O scrisoare pierdută

de I.L.Caragiale
Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale este a
treia dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic. Fiind o comedie de
moravuri, sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din
farsa electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic (în proză sau în versuri) care stârneşte râsul
prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un
final fericit şi, deseori, un rol moralizator. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa
însuşirilor morale, a capacităţilor intelectuale sau a statutului social. Conflictul comic este
realizat prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Sunt prezente formele comicului: umorul,
ironia şi diferite tipuri de comic (de situaţie, de caractere, de limbaj, de nume). Încadrându-se
în categoria comediilor de moravuri (prin satirizarea unor defecte omeneşti), piesa prezintă
aspecte din viaţa politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră) şi de
familie (triunghiul conjugal Trahanache- Tipătescu- Zoe) a unor reprezentaţi corupţi ai
politicianismului românesc.
Cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea este marcată de o serie de metamorfoze
sociale, politice, economice şi culturale, transformări regăsibile şi în modul în care fiinţa
umană înţelege să se raporteze la sine şi la lumea în care trăieşte. Aceste schimbări de viziune
sunt reflectate şi în literatură, prin apariţia unui nou curent, manifestat ca o reacţie anti-
romantică, realismul. Astfel, dacă pentru scriitorii romantici natura era percepută ca o sursă
de inspiraţie transfigurată artistic prin fantezie, pentru scriitorii realişti, natura, realitatea
exterioară în ansamblu devine un obiect de analiză, supus finei observaţii, criticii artistului. În
plan autohton, principiile estetice ale noului curent literar prind contur prin operele marilor
clasici. Alături de Ioan Slavici sau Ion Creangă, întreaga creaţie artistică a lui Ion Luca
Caragiale (de la schiţe până la nuvele sau dramaturgie) reflectă preferinţa scriitorului pentru
estetica realismului. Reprezentativă în acest sens este comedia de moravuri O scrisoare
pierdută, în care se întâlnesc elemente de realism şi de clasicism.
În primul rând, caracterul realist al piesei caragialiene se evidenţiază la nivelul
intenţiei dramaturgului de a realiza o literatură de tip mimetic. Într-adevăr, la fel ca
Balzac, Caragiale îşi imaginează lumea ca pe o imensă scenă de teatru, ca pe o vastă
„comedie umană”. Dar, spre deosebire de scriitorul francez, dramaturgul român nu respectă
întocmai principiile estetice ale mimesisului. Pentru el, aşa cum afirmă Titu Maiorescu,
realitatea devine doar un pretext pentru a crea tipologii umane şi situaţii cu caracter general
valabil. Caragiale reflectă în creaţia sa realitatea dintr-o perspectivă critică şi ironică, astfel
încât se poate afirma că O scrisoare pierdută aparţine realismului critic.
În al doilea rând, Caragiale respinge patetismul şi retorismul exagerat din teatrul
romantic, manifestând interes pentru principiile de creaţie ale clasicimului şi realismului.
Acest aspect este observabil îndeosebi la nivelul construcţiei personajelor, care
întruchipează caractere, tipologii umane. Dramaturgul creează o adevărată galerie
tipologică de personaje cu punct de plecare în comedia clasică. Personajele din comedii au
trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică. Caragiale este considerat cel mai mare
creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează
într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături.
Pompilu Constantinescu precizează în articolul Comediile lui Caragiale nouă clase
tipologice, dintre care următoarele sunt identificate şi în O scrisoare pierdută: tipul
încornoratului (Trahanache), tipul primului-amorez, al donjuanului (Tipătescu), tipul cochetei
şi al adulterinei (Zoe), tipul politic şi al demagogului (Tipătescu, Caţavencu, Trahanache,
Farfuridi, Brânzovenescu, Dandanache), tipul funcţionarului (Pristanda), tipul cetăţeanului
(Cetăţeanul turmentat), tipul confidentului (Pristanada, Tipătescu, Brânzovenescu), tipul
raisoneurului (Pristanda). Dar scriitorul depăşeşte cadrlul comediei clasice, avînd capacitatea
de a-şi individualiza personajele prin comportament, limbaj, nume, dar şi prin combinarea
elementelor de statut social şi psihologic. De exemplu, Zaharia Trahanache reprezintă tipul
încornoratului, ramolit şi dezechilibrat în viaţa politică, naiv şi influenţabil în plan familial.
Ştefan Tipătescu este amorezul, donjuanul din comedia clasică, dar se identifică şi cu
parvenitul, tip uman impus în plan literar de realism. Zoe Trahanache este adulterina şi
cocheta, distingându-se însă de toate personajele feminine din teatrul lui Caragiale prin
inteligenţă şi prin modul în care luptă pentru a-şi atinge scopul. Ea se înscrie în categoria
femeilor voluntare. Nae Caţavencu este tipul demagogului, al ipocritului, fiind surprins în
planul discursului dramatic în ipostaza păcălitorului păcălit.
Caracterul realist al piesei se reflectă şi în plan tematic. O scrisoare pierdută
abordează tema moravurilor sociale, surprinse atât în plan politic, cât şi în planul vieţii
de familie. Caragiale satirizează imaginea unei clase politice degradate din punct de vedere
moral, o clasă politică pentru care demagogia, parvenitismul, şantajul, urmărirea interesului
personal reprezintă un modus vivendi.
O scenă reprezentativă pentru tema piesei este discursul electoral rostit de Nae
Caţavencu, în Scena V, Actul III. Caţavencu este un personaj histrionic. Se îndreaptă spre
tribună plin de importanţă, tuşeşte, bea apă, îşi şterge sudoarea de pe frunte, arătându-se,
aşadar, puternic emoţionat. Deţine arta disimulării, asfel încât începe să plângă atunci când
vorbeşte despre „ţărişoara mea, România”. Personajul este construit pe baza discrepanţei
dintre esenţă şi aparenţă, o adevărată sursă a comicului de moravuri, incultura sa contrastând
comic cu pretenţia de erudiţie. Vrea să pară un bun patriot care îşi doreşte cu orice preţ
progresul ţării, dar în realitate comportamentul său este axat pe parvenire. Întregul său discurs
îi reflectă atât lipsa de cultură, cât şi incoerenţa logică. Incultura se reflectă în folosirea
incorectă semantic a neologismelor, în etimologie populară (pentru el faliţii sunt oamenii de
fală, iar capitaliştii, locuitorii capitalei) sau în lipsa de proprietate a termenilor (liber-
schimbist, travaliu, imputare). Fiind un personaj care se defineşte, în primul rând, prin
vorbire, Caţavencu realizează un caleidoscop al abaterilor de la normele de exprimare corectă
şi de la coerenţa logică de un comic neegalat: truismul (Istoria ne învaţă anume că un popor
care nu merge înainte, stă pe loc, ba chiar dă inapoi), asociaţiile incompatibile, nonsensul
(Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire),
echivocul (vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani unde cel dintâi sunt eu... între
fruntaşii politici), nepotrivirea rezultată din interferenţa stilurilor (îi vorbeşte lui Pristanda în
stil oratoric, renunţând la stilul familiar, adecvat situaţiei).
O altă secvenţă reprezentativă pentru tema comediei se regăseşte în Scena VI, Actul
II şi ilustrează modul în care relaţiile personale influenţează viaţa politică. Pentru a surprinde
degradarea valorilor morale ce caracterizează noua clasă socială, burghezia, dramaturgul
creează triunghiul conjugal Zaharia Trahanache – Zoe - Ştefan Tipătescu. Scrisoarea de amor
trimisă de prefectul Ştefan Tipătescu amantei sale, Zoe Trahanache, şi pierdută de aceasta
reprezintă punctul de fugă al întregului discurs dramatic. Imoralitatea devine cu atât mai
pregnanată, cu cât un obiect intim, de interes personal produce un adevărat haos în lumea
politică din capitala acelui judeţ de munte. Epistola amoroasă devine obiect de şantaj care îi
asigură puterea, cel puţin la nivel ipotetic, celui care o deţine. În secvenţa menţionată, Zoe
joacă o adevărată comedie a slăbiciunii feminine, pentru a-l determina pe Tipătescu să-l
susţină în alegeri pe adversarul politic, Caţavencu: Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale
politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, atunci lasă-mă! Să mor... În cele din
urmă aparenta autoritate a prefectului cedează în faţa sentimentelor, astfel încât acceptă să-l
susţină în alegeri pe contracandidatul politic.
Un element de structură şi de limbaj semnificativ pentru comedia O
scrisoare pierdută este conflictul. Conflictul dramatic principal este unul exterior şi constă în
confruntarea pentru puterea politică, pentru obţinerea funcţiei de deputat, între cele două
tabere adverse: cea aflată la putere (care îl susţine pe Tache Farfuridi) şi opoziţia
(reprezentată de intelectualii din redacţia ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, care susţin
candidatura lui Nae Caţavencu). Acest conflict principal este particularizat prin altele
secundare: între Ştefan Tipătescu şi Nae Caţavencu, între Farfuridi-Brânzovenescu care se
tem de trădare din partea reprezentaţilor puterii locale, între Tipătescu şi Zoe. Conflictul
comic are la bază discrepanţa dintre esenţă şi aparenţă, dintre ceea ce vor să pară personajele
şi ceea ce sunt ele cu adevărat. Este utilizată tehnica amplificării treptate a conflictului: o
serie de procedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte
de situaţie, introducerea unor elemente surpriză, anticipări, amânări) menţin tensiunea
dramatică la un nivel ridicat, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale.
Limbajul reprezintă un alt element de structură şi de limbaj semnificativ
pentru această operă dramatică. Limbajul este principala modalitate de individualizare a
personajelor. Formele greşite alae cuvintelor, erorile de exprimare, ticurile verbale denotă
incultura, statutul de parvenit sau trăsături psihologice ale personajelor comice. Vorbirea
constituie criteriul după care se stabilesc două categorii de personaje: parveniţii, care îşi
trădează incultura prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului şi personajele cu
carte (Tipătescu şi Zoe), ironizate însă pentru legătura amoroasă extraconjugală. Limbajul
politicienilor demagogi, avocaţi de profesie, adversari în lupta pentru mandatul de deputat,
trădează în cazul lui Caţavencu incultura, iar în cazul lui Farfuridi prostia (evidenţiată tocmai
de pretinsa inteligenţă pe care crede că o probează prin răspunsurile imbecile). Ei se întrec în
discursuri patriotarde în care nonsensul şi paradoxul demonstrează incultura şi snobismul.
Pretinsa erudiţie a lui Caţavencu este „trădată” de formularea principiilor sale: Scopul scuză
mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta! (de fapt, Machiavelli). În cazul lui Farfuridi confuzia
opiniei este exprimată prin nonsens: Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască,
primesc! dar să nu se schimbe nimica;ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se
schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale. Prostia şi imoralitatea acestui
personaj sunt redate de alte nonsensuri: Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători sau Trebuie
să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!
O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale rămâne o creaţie reprezentativă atât pentru
viziunea despre lume a scriitorului, cât şi pentru realismul românesc din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Piesa provoacă râsul, dar în acelaşi timp atrage atenţia cititorilor/
spectatorilor, în mod critic, asupra „comediei umane”.