Problema durerii - c s Lewis

“Atunci când durerea stă să se iveasca, un dram de curaj ajută mai mult decât o
grămadă de știință, un pic de compasiune omenească mai mult decât o mulțime de
curaj, și un strop din balsamul iubirii de Dumnezeu mai mult decât toate la un loc.” -
prefața

Scopul cărții este acela de a reafirma vechile doctrine ale dreptei credințe cu privire la
suferință, încercând să dezlege problema intelectuală a durerii. Nu caută să dea
învățătură despre răbdare sau curaj,

Durerea apare la ființele mai dezvoltate, iar omul, prin rațiunea sa, este capabil să
provoace mai multă durere altor ființe decât ar fi fost in lipsa ei și totodată să își prevadă
propria durere și propria moarte. Această condiție îi pricinuiește suferință psihică. Iar
fericirea de care avem parte e strecurată în viețile noastre doar atâta cât să ne
provoace teama de a o pierde.
”Istoria omului e în mare măsură o poveste a fărădelegii, a războiului, a bolii și terorii,
în care e strecurată exact atâta fericire cât să-i provoacechinuitoarea teamă de a o
pierde pe ca al cărei martor este și mușcătoarea suferință de a-și aminti de cea care a
trecut.” - p. 10

Totuși, în această perspectivă pesimistă asupra lumii, se strecoară ideea unui

Dumnezeu bun , iubitor și infinit de înțelept.

În primul capitol, autorul încearcă să așeze problema durerii în contextul care îî este
propriu, și anume în cadrul gândirii creștine. Pentru aceasta, face o descriere a originilor
crestinismului. Acesta se deosebește ce cele mai multe religii antice prin faptul că, la
baza sa, se află revelația Fiului lui Dumnezeu ca un fapt istoric. Însă, întruparea Fiului
lui Dumnezeu nu rezolvă problema durerii, ci mai degrabă, creează contextul în care
aceasta își capătă cu adevărat sensul.

În următorul capitol, C S Lewis abordează în mod direct dilema pe care o ridică

existența suferinței în contrast cu bunătatea lui Dumnezeu. În forma ei cea mai simplă,
se poate exprima în felul următor: ”Dacă Dumnezeu ar fi bun, ar dori ca toate creaturile
Sale să fie pe deplin fericite, iar dacă ar fi atotputernic, ar fi în stare să înfăptuiască
ceea ce dorește. Dar creaturile sale nu sunt fericite. Prin urmare, Dumnezeu e lipsit fie
de bunătate, fie de putere, fie de amândouă”.
Pentru a dezlega această problemă, autorul pornește de la idea că termenii bunătate și
fericire sunt echivoci, iar cuvântul atotputernic este înțeles în cadrul unei propoziții cu
sens. Următorul pas este acela de a arăta necesitatea unor făpturi cu conștiință de sine.
Fără aceasta nu am putea experimenta fericirea, deoarece nu am putea diferenția între
sine și ceea ce este în jur.
Apoi, trebuie făcute câteva observații preliminarii. Una dintre ele este faptul că omul
este o făptură cu conștiință de sine, ceea ce creează o distanță între el și univers si
între el și Dumnezeu. De asemenea, libertatea lui Dumnezeu în a crea lumea pe care a
creat-o trebuie înțeleasă nu în sensul unor posibile alegeri, ci în sensul lipsei vreunei
alte cauze în afară de sine care să determine actele Sale.

Următorul termen care trebuie definit este cel al bunătății lui Dumnezeu. Unii oameni s-
ar grăbi să afirme că bunătatea lui Dumnezeu e profund diferită de a noastră, din
moment ce el e infinit înțelept. Însă a ”spune că Dumnezeu e bun, afirmând totodată că
bunătatea LUi e complet diferită de a noastră, îseamnă de fapt a spune dumnezeu e nu
stiu ce” - p. 38

Sensul în care putem spune că Dumnezeu e diferit de noi este acela în care ceea ce
întelegem noi este o imitație imperfectă a normelor presupuse de Dumnezeu. O
diferență comparabilă cu cea dintre un cerc perfect și prima încercare a unui copil de a
desena o roată. Pe măsură ce întelegerea lui crește, își va da seama că modelul era
deja în fața sa. De multe ori, prin bunătatea lui Dumnezeu, ne-am dori să înțelegem o
blândețe asemătătoare cu cea a unui bunic care se bucură că toată lumea se simte
bine. Dar Iubirea e mai mult de atât. Ea nu se mulțumește să ofere celui iubit o fericire
”întrun chip vrednic de dispreț și alientată” - p. 43
Sensul în care iubirea lui Dumnezeu se manifestă în raport cu omul e diferit de ceea ce
putem experimenta în relalațiile noastre, dar totuși, aceste relații pot sluji ca analogie
pentru diferite aspecte. Scriptura se folosește de analogii precum relația dintre olar și
lut, dintre om și animal sau dintre tată și fiu. Nu in ultimul rand este relatia dinte un
barbat si o femeie.

Punctul culminant al acestui șir de argumente este acela că Dumnezeu ne vrea binele
suprem, chiar împotriva voinței noastre, iar acest bine înseamnă pentru noi
fericirea.”Când vrem să fim altceva decât vrea Dumneeu să fim, dorim cu siguranță
ceva care, în fapt, nu ne va face fericiți.”- P. 56
Dumnezeu dăriuește fericirea fiecărei făptrui printr-o ”împlinire întru Dumnezeu proprie
firii sale”. Aceasta este singura fericire pe care El o poate da, căci nu există fericire
departe de Dumnezeu. De aceea, singurele alternative pentru viața aceasta sunt să fii
fericit în Dumnezeu, împărtășindu-te din bunătatea Lui, sau să fii nenorocit.

De ce este nevoie de atâta schimbare pentrua deveni demni de iubit?

Până de curând, răutatea umană era de la sine înțeleasă și un fapt acceptat. La fel și
sentimentul de rușine față de propria nevrednicie și faptul că merităm mânia divină.
Ultimele secole însă, au produs o schimbare în gândirea occidentală, în mod special
printr-o concentrare prea mare asupra bândeții și a milei, pe de-o parte, și datorită
influenței psihanalizei pe de altă parte. Aceasta a declarat rușinea ca un lucru de prisos.
”Redobândirea vechiului sentiment al păcatului este esențială pentru creștinism”
În sensul acesta trebuie demascate câteva minciuni care ne orbesc față de propria vină.
Avem tendința de a disocia viciile noastre obișnuite de propria persoană, în timp ce
considerăm că virtuțile ne sunt proprii caracterului nostru.
Apoi, ne asociem unei vine colective a conștiinței sociale, lăsând la o parte, propriile
proniri păcătoase.
O altp iluzie căreia îi cădem pradă este că timpul șterge de unul singur păcatul. Din
cauza aceasta ne amuzăm adesea de păcate comise în trecutul mai îndepărtat, ca și
cum timpul le-ar face scuzabile și inofensive.
În al patrulea rând, există iluzia că numărul conferă siguranță. Chiar dacă toți sunt răi,
așa cum afirmă creștinismul, asta nu face răutatea scuzabilă.

Înrebarea care se ridică mai departe, este cum s-a ajuns aici. Acesta este si tema
capitolului al 5-lea, și anume, originea răului.
C.S. Lewis explică doctrina creștină a căderii potrivit căreia, Dumnezeu e bun și el a
creat toate lucrurile bune la început. Între acestea, a creat liberul albitru care ”cuprind
prin însăși natura sa posibilitatea răului” - p. 76, iar omul, slujindu-se de acesta, a
devenit rău. Dacă Dumnezeu ar fi îndepărtat consecințele alegerilor făcute de om, ar fi
îndepărtat în esență chiar libertatea omului de a alege.
Păcatul primordial a fost descris de Augustin drept o ”consecință a orgoliului, al acelui
demers prin care o făptură încearcă să devină independentă , să existe pentru sine
însăși” - p. 82
Prin cădere, omul a pierdut propria sa natură originală, rupându-se de ”izvorul ființei
sale, și al forței sale, totodată. El s-a idolatrizat pe sine în locul lui Dumnezeu - p. 90
Ne putem gândi că bunătatea lui Dumnezeu ar fi putut opri această dramă printrun
miracol. Dar asta ar fi însemnat să refuze ”problema pe care El însuși si-o pusese când
a creat lumea - problema de a da expresie bunătății Sale rin întreaga dramă a unei lumi
compuse din agenți liberi…”
”Teza acestui capitol e pus și simplu aceea că omul, ca specie e o ființă stricată, iar
binele, în starea noastră de acum, înseamnă neapărat în primul rînd un bine care
vindecă sau care îndreaptă”. - p. 97

Capitulul vi - durerea umana

De ce trebuie ca vindecarea noastră să fie dureroasă?

Primul răspuns este că ”a înapoia voința pe care am proclamat-o atâta vreme drept a
noastră reprezintă în sine, oriunde și oricum am face-o, o cumplită durere”. Procesul
prin care trebuie să trecem este adesea numit mortificare.
Eroarea și păcatul au proprietatea de a-și masca răul din ele, și cu cât ne adâncim mai
mult în păcat, devenim mai orbi față de el, pe când durerea e un rău nemascat. În
contextul acesta, durerea e ”înțeleasă ca megafon al lui Dumnezeu de a ne zgudui
iluzia că putem găsi fericirea în afara lui Dumnezeu. Ea îi oferă omului unica șansă de
îndreptare.
Deci mai întâi, durerea risipește iluzia că totul e bine, iar apoi risipește iluzia că ceea ce
avem este al nostru și e îndestulător pentru noi.
Durerea e menitp să îndepărteze de noi izvorul falsei noastre fericiri.
Al treilea rol al suferinței este pentru a ne testa dacă ceea ce facem este de dragul lui
DUmnezeu, și nu sunt doar alegeri motivate de preferințele noastre care pot coincide cu
lucruri bune.
Deși, așa cum observă Aritotel, omlui virtuos ajung să îi placă lucrurile bune, există
momente în care suficența lui Dumnezeu este demonstrată în ciuda durerii, astfel,
supremul act de jertfire creștină dovedește tăria pe care Dumnezeu o dă celui ce duce
ascultarea până la capăt.
Durerea doare, dar uneori e singurul lucru care ne readuce spre Dumnezeu, amintindu-
ne că ”adevăratul meu bun e întro altă lume, și că singura mea comoară adevărată este
Cristos.” - p. 118

Cap. VII - durerea umană - sase observații de compeletare

1.”Suferința nu e bună în sine. Bună este, în orice durere trăită, supunerea celui care
suferă față de voința lui Dumnezeu” - 121
2. Sufereința e un rău necesar mântuirii, de aceea ea nu va înceta pănă ce acest scop
va fi atins sau Dumnezeu va considera că lumea e cu neputință de a fi mântuită.
3. Doctrina creștină a supunerii față de Dumnezeu e strict o chetiune teologică. Ea nu
trebuie să degenereze în politic
4. Fericirea si securitatea pe care ni le dorim cu toții ne sunt refuzate de Dumnezeu ăn
virtutea naturii înseși a lumii. Dumnezeu ne împrospătează forțele pe drum, dar aceste
momente nu trebuie luate drept un cămin al nostru.
5. Nu trebuie să facem din problema durerii un rău mai mare decât este de fapt,
6. Din toate relele, durerea e singurul rău sterilizat. Orice păcat fără căință este un
”nesecat izvor de vesnică eroare, dar durerea nu are această tendință de a prolifera prin
ea însăși. Odată ce s-a isprăvit, urmarea ei firească e bucuria.

Cap Viii - infernul

Durerea poate conduce la o mai mare razvratire, iar aceasta inseamnă că lucrarea
divină pentru mântuire nu poate fi sigură în cazul fiecărui suflet
Capitolul acesta se ocupă de problema infernului, raspunzând întrebării, de ce este
necesară această doctrină odioasă?
Lewis o separă de orice dorință de răzbunare umană. Ea nu este motivată de dorința de
a-l vedea suferind pe cel care a provocat suferință. Importanta este necesitatea
adevărul, care complementează mila. Necesitatea manifestării dreptății lui Dumnezeu,
față de cei care în libertatea lor, au refuzat iertarea oferită.
”Iertarea trebuie să fie acceptată și totodată oferită ca să fie completă: iar un om care
nu recunoaște nici o vină nu poate accepta iertarea” -. 135
Răspunzînd mai multor obiecții referitoare la infern, C S Lewis concluzioneaza
Ce-i cereți lui DUmnezeu să facă? Să le dea o a doua șansă, oricât ar costa asta?
Lucrul acesta l-a făcut deja, pe gologta. Să ii ierte? Nu vor să fie iertati. Sa ii lase in
pace? Mi-e teamă că asta va face.
Capitolul IX - adresează câteva gânduri legate de durerea animală. Cu privire la
aceasta, se poate doar specula deoarece ea este in afara orizonturilor cunoașterii
noastre. Totuși în acest capitol sunt cateva argumnete remarcablie legate de viața
animalelor în opoziție cu cea a omului.
In final, capitolul 10 se ocupă de idea de Paradis. Promisiunea cerului este la fel de
reală ca durerea de acum.
Adesea subiectul cerului este unul înconjurat de tăcere, fiind considerată mai degrabă o
promisiune amagitoare pentru lumea modernă. Dar ea este parte din credința creștină,
și este o perspectivă importantă pentru a completa discuția despre problema durerii.
Cartea se incheie cu o anexa ce conține câteva observații privitoare la efectele durerii
bazate pe experiența clinică a doctorului R. HArvard