talisman, amulen) - atribuirea proprietă ților
supranaturale obiectelor neînsuflețite, fie că este vorba de o piatră cu o formă
neobișnuită , colțul unui animal sau o suliță „sacră ”. Fetișurile sunt obiecte culturale,
iconice, al că ror scop principal este de a compensa slă biciunea unui om primitiv în fața
forțelor naturii.
 Magie - credință în realitatea ritualurilor speciale (poate fi dragoste, dă ună toare, agricole
etc.). Magia (în greacă - vră jitorie) a fost expresia maximă a puterii și, în același timp, a
slă biciunii spiritualită ții primitive. În el gă sim o fuziune complexă de cunoștințe pozitive,
abilită ți, dintre care multe sunt pierdute de omul modern și mijloace iluzorii de
influențare a realită ții. În conformitate cu obiectivele impactului, ei fac distincția între
magia comercială , militară , vindecă toare, iubirea, magia dă ună toare. La origini, magia era
proprietatea tuturor membrilor colectivului tribal, dar ulterior se specializează , bă trâ nii
sau experții experți (șamanii) devin purtă torii să i. În magie, natura creativă ,
transformatoare a culturii este evidentă .
Credințele primitive aveau nevoie de expresii colective, eficiente - culte. Cele mai vechi erau
cultele soarelui, focul, animalele de vâ nat, cultul funerar. În epoca de glorie a comunită ții
clanului, cultul matern al clanului (cultul stră moșilor, cultul fertilită ții) capă tă o semnificație
specială . Revoluția neolitică dă naștere cultelor agricole și, de asemenea, transformă toate
credințele primitive, deplasâ nd treptat elementele zoomorfe, „animale” din ele.

Astfel, într-o societate primitivă , se formează premisele pentru formarea tuturor formelor de
spiritualitate. Apariția lor este justificată de necesitatea socială . În același timp, există un numă r
mare de fapte, a că ror semnificație culturală nu a fost încă dezvă luită . Acestea sunt, de exemplu,
scopul și tehnologia structurilor megalitice, cum ar fi Stonehenge în Anglia, semnificația unor
picturi rupestre, originea cunoașterii astronomice în râ ndul dagonelor din Africa și a
aborigenilor din Australia. Poate că secretele culturii primitive vor fi în continuare utile pentru
omenire.