Introducere în terapia psihanalitică.
Volumul 3 75
15
Analiza rezistenţelor
lături de recunoașterea și înţelegerea proceselor in-
A teracţionale inconștiente în contextul transferului și
contratransferului, luarea permanentă în considera-
ţie a rezistenţei în terapia analitică este caracteristica esenţială
care diferenţiază psihanaliza de alte procedee terapeutice.
În formele de psihoterapie suportive, care nu urmăresc des-
coperirea conflictelor, mecanismele de apărare ale pacientului
sunt întărite sau chiar se creează noi formaţiuni defensive,
compatibile cu organizarea defensivă anterioară, pentru a sta-
biliza încă și mai mult echilibrul nevrotic. Formele de terapie
care neagă existenţa conflictului intrapsihic și care pun apari-
ţia tulburării pe seama unor factori sociologici (de exemplu
unele versiuni ale teoriei sociologice ale etichetării), favorizea-
ză negarea, refularea și raţionalizarea. Abordările comporta-
mentale care contestă o psihodinamică care să stea la baza
simptomelor, întăresc și ele mecanismele de apărare, de exem-
plu refularea, negarea, deplasarea și formaţiunile reacţionale,
iniţiate de pacient în formarea simptomului.
Dimpotrivă, în formele de terapie orientate psihanalitic
se tinde către o conștientizare treptată a diferitelor manifes-
tări ale rezistenţei și o cedare graduală a acesteia. Învingerea
rezistenţelor nu se obţine prin presiune, sugestie, privare sen-
zorială sau vorbe bune, așa cum se practică în alte forme de
terapie, ci printr-o înţelegere răbdătoare și empatică a moti-
velor care au luat fiinţă pe parcursul istoriei de viaţă, care îl
74±
fac pe pacient să fie precaut, anxios, ezitant, jenat sau retras
și ostil.
În acest proces de înţelegere, analistul este ajutat de luarea
în considerare a impresiilor transferenţiale și contratransferen-
ţiale, de empatia sa instruită analitic și de reflecţia permanen-
tă asupra propriilor sale tendinţe conflictuale nevrotice.
15.1 Istoric
Faptul că uneori pacienţii lui Freud refuzau să fie hipnoti-
zaţi sau că în hipnoză puneau între paranteze anumite teme
și nu vorbeau despre amintiri importante, l-a condus pe Freud
la ideea că o forţă psihică a pacientului se opunea eforturilor
sale de a conștientiza amintirile patogene. Această rezistenţă
de a abreacţiona impresii investite afectiv a prilejuit la origi-
ne și formarea simptomului.
Freud a presupus că motivele determinante care au dus la
constituirea rezistenţei trebuie căutate în rușine, în autoculpa-
bilizare sau în frica de a fi rănit. Procedura presiunii, practi-
cată de el după ce a renunţat la hipnoză era menită să decu-
pleze voinţa conștientă a pacientului și pe această cale să fa-
ciliteze apariţia reprezentărilor respinse și incompatibile cu
sentimentele morale ale persoanei. Cheltuiala de energie a
analistului corespundea cheltuielii de energie a pacientului,
pe care Freud a numit-o rezistenţă împotriva eforturilor me-
dicului. În 1895 el scria:
„… o forţă psihică… a împins la origine reprezentarea pato-
genă afară din asociaţie și s-a opus reîntoarcerii ei în amintire. Ne-
cunoașterea istericului era deci de fapt o dorinţă mai mult sau
mai puţin conștientă de a nu ști, iar sarcina terapeutului consta
în învingerea acestei rezistenţe de asociaţie prin travaliul psihic.“
(1895)
Din punctul de vedere actual nu este greu să recunoaștem
fantasmele transferenţiale evocate neintenţionat de Freud prin
±75
 76 Wolfgang Mertens
această concepţie și această procedură de la începuturile psih-
analizei: o figură parentală puternică și infailibilă încearcă să
înfrângă voinţa pacientului și îl lasă pe acesta să regreseze la
stadiul de copil îndărătnic, cu ajutorul așezării mâinii și pre-
siunii pe frunte.
În alte orientări terapeutice moderne putem întâlni până
în ziua de astăzi mult din această atitudine terapeutică origi-
nară sugestivă și autoritară, dar și la mulţi psihanaliști se gă-
sesc aproape întotdeauna resturi ale acestei concepţii, anume
că rezistenţa pacientului este îndreptată împotriva terapeutu-
lui și de aceea trebuie învinsă cât mai repede posibil. De aceea
nu se poate trece cu vederea existenţa unei atitudini conștien-
te de opoziţie — de cele mai multe ori trecătoare — a pacien-
tului faţă de procesul analitic, care însă nu formează nucleul
a ceea ce psihanaliza numește rezistenţă.
Dacă la origine rezistenţa a fost văzută ca o forţă opoziţio-
nală a pacientului faţă de amintire și de asociaţiile libere,
Freud a extins-o subsumându-i toate atitudinile și modalită-
ţile comportamentale care se opuneau scopurilor și modalită-
ţilor procedurale ale tratamentului psihanalitic. Revizuirea te-
oriei seducţiei și cunoașterea crescândă a importanţei mișcă-
rilor pulsionale infantile au adus cu ele o nouă cunoaștere de-
spre faptul că rezistenţa nu se îndrepta numai împotriva con-
știentizării evenimentelor traumatice, ci și împotriva mișcări-
lor pulsionale inacceptabile (ceea ce în prezent pare a fi de
multe ori uitat).
În lucrarea sa „Omul cu șobolani“ (1909d) Freud a dat de
înţeles că în tratamentul psihanalitic trebuie să ţinem seama
de o „rezistenţă constantă“, ca de exemplu când pacientul aso-
ciază într-un anumit fel.
Între 1900 și 1926 înţelegerea lui Freud despre diferitele ca-
uze ale rezistenţelor s-a extins mult: în 1905 el recunoștea „be-
neficiul secundar al bolii“; în 1912 el s-a ocupat îndeaproape
de rezistenţa de transfer, pe care o vedea ca o piedică puter-
nică în calea tratamentului analitic; în 1918 el descrie cum pa-
cienţii pot să scoată chiar beneficii din transfer și să le folo-
sească drept rezistenţe împotriva elaborării. Cel mai impor-
76±
Introducere în terapia psihanalitică. Volumul 3 77
tant a fost însă momentul în care Freud a recunoscut că efi-
cienţa terapeutică nu ţine de regăsirea amintirilor uitate, ci nu-
mai de învingerea rezistenţelor.
„Astfel trebuie să ne decidem să retragem cunoașterii impor-
tanţa pe care i-am atribuit-o și să punem accentul pe rezistenţe,
care au cauzat necunoașterea la momentul ei și care ar fi și acum
gata să o apere. Cunoașterea conștientă era însă neputincioasă
împotriva acestor rezistenţe“ (1913e)
„Dacă pentru bolnav cunoașterea inconștientului ar fi atât de
importantă pe cât cred cei neexperimentaţi în psihanaliză, atunci
acesta ar trebui să ajungă la vindecare audiind prelegeri sau ci-
tind cărţi.“ (1910f).
În 1926 Freud și-a rezumat cunoștinţele pe care le dobân-
dise până atunci despre natura și originea rezistenţelor (vezi
și vol. 1, cap. 1.1.5., fig. 3).
Rezistenţa Supraeului, care provine din sentimentul de cul-
pabilitate și trebuinţa de pedeapsă a pacientului se manifestă
de exemplu atunci când dorinţele pulsionale ameninţă să de-
vină conștiente. În forma sa extremă, ea se îndreaptă împotri-
va oricărui progres în analiză (vezi cap. 21: Reacţia terapeuti-
că negativă).
Dintre rezistenţele Eului, refularea este forţa care asigură be-
neficiul primar al simptomului nevrotic; acest lucru se poate
petrece cu ajutorul diferitelor mecanisme de apărare, dar și cu
o multitudine de acţiuni și moduri de trăire.
Astfel, de exemplu, o preocupare exclusivă pentru temele
preoedipiene poate fi o rezistenţă împotriva temelor oedipie-
ne și viceversa; agresiunea poate să fie o apărare împotriva
trebuinţei de a iubi și a fi iubit și viceversa etc. Întotdeauna
analistul încearcă să se protejeze împotriva apariţiei mișcări-
lor pulsionale și fantasmelor periculoase, care ar putea ame-
ninţa echilibrul nevrotic de până atunci.
Rezistenţa transferenţială se îndreaptă mai ales împotriva
fantasmelor și impulsurilor către acţiune care ţin de relaţia cu
analistul. Un pacient poate de exemplu să povestească despre
±77
 78 Wolfgang Mertens
impulsurile sale agresive faţă de superiorul său, dar prin
aceasta el se apără vehement de resimţirea unor afecte asemă-
nătoare și faţă de analist. Rezistenţa din beneficiul secundar
al bolii poate deriva din anumite facilităţi sociale pe care le
trage omul nevrotic din suferinţa sa, dar poate consta și din
tendinţe masochiste sau dintr-un Ideal nevrotic al Eului.
Rezistenţa Se-ului a fost pusă de Freud pe de o parte pe sea-
ma „vâscozităţii libidoului“ (care, în terminologia contempo-
rană ar putea desemna cramponarea de obișnuinţele dobân-
dite și de modurile de funcţionare, a se vedea Sandler și al.
1973), și pe de altă parte pe seama compulsiei la repetiţie, ca
derivat al pulsiunii de moarte. Aceasta din urmă este înţelea-
să astăzi ca încercarea mereu reînnoită de a învinge probleme
și conflicte psihice până atunci nestăpânite.
Clasificarea lui Freud a fost reelaborată ulterior de diferiţi
autori, ca Fenichel (1941), Glover (1955), Greenson (1967), Sto-
ne (1973) etc. De exemplu Sandler, Dare și Holder (1973) au
adăugat colecţiei freudiene și următoarele surse:
– Rezistenţele din cauza ameninţării reprezentate de procede-
ul psihanalitic pentru adaptările deja reușite de pacient.
– Rezistenţe declanșate datorită faptului că schimbările pa-
cientului duc la dificultăţi în relaţiile sale cu persoanele impor-
tante din mediul său (de exemplu partenerul marital).
– Rezistenţe declanșate de pericolul vindecării și de pierde-
rea, în consecinţă, a analistului, resimţit ca o figură protectoare și
grijulie.
– Rezistenţe din cauza periclitării sentimentului propriei va-
lori de către travaliul analitic. Mai ales pacienţii timizi trăiesc foar-
te jenant dorinţele și fantasmele infantile.
– Rezistenţe faţă de abandonarea soluţiilor adaptative ante-
rioare. Procesul îndelungat de dezvăţare este parte integrantă a
elaborării.
– Rezistenţe declanșate de modul neempatic de a proceda al
analistului și de măsurile tehnice improprii adoptate de acesta,
care — dacă rămân nerecunoscute — pot duce și la întreruperea
tratamentului.
78±
Introducere în terapia psihanalitică. Volumul 3 79
15.2 Definiţia rezistenţei
La început Freud vedea rezistenţele ca fenomene conștien-
te prin care pacientul se apără împotriva ivirii amintirilor tra-
umatice și le conceptualiza, în cadrul modelului său topogra-
fic, ca expresie a pulsiunilor de autoconservare și cenzurii, pe
un continuum între conștient și preconștient. Ulterior i-a de-
venit din ce în ce mai clar că rezistenţele operează în mare par-
te inconștient, ceea ce a dat lovitura de graţie pentru înlocui-
rea modelului topografic cu modelul structural.
Acest mod de operare inconștient face ca analistului să nu
îi fie prea ușor să recunoască de la început rezistenţele. Se pot
enumera însă unele manifestări frapante, care pot să indice o
rezistenţă. Astfel, de exemplu Greenson (1973) a descris tăce-
rea pacientului, dispoziţia necomunicativă, caracterul dispro-
porţionat al afectelor, poziţia corpului, cramponarea de un
anumit interval (ca de exemplu copilăria sau prezentul), po-
vestirea unor evenimente triviale, evitarea anumitor teme, în-
târzierea, omiterea unor vise, fuga în sănătate etc.
De curând însă se consideră că orice modalitate comporta-
mentală poate conţine o rezistenţă. Și o alianţă terapeutică apa-
rent bună poate implica o rezistenţă ascunsă. Există de exem-
plu pacienţi care își întreprind introspectiv autoanaliza și nu
dau înapoi în faţa unor teme care declanșează angoasă și sen-
timente de culpabilitate. La o cunoaștere mai detaliată a psi-
hodinamicii lor, reiese însă adesea că ei sunt forţaţi să facă
aceasta, pentru a nu fi răniţi de analistul lor dacă acesta le dă
o interpretare neașteptată, pe care ei nu o știu. Sau: tăcerea tre-
ce drept o formă frecventă de manifestare a rezistenţelor, dar
la anumiţi pacienţi, care de exemplu trebuie să povestească
unei mame simbiotic-parazitare toate întâmplările prin care
trec, tăcerea este un prim pas în direcţia individuaţiei și o pla-
că turnantă în rezolvarea transferului matern în analiză (și în
acest caz nu este rezistenţă). Sau: povestirea viselor poate să
reprezinte și ea o rezistenţă, în sensul în care pacientul lasă
astfel să se înţeleagă că el povestește analistului „numai un
vis“ și altceva nimic.
±79
 80 Wolfgang Mertens
Ceea ce este desemnat ca rezistenţă depinde de punctul de
vedere din care se privește. Analistul pornește de la aceea că
pacientul care vine la el din cauza suferinţei sale nevrotice are
în definitiv trebuinţa de a se schimba, de a conștientiza expe-
rienţe psihice inconștiente și de a renunţa la soluţiile nevroti-
ce ale conflictelor. În măsura în care pacientul se poate iden-
tifica parţial, în cadrul alianţei terapeutice, cu funcţiile de ana-
liză ale analistului, el poate reuși să împărtășească punctul de
vedere al acestuia: rezistenţă este orice trăire și comportament
care se opun acestui scop.
Din punctul de vedere al proceselor nevrotice inconștien-
te, al funcţiilor sintetice ale Eului și autoînţelegerii pacientu-
lui, păstrarea simptomelor și atitudinilor sale caracteriale din
prezent înseamnă evitarea afectelor și tensiunilor neplăcute,
fuga de noi conflicte și situaţii periculoase, continuarea posi-
bilităţilor de satisfacere infantile și evitatea doliului, rușinii și
dezamăgirii.
Dacă ar putea verbaliza conștient aceste teme în cea mai mare
parte inconștiente, un pacient ar putea să-și pună următoarea în-
trebare: „De ce ar trebui eu să renunţ la grandoarea mea infanti-
lă, la sentimentul meu de superioritate morală faţă de părinţii și
terapeutul meu, chiar dacă acestea sunt etichetate adesea de me-
diul meu ca aroganţă sau încăpăţânare? Sentimentului propriei
mele valori îi face bine dacă pot să mă simt superior semenilor
mei. De ce ar trebui eu să realizez că alţi oameni acţionează și ei
moral și astfel îmi sunt egali? De ce ar trebui eu să renunţ la plă-
cerea pe care mi-o face să arăt cu degetul slăbiciunile altora? Ce
contează dacă, din cauza trebuinţei mele rigide de control, se des-
tramă unele relaţii de prietenie?“
Din această perspectivă a pacientului rezistenţele au o func-
ţie utilă. Deși pacientul poate vedea conștient și raţional că re-
zistenţele sale faţă de schimbare (în măsura în care îi sunt ac-
cesibile conștient) au și efecte secundare negative, el se cram-
ponează totuși de soluţiile sale infantile pentru conflicte și de
fantasmele sale compensatorii. Rezistenţele protejează pe de
80±
Introducere în terapia psihanalitică. Volumul 3 81
o parte de conștientizare aspectele inconștiente ale personali-
tăţii, dar ele protejează și funcţiile sintetice ale Eului faţă de
pătrunderea fantasmelor infantile inconștiente, care poate fi
trăită copleșitor. Stone (1973) vorbește de aceea de o „frăţie de
sânge“ între Eul adult, observator și Eul care trăiește, aflat în
pericol de regresie.
De aceea rezistenţele pot să pornească atât de la Eul raţio-
nal al pacienţilor adulţi ca și de la fantasmele infantile. Cea
mai importantă tendinţă a fiecărui pacient este de a păstra co-
erenţa de până atunci a personalităţii sale, indiferent cât de
nevrotică este aceasta și sentimentul de bine, de rău afirmat
al propriei sale valori. În acest scop el ar dori să evite și apa-
riţia și retrăirea conflictelor sale fundamentale infantile în noua
relaţie interumană cu analistul său.
Această perspectivă a pacientului ne lămurește pe de o par-
te că în întâlnirea analitică trebuie să ţinem seama la tot pasul
de rezistenţele pacientului, indiferent de cât de prietenos, in-
trospectiv, cooperant, adecvat afectiv poate să ni se pară aces-
ta și pe de altă parte că rezistenţele nu exprimă o voinţă ne-
gativă răutăcioasă, îndreptată împotriva acceptării de bună
voie a „binefacerilor curei analitice“, ci un aspect deosebit de
important al funcţionării psihice, al reglării sentimentului sti-
mei de sine, al autoînţelegerii reflectate, care reprezintă o ne-
cesitate vitală pentru pacient.
Rezistenţele pot să fie conștiente, preconștiente sau incon-
știente. În ultimii ani la această împărţire a fost adăugată o altă
diferenţiere. Stone (1973) a vorbit despre o „sferă tactică“, în-
ţelegând prin aceasta fenomenele manifeste ale rezistenţei
Eului și de o „sferă strategică“, care se leagă de profunzimea
psihopatologiei și structurii personalităţii unui pacient, ca și
de reacţiile sale de ansamblu la situaţia psihanalitică, proce-
sul și persoana analistului. La fel, Dewald (1980) diferenţiază
rezistenţe tactice și strategice. Acestea din urmă reprezintă ope-
raţii inconștiente cu ajutorul cărora pacientul încearcă să tra-
gă alte satisfacţii din pulsiunile și derivatele pulsionale infan-
tile, din alegerile obiectale și modurile de stăpânire adaptive
și defensive. Acestea se manifestă în încercarea de a lăsa din
±81
 82 Wolfgang Mertens
nou să trăiască trecutul în prezent și tind către evitarea doliu-
lui și rușinii, ca și a angoasei și nesiguranţei, care aduce cu
sine noi pași spre maturitate. În situaţia psihanalitică aceste
rezistenţe strategice se manifestă din ce în ce mai mult în re-
laţia transferenţială ca încercări de a ajunge la satisfacţii trans-
ferenţiale, provocându-l în mod inconștient pe analist să aibă
reacţii contratransferenţiale satisfăcătoare (de exemplu înduio-
șându-l ca să se unească cu el împotriva lumii celei rele).
Rezistenţele tactice sunt, dimpotrivă, modele comporta-
mentale intrapsihice și interpersonale, cu ajutorul cărora un
pacient se apără faţă de conștientizarea rezistenţelor strategi-
ce și conflictelor legate de acestea.
De regulă analistul interpretează mai întâi rezistenţele tac-
tice, care sunt conștiente sau preconștiente. De cele mai mul-
te ori sunt interpretate în primul rând cele îndreptate împo-
triva regresiei și dezvoltării unei relaţii terapeutice optime
(care adesea apar la început ca o angoasă de a deveni depen-
dent).
15.3 Funcţia multiplă a rezistenţelor
Enunţând principiul funcţiei multiple, Waelder (1930) ara-
tă că o acţiune trebuie explicată întotdeauna pornind de la mai
multe contexte. Ea nu rezultă de pe urma unui singur motiv
mobilizator, ci în majoritatea cazurilor actorul poate da mai
multe motive și intenţii, cunoașterea motivelor inconștiente
lărgește mult acest spectru.
De aceea și modurile de acţiune care servesc drept rezis-
tenţă trebuie cercetate pornind de la funcţia lor multiplă. Dacă
de exemplu un pacient cu structură obsesională se apără de
trăirea și manifestarea unor sentimente, atunci acest compor-
tament poate prezenta următoarele funcţii de rezistenţă:
Pacientul se apără în acest fel împotriva angoasei de a pierde
controlul și de a-și exprima afectele explozive, trăite în inconștient
ca surse de impuritate; el încearcă să îl seducă în secret pe analist
82±
Introducere în terapia psihanalitică. Volumul 3 83
pentru ca acesta, printr-o intervenţie activă (de exemplu: „eu nu
pot să vă percep sentimentele“), să îl oblige să dea în sfârșit frâu
liber afectelor sale (repetând astfel inconștient reprimarea plină
de plăcere datorată dresajului anal pentru curăţenie). El încearcă
să îl înșele pe analist, întârziindu-l și lăsându-i nesatisfăcută am-
biţia terapeutică (la fel cum, în timpul educaţiei pentru curăţenie,
ambiţiile materne vor fi frustrate atunci când copilul rămâne prea
mult timp pe oală). Rezistenţa servește apoi funcţiei de a-l liniști
pe analist și a corespunde așteptărilor bănuite pe calea transferu-
lui, așteptări legate de o masculinitate lipsită de emoţii. Astfel pa-
cientul poate să își susţină și o identificare cu tatăl său raţional și
distanţat; el evită apoi angoasa în faţa atingerii și apropierii sen-
zuale legate de trăirea reală a lucrurilor la care se gândește ana-
listul și evită de asemeni un sentiment de culpabilitate legat de
fantasma că a avea succes în analiză înseamnă a-l goli pe analist
și a-i răpi succesul.
Acest scurt exemplu arată și că același pattern comporta-
mental poate servi unor rezistenţe tactice și strategice diferite
(vezi Dewald 1980).
15.4 Utilizarea analizei rezistenţelor
Pentru Greenson (1973) sarcina analizei rezistenţelor se îm-
parte în următorii pași: pacientului i se spune că prezintă re-
zistenţă, de ce face aceasta, împotriva cărui lucru se îndreaptă
această rezistenţă și în ce mod acţionează el cu rezistenţă. Deci
analiza rezistenţelor cere de la analist să înţeleagă mai întâi
multiplele motive și funcţii ale rezistenţei la un anume pacient.
Indicarea rezistenţelor, a existenţei lor, a formelor de manifes-
tare și originilor lor se poate realiza dacă analistul apreciază
empatic capacitatea pacientului de a se confrunta cu o anumi-
tă rezistenţă, dacă el poate detecta momentul în care angoasa,
jena și culpabilitatea permit o astfel de confruntare, iar poten-
ţialul pentru autoanaliză și identificarea cu funcţiile de anali-
ză ale terapeutului este suficient de dezvoltată.
±83
 84 Wolfgang Mertens
La analist decurg constant procese preconștiente de moni-
torizare și evaluare a momentului, a măsurii și a naturii rezis-
tenţelor cu care el îl poate confrunta pe pacient. Este impor-
tant să nu adoptăm o atitudine urmăritoare sau acuzatoare, ci
una de căutare curioasă și plină de înţelegere (vezi lucrarea
lui R. Schafer în cap. 15.5), care îl motivează pe pacient să se
confrunte cu rezistenţele sale.
Aici nu poate fi trecut cu vederea faptul că rezistenţele în-
soţesc pas cu pas chiar și analiza celui mai cooperant dintre
pacienţi.
De exemplu, o eroare frecventă a începătorilor constă în a-l
considera afectat de tulburări precoce sau narcisic pe acel pacient
care este regresat în temele orale, care se resimte pe sine pasiv și
dependent, care are un sentiment zdruncinat al propriei valori și
care este incapabil de confruntare. În consecinţă acestui pacient i
se trece cu vederea regresia, văzută ca rezistenţă împotriva apa-
riţiei temelor oedipiene. O constelaţie frecventă este de exemplu
următoarea: o pacientă care s-a apropiat pentru prima dată în
analiză de dorinţele erotice faţă de tatăl și de sentimentele de ri-
valitate faţă de mama ei s-a simţit la puţin timp după aceea din
nou dependentă de mamă și a trăit sentimente de mânie atunci
când aceasta îi acorda fratelui ei mai multă atenţie decât ei însăși.
Temele orale („cine primește mai mult de la mama“) au apărut
din ce în ce mai puternic și corelat cu aceste dorinţe orale regre-
siv activate au devenit manifeste angoase, mobilizate din pricina
unor părţi latente arhaice ale Supraeului. Conflictele de depen-
denţă care se manifestă astfel regresiv (conflicte ce sunt mai mult
sau mai puţin pregnante la orice pacient, dar la majoritatea sunt
latente) și angoasele de pedeapsă și distrugere orală sunt activa-
te în calitate de rezistenţă împotriva apariţiei și conștientizării do-
rinţelor oedipiene. Dacă analistul ar satisface dorinţele simbioti-
ce orale printr-o cooperare corespunzătoare (punându-se de
exemplu la dispoziţie, exclusiv și timp îndelungat, în calitate de
obiect al sinelui empatic), rezistenţa pacientei ar rămâne nerecu-
noscută și neelaborată.
84±
Introducere în terapia psihanalitică. Volumul 3 85
La creșterea sentimentelor sale de dependenţă, erotice și pli-
ne de iubire faţă de analist, o altă pacientă a reacţionat cu mânie,
supărare și devalorizare tendenţioasă a analizei. Dacă analistul
ar fi luat ca atare afectele de mânie și supărare, fără să le recu-
noască funcţia de apărare, ar fi călcat și el, la fel, peste rezistenţa
acestei paciente.
Desigur că în recunoașterea rezistenţelor joacă un rol im-
portant contratransferul analistului. La temele orale și sim-
biotice el se poate simţi mai confortabil decât atunci când el
devine el însuși scop al dorinţei erotice; în calitate de tată-soţ
dorit oedipian el se poate simţi mai flatat sub aspect narcisic
decât atunci când trebuie să supravieţuiască răbdător diferi-
telor răni din interiorul relaţiei mamă-copil; distanţa supă-
rată poate fi mai ușor de suportat decât apropierea amabilă
etc. Pacienţii pot să bănuiască, într-o măsură diferită, ce teme
îl pun pe analist într-o poziţie inconfortabilă; rezistenţa lor
poate să însemne și o cruţare a analistului, pentru ca el să nu
fie obligat să se confrunte cu temele care îl umplu de angoa-
să sau de rușine. Aceasta deoarece în orice tratament anali-
tic se ating din nou vechi teme conflictuale ale analistului,
pentru care el a găsit soluţii în măsuri variabile, care îi per-
mit să procedeze satisfăcător și mai rapid cu aceste conflic-
te. Există și aici preferinţe și respingeri: pe unele conflicte
analistul preferă să le activeze și la sine, iar în ceea ce priveș-
te altele conflicte, la același analist, se poate instala o împo-
trivire clară faţă de necesitatea de a se ocupa din nou de ele.
Mulţi analiști își spun: „din nou e vorba de invidii între fraţi,
de mama falic-intruzivă, de depresii precoce, iar trebuie să
mă confrunt cu invidie, mânie, sentimente de dependenţă,
trebuie să mă pun la dispoziţie în transfer în calitate de
mamă sadică, de tată absent sau de amant idealizat“. Astfel
se poate întâmpla ca, pentru a se cruţa pe sine însuși, ana-
listul să tolereze mai mult timp rezistenţa pacientului său. El
va prefera să fie mama-terapeut plină de grijă și înţelegătoa-
re mai degrabă decât mama oedipiană, faţă de care pacien-
±85
 86 Wolfgang Mertens
tul resimte rivalitate; el preferă să fie tatăl-terapeut aspru de-
cât amantul homosexual și adulat etc.
Rezistenţele tactice îl protejează pe pacient de regulă de
conștientizarea rezistenţelor sale strategice, care ascund do-
rinţe, fantasme și așteptări profunde transferenţiale. În faza
de deschidere și în partea mediană a unei analize ele se ma-
nifestă adesea în forma unor derivate conflictuale sau ca ex-
presie a inconștientului prezentului (vezi Sandler și Sandler
1983). Odată cu consolidarea crescândă a nevrozei de trans-
fer, rezistenţele strategice în forma și conţinuturile originare
devin din ce în ce mai directe și mai conștiente (vezi Dewald
1980)
Ca un exemplu pentru o rezistenţă strategică de tipul unui
derivat conflictual, Dewald menţionează o pacientă cu dorinţe
exhibiţioniste puternice, care își povestea gândurile foarte activ
și libertin și astfel evoca aparenţa că folosește durabil și eficient
asociaţiile libere. Această atitudine decurgea totuși dintr-un de-
rivat pulsional, anume a se expune pe sine, pentru a obţine la-
ude și admiraţie și a provoca o situaţie de seducţie în transfer.
Dewald a amânat mult timp interpretarea acestei rezistenţe,
până ce efectele atitudinii reţinute a analistului au devenit ma-
nifeste: pacienta acuza și suferea pentru că el nu îi lauda, nu îi
admira și nu îi aprecia suficient eforturile. O interpretare pre-
matură, înainte ca pacienta să-și conștientizeze ea însăși moti-
vele de a fi o bună pacientă, ar fi întrerupt progresul și proce-
sul tratamentului psihanalitic.
În fazele iniţiale ale tratamentului analitic rezistenţele tac-
tice și derivatele rezistenţelor strategice se îndreaptă în prin-
cipal împotriva analistului și eforturilor sale de a pune în
mișcare procesul psihanalitic. Treptat, pacientul poate recu-
noaște acum că rezistenţele pornesc de la el și sunt mijloace
de a stabiliza propriul echilibru nevrotic. Cu o capacitate
crescândă de autoanaliză și de învingere a angoaselor și sen-
timentelor de rușine un pacient va proceda din ce în ce mai
puternic împotriva propriilor sale rezistenţe. Analistul acom-
86±
Introducere în terapia psihanalitică. Volumul 3 87
paniază acest proces adesea plictisitor și obositor cu toleran-
ţă și înţelegere.
15.5 Abordarea afirmativă a lui R. Schafer
Acest autor a descris în mai multe lucrări o atitudine în
analiza rezistenţelor pe care o numește abordare afirmativă
(1968, 1973, 1983). Analistul consideră fenomenele problema-
tice de rezistenţă în același mod în care abordează orice alt ma-
terial conflictual, în loc să vadă în el procese care limitează sau
întrerup analiza. Astfel, rezistenţa nu este o modalitate
comportamentală opoziţională sau îndărătnică, ci o realizare a
pacientului, mai mult sau mai puţin complicată, care trebuie
studiată cu empatie — ca și alte fenomene psihice. Abordarea
afirmativă se concentrează mult mai puternic pe elementele
care alcătuiesc acţiunea de rezistenţă și nu numai pe obiectul
împotriva căruia se îndreaptă. „Pacientul se apără de homo-
sexualitatea sa cu o heterosexualitate forţată“ sau: „cu o oedi-
palizare respectivul se apără de tulburările preoedipiene.“
După Schafer, astfel de enunţuri pe care le auzim sau le citim
adesea sunt prea globale și nespecifice și nu lasă să se vadă
din ce acţiuni se alcătuiește rezistenţa la fiecare individ în par-
te și ce realizări a avut pacientul cu aceasta.
Pentru el este problematic și felul de a vorbi despre rezis-
tenţă, deoarece acesta implică faptul că pacientul are intenţia
conștientă de a bloca procesul analitic. Astfel pacientului i se
va lua în nume de rău faptul că nu se comportă într-un mod
cu care el fusese totuși de acord la începutul tratamentului. În
ceea ce privește conceptele de transfer, de compulsie la repe-
tiţie, de trecere la act este de la sine înţeles să pornim de la mo-
tivele inconștiente ale acţiunii — se pare însă acest lucru nu
este valabil pentru rezistenţă sau este mereu uitat (poate ca
efect al unui contratransfer mânios).
Desigur că există pacienţi care ascund conștient unele ma-
teriale sau, faţă de o interpretare de transfer, afirmă că evalua-
rea lor are de-a face exclusiv cu impresiile actuale etc. dar, ca
±87
 88 Wolfgang Mertens
și la orice fenomen psihic, analistul nu trebuie să rămână la
fenomenul manifest. Ceea ce pare a fi o opoziţie a pacientului
trebuie să fie văzut întocmai ca și visul manifest, anume ca un
punct de plecare pentru o analiză ulterioară.
Schafer indică implicaţiile belicoase ale concepţiei uzuale
de analiză a rezistenţelor, care se fac auzite încă din celebra
frază a lui Freud: „…dușmanul nu poate fi ucis in absentia sau
in efigia“. Schafer arată că verbele din expresiile folosite de
Greenson (1973) în clinică: „a fugi de ceva“, „a evita“ sau „a
ascunde“ nu fac decât să îl descurajeze sau să îl constrângă pe
pacient. Astfel de expresii sunt adesea înţelese ca cereri sau
ordine de a înceta cu acţiunile anxioase sau infantile. Un efort
consecvent de a-l înţelege analitic pe pacient poate să renun-
ţe la aceste intervenţii provocatoare inutile.
În ceea ce privește succesiunea pașilor în analiza rezisten-
ţelor, Greenson urmează gândirea lui Reich și Fenichel: „că“,
„cum“, „împotriva cui“ și „de ce“. Primul pas, a arăta că pa-
cientul manifestă o rezistenţă (dacă este vorba despre o rezis-
tenţă caracterială egosintonă, aceasta trebuie să fie mai întâi
înstrăinată de Eu), este receptat de pacient ca o interdicţie de
a mai manifesta acest comportament și adesea îl face pe
pacient să fugă în forme mai subtile de rezistenţă. Aproape în-
totdeauna însă o astfel de intervenţie este receptată ca o criti-
că, pacientul simţindu-se din această cauză jignit, neînţeles,
tratat nedrept, încurcat și se retrage într-un mod supus, plin
de mânie, fragmentat sau defensiv.
Schafer, în abordarea sa afirmativă, acordă o mare valoa-
re unei atitudini de neutralitate, care cere de la analist în pri-
mul rând să nu se comporte partizan și să nu îl împingă pe
pacient către un anumit mod de acţiune, ca de exemplu să se
confrunte în fine cu rezistenţa sa. Analistul ar trebui mai cu-
rând să încerce să înţeleagă motivele care îi îngreunează pa-
cientului schimbarea și să i le comunice, plin de tact, atunci
când vine momentul. De aceea, după Schafer, analistul tre-
buie să reflecteze întotdeauna la propriile sale unităţi de mă-
sură, pentru a nu prescrie unilateral pacientului o schimba-
re (nu rareori pacientul trebuie oprit să întreprindă, prin de-
88±
Introducere în terapia psihanalitică. Volumul 3 89
legaţie, acele modificări pe care terapeutul le dorește în pro-
pria lui viaţă).
Schafer arată multă înţelegere pentru faptul că adesea în
calea adevăratelor schimbări în modul de trăire și stilul de via-
ţă nevrotice stau dificultăţi extraordinare și el vede, cu realism,
că la unii pacienţi nu putem aștepta din rutină o schimbare în
anumite domenii conflictuale. În acest context el amintește și
de avertismentul lui Freud (1937), că analistul nu trebuie să
supraaprecieze capacitatea de sublimare a pacientului.
Pentru Schafer atitudinea de neutralitate sau de echidis-
tanţă interzice o perspectivă de opoziţie în relaţia analitică. Nu
numai concepţia uzuală despre rezistenţă îngreunează aceas-
tă atitudine, ci pacienţii contribuie și ei la definirea relaţiei ca
o luptă, încercând să îl determine pe terapeut să împărtășeas-
că această construcţie.
Este deci de o importanţă centrală ca rezistenţa să fie con-
siderată acum ca un comportament problematic sau încă in-
comprehensibil, care cere continuarea procesului de înţelege-
re. De aceea atitudinea analistului nu trebuie să fie aceea de a
înlătura cât de repede acele modalităţi comportamentale în
care se exprimă o rezistenţă, deoarece aceasta ar însemna
scurtcircuitarea unei părţi esenţiale din analiza Eului și înscrie-
rea în tendinţa care cere schimbarea comportamentului pa-
cientului într-o direcţie determinată, prescrisă de analist (vezi
și vol. 1, cap. 2.3: Influenţa normelor socioculturale și repre-
zentărilor valorice). Ce drept are însă analistul să procedeze
așa, dacă el încă nu a înţeles comportamentul conflictual al pa-
cientului său, cu toate faţetele acestuia? Atitudinea de neutra-
litate poate să îl ferească să dea interpretări jignitoare, mani-
pulatoare sau normative ale comportamentului de rezistenţă.
Este mai util să punem întrebări despre comportamentul
incomprehensibil, mai ales când, deși are lungi și frecvente
perioade de tăcere, pacientul continuă totuși să vină în ana-
liză pentru a povesti despre sine. Dar aceste apropieri preca-
ute aduc numai uneori rezultatul dorit. Adesea și aceste în-
trebări sunt privite ca manifestări de critică sau nerăbdare a
terapeutului și consecinţa poate fi o împovărare neproducti-
±89
 90 Wolfgang Mertens
vă a relaţiei analitice. Schafer recomandă în loc de aceasta aș-
teptarea răbdătoare și evitarea intervenţiilor presante. Atunci
când, de exemplu, întârzierea pacientului este interpretată
prematur ca rezistenţă împotriva unei anumite teme, putem
să trecem cu vederea primul semn al unui transfer negativ, care
până atunci fusese evitat cu grijă și reprimat, transfer de
care — din punct de vedere analitic — am putea să fim foar-
te bucuroși. Întârzirea poate de exemplu să însemne că pa-
cientul a căpătat în fine suficientă încredere că analistul nu se
va supăra și nu va fi jignit (cum făcea, de exemplu, mama lui
odinioară), precum și un sentiment din ce în ce mai clar de
autodeterminare.
Adesea nu se poate stabili la prima vedere ce anume este
un comportament de rezistenţă. Se știe deja de mult că, la unii
pacienţi, o bună alianţă terapeutică sau un acord plin de înţe-
legere cu interpretările analistului, o detectare independentă
a implicaţiilor transferenţiale pot conţine o rezistenţă, de
exemplu o „atitudine anal curată“, care ajută la apărarea de
conţinuturile sadic-anale.
În general fie spus, orice formă de colaborare analitică co-
respunde unor posibilităţi importante de trăire și comporta-
ment rezistent; Freud (1912b) exprimă acest lucru pornind de
la aceea că orice pas în analiză este însoţit de rezistenţe. Ast-
fel producerea de material oedipian poate ajuta la reprimarea
temelor preoedipiene și viceversa; accentuarea temelor narci-
sice ale unui sentiment de sine lezat poate ascunde tema unui
penis resimţit ca inferior și viceversa. După Schafer, este foar-
te important să ţinem seama de acest „viceversa“, deoarece în
mod inconștient orice temă poate ajuta la evitarea sau ascun-
derea recunoașterii unei alte teme.
De aceea atitudinea analitică de neutralitate lasă să pară că
nu are sens să dăm o judecată prematură despre ce anume este
o rezistenţă, un progres analitic sau o alianţă terapeutică. Ar
trebui să fie clar și că viziunea uzuală despre rezistenţă nu este
numai una negativă, ci reprezintă chiar o concepţie prea în-
gustă și în final neanalitică. Schafer bănuiește că punctul de ve-
dere tradiţional este determinat contratransferenţial de o ati-
90±
Introducere în terapia psihanalitică. Volumul 3 91
tudine supraambiţioasă, de un joc nerăbdător și intolerant de
atotcunoaștere și omnipotenţă.
Întrebările directoare în psihanaliză pot fi următoarele: ce
înseamnă acest comportament evident rezistent? În serviciul
cui se află? Ce material nou aduce el în analiză? Ce ocazii ofe-
ră pentru o analiză ulterioară? Comportamentul rezistent nu
este în definitiv o opoziţie faţă de analiză sau analist, ci urmă-
torul pas important în procesul analitic. Schafer exprimă punc-
tul de vedere conform căruia analistul poate reprezenta oficial
concepţia despre importanţa analizei rezistenţelor, dar în prac-
tică aceasta nu este decât o recunoașterea formală. Multe re-
zistenţe împotriva descoperirii rezistenţelor pornesc de la ana-
listul însuși. De ce? Pe baza observaţiilor asupra colegilor și
candidaţilor în supervizare, Schafer bănuiește că angoasa prin-
cipală a unor analiști este că le poate scăpa controlul asupra
propriilor reacţii insuficient elaborate, erotice și ostile faţă de
pacient. În ceea ce privește reacţiile agresive, ostile, un analist
poate de exemplu să se teamă că răspunde comportamentu-
lui rezistent al pacientului cu prea puţin tact, cu vocea ridica-
tă sau dorind să îl constrângă pe acesta sau că ar reacţiona cu
agresivitate la eventualele manifestări belicoase ale pacientu-
lui. În cazul unei încrederi prea reduse în capacitatea de a
adopta o atitudine neutră, cercetătoare analitic și afirmativă,
analistul nici nu investighează mai departe efectele interpre-
tărilor legate de comportamentul ostil cercetării.
Și referitor la analiza reacţiilor erotice se pare că se întâm-
plă des ca analiștii să prefere în secret o atmosferă de distan-
ţă încordată și un antagonism tacit, faţă de intensitatea stimu-
latoare a transferului sexual, atât hetero cât și homosexual. În
această evaluare, Schafer se referă în special la acei analiști
care doresc să apară în faţa pacienţilor lor ca un obiect valid,
binevoitor, „nonpulsional“ și reparator al Eului; este vorba aici
de cele mai multe ori despre o formaţiune reacţională ca sub-
stitut pentru o veritabilă neutralitate afirmativă. Trebuinţa nar-
cisică a unor analiști de a păstra cu pacienţii lor o înţelegere
exclusiv binevoitoare și protectoare, ţine de factori care sunt
descriși adesea în literatură în calitate de contratransfer al ana-
±91
 92 Wolfgang Mertens
listului, ca de exemplu sentimente de însingurare și lipsă, de-
presivitate și grandoare.
Dacă luăm însă în serios pretenţia lui Freud de a „stabili
cele mai favorabile condiţii pentru funcţiile Eului“ (vezi
1937b), atunci pentru o analiză cu adevărat reușită este indis-
pensabilă analiza temeinică și continuă a comportamentului
și trăirii rezistente a pacientului.
15.6 Rezultatele grupului de cercetare de la Mt. Zion
Weiss, Sampson, Horowitz ș.a., cunoscuţi sub numele de
„grupul de cercetare de la Mt. Zion“ din San Francisco au ela-
borat de la începutul anilor ’70 o serie de lucrări teoretice și
empirice în care are loc o revizuire a concepţiei uzuale despre
funcţia rezistenţei.
Conform teoriei psihanalitice tradiţionale, datorită situa-
ţiei analitice și regresiei, pe parcursul tratamentului se mobi-
lizează dorinţe inconștiente, care caută să se exprime în trans-
fer, prin aluzii implicite la persoana analistului. Frustrarea
acestor dorinţe cu ajutorul atitudinii de abstinenţă analitică
sporește presiunea sau impulsia acestor dorinţe de a deveni
conștiente. Rezistenţa se îndreaptă împotriva conștientizării
acestor dorinţe.
În concepţia grupului de cercetare de la Mt. Zion, pacien-
ţii vin în terapie preponderent cu motivaţia inconștientă sau
conștientă de a-și stăpâni conflictele până atunci nestăpânite.
Acesta este un cu totul alt punct de vedere decât cel uzual,
conform căruia pacienţii încearcă să-și satisfacă dorinţele in-
fantile inconștiente cu ajutorul terapeutului. Această concep-
ţie derivă desigur din premisa că orice comportament este re-
alizat în serviciul satisfacerii pulsiunilor, în timp ce ipoteza
lui Weiss și Sampson este derivată din concepţia originată la
Hendrick (1943) și White (1960, 1963), anume că lupta pentru
competenţă sau stăpânire este un motiv fundamental pentru
acţiune. Pacientul are deja un plan inconștient despre felul
cum trebuie să arate stăpânirea conflictului său. Înainte de a-l
92±
Introducere în terapia psihanalitică. Volumul 3 93
transpune însă în fapte, el trebuie să fie sigur că nu va da greș
cu realizarea planului său. De aceea el are nevoie de un sen-
timent de încredere și de siguranţă și de aceea modelul cere
analistului capacităţi empatice. Pacienţii întreprind un număr
de teste pentru a încerca până unde poate să meargă încrede-
rea lor în analist. Dacă analistul nu face faţă testului (de exem-
plu începe să se justifice imediat după ce este criticat sau în-
cearcă să devieze spre genetic), se întărește rezistenţa faţă de
conţinuturile inconștiente împotriva cărora se apără și crește
din nou anxietatea pacientului de a se apropia de aceste teme.
Dacă analistul face faţă testului, atunci crește probabilitatea
ca pacientul să își reducă rezistenţa faţă de admiterea teme-
lor sale conflictuale.
Imaginea pe care o desenează acești cercetători despre pa-
cient se deosebește mult de cea a psihanalizei uzuale: pacien-
tul încearcă să își stăpânească evenimentele traumatice și nu
să-și satisfacă dorinţe neîmplinite. El nu este un receptor pa-
siv de interpretări, ci caută el însuși, activ, să-și înţeleagă difi-
cultăţile. Rezistenţa sa se menţine atâta timp cât nu sunt înde-
plinite suficiente condiţii de siguranţă pentru a-și putea ma-
nifesta modalităţile de acţiune pulsionale și afective. Este sar-
cina analistului să asigure o atmosferă de bună voinţă și ac-
ceptare pentru ceea ce este infantil, neîngăduit și pervers, ast-
fel ca pacientul să se simtă suficient de sigur. Rezultatele aces-
tui grup de cercetare arată că la finalul unei analize reușite nu
s-au schimbat atât de mult dorinţele pacientului, cât mai cu-
rând așteptările lui legate de modul în care vor reacţiona alţi
oameni la dorinţele sale.
Situaţia analitică, neutralitatea ei în principiu binevoi-
toare și neintruzivă, precum și înţelegerea ei legată de în-
scenările inconștiente ar fi forma ideală de terapie pentru a
putea crea o astfel de siguranţă. În concepţia grupului de
la Mt. Zion, dacă acest ideal nu este întotdeauna atins, mo-
tivul nu constă în rezistenţa pacientului, așa cum admite te-
oria uzuală, ci în reacţiile contratransferenţiale antianaliti-
ce ale analistului însuși, care nu dau pacientului suficientă
siguranţă.
±93
 94 Wolfgang Mertens
15.7 Caracterul central al rezistenţei transferenţiale
În literatura psihanalitică sunt uzuale următoarele concep-
te: „rezistenţă de transfer“, „transfer defensiv“, „transferul
apărării“ și „apărare împotriva transferului“. Pornind de la
diferenţa dintre apărare și rezistenţă, Gill (1982) propune ca
ultimele trei expresii să fie desemnate ca „rezistenţă împotri-
va conștientizării transferului“, în timp ce vechea expresie „re-
zistenţă de transfer“ trebuie să desemneze „rezistenţa împo-
triva dizolvării transferului“.
Toate rezistenţele se pot subsuma acestor două forme, dacă
diferenţiem între origine, respectiv sursa rezistenţei și forma
ei de manifestare (vezi mai pe larg vol. 2 cap 11.4: Rezistenţă
și transfer). Pentru Gill, această opţiune univocă pentru un
concept interpersonal despre rezistenţă deschide o linie clară:
rezistenţa de transfer, în ambele sale forme, devine punctul
asupra căruia se concentrează analiza rezistenţelor și astfel
psihanaliza în general. În nenumărate aluzii, mai mult sau mai
puţin ascunse și încifrate, pacientul ia poziţie în relaţia de
aici-și-acum cu analistul său (faptul că pacienţii schizoizi și
narcisici fac mai rar acest lucru nu schimbă nimic din premi-
sa fundamentală a lui Gill), dar se apără în același timp împo-
triva exprimării sau conștientizării acestor aluzii. Aceste po-
ziţii reprezintă un amestec complex de elemente transferen-
ţiale, prejudecăţi proiective și impresii actuale (vezi cap. 10:
Transferul) care intermediază concluziile despre relaţiile de
obiect preconștiente și inconștiente ale pacientului. Cele mai
cunoscute sunt aluziile relaţionale, în care pacientul vorbește
despre o altă persoană, referindu-se de fapt, preconștient sau
inconștient, inclusiv la analist sau referindu-se mai ales la ana-
list. Are astfel loc o deplasare a dimensiunii obiectuale la o altă
persoană, mai puţin prezentă și de aceea mai puţin periculoa-
să (vorbitul despre părinţi, în situaţiile de odinioară, poate și
el să însemne o astfel de deplasare, deși nu este obligatoriu să
se întâmple așa).
Mai puţin cunoscută este următoare formă de manifesta-
re, descrisă pentru prima oară detaliat de către Lipton (1977)
94±
Introducere în terapia psihanalitică. Volumul 3 95
și ulterior de Gill (1982), a rezistenţei împotriva conștientiză-
rii transferului: datorită unei identificări predominant incon-
știente cu analistul, pacientul își schimbă reprezentarea de
sine. Astfel, de exemplu, el vorbește despre faptul că în ulti-
ma vreme se simte plictisit, fără energie și fără chef de mun-
că. Dacă ar putea să transpună conștient în cuvinte aluzia re-
laţională, aceasta ar suna, de exemplu, astfel: „Cred că sunteţi
plictisit că trebuie să mă ascultaţi și nu aveţi de fapt nici un
chef să o faceţi. Poate că acest lucru îmi amintește de tatăl
meu, care nu putea și nu vroia să mă asculte niciodată pentru
că simţea că îl deranjam de la cititul ziarului. Acum sunt dez-
amăgit și supărat, dar nu pot să îmi exprim trebuinţa faţă de
dvs. În loc de asta, mă identific cu plictiseala dvs. faţă de mine
și mă resimt pe mine însumi ca fiind plicticos.“
Lipton (1977) bănuiește că adesea această formă de rezis-
tenţă nu este recunoscută și exprimată; se poate întâmpla ca
pacienţilor să li se atribuie tulburări narcisice, în loc să fie re-
cunoscute și dizolvate aluziile relaţionale mascate sub formă
de autoaprecieri, în contextul nevrozei transferenţiale care se
dezvoltă.
15.8 Rezumat
Mult timp analiștii au considerat că rezistenţa unui pacient
este un obstacol în calea descoperirii fantasmelor inconștiente.
Această concepţie mai degrabă negativă și statică a împiedicat
în trecut formarea unei idei mai exacte despre scopul în care
analizandul dezvoltă rezistenţe. Poate că modul de gândire
structural a indicat existenţa și necesitatea mecanismelor de
apărare declanșate de semnalele de angoasă, totuși această con-
ceptualizare a rămas mult timp una pur intrapsihică; natura
interpersonală a rezistenţei nu a devenit încă o temă. Preocu-
parea intensă pentru zonele problematice ale narcisismului și
reglării stimei de sine a îmbogăţit înţelegerea psihanalitică de-
spre formele de manifestare și funcţiile rezistenţelor. Acestei
cunoașteri își datorează existenţa în special atitudinea de a nu
±95
 96 Wolfgang Mertens
adopta prejudecăţi despre existenţa rezistenţelor, ci de a em-
patiza cu înţelegerea de sine a analizandului. Aceasta deoare-
ce analizandul trebuie deja, într-o măsură variabilă, să își echi-
libreze sentimentul propriei identităţi, ameninţat în relaţia
transferenţială cu analistul, care iradiază el însuși un anumit
contratransfer. Și analistul și analizandul trebuie să găsească
calea pe care colaborarea rămâne suportabilă pentru amândoi.
Atitudinea autoritară clasică: „Abandonează-ţi apărările,
deoarece altminteri nu te mai pot suporta sau vedea“ trecea
cu vederea că în relaţia analitică este vorba despre o interac-
ţiune la care participă și analistul: ceea ce el emite, identitatea
sa sexuală, personalitatea, vârsta sa și ansamblul sentimente-
lor și atitudinilor sale faţă de analizand îi intermediază aces-
tuia neîncetat semnale și indicii pentru cât de sigur se poate
simţi în această relaţie. Nu mai este nevoie să amintim că di-
namica intrapsihică colorează percepţia relaţiei iar tratamen-
tul tulburărilor nevrotice grave a arătat că la unii pacienţi psih-
analistul trebuie să manifeste multă răbdare, în ciuda empa-
tiei maxime. Mai ales atitudinea schiţată de Schafer, de a con-
sidera, pentru prima dată ca o realizare eforturile de rezistenţă,
în complexitatea și necesitatea lor vitală, aduce cu sine o ati-
tudine de acceptare fundamentală a analizandului. Ideile lui
Gill reamintesc de natura interpersonală a rezistenţelor împo-
triva conștientizării relaţiei transferenţiale.
15.9 Bibliografie
Beland, H. (1990) Technische Probleme bei projektiver Ab-
wehr narzissistischer Spannungen („Vorwurfspatienten“),
Zeitschrift für psychoanalytische Theorie und Praxis, V, 38–56
Blum, H. P. (ed.) (1985) Defense and resistance, Historical
perspective and current concepts, New York: International
Universities Press
Boesky, D. (1985) Resistance and character theory: A recon-
sideration of the concept of character resistance, în H. PO.
Blum (ed.), volumul indicat (pp. 227–246)
96±
Introducere în terapia psihanalitică. Volumul 3 97
Buchholz, M. B. (1992) Arbeit am Widerstand, Eine quali-
tative Analyse kommunicativer Codes, Forum der Psychoa-
nalyse, 8, 217–237
Dewald, P. A. (1980) The handling of resistance in adult
psychoanalysis, International Journal of Psycho-Analysis, 61,
61–69
Dorpat, T. L. (1985) Denial and defense in the therapeutic
situation, New York: Jason Aronson
Gray, P. (1973) Psychoanalytic technique and the ego’s ca-
pacity for viewing intrapsihic activity, Journal of American
Psychoanalytic Association, 21, 474–495
Gray, P. (1986) On helping analysands observe intrapsihic
activity, în A. D. Richards & M. S. Willick (ed.) Psychoanaly-
sis, The Science of mental conflict, Essays in honor of Charles
Brenner, Hillsdale, N. J: Analytic Press
Gray, P. (1987) On the technique of analysis of the supere-
go, An introduction, Psychoanalytic Quarterly, LVI, 130–154
Lewis, H. B. (1987) Resistance, în D. S. Milman & G. Gold-
man (ed.) Techniques of working with resistance, Northside,
N. J. Analytic Press
Sandler, J. și Anna Freud (1989) Die Analyse der Abwehr,
Stuttgart: Klett-Cotta
Schafer, R. (1983) The analytic attitude, New York: Basic
Books
Stone, L. (1973) On resistance to the psychoanalytic pro-
cess: Some thoughts on its nature and motivations, Psychoa-
nalysis and Contemporary Science, 2, 42–76
Thomä, H. & Kächele, H. (1988) Lehrbuch der psychoana-
lytischen Therapie, vol. 2: Praxis, Berlin: Springer — trad. rom.
de Carmen Erena, „Tratat de psihanaliză contemporană“, Edi-
tura Trei, București, 1999
Wurmser, L. (1986) Die innere Grenze. Das Schamgefuhl —
ein Beitrag zur Überich-Analyse, Jahrbuch der Psychoanaly-
se, 18, 16–41
Wurmser, L. (1988) Die Übertragung der Abwehr. Gedan-
ken zur psychoanalytischen Technik, Forum der Psychoana-
lyse, 4, 292–317
±97