Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

-roman subiectiv-

Camil Petrescu se numără printre întemeietorii romanului românesc modern și aparține perioadei
interbelice a literaturii. Activitatea sa literară este vastă, abordând genurile liric, epic și dramatic.
Operele sale eseistice promovează ideea de înnoire a literaturii române și de sincronizare acesteia cu
cea universală. Concepția sa despre creație este exprimată în articolul “Noua structură și opera
opera lui Marcel Proust reprodus în volumul teze și antiteze”. Autorul enunță opinia conform căreia
formula estetică a plâns tradiționale este învechită, propunând un tip modern de exprimare epică,
de proveniență proustiană. În timp ce naratorul omniscient prezintă doar o “propunere de realitate”
cel modern redă realitatea însăși, exploatând o tehnică narativă inovatoare, anume autenticitatea.
Este preferată astfel perspectiva subiectivă, narațiunea la persoana întâi (actorială), fiecare personaj
narator devenind astfel o ipostaza a eului real: “Să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu[…]. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”.

Coordonatele modernismului care stau la baza romanului sunt: utilizarea elementelor de analiză
psihologică și prezentarea implicită a planului conștiinței personajelor și a conflictului interior,
perspectiva narativă subiectivă, folosirea persoanei întâi, prin care este redată confesiunea,
autenticitatea, lipsa cronologiei, apel la memoria voluntară sau involuntară, folosirea introspecției,
anticalofilismul.

Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este publicat în 1930 și prezintă, ca
tematică, drama intelectualului lucid în raport cu două experiențe capitale, iubirea și războiul, prin
care eroul speră să-și găsească identitatea.

Este un roman modern, de tip subiectiv, perspectiva narativă este unică, aceasta constituindu-se ca o
confesiune a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care îndeplinește totodată rolul de narator
al experienței trăite.

Romanul cuprinde două părți: “Cartea întâi”, șase capitole – povestea de iubire dintre ștefan
Gheorghidiu și Ela și “Cartea a doua”, șapte capitole – experiența războiului . Simbolul “nopților”
figurează incertitudinile care îl devorează lăuntric, iar cei doi termeni cu valoare adjectivală, “ultima”
și “întâia”, așezați într-o ordine semnificativă, sugerează disponibilitatea eroului de a depăși drama
iubirii și de a încerca noi experiențe.

Reperele temporale și spațiale proiectează acțiunea în imaginar, pe două coordonate: în plan

exterior, dar mai ales interior, al conștiinței personajului principal. Perspectiva temporală prezintă
timpul subiectiv al rememorării povești de iubire, inserat în prezentul acțiunii de pe front, fixată la
începutul secolului al XX-lea. Spațiul real, obiectiv, delimitat prin indici specifici cum ar fi Câmpulung,
Dîmbovicioara, Valea Prahovei, București se împletește cu cel subiectiv al frământărilor sufletești.

Incipitul romanului îl surprinde pe naratorul personaj ca sublocotenent, luptând pe front în Primul

Război Mondial . Relatând la persoana a întâia, acesta prezintă în mod ironic, superficialitatea cu
care sunt amenajate fortificațiile românești care arătau ca “niște șanțuri se ca pentru scurgere de
apă” și pe care toți le numeau “tranșee”.
Un fapt divers apărut în presă, declanșează, o discuție aprinsă între superiorii strânși la popotă.
Opiniile exprimate sunt variate, chiar contradictorii, relevând multitudinea perspectivelor subiective
asupra aceluiași subiect. Căpitanul Dimiu susține că “nevasta nu trebuie să-și facă de cap”, în vreme
ce Corabu este intrigat de faptul că soțul înșelat alesese pedeapsa capitală dispunând de viața celei
care nu îl mai iubește, pe când Floroiu consideră că “dreptul la dragoste sfânt” și nu trebuie
condamnată femeia care își caută împlinirea sufletească. Gheorghidiu își exprimă propria concepție
în legătură cu mobilul discuției și intervine vehement și pătimaș “cei care se iubesc au drept de viață
și de moarte unul asupra celuilalt… orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe
urmă.

Prin intermediul memoriei, Gheorghidiu exteriorizează involuntar frământările sufletești latente,

concretizate prin datele esențiale ale unicei sale iubiri pentru Ela. El reface monografic poveste de
iubire prezentând minuțios toate etapele acestea.

Confesiunea debutează sub semnul incertitudinii: “eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de
la Universitate și bănuiam că mă înșală”. Sentimentul se naște din orgoliu, căci naratorul
mărturisește că se simțea “măgulit” de atenția acordată de “cea mai frumoasă studentă” de la
Litere. Începutul relației stă sub semnul fericirii originare, căci cei doi se completează unul pe celălalt
într-un mod unic, precum membrii cuplului adamic, trăind starea de grație și a fericirii “femeia aceea
era a mea în exemplar unic…că ne întâlnisem de la începutul lumii… și aveam să pierim la fel
amândoi”.

Episodul moștenirii, considerat de critica literară un nucleu epic de roman balzacian, prin descrierea
detaliată a casei și prin evidențierea tipul uman al avarului, prezintă dezechilibrul noului cuplu.
Unchiul Tache le lasă celor doi tineri drept moștenire o avere considerabilă, dar Ștefan consideră
averea o povară ,fire boemă, el se mulțumește cu plăcerile spiritului. Naratorul – personaj pătrunde
astfel involuntar într-o lume pe care nu înțelege, care îi provoacă repulsie și de care simte nevoia să
se ferească. Renunțarea la vechii prieteni, observațiile asupra vestimentației “la modă”,noile cercul
de cunoștințe frecventate produc înstrăinarea celor doi, care capătă pentru firea sensibilă lui Ștefan
proporții catastrofice: “viața mea devenit curând o tortură continua”.

Urmează o perioadă tensionată în viața de cuplu, marcată de certuri și împăcări. Pentru Stefan,
imaginea femeii iubite prezintă oscilații chinuitoare între ipostaza angelică, ca suflet pereche al său și
cea demonică, marcată de gândul că aceasta ar putea să fie ipocrită și să îi înșele sentimentele.
Incertitudinea îi domină spiritul și hotărăște să se înroleze voluntar, trecând de la experiența unei
iubiri eșuate la drama confruntări directe cu moartea.

A doua parte a romanului debutează sub semnul ororilor frontului. Jurnalul de campanie exprimă
viziunea individului asupra dramei generate de lupta între forțe inegale,incompetența armate
dezorganizate din care face parte.

Gheorghidiu se înrolează din două motive: dorința de a scăpa de obsesia ne împlinirii în iubire și
nevoia de a acumula o nouă experiență capitală: “n-aș vrea să existe pe lume experiență definitivă
de la care să lipsesc”. Drama războiului, descris în mod obiectiv, fără idealizare, dar cu o tentă ironică
este copleșitoare și umbrește Neîmplinirile din planul sentimental. Experiența luptei este trăită la
intensitate maximă. Scene memorabile și înfiorătoare se succed prin fața ochilor săi în momentul în
care batalionul pe care îl conducea este luat prin surprindere de inamici. Soldatul Marin Tuchei
rostește neîntrerupt “ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, iar un altul, deși capului fost retezat de
un obuz, aleargă în continuare după Gheorghidiu,din reflex, până se prăbușește inert.

În condițiile dobândirii acestei unice experiențe, Gheorghidiu se simte detașat de frământările

sufletești interioare . Fiind rănit și spitalizat, el revine la vatră total schimbat, capabil să renunțe la
fantasmele trecutului. De și ele se dovedește foarte grijulie, o consideră o străină, la care se
gândește cu nepăsare: “Sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”.

Ștefan realizează că ea nu reprezintă idealul, că prin atitudinea ei și-a pierdut caracterul unic de
perechea asta, fiind ca oricare altă femeie. Interogația retorică “ascultă, fată dragă, ce ai zice tu dacă
ne-am despărțit?” este urmată de un gest de mărinimie sarcastică, prin care îi lași să o avere
considerabilă “adică tot trecutul”. Mărinimia este “simbolică”, trecutul lăsat în urmă reprezentând
toate frământările și toată suferința provocată de femeia care nu s-a ridicat la nivelul aspirațiilor
celui care a iubit-o în mod absolut. Ștefan Gheorghidiu devine astfel pregătit pentru a începe o viață
nouă, în căutarea permanentă a experiențelor majore.

Principalele modalități de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu, monologul interior,

introspecția, autoanaliza, memoria voluntară și involuntară, conturează o imagine completă asupra
unei conștiințe unice a unui personaj memorabil, care aparține unei lumi mediocre.

Din punctul de vedere al stilului, se remarcă sobrietatea, claritatea și anticalofilismul. Romanul este
conceput ca o confesiune a eroului central, principalul mod de expunere fiind monologul interior,
bazat pe introspecție. Originalitatea scrierii derivă în principal din complexitatea analizei psihologice
a unei conștiințe unice.

Astfel Camil Petrescu se impune drept deschizător de drumuri al prozei reflexive, contribuind la
sincronizarea literaturii române cu cea universală, sub imperativul tezelor modernismului
lovinescian. (Eugen Lovinescu 1881-1943, teoreticianul modernismului românesc).