1. Definiţi noţiunea de reabilitare.

Caracterizaţi kinetoterapia ca parte

componentă a reabilitării
Reabilitarea a fost definită de OMS ca "Utilizarea tuturor mijloacelor de reducere a
impactului condiţiilor dizabilitante şi handicapante şi oferirea posibilităţii integrării
sociale optime a persoanelor cu dizabilităţi”.
Kinetoterapia reprezintă unul din mijloacele fundamentale pe care se bazează reabilitarea
deficienţilor motori. Fiind un domeniu de frontieră (aflat la confluenţa dintre medicină,
psihologie, biomecanică, activităţi corporale curative etc.), kinetoterapia, oricât de
avansate ar fi metodele şi tehnicile ei, nu poate fi aplicată în afara unui plan terapeutic
generalizat, care ar include statutul psihofizic, dar şi cel socioprofesional al pacientului.
în acest sens, kinetoterapia oferă metodele şi instrumentele adiţionale adecvate stării
pacientului, contribuind, de rând cu alte domenii de activitate curativă, la recuperarea
psihomedicală, socioprofesională şi de altă natură. metodele şi procedeele de kinetoteraţie
sunt indicate în multiple stări şi situaţii, cum ar fi: afecţiunile care reduc capacitatea
generală de mişcare; patologiile care au ca efect compromiterea funcţiilor de bază ale
organelor umane; defectele rezultate din adaptarea unei părţi sau a unui segment al
corpului la o stare anormală etc.

2. Clasificaţi tipurile de reabilitare.

a) reabilitarea fizică reprezintă totalitatea formelor de tratament în vederea readaptării fizice

(deficienţi fizici, motorii, senzoriali etc.);
b) reabilitarea psihică se adresează, în primul rând, bolnavilor psihic şi constând în crearea
unui climat psihologic favorabil şi antrenarea în activitatea acestora;
c) reabilitarea profesională constă în readaptarea deficientului la o activitate profesional-
şcolară adecvată tipului său de deficienţă ;
d) reabilitarea socială este o acţiune complexă care vizează readaptarea familială, şcolar-
profesională şi socială a bolnavului.

3. Enumeraţi mijloacele şi formele de lucru ale reabilitării.

Mijloacele reabilitării:
1. Recuperarea medicală
2. Readaptarea psihică
3. Educarea şi reeducarea profesională
4. Readaptarea socială
1. Recuperarea medicală se bazează pe concepţiile terapeutice moderne, eficienţa ei fiind
invers proporţională cu perioada de timp necesară vindecării, iar în cazul unor leziuni
morfologice sau funcţionale definitorii, cu perioada de timp necesară formării unor mecanisme
compensatorii convenabile.
2. Readaptarea psihică sau menţinerea unei stări psihice normale reprezintă condiţia
esenţială care face posibilă aplicarea programului de recuperare medicală.
3. Reeducarea medicală corectă nu este posibilă decât în spitalele de ortopedie sau în
centrele de stabilire a deficienţilor motorii dotate cu toate compartimentele de investigaţii şi
terapeutice necesare.
4. Mijloacele Educarea şi reeducarea profesională şi Readaptarea socială sunt în strânsă
interdependenţă cu readaptarea psihică.
 Forme de lucru:
Imitaţii şi jocuri
Imitaţii şi jocuri
Gimnastică generală şi respiratorie
Gimnastică medicală selectivă
Reeducarea mersului
Reeducarea prehensiunii
Hidrokinetoterapia
Sportul curativ
Dansul curativ
Terapia ocupațională
Ergoterapia

4. Enumeraţi scopurile reabilitării.

Scopul principal al reabilitării constă în a permite persoanelor cu dizabilităţi să ducă
viaţa pe care şi-o doresc, cu toate restricţiile inevitabile impuse asupra activităţilor lor de
deteriorările ce rezultă din boală sau leziune. În fapt, acest lucru se realizează cel mai bine printr-
o combinaţie de măsuri pentru a:
• depăşi sau ameliora aceste deteriorări,
• elimina sau reduce barierele în calea participării în mediul ales de persoană şi
• susţine reintegrarea lor în societate.

Întrucât este un proces centrat pe pacient, este corect să optimizăm atât activitatea cât şi
participarea.
Scopurile principale ale Reabilitării sunt optimizarea participării sociale şi a calităţii
vieţii. Aceasta implică a ajuta la împuternicirea individului în a decide şi a atinge gradul de
autonomie şi independenţă pe care doreşte să le aibă, inclusiv participarea în activităţi
profesionale, sociale şi recreaţionale potrivit drepturilor omului.
Reabilitarea este eficientă în cinci moduri:
• tratarea afecţiunii de bază;
• reducerea deteriorării şi/sau dizabilităţii;
• prevenirea şi tratarea complicaţiilor;
• ameliorarea funcţionării şi activităţii;
• permite participarea.

5. Descrieţi potenţialul de reabilitare al unei persoane cu dizabilităţi.

Potenţialul de reabilitare al unei persoane (i.e. capacitatea de a beneficia de reabilitare) nu
poate fi formulat fără a cunoaşte istoricul afecţiunii pacientului. Unii îşi revin spontan, astfel
încât o intervenţie timpurie poate da impresia că tratamentul a fost eficace. Pe de altă parte,
pentru cei mai mulţi, lipsa reabilitării le va reduce gradul de independenţă şi calitatea vieţii.
Studiile controlate, în care aceşti factori au fost luaţi în considerare, arată că intervenţia precoce
tinde să fie asociată cu un rezultat final îmbunătăţit, fie că reabilitarea totală apare sau nu; chiar
şi intervenţia mai târzie poate conferi beneficii utile.

6. Elaboraţi un plan de reabilitare în cadrul unei dizabilităţi.

Problema Scopuri Intervenţii posibile

FUNCŢIILE ŞI ACTIVITĂŢILE ORGANISMULUI
Activitate fizică Realizarea unor transferuri sigure Antrenarea posturii şi a mişcării folosind echipamentul
necesar

Creşterea mobilităţii în casă şi în Antrenarea posturii şi a mişcării

afara ei (realizarea/ameliorarea mer- Explorarea şi instruirea pentru utilizarea dispozitivelor
sului, urcarea scărilor, utilizarea de asistare pentru mobilitate
transportului public şi privat)
Comunicare Ameliorarea comunicării, a vorbirii şi Antrenamentul este centrat pe terapia de limbaj şi vor-
înţelegerii bire pentru ameliorarea limbajului şi a articulării
Explorarea şi instruirea pentru utilizare a tehnologiei
de asistare, după caz
Comportament şi Medicaţie, psihoterapie, terapie comportamentală şi
dispoziţie Îmbunătăţirea comportamentului cognitivă
Reducerea depresiei şi anxietăţii prin consiliere şi me-
Normalizarea dispoziţiei dicaţie
Durere Reducerea durerilor
Medicaţie analgezică, terapii fizicale, managementul
stresului, confruntare, alte strategii
Incontinenţă Promovarea continenţei vezicii şi a Reantrenarea vezicii, exerciţii de planşeu pelvian, me-
intestinului dicaţie, utilizarea cateterelor şi stomelor
Incapacitatea de auto- Realizarea capacităţii de a se spăla, Analiza părţilor componente ale activităţii, refacerea
îngrijire pieptăna, îmbrăca şi a-şi face toaleta abilităţii folosind metode alternative şi/sau echipamen-
te şi/sau reantrenare
PARTICIPARE

Incapacitatea de a se Instruire asupra pregătirii meselor şi Analiza părţilor componente ale activităţii, refacerea
descurca independent efectuării activităţilor casnice abilităţii folosind metode alternative sau surse de
acasă ajutor şi/sau echipament şi/sau reantrenare
Pierderea locului de Întoarcerea la locul de muncă Analiza părţilor componente ale activităţii şi
muncă întoarcerii la locul de muncă, refacerea abilităţilor,
adaptarea la meserie, recalificare, adaptări la locul de
muncă şi echipamente, ameliorarea accesului şi
sprijinului la locul de muncă

7. Contribuţia kinetoterapeutului la procesul de reabilitare.

Kinetoterapia reprezintă unul din mijloacele fundamentale pe care se bazează reabilitarea
deficienţilor motori. Fiind un domeniu de frontieră (aflat la confluenţa dintre medicină,
psihologie, biomecanică, activităţi corporale curative etc.), kinetoterapia, oricât de
avansate ar fi metodele şi tehnicile ei, nu poate fi aplicată în afara unui plan terapeutic
generalizat, care ar include statutul psihofizic, dar şi cel socioprofesional al pacientului. în
acest sens, kinetoterapia oferă metodele şi instrumentele adiţionale adecvate stării
pacientului, contribuind, de rând cu alte domenii de activitate curativă, la recuperarea
psihomedicală, socioprofesională şi de altă natură. metodele şi procedeele de kinetoteraţie
sunt indicate în multiple stări şi situaţii, cum ar fi: afecţiunile care reduc capacitatea
generală de mişcare; patologiile care au ca efect compromiterea funcţiilor de bază ale
 organelor umane; defectele rezultate din adaptarea unei părţi sau a unui segment al
corpului la o stare anormală etc.

8. Caracterizaţi principiile reabilitării.

Specialiştii RM trebuie să cunoască principiile adaptării şi plasticităţii şi să înţeleagă
bazele teoretice ale principiilor de predare şi învăţare .

9. Definiţi componenţa echipei de reabilitare/multidisciplinare.

Echipa multidisciplinară o reprezintă echipa de profesionişti din diverse
domenii (instruire/educaţie, sănătate, psihopedagogie specială, asistenţă
socială)
Profesorul
Familia
Echipa de specialişti
Moderatorul echipei

10.Definiţia termenului de dizabilitate. Clasificaţi dizabilităţile.

 Stare fizică, psihică sau mintală, care limitează o persoană în deplasare,
activitate, receptare.
Dizabilitate - rezultatul sau efectul unor relaţii complexe dintre starea de sănătate a
individului, factorii personali şi factorii externi care reprezintă circumstanţele de viaţă ale
acestui individ. Datorită acestei relaţii, impactul diverselor medii asupra aceluiaşi individ,
cu o stare de sănătate dată, poate fi extrem de diferit. Dizabilitate este termenul generic
pentru afectări, limitări ale activităţii şi restricţii de participare - conform CIF*).

11.Enumeraţi deosebiri dintre modelul medical şi modelul social de

abordare a dizabilităţii.
Modelul social se focalizeaza  asupra dizabilitatii ca relatie intre persoanele cu
deficiente si societatea discriminatorie: dizabilitatea este definita ca rezultatul
barierelor dizabilitatoare impuse de mediu sau de interventiile politicii. Acest
model sugereaza o strategie de inlaturare a barierelor, de educatie, de
inlaurare a prejudiciului, avand ca obiectiv incluziunea. Din perspectiva
acestei abordari, persoanele cu dizabilitati nu doresc nimic in plus, ci doresc
sa fie tratate la fel ca persoanele fara dizabilitati. In plus, adeptii modelului
sustin ca nu ar exista nici o distinctie intre persoanele cu dizabilitati si
persoaele care au handicap social, cum ar fi cele cu copii dependenti. Se
sugereaza ca un numar mare de persoane ar putea fi handicapate din cauza
barierelor sau prejudiciilor.
Modelul medical trateaza notiunea de dizabilitate ca anormalitate care
impiedica realizarea activitatilor considerate normale pentru o
persoana.
Inca de la inceput, furnizorii de servicii au definit „problema”
dizabilitatii ca pe ceva ce apartine chiar persoanelor afectate. Spre
exemplu, functia traditionala a medicinei este aceea de a examina
nevoile pacientului, de a prescrie o interventie si de a facilita
tratamentul.Modelul medical vizeaza revenirea la integralitatea
 senzoriala sau corporala. Solicita pasivitate din partea persoanei cu
dizabilitate. Pune accentul pe ceea ce nu poate persoana respectiva si
pe faptul ca pe tot parcursul vietii, data fiind conditia medicala, ar fi
nevoie de ajutor. In acest mod se intareste ciclul prejudiciului si
discriminarii.

14. Descrieţi tabloul clinic al deficienţelor fizice.

a) deficienţe ale feţei, capului, gâtului:
o deficienţe mecanice şi motrice ale maxilarului - ocluzie, prognatism, timus
(contracţie spastică involuntară a muşchilor mandibulei ce împiedică deschiderea
gurii); o paralizie facială, mişcări involuntare ale feţei (ticuri, mişcări automate),
mişcări anormale ale capului, torticolis;
b) deficienţe ale staticii şi posturii: devierea coloanei vertebrale (cifoze, lordoze,
scolioze), mişcări involuntare ale corpului, mişcări bizare sau stereotipe, cum ar fi
balansarea sau legănarea;
c) deficienţe ale staturi şi corpolenţei: nanism, gigantism, achondroplazie, obezitate;
d) deficienţe mecanice şi motrice ale membrelor superioare: anchiloze, articulaţii
instabile, dislocări şi înţepeniri cu reducerea sau pierderea mişcări;
e) deficienţe mecanice şi motrice ale membrelor inferioare, cauzate de lungimea
inegală, luxaţi congenitale de şold, deficienţe ale genunchiului, gleznei, piciorului,
etc.
f) paralizie spastică a mai multor membre (hemiplegii, paraplegii, tetraplegi);
g) paralizie cu flascitatea membrelor;
h) alterări ale axei membrelor: restul unui membru asemănător amputării ce se poate
manifesta ca un defect de dezvoltare (amelie, facomalie, apodie) sau ca rezultat al
intervenţiei chirurgicale.

15. Definiţi noţiunea de dizabilitate de intelect. Etiologie și clasificare.

Deficienţa de intelect reprezintă o insuficienţă globală ce vizează întreaga personalitate,
structură, organizare, dezvoltare intelectuală, afectivă, psihomotrică, comportamental-adaptativă,
de natură ereditară sau câştigată în urma unei leziuni organice sau funcţionale a sistemului
nervos central, care se manifestă din primii ani de viaţă, în grade diferite de gravitate în raport cu
nivelul mediu al populaţiei, cu urmări directe în ceea ce priveşte adaptarea socio- profesională,
gradul de competenţă şi autonomie personală şi socială.

Clasificarea:
deficienţă mintală profundă CI 0- 20/25
deficienţă mintală severă CI 20/25- 35
deficienţă mintală moderată CI 35 - 50/55
deficienţă mintală uşoară CI 50/55- 70/75
Etiologie:
Factorii prenatali

În această categorie intră toţi factorii care influenţează femeia

purtătoare de sarcină:
- infecţia maternă, în special cu virusul rubeolic, HIV şi cu
toxoplasma (un parazit care nu dă simptome la mamă, dar
provoacă fie avort spontan, fie malformaţii grave
neuropsihice la nou-născuţi);
- toxemiile (autointoxicarea mamei cu produşi reziduali –
vărsături) gravidice, precoce sau tardive;
- eclampsia (deficitul de Ca şi Mg în timpul sarcinii, ce provoacă
crize convulsive la mamă, foarte grave şi pentru mamă şi
pentru copil);
diabetul în timpul sarcinii;
- intoxicaţiile cu CO2, alcool, alimentare, tranzitorii – detergenţi,
ciuperci etc.;
- medicamente şi anestezice administrate mamei în timpul
sarcinii;

Factorii perinatali
- anoxia sau anoxemia produse prin circulare strânsă de cordon în jurul
gâtului copilului;
- analgezice administrate mamei pentru diminuarea durerilor în timpul
naşterii;
- travaliul prelungit, care supune copilul la hipoxie;
- traumatisme diverse obstetricale, în care intră, între altele, operaţia
cezariană, aşazisă la rece (efectuată înainte de apariţia primelor semne de
declanşare a naşterii) şi, de asemenea, aplicaţia forcepsului;
- naşterea prematură, care poate declanşa leziuni cerebrale de tipul
hemoragiilor meningeale sau intraventriculare ori edemului cerebral.

Factorii postnatali
Pot fi de natură traumatică, infecţioasă sau toxică, aceştia au şi ei efecte
severe prin lezarea localizată sau difuză a structurilor cerebrale, având ca
urmare un grad variabil de deficit motor şi psihointelectual. Recunoscute în
acest domeniu sunt encefalitele, meningoencefalitele şi meningitele, în
 special cele de natură infecţioasă. Majoritatea bolilor copilăriei (rujeola,
scarlatina, oreionul, varicela, tusea convulsivă) pot avea, ca şi complicaţii,
meningoencefalitele. Întotdeauna sau aproape întotdeauna (99%), aceste
complicaţii au ca efect un grad variabil de distrucţie neurologică, cu deficit
mental.
18)Dizabilitățile vizuale – definiție și etiologie. Clasificaţi dizabilităţile vizuale.
Dizabilitățile vizuale este o deicienta de tip senzorial si consta in diminuarea in grade dierite a
acuitatii vizuale.
Clasificare în funcţie de acuitatea vizuală:

> ambliopie uşoară (acuitate vizuală : 0,5 (1/2) - 0,2- 1/5)

> ambliopie medie (acuitate vizuală : 0,2 (1/5) - 0,1(1/10)
> ambliopie forte (gravă) : (acuitate vizuală- sub 0,1 (1/10)
> cecitate relativă (practică) - 0-0,005 (1/200) - percepe mişcările mainii şi lumina
> cecitate absolută - nu percepe deloc lumina.

19) Dizabilitățile auditive – definiție și etiologie. Clasificaţi dizabilităţile auditive.

Dizabilitate auditiva este orice tip de afecțiune care produce o scădere a capacității de a percepe
sunetul, care la rândul său creează dificultăți pentru comunicarea verbal
CLASIFICARE
a) prenatale; b) perinatale (neonatale); c) postnatale;

20) Noțiunea de tulburare de limbaj. Analizaţi clasificarea tulburărilor de limbaj.

Tulburare de limbaj estePierderea vocii, pierderea vorbirii, bîlbîiala, îngăimarea, gîngăvia şi
altele.

1. tulburări de pronunţie sau articulaţie (dislalia, rinolalia, disartria);

2. tulburări de ritm şi influenţă a vorbirii (bâlbâială, logonevroză, tahilalia, bradilalia,
aftongia, tulburări pe bază de coree, tumultus sermonis);
3. tulburări de voce (afonia, disfonia, fonoastenia, mutaţia patologică a vocii, etc.);
4. tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia şi disgrafia-agrafia);
5. tulburări polimorfe (afazia şi alalia);
6. tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen sau mutism electiv sau
voluntar, retard sau întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii, disfuncţiile verbale
din autismul infantil de tip Kanner, din sindroamele handicapului de intelect).
7. tulburări ale limbajului bazat pe disfuncţiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia,
bradifazia)”

21) Elaboraţi elemente de terapie a tulburărilor de limbaj.

 Exerciţii generale ( imitarea mersului, mişcări ale braţelor şi gâtului  şi rotirea
acestora, imitarea aplaudatului, exerciţii pentru întărirea musculaturii toracice şi
abdominale, etc).
În funcţie de diagnostic, se pot efectua exerciţi de gimnastică cu diferte părţi ale
corpului. De exemplu, în tulburările limbajului scris se exersează braţul, mâna,
degetele)
Exerciţii de mobilitate a maxilarelor : exerciţii de închidere/ deschidere a gurii, exerciţii
de coborâre şi ridicare a maxilarelor, muşcătura,
Exerciţii de mobilitate pentru limba: jocuri cu limba : „pisica bea lapte„ , tic-tac-ul
ceasului, pronunţarea repetată şi rapidă a silabei „la”
Exerciţii pentru buze şi obraji: mişcări de sugere a obrajilor, mişcări de tuguire a buzelor,
vibrarea buzelor, zâmbet, umblarea obrajilor,
Exerciţii pentru vălul palatin: imitarea căscatului, exerciţii de deglutitie.
22) Enumeraţi forme ale handicapului de comportament.
Putem vorbi de o categorie de tulburări în planul intern cum ar fi: anxietăţi şi frustrări
prelungite, instabilitate afectivă şi depresii, ostilitate şi neacceptarea colaborării cu cei din
jur, slabă dezvoltare afectivă şi indiferenţă, trăirea unor tensiuni, repulsie faţă de activitate,
dereglări ale unor funcţii psihice.
Acestea determină tulburări de comportament de forme şi intensităţi diferite, în funcţie de
profunzimea dereglărilor interioare şi se concretizează, în exterior, prin: reacţii afective
instabile (frică, mânie, furie, râs şi plâns nestăpânit), agitaţie motorie şi mişcări
dezorganizate, negativism şi apatie, teribilism şi infatuare, furt vagabondaj, cruzime şi
aberaţii sexuale.
23)Descrieţi tabloul clinic a tulburărilor psihomotorii.
1. Agitație psihomotorie

2. Stupor
3. Tremurături

4. Convulsii

5. Ticuri

6. Spasme

7. Catatonia

8. Stereotipii

9. Dischinezii

10. Apraxia
23) Noțiunea de polihandicap. Clasificaţi dizabilităţile multiple.

Prin polihandicap se înţelege existenţa a două sau mai multe forme de handicap, asociate
la aceeaşi persoană şi însoţite de o varietate de tulburări.
Copiii cu dizabilități multiple vor avea o combinație de diferite dizabilități care pot include: vorbire,
mobilitate fizică, învățare, retard mintal, vizual, auz, leziuni cerebrale și, eventual, altele. Împreună cu
dizabilități multiple, aceștia pot prezenta, de asemenea, pierderi senzoriale și comportament și / sau
probleme sociale. Copiii cu dizabilități multiple , denumiți și numeroase excepții, vor varia în funcție de
severitate și caracteristici.