Limba română este patria mea

A avea o limbă a ta, pe care s-o stăpânești cu dibăcie e ca și cum ai avea o comoară. Limba
maternă e limba viselor noastre, e leagănul copilăriei, e o mireasmă plăcută de flori, veșnic
aducătoare de mângâiere și pace. Mi-e dragă, o vorbesc și o iubesc. Pentru că e limba mamei, e a
mea și e sfântă. Mă leagă de originile mele, de cine sunt eu cu adevărat, de istoria neamului
nostru,  de locurile unde am copilărit și am crescut și eu odată cu visele și idealurile mele. Mă
leagă de frații mei de peste Prut: frați de grai și frați de sânge.
Marginea limbii române este marginea Patriei și a cerului meu. Nu mă pot îndoi de două
lucruri: de existența lui Dumnezeu și de faptul că vorbim și noi românește. Am găsit dorințele
mele cele mai frumoase în limba română și împlinirea lor tot în aceeași limbă a venit.
Frumusețea ei nu poate fi sporită fără o muncă supravegheată și fără aplicarea permanentă a
gustului estetic. A crea din cuvinte o lume de idei echivalează cu a înălța și înnobila limba.
Cuvântul este centru Universului, după cum semința este centrul fructului. Limba nu e numai un
mijloc de a se înţelege, nu e numai mijlocul practic prin care un om poate să-şi comunice
gândurile şi sentimentele sale altor oameni; o limbă reprezintă pentru un popor mult mai mult.
Este forma cea mai înaltă, cea mai deplină în care se poate exprima sufletul acelui popor.Mi-a
plăcut să caut frumuseţile limbii şi puterea vie a imaginilor. Le-am găsit în multe cărţi ale
trecutului şi în creaţia anonimă a folclorului spre care m-am aplecat totdeauna cu interes şi
preţuire.
Limba este singura avere comună a unui popor. Religia, portul pot să se schimbe, dar limba
nu, deodată cu ea piere și poporul. Istoria, natura, folclorul, neamul, religia, pământul, literatura
toate se unesc prin limbă, simbol unic și esențial. Prin limbă ne-am păstrat ființa neamului,
existența noastră ca naționalitate, ducând o luptă dîrză, cu mari jertfe. Calitatea de neprețuit a
graiului matern se explică prin harul ei de a oglindi întreaga istorie a neamului, cu toate bucuriile
și tristețile ei, victoriile și înfrângerile trăite, visele realizate și speranțele spulberate de
împrejurările nesigure prin care i-a fost sortit să treacă. Apărată în vreme tulburată , trecută prin
groaznice urgii, limba română a ramăs ca un trunchi, mereu verde , mereu înmugurind și
înflorind. Iar neamul roman este sufletul în care vibrează toată mândria și îndurerata noastră
istorie pentru salvarea limbii, salvarea cuvântului. Limba este semnul caracteristic prin care
membrii aceluiași popor se recunosc, e lanțul trainic ce-i leagă. Cultura noastră românească,
veche cât poporul care a zămislit-o, cuprinde în paginile ei toată existența zbuciumată a
neamului.

Scriitorul contribuie în cea mai mare măsură la cultivarea limbii literare,astfel ca săgeata
cuvântul să zboare cât mai sus, ca acolo unde va cădea să ridice o mănăstire de cuvinte. Părerea
lui despre limbă oglindește fenomene esenţiale ale vieţii literare, care sunt un fel de sinteză în
prelucrarea limbii comune în efortul de a-i da o nouă strălucire. Grigore Vieru întrupează, în
ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi
conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile violente ale
unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea
limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori. Cred că latura de cea
mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a
scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe
care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi
în care respiră. A luptat cu cuvântul în apărarea limbii și alfabetului român, adevăratei istorii a
spațiului dintre Prut și Nistru până la sârșitul vieții. În poezia sa ,, Scrisoare din Basarabia’’,
sentimentul eului liric este plasat între lacrimă și dor, care ne îndeamnă să conștientizăm unitatea
neamului, cu ecouri sesizabile de pe ambele maluri ale Prutului: ,, Aflând că frate-mi ești, odată/
Scăpa-i o lacrimă-n priviri’’. Eul liric poate fi definit drept apărător înflăcărat al adevărului
istoric , al hotarelor lăsate de Dumnezeu . N-avem două limbi, ci numai una, aceeași cu cea de
peste Prut.

Nicolae Dabija la fel susține emanciparea natională a românilor basarabeni, pentru repunerea în
drepturi a limbii române, a istoriei, a identității românești. Este un apărător al valorilor
naționale, prin creația sa cântă limba română și drama Basarabiei. Volumul  ,,În căutarea
identității’’ reprezintă o istorie a neamului românesc din Basarabia. Autorul vorbește  despre
istoria noastră, această modestă lucrare fiind una ce încearca să te facă să iubești neamul cărui
aparții, pamântul cărui aparții, istoria cărei aparții. A facut loc larg momentelor înalțătoare ale
istoriei noastre, ca lumina acestora – odată depusă  în sufletele tinerilor cititori – să-i poată însoți,
ca un sprijin și un îndemn la demnitate, de-a lungul întregii lor vieți. Creațiile sale sunt lecții ale
sufletului înstrăinat de istorie și terorizat de ea , dar neînfrânt datorită sentimentului al
continuității și firescului . Dragostea față de țară, durerea, înstrăinarea sunt întâlnite în poezia lui
Dabija ,, Dezrădăcinat’’, unde eul liric se simple lipsit de limbă, de tradiții, de pământul natal,
prin această creație descoperim profunzimea durerii înstrăinatului de țară, a dezrădăcinatului: ,,
Iată-mă cu Nistru subsuoară / Și străin în propria mea țară ’’. Poetul echivalează țara cu
sufletul, a renunța la țară înseamnă a renunța la suflet , iar fără suflet omul nu mai este om , astfel
eul liric își alege un verdict necruțător :,,... Dar de-o fi să mi te uit, sufletul meu , / Uite-mă pre
mine Dumnezeu!’’. Înreaga opera și-a ramificat rădăcinile în istoria neamului , simțindu-se
amarul înstrăinării , redând destinul ingrant al basarabanilor văduviți de propria istorie.

Există o mulțime de motive pentru a dărui limbii române toate meritele, pentru care
românii, cu respectul cuvenit, să omagieze graiul strămoșilor, al gliei străbune, al propriei
conștiințe ce solidarizează inimile, căci  „a vorbi despre limba română este ca o duminică.
Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea,
pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru
mine, viaţa se trăieşte.”

Consider că nimic și nimeni nu poate fura dreptul românilor de a trăi și a gândi românește.
Modernizându-ne, ajungem să uităm că graiul este cel ce ne definește și că oriunde ne-ar purta
timpul pașii, vom simți acest glas cu o intensitate și mai puternică. Mai mult decât atât, limba
română este patria cântului meu, a românilor de pretutindeni și nu există o formă mai intensă
pentru a ne striga iubirea și măreția, pentru a ne slăvi neamul, pentru a ne admira minunile,
pentru a ne exprima uimirea decât cea pe care limba română o dă fiecărui cuvânt măreț din
sufletul nostru. Precum pomul are un singur loc, așa și omul are o singură patrie și o singură
limbă. Precum izvorul răsare și crește din pământ, astfel și sufletul nostru izvorăște din limba
maternă.Adevărata dragoste de patrie este de neconceput fără dragostea pentru limba ei. 
O simt în mine, și-a creat rădăcini adânci în sufletul meu, pentru că și eu la rându-mi, am
izvorât ca un fir de apă din curățenia și puritatea limbii mele.
Limba este Trecutul spre a-l retrăi, Prezentul spre a-l trăi onorabil, Viitorul spre a fi scrutat și
atins.