Metode, tehnici şi tehnologii aplicate în identificarea unităţilor de

transport
2.1. Metode şi tehnologii de organizare a transportului de marfă
Pentru a reduce numeroasele probleme apărute prin dezvoltarea sectorului rutier
(poluare, diminuarea siguranţei şi securităţii, congestionarea rutelor, etc.) Comisia Europeană
a încurajat modernizarea serviciilor de transport prin introducerea Sistemelor Inteligente de
Transport. Încă din anii 2001-2002 în Planurile de Acţiune eEurope şi eEurope+ (destinate
Ţărilor în curs de dezvoltare), Comisia Europeană a inclus acţiuni speciale dedicate
transportului inteligent. În prezent, sistemele de transport inteligente (ŞTI) sunt într-o
dezvoltare continuă având ca priorităţi principale reducerea congestiei traficului şi asigurarea
mobilităţii durabile a cetăţenilor şi a mărfurilor.
Iniţiativa Europeană” Green Cars” se va concentra pe cinci domenii principale de
cercetare: motoare cu combustie internă, biocombustibilii, vehicule electrice şi hibride,
logistică, şi celule de combustibil cu hidrogen.
Teza de licență face parte din domeniul logistică care trebuie să asigure o circulaţie
eficientă a transportului de marfă în oraşul Chişinău.
Transferul modal şi descongestionarea coridoarelor de transport.
Priorităţile de dezvoltare în acest caz se referă la:
- Dezvoltarea durabilă, inovatoare, intermodală şi interoperabilă regională şi naţională
de transport/logistica reţelelor, infrastructură şi sisteme;
- Descoperirea de metode pentru internalizarea costurilor externe - cum ar fi impactul
asupra mediului;
- Sisteme pentru schimbul de informaţii între vehicule şi infrastructura de transport
(sisteme bazate pe tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor);
- Strategii pentru a încuraja oamenii să folosească mijloace de transport mai eficiente
din punct de vedere energetic;
- Optimizarea capacităţilor de infrastructură actuale şi viitoare.
Indicele de calitate – măsura în care un serviciu de transport rutier satisface gradul de
aşteptare al utilizatorului faţă de o anumită călătorie.
Indicele de calitate reprezintă “suma “unui set de atribute ce definesc serviciul de
transport pentru o anumită rută şi se axează pe atribute ce trebuie să ţină seama de:
- Starea vehiculului – întrucât aspectele prezentate mai sus influenţează atât procesul
de transport în sine (siguranță, viteză, etc.) cât şi percepţia călătorilor (confortul personal);
 - Resursa umană – coexistenţa beneficiar (călător) - şofer pe parcursul desfăşurării
serviciului de transport are impact direct în percepţia călătorilor asupra calităţii (un
conducător sigur pe el, atent la modul de a conduce vehiculul – spre exemplu fără frânare
bruscă, cu evaluarea clară a timpilor de respectare a orarului de mers.
- Posibilităţile de informare-comunicare între sistemul de transport şi autovehicul. În
această categorie de atribute intră posibilităţile de informare a pasagerilor, comunicarea între
şofer şi dispecer (acolo unde este cazul pentru schimbarea, eventual, a rutei în caz de blocaje
sau alte evenimente din trafic), existenţa unor mijloace de acces la informaţii privind
transportul intermodal sau alte rute. Toate aceste atribute creează un anumit ambient
pasagerilor care se transmite către percepţia proprie în mod pozitiv sau negativ.
- Factorii externi autovehiculului – mediul în care se desfăşoară serviciul de transport.
Această categorie de atribute este numeroasă pentru că ea depinde de spaţiu, distanţele pe
care trebuie să le acopere serviciul de transport. Câteva atribute sunt clare pentru evidenţierea
factorilor externi: starea căii de rulare (starea drumurilor, a străzilor), distanţa care trebuie
parcursă, gradul de aglomerare cunoscut pentru anumite tronsoane. Aceşti factori, deşi nu
sunt specifici serviciului de transport propriu-zis, au o influenţă asupra aprecierii calităţii
acestuia de către pasager: străzile deteriorate care produc disconfort în vehicul şi conduc la
întârzieri în parcurs; distanţa, care în cazul unor trasee lungi poate deveni un factor negativ în
evaluarea calităţii, dacă condiţiile oferite de transportator nu au în vedere metode şi mijloace
de a “comprima “timpul călătoriei (servicii video atractive, servicii de catering la cerere sau
prin ofertă gratuită, etc.); gradul de aglomerare care poate conduce la întârzieri în parcurs,
disconfort datorită emisiilor de CO2 sau zgomotului etc.
Stabilirea atributelor, a valorii minime şi maxime a acestora şi a ponderii lor în
evaluarea calităţii serviciului de transport, este o procedură complexă care trebuie realizată de
specialişti cu experienţă într-o anumită piaţă (servicii de transport pentru o anumită rută).
Odată fixate atributele, valorile şi ponderile lor, ele trebuie să rămână stabile pentru a putea
compara indicele de calitate pentru diferite servicii de transport.
Conceptul de sistem inteligent de transport.
Sistemele inteligente de transport – (Intelligent Transport Systems - ITS) sunt sisteme
de transport care utilizează tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor pentru eficientizarea şi
creşterea calităţii serviciilor de transport.
În literatura de specialitate se menţionează că principalii beneficiari ai SIT sunt patru
categorii de participanţi la procesul de transport:
 • proprietarii şi administratorii reţelelor de transport (managementul serviciilor de
transport);
• conducătorii de vehicule şi gestionarii de parcuri de transport;
• călătorii, expeditorii de mărfuri şi alţi clienţi ai transportului;
• autorităţile locale şi centrale care elaborează planurile de dezvoltare ale
transportului urban.
Schema de funcţionare a unui SIT este, în principal, derivată din schemele clasice ce
definesc sistemele în informatică este prezentată în Figură 2.1.

Figura 2.1. Schema funcţională a unui sistem de transport inteligent.

În documentele europene și în literatura de specialitate sunt prezentate diverse tipuri
de sisteme inteligente de transport:
• Sisteme de plată electronică (EPS – Electronic Payment Systems);
• Sisteme pentru managementul urgenţelor (EMS- Emergency Management Systems)
– sunt sisteme care au ca obiectiv coordonarea resurselor umane și tehnice pentru a putea face
față situațiilor de urgență și deopotrivă pentru refacerea drumurilor în cazul în care acestea
sunt blocate sau deteriorate.
• Sisteme avansate de control al vehiculelor (AVCS- Advanced Vehicle Control
System;
• Sisteme pentru operarea vehiculelor comerciale (CVO-Commercial Vehicle
Operations);
 • Sisteme de siguranţă (Security Systems);
• Sisteme avansate de management al traficului (ATMS- Advanced Traffic
Management Systems) - sunt sisteme de management al transporturilor care au ca obiective
principale:
1. Asigurarea controlului şi monitorizarea traficului urban, feroviar, naval şi maritim.
În fapt sistemele ATMS se găsesc implementate în toate reţelele de transport, evident cu
respectarea specificaţiilor şi funcţiilor fiecăreia dintre acestea.
2. În cazul transportului rutier, ATMS îndeplinesc şi alte funcţiuni menite să
contribuie la sporirea siguranţei, confortului şi calităţii transporturilor. Astfel ele pot furniza
informaţii călătorilor, pot contribui la reducerea timpilor de călătorie, a celor de intervenţie în
caz de incidente, la evitarea aglomerărilor sau strangulării traficului.
Utilizarea eficientă a sistemelor inteligente de transport necesită integrarea
tehnologiilor utilizate pentru informarea asupra traficului, a controlului vehiculelor din trafic
dar şi a unor proceduri informatice pentru asistarea deciziilor manageriale.
Din punct de vedere a unui sistem, SIT operează cu următoarele categorii de
informaţii:
a) Intrări:
• informaţii despre starea căilor de rulare (străzi, intersecţii, etc.);
• informaţii de localizare a vehiculelor;
• informaţii despre rutele de mers (traseele cu denumirea staţiilor);
• informaţii “eveniment” (accidente, ambuteiaje, imobilizări de vehicule, etc.);
• informaţii privind siguranţa traficului;
• informaţii privind cerinţe specifice.
b) Ieşiri:
• informaţii predefinite pentru informarea pasagerilor;
• informaţii destinate conducătorului vehiculului;
• informaţii pentru operatorii de transport;
• informaţii pentru decidenţi pe diferite paliere (informaţii necesare în deciziile
manageriale).
C) Structura de transformare (T), (în fapt procedurile de prelucrare a informaţiilor şi
obţinerea rezultatelor dorite), se bazează pe tehnologia informației și comunicațiilor, şi, în
funcţie de obiective se defineşte tipul de sistem inteligent de transport.
2.2. Tehnologia RFID pentru identificarea obiectelor
RFID este prescurtarea termenului englez Radio-Frequency Identification
(Identificare prin frecvență radio). Este o metodă de identificare automată care se bazează pe
stocarea și regăsirea datelor fără atingere, la distanță, prin unde radio, folosind dispozitive
numite etichete RFID și transpondere RFID. Tehnologia necesită o cooperare a unui aparat
cititor de RFID cu eticheta RFID.
O etichetă RFID este un obiect mic sau foarte mic care poate fi aplicat sau încorporat
în principiu în orice produs sau obiect, dar și în corpul animalelor sau persoanelor, cu scopul
de identificare și urmărire, folosind undele radio. Unele etichete pot fi citite de la mulți metri
depărtare, chiar mult peste 50 m, iar eticheta se poate afla și în afara razei de vedere a
cititorului de RFID.
Cele mai multe etichete RFID conțin cel puțin două părți:
· un circuit integrat (cip) pentru stocarea și prelucrarea de informații, modulare
și demodulare a unui semnal de radio (RF), și alte funcții de specialitate;
· antenă pentru recepționarea și transmiterea de semnale radio.
Viitorul RFID fără cip va permite identificarea extrem de discretă a etichetelor fără
circuit integrat, permițând astfel ca etichetele să fie imprimate direct pe obiectele de
identificat, de obicei activele unei întreprinderi, la un cost mai mic decât etichetele
tradiționale. În prezent nici unul dintre conceptele fără cip nu a devenit încă practicabil.
Domenii de utilizare
Astăzi tehnologia RFID este deja folosită în domenii foarte numeroase. Un exemplu
este lanțul de aprovizionare al întreprinderilor, pentru a îmbunătăți eficiența inventarelor,
pentru urmărirea produselor în cursul fabricației și pentru managementul produselor. Alte
exemple care sunt deja automatizate cu ajutorul RFID:
· măsurarea timpului realizat la cursele atletice;
· controlul pașapoartelor (actualmente nu se practică în UE);
· aplicarea taxelor rutiere pe anumite autostrăzi etc.;
· urmărirea produselor (vacile unei cirezi, cărțile unei biblioteci,
transcontainerele unui vapor);
· urmărirea locomotivelor și vagoanelor la căile ferate;
· autentificarea persoanelor care doresc să intre în zone speciale (cu condiția să-
și fi implantat etichete RFID sub piele);
· paza și inventarierea în muzee.
 Din cauza miniaturizării permanente a etichetelor RFID, ajunsă până acolo încât ele
sunt din ce în ce mai greu de văzut și recunoscut cu ochiul liber, a apărut și o problematică
gravă - cea a potențialului pentru spionaj aproape invizibil, în cele mai diverse domenii.
RFID este o metodă de identificare automată, de viitor, considerată de unii ca una
dintre tehnologiile de calcul cele mai răspândite din istorie. RFID se bazează pe stocarea şi
regăsirea datelor la distanţă, folosind dispozitive numite etichete (tag-uri) sau transpondere
RFID. Sistemul auto-ID, bazat pe tehnologia RFID, este un atu important pentru sistemele de
inventariere din două motive. În primul rând, vizibilitatea oferită de această tehnologie
permite cunoaşterea exactă la nivel de inventar prin eliminarea discrepanţei dintre
înregistrarea de inventar şi inventarul fizic. În al doilea rând, tehnologia RFID poate preveni
sau reduce sursele de erori. Beneficiile folosirii RFID includ reducerea costurilor forţei de
muncă, simplificarea proceselor de afaceri şi reducerea inexactităţii inventarului.
RFID este o tehnologie cu mare valoare în afaceri şi cu un potenţial uriaş, ce promite
să înlocuiască vechiul cod de bare şi să contribuie la vizibilitatea mărfurilor în timp real,
indiferent de punctul lanţului logistic în care se află. Putem găsi aplicaţii RFID în cele mai
diverse domenii, însă principala lor utilizare este în urmărirea obiectelor.
În cea mai simplă formă, RFID este un concept similar tehnologiei cu cod de bare,
fără a fi necesară însă o vizibilitate directă a entităţilor monitorizate. Aşa cum sistemele cu
cod de bare necesită un cititor optic corespunzător şi etichete speciale lipite pe obiecte, RFID
necesită un echipament cititor şi etichete speciale ataşate articolelor de urmărit sau chiar
integrate în acestea.
Sistemele RFID sunt compuse, în general, din trei componente - un cititor, o etichetă
(transponder de radiofrecvenţă) şi un sistem de procesare a datelor ce poate fi bazat pe un PC
sau pe diferite microcontrolere. Sistemele RFID utilizează transmisia prin radiofrecvenţă
pentru a identifica, cataloga sau localiza "articole" care pot fi în principal obiecte, dar şi
persoane sau animale. Cititorul conţine componente electronice care emit şi recepţionează un
semnal spre şi de la etichetă de proximitate, un microprocesor care verifică şi decodifică
datele recepţionate şi o memorie care înregistrează datele rezultate care ulterior vor fi
transmise mai departe, dacă este necesar (Figura 2.2). Pentru a face posibilă recepţia şi
transmisia datelor de la etichetă, cititorul are conectată o antenă. Antena poate fi integrată în
carcasa cititorului sau poate fi separată, situată la distanţă de restul electronicii. Ca la
majoritatea aplicaţiilor de radiofrecvenţă, pentru a se obţine performanţe bune, diametrul
antenei trebuie să fie relativ mare.
 Figura 2.2. Sistem RFID modern.

O etichetă RFID conţine circuitele ce controlează comunicaţia cu cititorul, în general

integrate pe un circuit monolitic. Acesta conţine cel puţin două secţiuni:
• una care asigură comunicaţia cu cititorul;
• alta de memorie, cu rol de stocare a codurilor de identificare sau al altor date şi care
este activată odată cu comunicaţia.
Când un obiect echipat cu etichetă trece prin zona de acţiune, eticheta detectează
semnalul generat de cititor şi începe să comunice informaţiile stocate în memorie. La
sistemele pasive, semnalul generat de cititor oferă etichetei atât informaţii temporale, cât şi
suficientă energie pentru a-i asigura funcţionarea. Semnalul de tact (informaţiile de timp)
sincronizează comunicaţia dintre etichetă şi cititor, simplificând proiectarea constructivă a
acestora.
Datorită spectrului radio diferit în care operează, echipamentele (şi implicit aplicaţiile)
RFID se împart în mai multe categorii [10]. Alegerea benzii de frecvenţă optime pentru o
aplicaţie RFID este dictată în primul rând de condiţiile de mediu în care sistemul trebuie să
funcţioneze precum şi de cerinţele aplicaţiei.
Astfel, pentru Europa şi Africa benzile de operare sunt:
− Joasă frecvenţă (LF – Low Frequency) F = 125/134 KHz – dispozitive cuplate
inductiv pentru care majoritatea ţărilor nu solicită autorizarea sistemelor ce operează în
această bandă. Caracteristici pentru acest domeniu:
• aplicaţii uzuale: identificarea animalelor, controlul accesului, managementul
recipientelor;
• distanţe de citire: 0,1 până la 1 m;
• funcţionare excelentă în apropierea metalelor sau în lichide.
− Înaltă frecvenţă (HF - High Frequency), F = 13,56 MHz – elemente electronice de
supraveghere. Caracteristici pentru acest domeniu:
 • aplicaţii uzuale: inventariere-arhivare documente, control bagaje, transport auto;
• distanţe de citire: 1 până la 3 m;
• această bandă de frecvenţe are cele mai multe aplicaţii posibile.
− Foarte înaltă frecvenţă (Ultra High Frequency – UHF/MW), F = 850 MHz - 2,46
GHz. Cuprinde două domenii:
• cel al frecvenţelor cuprinse între 430 şi 460 MHz – aplicaţii industriale, ştiinţifice şi
medicale;
• cel al hiperfrecvenţelor cuprinse între 2,35 şi 2,45 GHz – aplicaţii cu spectru
distribuit.
Caracteristici pentru aceste domenii:
• aplicaţii uzuale: transport auto, parcare, managementul containerelor;
• distanţe de citire: 1 până la 12 m;
• permit identificarea vehiculelor în mişcare cu viteze de peste 100 km/h

2.3. Tehnologii de comunicare pentru transferul de date

O infrastructură wireless poate fi realizată astăzi cu cheltuieli mult mai mici decât una
tradiţională pe cablu. În acest fel, apar premizele realizării accesului ieftin şi uşor la Internet
membrilor comunităţilor locale, cu toate beneficiile ce rezultă de aici. Accesul la informaţia
globală constituie o sursă de bogăţie la scara locală, prin creşterea productivităţii muncii
bazate pe accesul la cvasitotalitatea informaţiilor disponibile în lume în legătură cu activitatea
prestată. Totodată, reţeaua devine mai valoroasă pe măsura ce tot mai mulţi oameni se leagă
la ea. Comunităţile legate la Internet au acces la piaţa mondială unde au loc tot mai multe
tranzacții cu viteza reţelei. În acelaşi timp, accesul la Internet le dă oamenilor posibilitatea de
a-şi discuta problemele lor, politica şi orice altceva ce-i interesează în modalităţi pe care
telefonul sau televizorul nu le putea pune la dispoziţie. Chiar şi fără accesul la Internet
comunitățile legate la reţele wireless se bucură de avantaje - pot colabora la diferite proiecte
cu întindere geografică mare folosind comunicaţii vocale, e-mail–uri şi transmisii de date cu
costuri foarte mici. În ultimă instanţă, oamenii înțeleg că aceste reţele sunt realizate pentru a
intra mai uşor în legătură unii cu alţii.
Wireless LAN, cunoscut şi sub denumirile de WLAN, 802.11 sau WiFi, deşi este cea
mai recentă metoda de conectare, a cunoscut în ultimii ani o creştere fără precedent a
popularităţii. Aceasta popularitate se datorează chiar principalei sale caracteristici: lipsa
cablurilor. Calculatorul se află în reţea fără să aibă nevoie de cabluri sau conectori. Este un
vis devenit realitate pentru cei care folosesc PC-uri mobile (laptop-uri sau PDA-uri) şi care
obțin o libertate totală de mişcare în interiorul ariei acoperite de reţeaua wireless.
Reţeaua wireless are drept componentă principală un echipament care se numește
Punct de Acces. El este un releu care emite şi receptează unde radio către, respectiv de la
dispozitivele din raza
Există până şi dezavantaje în cazul reţelelor wireless. Pe lângă cea mai uşoară utilizare
şi cea mai mare flexibilitate, o reţea wireless este totodată şi cea mai expusă din punct de
vedere al vulnerabilităţii la interceptări neautorizate.
La nivelul fizic, oricine poate să acceseze o reţea wireless. Nu este nevoie să tai
cabluri, pentru că mediul de propagare al datelor este aerul. Ele pot trece prin ferestre, la fel
de bine cum pot trece şi prin pereţii subţiri din birourile obişnuite. Din fericire, nu este
suficient în general să ai acces la nivelul fizic pentru a obţine şi accesul efectiv la reţea,
deoarece producătorii echipamentelor de comunicaţii au conceput modalităţi de criptare a
informaţiilor, care să le facă inaccesibile intruşilor. Securitatea reţelelor wireless este un
punct de discuţie foarte aprins, deoarece din motive de necunoştinţă a utilizatorilor sau de
neprofesionalism al administratorilor, ori pentru a permite conectarea uşoară, aceste
caracteristici de protecție nu sunt întotdeauna activate.
În Figură 2.3 se prezintă regăsirea standardul WiFi într-o așezare globală a
standardelor wireless.

Figura 2.3. Standarde Wireless de bază.

Standardul IEEE 802.11 a fost iniţiat în 1990 şi finalizat în 1997 pentru a acoperi
reţelele care asigură conexiuni wireless între staţii fixe, portabile şi în mişcare pe arie locală.
În loc de un singur standard (IEEE 802.11b), există un întreg alfabet de variante
wireless din care utilizatorii pot alege. 802.11a, 802.11b, 802.11g şi 802.11h concurează
pentru preferinţa uşerului, că tehnologii de bază, cu 802.11n aşteptând la rând. Iar 802.11c,
802.11d, 802.11e, 802.11f şi 802.11i adaugă încă puţină culoare acestui amestec (Figura 2.4).
IEEE 802.11
Prezentare generală

802.11a 54 Mbps WLAN în banda de 5 GHz

802.11b 11 Mbps WLAN în banda de 2,4 GHz
802.11c Wireless bridging
802.11d „World Mode”, adaptare la cerințele regionale
802.11e QoS şi extensii streaming pentru 802.11a/g/h
802.11f Roaming pentru 802.11 a/g/h (Inter Access Point protocol IAPP)
802.11g 54 Mbps WLAN în banda de 2,4 GHz
802.11h 802.11a cu DFS şi TPC, „11a Europe”
802.11i Autentificare şi criptare (AES, 802.1x)
802.11j 802.11a cu canale adiţionale peste 4,9 GHz, „11a Japan”
802.11k Schimb de informaţii de capabilitate între client şi Access Point
802.11l Nu este utilizat
802.11m Actualizare - publicarea actualizărilor standardului
802.11n „Next Generation WLAN” cu cel puţin 100 Mbps

Figura 2.4. Standardele IEEE 802.11.

Tehnologia WiFi o alternativă de comunicare pentru sistemul de identificare

Reţelele wireless se împart în două clase importante, factorul decisiv fiind frecvenţa
de bandă. Tehnologiile moştenite folosesc banda de 2.4 GHz, în timp ce variantele ulterioare
folosesc banda mai lată, de 5 GHz.
Prima clasă include standardul The Institute of Electrical and Electronics Engineers
(IEEE) 802.11b (11 Mbps) şi succesorul său, 802.11g (54 Mbps). Această primă clasă este, în
prezent, cea mai frecventă opţiune.
Pe de altă parte, 802.11a şi 802.11h, ambele putând să obţină o rată nominală de 54
Mbps, operează în banda de 5 GHz. 802.11b - a fost ratificat de IEEE în 16 septembrie 1999
şi este, probabil, cel mai popular protocol de reţea wireless utilizat în prezent. Utilizează tipul
de modulaţie DSSS (Direct Sequence Spread Spectrum). Operează în banda de frecvenţe ISM
(Industrie, Ştiinţa, Medicina); nu sunt necesare licenţe atât timp cât se utilizează aparatura
standardizată. Limitările sunt: puterea la ieşire de până la 1 watt iar modulaţiile numai de
tipul celor care au dispersia spectrului cuprinsă între 2,412 şi 2,484 GHz. Are o viteză
maximă de 11 Mbps cu viteze utilizate în prezent de aproximativ 5 Mbps.
802.11g a fost ratificat în iunie 2003. În ciuda startului întârziat, acest protocol este, în
prezent, de facto protocolul standard în reţelele wireless, deoarece este implementat practic
pe toate laptopurile care au placă wireless şi pe majoritatea celorlalte dispozitive portabile.
Foloseşte aceeaşi subbandă de frecvenţe din banda ISM că şi 802.11b, dar foloseşte tipul de
modulație OFDM (Orthogonal Frecvency Division Multiplexing). Viteza maximă de transfer
a datelor este de 54 Mbps, cu implementări practice la 25 Mbps. Viteza poate coborî până la
11 Mbps sau chiar la valori mai mici, trecând la tipul de modulație DSSS, pentru a se realiza
compatibilitatea cu mult mai popularul protocol 802.11b.
802.11a a fost ratificat de IEEE în 16 septembrie 1999. Utilizează tipul de modulație
OFDM. Are o viteză maximă de 54 Mbps cu implementări de până la 27 Mbps. Operează în
banda ISM între 5,745 şi 5,805 GHz şi în banda UNII (Unlicensed Naţional Information
Infrastructure) între 5,170 şi 5,320 GHz. Aceasta îl face incompatibil cu 802.11b sau
802.11g. Frecvenţei utilizate mai mari îi corespunde o bătaie mai mică la aceeași putere de
ieşire şi, cu toate că în subgamele utilizate spectrul de frecvenţe este mai liber în comparaţie
cu cel din jurul frecvenţei de 2,4 GHz, în unele zone din lume, folosirea acestor frecvenţe nu
este legală. Utilizarea unui echipament bazat pe acest protocol în exterior se poate face numai
după consultarea autoritarilor locale. De aceea, echipamentele cu protocolul 802.11a, cu toate
că sunt ieftine, nu sunt nici pe departe la fel de populare că cele cu 802.11b/g.
802.11h, care este numită în SUA o “problemă de compatibilitate în Europa”, este
varianta europeană a standardului american. Cele mai importante funcţionalităţi ale acesteia
sunt selectarea dinamică a frecvenţei şi puterea variabilă a transmiţătorului, pe care European
Telecommunications Standards Institute (ETSI) o mandatează pentru piaţa europeană pentru
a se asigura că sistemele au o putere a transmiţătorului rezonabilă.
IEEE 802.11c specifică metode de wireless bridging, adică, metode de conectare a
unor tipuri diferite de reţele prin mijloace wireless.
802.11d este numit şi “World Mode”: acest lucru se referă la diferenţele regionale din
tehnologii, de exemplu cât de multe şi care canale sunt disponibile pentru utilizare şi în care
regiuni ale lumii. că uşer, trebuie doar să numiţi ţara în care doriţi să folosiţi placa WLAN şi
driverul se ocupa de restul.
IEEE 802.11e defineşte Quality-of-Service şi extensiile streaming pentru 802.11a/h şi
g. Scopul este de a îmbunătăți reţelele de 54 Mbps pentru aplicaţii multimedia şi Voice over
IP, adică, telefonie prin reţele IP şi internet. Pentru a fi utilizate cu multimedia şi voce,
reţeaua trebuie să suporte ratele garantate pentru fiecare serviciu, cu întârzieri minime de
propagare.
802.11f descrie metodele de schimbare a standardului (“Roaming”) între access point-uri, iar
IAPP, Inter Access Point Protocol, se ocupa de detalii.

Compatibilitatea standardelor WiFi pentru integrarea în sistemul de identificare

În cazul în care nu este configurat un WLAN complet nou, va trebui probabil să se
acorde atenţie compatibilităţii cu dispozitivele 802.11b existente.
802.11g are câteva lucruri: dispozitivele 802.11b şi 802.11g folosesc aceeaşi
frecvenţă, aceeaşi tehnică de modulație şi acelaşi domeniu, aşadar operaţiile mixte nu sunt o
problemă. Însă, compatibilitatea afectează performanţa: dacă o singură componentă 11b se
asociază cu o reţea 11g, rata sistemului scade imediat de la 54 Mbps la 11 Mbps. Operaţiile
mixte cu componente 802.11b şi g, dar şi cu dispozitivele 11g mai noi şi mai vechi, pot cauza
unele probleme. Standardul de securitate WLAN 802.11i nu a fost introdus până în vara
anului 2004. Reţelele wireless mai vechi suportă, de obicei, doar metoda WEP şi necesită o
protejare suplimentară a reţelei, cu ajutorul tehnologiilor VPN. Unii producători de
dispozitivele care suportă un subset al 802.11i WPA oferă upgrade-uri firmware la
802.11i/WPA2.
Aşa-numitele produse Dual-Band/Triple-Mode ajută la evitarea problemelor de
compatibilitate chiar de la început. Aceste sisteme suportă operaţiuni în banda de 2.4 şi 5
GHz şi toate cele trei tehnologii de bază: 802.11a, 802.11b şi 802.11g. Din punct de vedere al
unei tehnologii radio, nu există obstacole pentru interoperarea cu altă componentă WLAN.
Wi-Fi Alliance a introdus eticheta “Wi-Fi certified” pentru a asigura interoperarea fără
probleme între sisteme LAN de la producători diferiţi. Înainte de a primi această aprobare,
produsele trebuie să-şi probeze conformitatea cu standardele curente, prin intermediul unei
suite de teste, şi să-şi demonstreze interoperabilitatea cu dispozitivele de la alţi producători.
Wi-Fi Alliance acordă această certificare sistemelor 2.4 GHz cu viteze de 11 şi 54 Mbps şi
sistemelor 54 Mbps 5 GHz pentru WPA, WPA2 şi WMM.
WMM înseamnă Wi-Fi Multimedia şi indică conformitatea cu 802.11e.
În WLAN unitatea adresabilă este o staţie (STĂ), destinație a mesajului şi care, în
general, nu este o locaţie fixa. Nivelul fizic este diferit faţă de cel al reţelelor cu fire:
- Utilizează un mediu de transmisiune care nu are margini absolute, dincolo de care
tranceiverele n-ar fi capabile să recepţioneze;
 - Nu este protejat împotriva unor semnale externe;
- Comunicaţia se desfăşoară pe un mediu mult mai puţin fiabil decât cel cu fire;
- Are topologii dinamice;
- Lipsa unei conectivităţi totale (nu orice staţie poate "auzi" oricare altă staţie);
- Are proprietăţi de propagare variabile în timp şi asimetrice.
Standardul IEEE 802.11 permite interoperabilitatea sistemelor WLAN, acestea putând
fi interconectate cu reţele de tipul IEEE 802.3 (Ethernet) sau IEEE 802.5 (token-ring).
Elementul de bază este celula acoperită de un echipament similar staţiei de bază din
comunicaţiile mobile numită, aici, Punct de Acces (AP – Acces Point) (Figura 2.5).

Figura 2.5. Acoperirea cu semnal de la un Access Point.

DSS = Digital Spread Spectrum

Raza de acțiune a fiecărui punct de acces radio determina o celulă sau în termenii
IEEE 802.11 un BSS (Basic Service Set).
Mai multe celule sunt conectate între ele, printr-o reţea de distribuţie, realizată de
obicei prin cablu, formând un ESS (Extended Service Set) sau un domeniu.
În acest domeniu un calculator mobil (un client) se poate deplasa de la o celulă la alta
fără a pierde conexiunea cu reţeaua. Aceasta este semnificaţia termenului de roaming.
În acest scop stația mobilă:
Va monitoriza permanent calitatea legăturii cu celula folosită;
Va începe căutarea de noi celule atunci când calitatea comunicaţiei scade sub un prag
prestabilit;
Va folosi un ID diferit în fiecare celulă, acesta fiind impus de către sistem.
 Tehnici de implementare a reţelei WiFi pentru sistemul de identificare
A) Setul serviciului de bază (BSS - Basic Service Set).
Din cauza limitărilor privind nivelul fizic (acoperire radio), reţelele wireless care
trebuie să acopere distanţe geografice rezonabile pot fi compuse din blocuri de bază. Blocul
de bază este numit setul serviciului de bază (BSS). BSS sunt compuse fiecare din două staţii,
în care staţiile membre ale BSS pot rămâne în comunicaţie. Dacă o staţie iese din această arie,
ea nu mai poate comunica cu celelalte staţii membre ale aceluiaşi BSS.
Conform standardului 802.11 se disting două tipuri de reţele locale:
• reţele ad-hoc;
• reţele infrastructurale.
Un BSS independent (IBSS - Independent BSS) reprezintă cel mai semnificativ tip de
bază al reţelei IEEE 802.11. O reţea IEEE 802.11 minimă poate fi formată din numai două
staţii. Deoarece acest tip de reţea IEEE 802.11 se formează adesea fără o planificare, numai
pentru un interval de timp cât este necesară, mai este numită reţea ad hoc.
Asocierea dintre o STA şi un BSS este dinamica: staţia poate fi alimentată,
nealimentată, poate ieşi din aria de acoperire BSS sau poate intra în această arie. Pentru că o
staţie să devină membru al unei infrastructuri BSS, ea trebuie să devină "asociată". Această
asociere este dinamica şi implică utilizarea serviciului sistemului de distribuire (DSS -
Distribution System Service).
B) Sistemul de distribuire (DS).
Pentru unele reţele comunicaţia directă staţie - staţie nu este posibilă din cauza
distanţei. În aceste cazuri un BSS, în loc să fie independent, poate fi o componentă a unei
reţele extinse, formată din mai multe BSS, elementul utilizat pentru a le interconecta fiind
numit sistem de distribuire.
Sistemul de distribuire furnizează serviciile logice necesare integrării mai multor BSS.
Un punct de acces (AP - Acces point) este o staţie care asigură accesul la DS, furnizând
serviciile DS şi funcționând şi că o staţie. Datele sunt transferate între un BSS şi un DS prin
intermediul unui AP. Toate punctele de acces (AP) sunt, de asemenea, staţii (STĂ), deci ele
sunt entităţi adresabile. Un DS şi mai multe BSS formează o reţea wireless, de mărime şi
complexitate arbitrară. O astfel de reţea este numită setul serviciului extins (ESS - Extended
Service Set). Un concept important este că o reţea ESS este văzută de subnivelul LLC la fel
cum este văzută o reţea IBSS. Staţiile din cadrul unei reţele ESS pot comunica şi staţiile
mobile se pot deplasa de la un BSS la altul (în aceeași reţea ESS) în mod transparent faţă de
LLC.
 În standardul IEEE 802.11 nu se menționează nimic în legătura cu locaţiile fizice
relative ale BSS - urilor (ele se pot suprapune parţial, pot fi disjuncte, distanţele intre BSS -
uri nu sunt limitate).
C) Integrarea cu celelalte reţele locale (cablate).
Pentru conectarea cu alte tipuri de reţele locale (cu fire) este utilizat un portal,
componenta logică arhitecturală reprezentând punctul logic prin care unităţile de date ale
serviciului MAC dintr-o reţea locală cu fire sunt transferate în arhitectura IEEE 802.11 (în
sistemul de distribuire) şi invers. Este posibil că un echipament să funcţioneze simultan că un
AP şi că un portal; acesta poate fi cazul când un DS este implementat din componentele LAN
IEEE 802. Portalul interconectează mediul de transmisiune al sistemului de distribuire şi cel
al LAN cu fire.
Arhitectură logică a reţelei IEEE 802.11 este prezentată în Figură 2.6.

Figura 2.6. Arhitectura IEEE 802.11.

Subnivelul MAC utilizează procedura CSMA (Carrier Sense Multiple Access), că şi
în Ethernet, dar, fiind dificil de detectat coliziunile într-un mediu wireless, în reţelele IEEE
802.11 se implementează evitarea coliziunilor - collision avoidance (CSMA/CA) şi nu
detectarea lor. Dat fiind zgomotul mai important în mediul de transmisie wireless şi efectele
de propagare multicale şi de interferenţă, în mecanismul de acces de bază se utilizează
procedeul confirmării cadrelor transmise. Dacă un cadru de confirmare (ACK) nu este
recepţionat într-un anumit interval de timp, cadrul neconfirmat va fi retransmis.
Pentru controlul accesului staţiilor la mediul de transmisiune subnivelul MAC oferă
două tipuri de servicii, unul cu contenţie (dispută), celălalt fără contenţie, realizate fiecare
prin intermediul unei funcţii de coordonare:
· funcţia de coordonare distribuită (DCF - Distributed coordination function);
 · funcţia de coordonare punctuală (PCF - Point coordonation function).
Subnivelul MAC este responsabil pentru (Figura 2.7):
• procedurile de alocare a canalului,
• adresarea unităților de date de protocol (PDU),
• formarea cadrelor, controlul erorilor,
• fragmentarea şi reasamblarea.
Mediul de transmisiune poate opera în două moduri:
• modul concurenţial CP (contend period), când staţiile îşi dispută accesul la canal
pentru fiecare pachet transmis, sau
• modul neconcurențial CFP, când utilizarea mediului este controlată de AP.

Figura 2.7. Arhitectura MAC.

Funcția de coordonare distribuită (DCF)

Metoda de bază pentru controlul accesului este DCF, care implementează un protocol
CSMA/CA (Carrier sense multiple access with collision avoidance – Acces multiplu cu
percepția purtătorului şi evitarea coliziunilor), cu revenire după o lege binară exponenţială
(binary exponenţial backoff). Această metodă trebuie implementată în toate tipurile de staţii,
din IBSS sau din reţeaua de infrastructură.
O staţie care are de transmis cadre MAC trebuie să asculte mai întâi mediul de
transmisiune. Dacă mediul este liber poate transmite. Algoritmul distribuit CSMA/CĂ
impune însă un interval minim, specificat, liber intre secvenţele de cadre succesive, aşa încât
staţia transmiţătoare trebuie să se asigure că mediul de transmisiune este liber pentru acest
interval de timp înainte de a încerca să transmită. Dacă mediul de transmisiune este ocupat,
staţia va amâna încercarea de a transmite până când mediul devine liber. După ce mediul
devine liber sau înainte de a încerca să transmită imediat după o transmisiune reușită, staţia
trebuie să aleagă un interval de revenire aleator şi trebuie să decrementeze contorul
intervalului de revenire în timp ce mediul este liber.
 Mecanismul CSMA/CĂ impune un interval liber (pauză) între transmisiunile de cadre
succesive. O staţie care utilizează DCF trebuie să respecte două reguli de acces la mediul de
transmisiune: (1) staţia va putea transmite numai dacă mecanismul ei de percepere a
purtătorului determină că mediul a fost liber pentru cel puţin un interval de timp numit DIFS
(Distributed InterFrame Space - Spațiu între cadre distribuit) şi (2), pentru a reduce
probabilitatea de coliziune cu alte staţii care accesează mediul, staţia va selecta un interval de
revenire (backoff) cu care amână încercarea de transmisiune, după ce mediul a fost găsit
ocupat sau înainte de a încerca să transmită un alt cadru după o transmisiune reuşită.
O caracteristică importantă a subnivelului MAC IEEE 802.11 este aceea că recepţia
reuşită a unui cadru este confirmată printr-un cadru ACK, aşa încât o staţie va considera
transmisiunea unui cadru că fiind reuşită numai după ce primeşte cadrul ACK. Dacă nu
primește cadrul ACK într-un interval de timp limitat transmiţătorul va încerca să retransmită
cadrul.
Figura 2.8 este prezentată situaţia posibilă la încercarea de transmitere a unui cadru.
Cadrele recepţionate eronat sunt marcate cu linii încrucişate.

Figura 2.8. Transmiterea cadrelor prin DCF.

A) reuşită;
B) retransmisie datorită eronării cadrului ACK;
C) retransmisie datorită recepţiei eronate a cadrului.
Intervalul între cadre scurt (SIFS - Short InterFrame Space), mai mic decât DIFS, este
intervalul de timp între recepţia unui cadru de date şi transmisia cadrului ACK corespunzător
(Figura 2.8 a). Utilizarea acestei pauze mici în schimbul de cadre previne că alte staţii care
așteaptă un interval de timp mai mare (DIFS) după eliberarea mediului de transmisiune să
încerce să transmită, asigurând prioritate pentru încheierea schimbului de cadre în
desfășurare.
 Dacă un cadru de confirmare este recepționat eronat (cu un CRC incorect),
transmiţătorul va încerca retransmiterea cadrului de date după un timp EIFS (Extended
InterFrame Space).
Dacă nu se recepționează cadrul de confirmare într-un anumit interval de timp
(Timeout ACK) se va încerca retransmiterea cadrului.
Funcția de coordonare punctuală (PCF)
Este o metodă de acces opţională, utilizabilă numai în reţeaua de infrastructură, care
folosește un coordonator punctual (PC - Point coordinator), localizat în punctele de acces ale
BSS, pentru a determina care staţie are dreptul de a transmite. Coordonatorul punctual
controlează transmiterea cadrelor prin metoda polling (interogare), asigurând astfel
eliminarea contenţiilor. Este utilizat un mecanism virtual de percepție a purtătorului şi un
mecanism de prioritate pentru acces.
PCF distribuie informația necesară pentru funcționare prin intermediul unui cadru
specific de management (cadrul Beacon - far, baliza). Toate transmisiunile de cadre prin PCF
utilizează intervale între cadre mai mici decât cele din transmisiunile DCF, asigurând în felul
acesta prioritate de acces pentru traficul PCF în raport cu staţiile din BSS funcționând cu
metoda de acces DCF.
DCF şi PCF trebuie să coexiste concurențial în același BSS. Dacă un coordonator
punctual exista într-un BSS, cele două metode trebuie să alterneze. Funcția de coordonare
punctuală cuantizează timpul cu supercadre.
Fragmentarea şi defragmentarea cadrelor la subnivelul MAC
Fragmentarea este procesul de divizare a unităţilor de date ale serviciului MAC
(MSDU - MAC service data unit) sau ale protocolului de management MAC (MMPDU -
MAC management protocol data unit), efectuat cu scopul de a mări probabilitatea de
transmisiune reuşită a MSDU sau MMPDU în cazurile în care starea canalului limitează
siguranța recepției pentru cadrele mai lungi. Procesul de recombinare a unităţilor de date ale
protocolului MAC (MPDU - MAC protocol data unit) într-un MSDU sau MMPDU se
numește defragmentare. Fragmentarea şi defragmentarea se realizează în fiecare transmiţător,
respectiv receptor. Fiecare fragment este transmis independent şi confirmat separat.
Fragmentarea se realizează dacă lungimea cadrului MSDU sau a cadrului MMPDU este mai
mare decât un anumit prag, dar numai cadrele cu destinație individuală sunt fragmentate, cele
care au o destinație de grup şi cadrele de difuzie nu pot fi fragmentate.
Un exemplu de fragmentare este prezentat în Figură 2.9.
 Figura 2.9. Fragmentarea unui cadru.
Nivelul fizic se compune din două subnivele:
· subnivelul protocolului de convergenţă a nivelului fizic (PLCP - Physical layer
convergence protocol);
· subnivelul dependent de mediul fizic (PMD - Physical medium dependent).
Standardul IEEE 802.11 (1997) şi variantele sale, IEEE 802.11b şi IEEE 802.11a
(1999), specifica debitele, benzile de frecvenţe şi metodele de transmisiune prezentate în
Tabelul 2.1.

Tabelul 2.1. Standardul IEEE 802.11 şi variantele sale.

Specificațiile standardului IEEE 802.11 prevăd trei variante de implementare pentru

nivelul fizic:
• folosind spectru împrăştiat cu salt de frecvenţă (FHSS),
• folosind spectru împrăştiat cu secvența directă (DSSS)
• folosind radiații în infraroșu (IR).
 Standardul IEEE 802.11 prevede transmisiunea cu debite de 1 Mb/s şi 2 Mb/s în
banda de 2,4 GHz (banda ISM - Industrial, Scientific and Medical bând), metodele de
transmisiune radio recomandate fiind FHSS (Frequency Hopping Spread Spectrum - Spectru
împrăştiat cu salt de frecvenţă) şi DSSS (Direct Sequence Spread Spectrum - Spectru
împrăştiat cu secvența directă).
FH-SS
Sistemele care au la baza FH-SS utilizează banda ISM (Industrial, Scientific and
Medical bând) de 2,4GHz. În SUA sunt specificate maxim 79 de canale pentru salturi de
frecvenţă. Primul canal are frecvenţa centrala de 2,402 GHz iar celelalte canale sunt
distanțate cu 1 MHz.
Prin împrăștierea spectrală în cadrul comunicațiilor RF se înțelege o diviziune în
frecventă, în timp sau pe baza unei scheme de codare, a benzii disponibile. Mesajele ce
urmează a fi transmise sunt şi ele în mai multe părti numite pachete, care vor fi transmise pe
anumite segmente ale spectrului astfel divizat. Metoda numită Frequency division spread
spectrum sau Frequency hopping este folosită constă în împărţirea spectrului în diferite
frecvenţe sau canale. Urmând această metodă mesajul conținut într-un singur pachet este
transmis pe un anumit canal, apoi dispozitivul radio selectează un alt canal – proces numit
salt sau hopping către o altă frecventă – pentru a transmite următorul pachet, şi procesul se
repetă în același mod până se transmite întregul mesaj, prin aceasta efectuându-se o
împrăștiere a mesajului pe întregul spectru disponibil (Figura 2.10).

Figura 2.10. Sistemele care au la baza FH-SS.

Sistemele care folosesc DS-SS lucrează de asemenea banda ISM de 2,4 GHz. În acest
caz pentru transmisiunile cu viteza de baza de 1Mb/s se folosește modulație diferenţială
binară cu comutarea fazei (DBPSK). Pentru viteze de 2 Mb/s se folosește modulație
diferenţială în cuadratura cu comutarea fazei (DQPSK). Împrăştierea este realizată prin
împărţirea benzii disponibile în 11 subcanale, fiecare cu lățimea benzii de 11 MHz.
Transmisiunea în infraroșu (IR - Infrared), o altă specificare a standardului, necesita
vizibilitatea directă între transmiţător şi receptor, prin urmare distanţele de transmisiune sunt
mici, corespunzătoare unei camere (semnalele IR nu pot trece prin ziduri). Se folosește
modulația impulsurilor în poziție (PPM - Pulse Position Modulation). Această metodă de
transmisiune n-a prezentat interes pentru producătorii de produse WLAN.
Standardul IEEE 802.11b utilizează metoda de modulație CCK (Complementary
Code Keying - Comutare cu coduri complementare), în care codurile de împrăștiere a
spectrului sunt coduri complementare, pentru debitele de 5,5 şi 11 Mb/s şi DSSS pentru
debitele de 1 şi 2 Mb/s.
Standardul IEEE 802.11a prevede utilizarea metodei OFDM (Orthogonal Frequency
Division Multiplexing), modularea purtătorilor fiind, în funcție de debit, BPSK (Binary Phase
Shift Keying), QPSK (Quaternary PSK), 16-QAM (Quadrature Amplitude Modulation) şi 64-
QAM.
Este o metodă de transmisie bazată pe ideea multiplexării cu divizare în frecvenţa
(FDM). În cazul FDM, mai multe semnale sunt transmise în același timp dar pe frecvenţe
diferite. Aceasta este întâlnita la transmisiile radio unde fiecare staţie face broadcast într-o
anumită banda de frecvenţă sau canal.
În OFDM, un singur transmiţător emite pe mai multe frecvente ortogonale
(independente).
Tehnologia OFDM cuplată cu o metodă de modulație avansată, folosită pe fiecare
componentă, conduce la obținerea unui semnal care prezintă o rezistenţă ridicată la
interferenţe.
Tehnica multiplexării cu diviziune în frecvenţa evita suprapunerea spectrală a
canalelor multiplexate pentru a elimina interferenta intre canale, având însa, drept consecința,
o eficientă spectrală scăzută. Pentru a îmbunătăţi eficienta spectrală, în tehnica multiplexării
cu diviziune în frecventă ortogonală (OFDM) canalele multiplexate se suprapun în frecvenţa
(Fig. 14 b) dar impunând că aceste canale să fie distanțate în frecvenţa cu un ecart egal
numeric cu viteza de semnalizare, să evite interferenta intre canale.
O purtătoare de semnal OFDM este o sumă de sub-purtătoare ortogonale, cu banda de
bază, pe fiecare sub-purtătoare modulata independent, de obicei prin utilizarea unei modulații
cuadratura în amplitudine (QAM) sau modulație cu salt în faza (PSK). Acest semnal
compozit în banda de bază, este de obicei folosit pentru a modula o purtătoare RF.
Avantaje OFDM:
- Eficienta mare a spectrului
- Rezistenta la interferenţa multicele (în particular întâlnita la transmisiile wireless)
- Înlăturare ușoară a zgomotului (dacă un şir de frecvente suferă interferenţe, purtătoarele din
acel şir, pot fi anulate sau pot fi încetinite)
Dezavantaje OFDM:
- Imperfecţiunile de sincronizare în frecvenţă pot conduce la pierderi în ortogonalitate
intre subpurtătoare, rezultând degradări de performanţă
- Posibilitatea de apariție a intermodulației între subpurtătoare
Structura nivelului fizic
Nivelul fizic este format din două subnivele (Figura 11): subnivelul protocolului de
convergenţă a nivelului fizic (PLCP - Physical layer convergence protocol) şi subnivelul
dependent de mediul fizic (PMD - Physical medium dependent). Subnivelul PLCP este o
interfața către subnivelul MAC, iar subnivelul PMD este echipat cu interfața de transmisiune
şi de recepție în mediul radio.
Subnivelul PLCP îndeplinește funcția de adaptare a capabilităților subnivelului PMD
la serviciul pe care trebuie să-l ofere nivelul fizic. El definește o metodă de includere a
unităţilor de date ale protocolului MAC (MPDU) într-un format de cadru adecvat pentru
transmiterea şi recepția datelor de utilizator şi a informației de administrare, între două sau
mai multe staţii, utilizând subnivelul PMD. Existenţa subnivelului PLCP face că subnivelul
MAC să funcționeze cu o dependentă minimă de subnivelul PMD. Modulul pentru
administrarea staţiei realizează funcţii de administrare a nivelului fizic şi a subnivelului
MAC.
Subnivelul PLCP în transmisiunile DSSS
În subnivelul PLCP cadrelor MPDU li se atașează, pentru transmisiune, un preambul
şi un antet PLCP (Figura 2.11). La recepție, preambulul şi antetul cadrelor PLCP sunt
prelucrate pentru a extrage informația necesară procesului de demodulare şi de livrare a
cadrelor MPDU.
 Figura 2.11. Formatul cadrului PLCP

Preambulul cadrului PLCP conține următoarele două câmpuri: sincronizare (ŞINC) şi

delimitatorul de început de cadru (DIC).
Antetul PLCP conține următoarele câmpuri:
- Semnalizare (SEM).
- Serviciu (SERV).
- Lungime (LUNG) şi
- CRC - 16 (verificarea redundantei ciclice).
Câmpul de sincronizare consta din 128 biți, rezultați în urma operației de scrambling
aplicate pe o secvenţă continuă de simboluri "1" şi servește receptorului pentru realizarea
diferitelor operații de sincronizare.
Delimitatorul de început de cadru indica începutul câmpului care prezintă parametrii
dependenți de nivelul fizic (antetul PLCP). El are structura X"F3A0", cu cel mai semnificativ
bit în stânga, bitul cel mai din dreapta transmițându-se primul.
Câmpul SEM, de 8 biți, indica nivelului fizic tipul de modulație care se va utiliza
pentru transmisia (şi recepția) cadrelor MPDU. Debitul datelor este egal cu mărimea
reprezentată de acest câmp înmulţită cu 100 Kb/s. Varianta 802.11 asigura două debite (1 şi 2
Mb/s), iar varianta 802.11b asigura patru debite (cele două din 802.11 şi, în plus, 5,5 şi 11
Mb/s).
Câmpul LUNG indica timpul în microsecunde, de la 16 la 216-1, necesar pentru
transmiterea cadrului MPDU. Numărul conținut de acest câmp este determinat pe baza
lungimii cadrului MPDU şi a debitului utilizat pentru transmisiune.
Câmpul CRC rezulta în urma codării câmpurilor SEM, SERV şi LUNG cu un cod
Ciclic al cărui polinom generator este .
Preambulul şi antetul se transmit cu debitul de 1 Mb/s şi modulație DBPSK.
Transmiţătorul şi receptorul vor utiliza debitul şi metoda de modulație corespunzătoare
debitului începând cu primul simbol (1 bit pentru DBPSK şi 2 biți pentru DQPSK) din
MPDU. Transmiterea preambulului şi a antetului necesită 192 microsecunde. Varianta
802.11b prevede, la debitele de 2, 5,5 şi 11 Mb/s, un format opțional, mai scurt, pentru
preambul, de 72 biți (în loc de 144 biți), micșorând astfel numărul biților suplimentari.
Antetul are aceeași lungime, 48 biți, dar se transmite cu debitul de 2 Mb/s, în loc de 1 Mb/s.
Subnivelul PMD în transmisiunile DSSS.
Nivelul fizic DSSS trebuie să funcționeze în domeniul de frecvente de la 2,4 GHz la
2,4835 GHz. În această bandă de frecvente se realizează mai multe canale (12 în standardele
american şi canadian, 14 în cel european), distanţa între frecventele centrale ale canalelor
adiacente fiind de 5 MHz, primul canal având frecventa centrala egală cu 2,412 GHz
La debitele de 1 şi 2 Mb/s se utilizează modulațiile DBPSK, respectiv DQPSK, iar la
debitele de 5,5 şi 11 Mb/s se utilizează modulația CCK. Opțional, la aceste debite mai mari,
se poate folosi modul PBCC (Packet-based binary convolutional code - Cod convoluţional
bazat pe pachet).
A) Secvența de împrăștiere şi modulația pentru 1 şi 2 Mb/s - Că secvența de
împrăștiere se folosește secvența Barker de 11 elemente (chips): +1, -1, +1, +1, -1, +1, +1,
+1, -1, -1, -1.
Modulaţia DPSK (Differential Binary Phase Shift Keying), pentru debitul de 1 Mb/s,
se face după regulă: bitului 0 îi corespunde ∆ φ = 0, bitului 1 îi corespunde ∆ φ = π.
Modulația DQPSK (Differential Quaternary PSK), pentru debitul de 2 Mb/s, se face
după regulă prezentată în Tabelul 2.2.
Tabelul 2.2. Modulația DQPSK.

B) Secvențele de împrăștiere şi modulația CCK pentru 5,5 Mb/s şi 11 Mb/s. Pentru

modurile de modulație CCK (Complementary Code Keying), lungimea codului de
împrăștiere este 8, debitul după împrăștiere este de 11 Mchip/s. Codurile de împrăștiere CCK,
pentru ambele valori ale debitului datelor, sunt determinate cu ajutorul formulei:
Cuvântul de cod fiind C = {c0 la c7}. Această formulă determina 8 elemente complexe, c0 la
c7, fazele φ1, φ 2, φ 3 şi φ 4 fiind dependente de biții de date.
- Modulaţia pentru 5,5 Mb/s - Pe durata unui simbol, egală cu durata cuvântului de
cod format din cele 8 elemente, se transmit 4 biți (d0 la d3). Biții d0 şi d1 determina faza φ1
pe baza unei codări DQPSK, bitul d2 determina faza φ 2 conform relației φ2 = (d2 * π) + π/2,
φ 3=0 şi φ4 = d3 * π.
- Modulația pentru 11 Mb/s - Pe durata unui simbol, corespunzătoare celor 8
elemente ale codului de împrăștiere, se transmit 8 biți, d0 la d7. Biții d0 şi d1 determina faza
φ 1 pe baza unei codări DQPSK, biții d2, d3 determina faza φ 2, biții d4, d5 determina faza φ
3 şi biții d6, d7 determina faza φ 4, după regulă (QPSK) specificata în tabelul 2.3.
Tabelul 2.3. Modulaţia DQPSK.

2.4. Tehnologia reţelelor de senzori în implementarea sistemului de

identificare
Zi de zi se dezvoltă numeroase aplicaţii care au la baza reţelele de senzori. În viitorul
apropriat reţelele de senzori vor ocupa un rol din ce în ce mai important în toate domeniile.
Reţelele de senzorii vor fi un element esenţial în industrie, agricultura, medicina şi aplicaţiile
casnice. De aceea reţelele de senzori trebuie să fie din ce în ce mai robuste, mai economice,
cu un timp cât mai mare de viaţă, rezistente la condiţiile mediului şi la schimbările
permanente ale topologiei. Mai mult, costul trebuie minimizat pe cât posibil.
Afirmaţiile de mai sus se bazează pe faptul că în momentul de faţă există o implicare
intensă în cercetarea reţelelor de senzori, care aduc imense beneficii şi totodată provocări.
Câteva exemple:
- sunt dezvoltaţi senzori pentru a analiza locaţii îndepărtate;
- sunt folosiţi senzori wireless;
- reţele de senzori wireless pentru a asigura securitatea;
- reţele de senzori folosite în aplicaţii militare;
- reţelele de senzori pot fi folosite pentru a identifica starea proceselor.
Probleme deschise ale reţelelor de senzori:
 § mărirea duratei de funcţionare a unei reţele de senzori;
§ construirea unui sistem inteligent de colectare a datelor;
§ topologia reţelelor de senzori se schimbă foarte repede;
§ senzorii folosesc un model de comunicaţie broadcast, în timp ce majoritatea
reţelelor sunt bazate pe comunicaţii punct la punct;
§ senzorii sunt limitaţi în ceea ce priveşte energia, capacităţile de calcul şi
memoria;
§ senzorii sunt predispuşi la eşecuri;
§ senzorii pot fi dispuşi compact, în număr mare. Problema poate apărea în
termeni de coliziuni şi congestie. Pentru a evita coliziunile senzorii care sunt în aria de emisie
a altor senzori nu trebuie să emită în acelaşi timp;
§ desfăşurarea ad-hoc necesită ca sistemul să identifice şi să facă faţă la
consecinţele distribuirii şi legăturilor dintre nodurile reţelei;
§ mediul dinamic în care funcţionează senzorii impune reţelei să se adapteze în
timp la modificările legăturilor dintre noduri şi la diverşi stimuli exteriori reţelei.
Caracteristici ale realizării unei reţele de senzori:
Un număr mare de senzori: - pentru a utiliza în mod eficient dimensiunile mici şi
costul redus al senzorilor, reţelele de senzori pot conţine mii de noduri. Administrarea acestor
uriaşe reţele este o problemă majoră. Împărţirea în grupuri (clustering) este o soluţie la
această problemă. Astfel, senzorii vecini se unesc pentru a forma un grup (cluster) şi aleg un
conducător de grup pentru a administra grupul.
Consum mic de energie: - în multe aplicaţii nodurile senzor se vor afla într-o locaţie
îndepărtată în care nu se va putea face întreţinerea acestuia. Astfel durata de funcţionare a
unui nod poate fi determinată de timpul de viaţă al bateriei acestuia, drept urmare senzorul
trebuie să consume cât mai puţina energie. Reîncărcarea bateriilor unui număr de senzori este
scumpă şi necesită timp.
Utilizare eficientă a memoriei reduse: - la construirea unei reţele de senzori, trebuie
ţinut cont de probleme precum construirea unor tabele de rutare, răspunsuri la fluxuri de date
şi probleme de securitate pentru a ne încadra în memoria limitată de care dispun nodurile
reţelei.
Acumularea de informaţii: - numărul, uneori uriaş, de senzorii pot duce la congestia
reţelei datorită cantităţii mari de informaţii. Pentru a rezolva această problemă unii senzori
cum ar fi conducătorii de grup pot acumula informaţia şi pot face diverse calcule (medii,
sume, calcul de maxime şi minime), pentru a realiza un rezumat pe care mai apoi să-l
răspândească (să facă un broadcast) în reţea.
Autoorganizarea reţelei: - având în vedere numărul mare de noduri şi posibilitatea ca
acestea să se afle în locaţii greu accesibile, este esenţial că reţeaua să aibă capacitatea de a se
auto-organiza. Mai mult decât atât unele noduri pot înceta să funcţioneze, din diverse cauze
(fie că nu mai au energie, fie că se defectează), iar unele noduri se pot alătura reţelei. Astfel,
reţeaua trebuie, periodic, să se reorganizeze pentru a putea să funcţioneze la parametri optimi.
Noduri individuale se pot deconecta de restul reţelei dar per ansamblu trebuie păstrat un grad
ridicat de conectivitate la nivelul reţelei.
Prelucrarea de semnale în colaborare: - încă un factor care diferenţiază aceste reţele
de Reţelele Mobile Ad-hoc (MANET) este acela că scopul final este detectarea sau estimarea
unor evenimente şi nu doar comunicarea. Pentru a îmbunătăţi performanţele de detecţie este
adesea util de a îmbina date de la mai mulţi senzori. Aceasta îmbinare a datelor necesită
transmiterea datelor şi mesaje de control. Această nevoie poate introduce constrângeri în
arhitectura reţelei.
O reţea de senzori ad-hoc este o colecţie de noduri senzor ce formează o reţea
temporară care furnizează informaţii fără să fie nevoie să o administrăm şi fără a-i oferi drept
suport servicii.
Avantajele organizării de grupuri:
§ gruparea le permite senzorilor posibilitatea de a-şi coordona în mod eficient
interacţiunile locale pentru realizarea unui obiectiv global;
§ scalabilitatea;
§ creşte robusteţea reţelei;
§ utilizare mai eficientă a resurselor;
§ consum mai mic de energie.

2.5. Argumentarea setului de componente pentru implementarea

sistemului de identificare
În scopul selectării dispozitivului microcontroler s-a efectuat o analiză a circuitelor
microcontroler de diferite modele.
La modul general un controler este structură electronică destinată controlului unui
proces sau, mai general, unei interacţiuni caracteristice cu mediul exterior, fără să fie
necesară intervenţia operatorului uman.
 Utilizarea unui microcontroler constituie o soluţie prin care se poate reduce
considerabil numărul componentelor electronice precum şi costul proiectării şi al dezvoltării
unui produs [8].
Sistemul de identificare a unităţilor de transport marfă se bazează pe aplicarea a 3
dispozitive microcontroler:
· Atmega 2560;
· Genuino 101;
· ESP8266.
Microcontrolerul Atmega 2560.
Capsula cu specificaţii pentru fiecare PIN, OBS: mulţi pini ai microcontrolerului au
mai multe utilizări şi resursele respective se folosesc numai pentru o anumită funcţionalitate.
Microcontrolerele AVR pe 8 biţi (Atmel) au la bază un nucleu RISC cu arhitectură
Harvard. Aceste microcontrolere sunt destinate aplicaţiilor simple: controlul motoarelor,
controlul fluxului de informație pe portul USB, aplicaţii din domeniul automotive, controlul
accesului de la distanţă (Remote Access Control), etc. Pe baza acestui nucleu firma Atmel a
dezvoltat mai multe familii de microcontrolere, cu diferite structuri de memorie şi de interfeţe
I/O, destinate diferitelor clase de aplicaţii [7].
Familia de procesoare AVR pe 8 biţi are următoarele caracteristici:
· Arhitectura RISC;
· 32 de registre de lucru de 8 biţi;
· Multiplicator hardware;
· Arhitectura Harvard a spaţiului (memorie internă: 16 kocteti program flash, 1
koctet data ŞRAM, 512 octeţi data EEPROM);
· Frecvenţa de lucru poate fi controlată prin software de la 0 la 16 MHz;
· Procesoarele sunt prevăzute cu o gamă largă de dispozitive I/O şi de periferice
încorporate;
· Timer programabil cu circuit de prescalare;
· Surse de întrerupere interne şi externe;
· Timer de urmărire (watchdog) cu oscilator independent;
· Interfața JTAG (standardul IEEE 1149.1 Compliant);
· 6 moduri de operare SLEEP şi POWER DOWN pentru economisirea energiei;
· Oscilator integrat RC;
 · Densitate mare a codului şi compatibilitate integrală a codului între membrii
familiei;
· Procesoarele sunt disponibile în capsule variate, de la circuite cu 8 pini la
procesoare cu 68 de pini;
· Familia AVR beneficiază de existenţa unui set unitar de instrumente software
pentru dezvoltarea aplicaţiilor.
Microcontrolerele din familia AVR folosesc o arhitectură RISC care permite execuţia
celor mai multe instrucţiuni într-un singur ciclu de tact, ceea ce duce la îmbunătăţirea
performanţei de 10 ori faţă de procesoarele convenţionale (de exemplu, Intel 8051) care
operează la aceiaşi frecvenţă.
În Figură 2.12 este prezentată vederea externă şi destinaţia pinilor pentru Kit-ul de
dezvoltare Arduino 2560.

Figura 2.12. Vederea externă şi destinaţia pinilor pentru Kit-ul de dezvoltare Arduino
2560.

Descrierea pinilor:
 VCC – Sursa de alimentare;
GND – Masa;
Portul A (PA7÷PA0): Portul A este un port bidirecţional de 8 biţi programabil. Liniile
portului A sunt folosite şi ca intrări analogice pentru convertorul A/D. Liniile portului pot fi
conectate opţional la VCC prin rezistente de agăţare (pull-up rezistor), selectate pentru
fiecare linie. Buffer-ele de ieşire ale portului A au caracteristici de amplificare.
Portul B (PB7÷PB0): Portul B este un port I/O de 8 biţi bidirecţional prevăzut cu
rezistenţe de agăţare interne (opţional). Buffer-ele de ieşire ale portului B au caracteristici de
amplificare. Portul B îndeplineşte de asemenea funcţii speciale ale microcontrolerului
Atmega 2560.
Portul C (PC7÷PC0): Portul C este un port I/O de 8 biţi bidirecţional cu prevăzut cu
rezistenţe de agăţare interne (opţional). Buffer-ele de ieşire ale portului C au caracteristici de
amplificare. Dacă interfaţa JTAG (de depănare) este activată, rezistentele pinilor PC5(TDI),
PC3(TMS) şi PC2(TCK) vor fi activate, chiar dacă are loc o Resetare. Port-ul C îndeplineşte
de asemenea funcţii ale interfeţei JTAG şi alte funcţii speciale ale Atmega 2560.
Port D (PD7... PD0): Portul D este un port I/O de 8 biţi bidirecţional prevăzut cu
rezistenţe de agăţare interne (opţional). Buffer-ele de ieşire ale portului D au caracteristici de
amplificare. Portul D îndeplineşte de asemenea funcţii speciale ale Atmega 2560.
Reset: Un nivel scăzut la acest pin mai mare ca durată decât o valoare prestabilită, va
provoca iniţializarea procesorului.
XTAL 1 şi XTAL 2: Intrarea şi respectiv ieşirea amplificatorului inversor al
oscilatorului generatorului de tact.
AVCC: este pinul de alimentare pentru portul A şi pentru convertorul A/D. Trebuie
conectat extern la Vcc chiar dacă ADC nu este folosit. Dacă ADC este folosit, trebuie
conectat la Vcc printr-un filtru trece-jos.
AREF: este pinul de intrare pentru referinţa analogică a convertorului A/D.
Majoritatea instrucţiunilor AVR sunt formate dintr-un cuvânt de 16 biţi.
Spaţiul memoriei flash de program este împărţit în două secţiuni, secţiunea BOOT şi
secţiune de aplicare a programelor. Secţiunea BOOT are biţi speciali pentru protecţia la
scriere şi citire/scriere. Instrucţiunea SPM cu ajutorul căreia se scrie în memoria flash de
aplicaţii trebuie să fie în secţiunea BOOT.
Informaţiile din ŞRAM pot fi accesate cu uşurinţa prin cele cinci moduri diferite de
adresare suportate de arhitectura AVR.
 Modulele întreruperilor au registrele de control în spaţiul I/O şi în Status Register se
află bitul de întrerupere globală. Toate întreruperile au prioritate în funcţie de locul în tabelul
de vectori de întrerupere ai întreruperilor lor. Cu cât este mai jos situat în tabel vectorul
întreruperi cu atât acea întrerupere are prioritate mai mare. Prioritatea mai mare o are
întreruperea cu vectorul cel mai slab plasat în tabel.
Spaţiul de memorie I/O conţine 64 de adrese pentru funcţiuni periferice ale CPU ca:
controlul registrelor, indicatorul SPI, sau alte funcţii de I/O. Memoria I/O poate fi accesată
direct sau indirect.
Memoria de date SDRAM este organizată pe octeţi. Primele 96 de adrese din spaţiul
memoriei SDRAM sunt rezervate fişierului de registre, iar următoarele 1024 de locaţii sunt
dedicate datelor interne SDRAM. Din fişierul de registre fac parte cele 32 de registre de uz
general, iar restul de 64 de adrese sunt rezervate registrelor asociate dispozitivelor I/O.
Memoria ŞRAM are o capacitate între 128 bytes şi 8 kbytes în funcţie de tipul
particular al microcontrolerului. SRAM-ul este accesat cu instrucţiuni de acces atât direct cât
şi indirect, folosind registrul pointer. SRAM-ul este folosit de asemenea şi pentru constituirea
stivei. Accesul la memoria ŞRAM se face în două perioade de tact.
Modulul UART (Universal Asinchronous Receiver Transmiter) efectuează
recepţia/transmisia datelor de la/către un dispozitiv periferic cu acces serie. Principalele
caracteristici sunt:
- Funcţionare full-duplex completa atât în modul sincron cât şi în mod asincron;
- Poseda generator de raţă de baud propriu de rezoluţie mare;
- Formate de date seriale diverse;
- Detectează automat erorile de transmisie;
- Execută comunicaţii de tip multiprocesor.
Modulul execută conversia serie/paralel a datelor la recepție, respective conversia
paralel/serie la transmisie. Transmiterea datelor este iniţializată prin scrierea datelor care
trebuie transmise în registrul UDR (UART Data Register). Datele sunt transferate de la UDR
la registrul Transmit Shift când:
- Un nou caracter este scris în UDR şi caracterul precedent a fost deja transferat.
Registrul de deplasare este încărcat imediat.
- Un nou caracter este scris în UDR înainte ca un caracter precedent să fi fost
transferat complet. Registrul de deplasare este încărcat după ce prima operaţie a fost
finalizată.
 Atmega 2560 conţine un convertor A/D cu aproximaţii succesive, cu 8 canale şi cu
rezoluţia de 10 biţi. Convertorul este prevăzut la intrare cu circuit de eşantionare şi
memorare. Viteza de conversie este cuprinsă între 13 şi 260 de micros.
Toate aplicaţiile în care se utilizează microcontrolere fac parte din categoria aşa
ziselor sisteme încapsulate-integrate (“embedded systems”), la care existenţa unui sistem de
calcul incorporat este (aproape) transparentă pentru utilizator.
Printre multele domenii unde utilizarea lor este practic un standard industrial se pot
menţiona: în industria de automobile (controlul aprinderii/motorului, climatizare, diagnoză,
sisteme de alarmă, etc.), în aşa zisa electronică de consum (sisteme audio, televizoare, camere
video şi videocasetofoane, telefonie mobilă, GPS-uri, jocuri electronice, etc.), în aparatura
electrocasnică (maşini de spălat, frigidere, cuptoare cu microunde, aspiratoare), în controlul
mediului şi climatizare (sere, locuinţe, hale industriale), în industria aerospaţială, în
mijloacele moderne de măsurare - instrumentaţie (aparate de măsură, senzori şi traductoare
inteligente), la realizarea de periferice pentru calculatoare, în medicină.
Există la ora actuală un număr extrem de mare de tipuri constructive de microcontrolere. Un
criteriu de clasificare care se poate aplica întotdeauna este lungimea (dimensiunea)
cuvântului de date. Funcţie de puterea de calcul dorită şi de alte caracteristici se pot alege
variante având dimensiunea cuvântului de date de 4, 8,16 sau 32 de biţi. Există şi multe
variante zise dedicate, neprogramabile de utilizator la nivel de cod maşină, strict specializate
pe o anumită aplicaţie, prin intermediul codului preprogramat şi al resurselor hardware,
utilizate pentru comunicaţii, controlul tastaturilor, controlul aparaturii audio/video,
prelucrarea numerică a semnalului, etc.

Microcontrolerul Genuino 101.

Microcontrolerul Intel Genuino 101 este un Kit de dezvoltare cu module de
comunicare integrate.
În Figură 2.13 este prezentată vederea externă a Kit-ului Intel Genuino 101.
 Figura 2.13. Kit-ului Intel Genuino 101.
Date caracteristice ale Kit-ului:
· Microcontroller: Intel® Curie™
· Operating Voltage: 3.3V (5V tolerant I/O)
· Input Voltage (recommended): 7-12V
· Input Voltage (limit): 7-20V
· Digital I/O Pins: 14 (4 provide PWM output)
· PWM Digital I/O Pins: 4
· Analog Input Pins: 6
· DC Current per I/O Pin: 20 mĂ
· Flash Memory: 196 kB
· ŞRAM: 24 kB
· Clock Speed: 32MHz
· Bluetooth LE
· 6-axis accelerometer/gyro

Kitul este compatibil la nivel de instrucţiuni cu Arduino UNO şi poate fi programat în

mediul IDE Arduino.

Microcontrolerul ESP8266.
 În rezultatul analizei dispozitivelor prezente pe piaţă s-a selectat MCU ESP8266 [10].
Modulul WiFi ESP8266 este un ŞOC cu protocol TCP/IP integrat care îi poate da
acces la rețeaua WiFi oricărui microcontroler. ESP8266 este capabil de hosting pentru o
aplicație sau să preia toate funcțiile de rețea Wi-Fi de la un alt procesor de aplicație. Fiecare
modul vine pre-programate, cu firmware cu comenzi AT sau integrate.
Acest modul are o capacitate de procesare şi stocare suficient de puternică, care îi
permite să fie integrat cu senzori şi dispozitive specifice prin intermediul pinilor GPIO.
ESP8266 suporta APSD pentru aplicații VoIP şi interfețe cu Bluetooth şi conține un RF auto-
calibrat care îi permite să lucreze în toate condițiile de funcționare şi nu necesită piese RF
externe.
Caracteristici specifice MCU ESP8266:
· 802.11 b/g/n;
· Wi-Fi Direct (P2P), soft-AP;
· Protocol TCP/IP integrat;
· Comutator TR, balun, LNA şi amplificator de putere integrate;
· PLL, DCXO, regulatoare şi unităţi de gestionare a energiei integrate;
· +19.5dBm putere ieșire în modul 802.11b;
· Memorie flash 1MB;
· CPU-ul integrat de 32 bit cu consum redus de energie ar putea fi folosit ca
procesor de aplicare;
· SDIO 1.1/2.0, SPI, UART;
· STBC, 1×1 MIMO, 2×1 MIMO;
· A-MPDU & A-MSDU aggregation & 0.4ms guard interval;
· Transmite pachete în < 2 ms;
· Consumul de energie în modul standby de < 1.0mW (DTIM3).
Dispozitivele ESP8266 sunt complet compatibile cu dispozitivele din seria Arduino.
Acest avantaj permite utilizarea mediilor de dezvoltare a aplicaţiilor pentru Arduino şi pentru
ESP8266 [16].
Alimentarea plăcilor de dezvoltare.
Placa de dezvoltare poate fi alimentată de la portul USB al calculatorului sau de la o
sursă externă. Selecția surselor se face automat.
 Sursă externă poate fi un adaptor AC/DC sau baterii. Adaptorul este un jack de 2.1
mm, având plusul pe centru. Firele de la baterie pot fi conectate fie prin intermediul aceluiași
port sau pot fi conectate la pinii header GND respectiv Vin ai conectorului POWER.
Placa poate să funcționeze cu tensiuni între 6 şi 20 volți dar valorile de tensiune
recomandate sunt în gama 7 – 12 volți.
Pinii de alimentare sunt următorii:
VIN. Intrare pentru alimentare cu tensiune externă pentru situaţia când nu se foloseşte
conectarea la portul de USB al calculatorului care oferă şi el o tensiune de 5 volţi.
Se poate alimenta prin acest pin (cu 7-12V) sau se poate accesa tensiunea de intrare prin acest
pin.
5V. Acest pin furnizează o tensiune stabilizată de 5V obținuta din stabilizatorul intern
al plăcii.
Alimentarea cu tensiune exterioară prin pinii 5V sau 3.3V poate distruge placă.
3V3. Acest pin furnizează o tensiune de 3.3 la un curent maxim de 50 mĂ generată de
un stabilizator intern. Tensiunea poate fi utilizată pentru aplicații care necesita alimentarea la
3,3 volți.
GND. Pini de masa IOREF. Acest pin generează o tensiune de referinţă cu care
microcontrolerul poate opera.
Porturile de intrare/ieşire.
Fiecare din cei 14 pini digitali al lui Kit-ului pot fi utilizaţi ca input sau output,
utilizând funcţiunile pinMode (), digitalWrite () şi digitalRead (). Pinii funcționează la 5 volți
şi pot furniza sau absorbi un curent de maximum 40 mĂ şi datorită unui pull-up rezistor, care
sunt deconectate by default având valoarea de 20-50 khms.
O pare din pini au funcţii speciale:
Serial: 0 (RX) şi 1 (TX). Sunt utilizați pentru recepția (RX) şi transmisia (TX) datelor
seriale TTL. Acești pini sunt conectați la pinii corespunzători ai ATmega8U2, care are rolul
de convertor USB/TTL Serial chip.
External Interrupts: 2 şi 3. Acești pini pot fi configurați ca pini pentru întreruperi
externe.
PWM: 3, 5, 6, 9, 10, şi 11. Sunt ieșiri cu funcții PWM pe 8-bit prin funcția
analogWrite ().
SPI: 10 (SS), 11 (MOŞI), 12 (MISO), 13 (SCK). Sunt pini care asigura comunicarea
SPI prin utilizarea SPI library.
 LED: 13. Este singurul LED conectat pe portul digital 13. Atunci când acest pin este
HIGH atunci LED-ul este ON iar când valoarea lui este LOW atunci acest LED este OFF.
Placa are 1 intrări analogice, numerotate de la A0, fiecare permit o rezoluție pe 10
bits, asta însemnând un număr de 1024 valori diferite. În mod normal permit măsurători a
unor valori de tensiune în gama 0- 5 volți, dar este posibilă modificarea prin folosirea unei
tensiuni diferite la pinul AREF (analogReference).
TWI: SDA pin şi ŞCL pin, permit comunicarea TWI, cu sprijinul librăriilor Wire
library.
AREF. Furnizează o tensiune de referinţă pentru intrările analogice. Prin utilizarea
funcţiei analogReference ().
Reset. Punerea acestui pin în LOW are loc un RESET al microcontrolerului. În mod
normal este utilizat la conectarea unui buton de RESET.
Comunicarea cu mediul de programare.
Placa de dezvoltare permite comunicarea cu PC-ul, cu altă placă sau cu alte
microcontrolere.
ESP asigura comunicaţii seriale UART TTL (5V), pentru care sunt prevăzuți pinii
digitali D0 (RX) şi D1 (TX). Placa este prevăzută şi cu un CH340 care asigura o comunicare
serială over USB care apare ca şi port virtual pentru software-ul calculatorului. Firmware-ul
din CH340 utilizează drivere USB standard şi nu are nevoie de drivere externe ci doar de un
fișier.inf.
Arduino software are inclus şi un serial monitor care permite vizualizarea datelor text
transferate. Două LED-uri, unul montat pe RX şi altul pe TX vor clipi atunci când datele
circulă via USB la calculator nu însa şi pentru indicarea comunicației seriale de pe pinii D0 şi
D1.
ESP suportă şi comunicaţii I2C (TWI) sau SPI. Software-ul de la Arduino include şi o
librărie Wire library ce simplifica comunicarea pe bus-ul I2C. Comunicarea SPI utilizează la
rândul ei o librărie SPI.
Programarea ESP.
Kit-ul ESP poate fi programat prin mediul Arduino, dacă se selectează ESP din
meniul Tools, alegând corect tipul microcontrolerului de pe placă [11].
Vederea externă a modulului ESP8266 mini pentru dezvoltarea proiectului este
prezentată în Figură 2.14.
 Figura 2.14. Vederea externă a modulului ESP8266 mini pentru dezvoltarea
proiectului.

Repartizarea şi destinaţia pinilor pe placa de dezvoltare ESP8266 D1 mini se prezintă

în Figură 2.15.

Figura 2.15. Repartizarea şi destinaţia pinilor pe placa de dezvoltare ESP8266 D1

mini.
 Dezvoltarea aplicaţiilor pentru implementarea proiectului se va efectua în mediul IDE
Arduino.
Arduino este o platformă open-source care produce atât plăcuțe de dezvoltare bazate
pe microcontrolere, cât și partea de software destinată funcționării și programării acestora. Pe
lângă acestea include și o comunitate uriașă care se ocupă cu creația și distribuirea de
proiecte care au ca scop crearea de dispozitive care pot sesiza și controla diverse activități sau
procese în lumea reală. [2]
Proiectul este bazat pe designul plăcilor cu microcontroler produse de câțiva furnizori,
folosind diverse tipuri de microcontrolere. Aceste plăci pun la dispoziția utilizatorului pini
I/O, digitali și analogici, care pot fi interfațați cu o gamă largă de plăcuțe numite scuturi
(shield-uri) și/sau cu alte circuite. Plăcile au interfețe de comunicații seriale, inclusiv USB pe
unele modele, pentru a încărca programe din calculatoarele personale. Pentru programarea
microcontrolerelor, Arduino vine cu un mediu de dezvoltare integrat (IDE) bazat pe proiectul
Processing, care include suport pentru limbaje de programare că C și C++ [2].
Primul Arduino a fost lansat în 2005, având ca țintă asigurarea unei soluții ieftine și
simple pentru începători și profesioniști spre a crea dispozitive capabile să interacționeze cu
mediul, folosind senzori și sisteme de acționare. Cele mai comune exemple sunt dispozitivele
pentru utilizatorii începători precum: roboții simpli, termostatele și/sau detectoarele de
mișcare.
Plăcuțele Arduino sunt disponibile comercial sub formă preasamblată sau sub forma
unor kituri de asamblat acasă (do-it-yourself). Specificațiile schemelor sunt disponibile
pentru orice utilizator, permițând oricui să fabrice plăcuțe Arduino. Adafruit Industries
estimase la mijlocul anului 2011 că peste 300.000 de plăcuțe oficiale Arduino au fost produse
[13], iar în 2013 700.000 de plăcuțe oficiale erau în posesia utilizatorilor. [4]
Arduino a început în 2005 ca un proiect al unui student al Institutului de Interacțiune a
Designului din Ivrea, Italia. La acea vreme studenții foloseau o plăcuță de dezvoltare BASIC
Stamp care costau 100 de dolari, ceea ce era considerat foarte scump pentru studenți.
Massimo Banzi, unul dintre fondatori, era student la Ivrea. [4] Numele "Arduino" provine de
la un bar din Ivrea, locul unde o parte din fondatori obișnuiau să se întâlnească.
Studentul columbian Hernando Barragán a creat platforma de dezvoltare Wiring care
a servit ca bază pentru Arduino. După finalizarea platformei Wiring, mai multe versiuni, mai
light și mai ieftine, au fost create și puse la dispoziția comunităților open-source. Din echipa
inițială Arduino au făcut parte Massimo Banzi, David Cuartielles, Tom Igoe, Gianluca
Marţino și David Mellis. [9]
 O plăcuță Arduino este compusă dintr-un microcontroler Atmel AVR de 8-, 16- sau
32-biți (deși începând cu 2015 s-au folosit microcontrolere de la alți producători) cu
componente complementare care facilitează programarea și încorporarea în alte circuite. Un
aspect important la Arduino este că acesta dispune de conectori standard, care permit
utilizatorului să conecteze plăcuța cu procesorul la diferite module interschimbabile numite
shield-uri. Unele shield-uri comunică cu Arduino direct prin pinii digitali sau analogici, dar
altele sunt adresabile individual prin magistrala serială I²C permițând utilizarea mai multor
module în paralel. Până în anul 2015 plăcuțele Arduino oficiale au folosit cipuri Atmel din
seria megaAVR, în special ATmega8, ATmega168, ATmega328, ATmega1280 și
ATmega2560, iar în 2015 au fost adăugate cipuri de la alți producători. O multitudine de alte
procesoare au fost folosite de dispozitive compatibile Arduino. Multe plăcuțe includ un
regulator liniar de 5 V și un oscilator cu cuarț de 16 MHz (sau un rezonator ceramic în unele
variante), deși anumite plăcuțe, cum ar fi LilyPad, funcționează la 8 MHz și nu necesită
regulator, datorită restricțiilor de formă. Un microcontroler instalat pe Arduino vine
preprogramat cu un bootloader care simplifică încărcarea programelor pe memoria flash a
cipului, în comparație cu alte dispozitive care necesită programatoare externe. Acest aspect
face Arduino o soluție simplă, permițând programarea de pe orice computer ordinar. În
prezent, bootloader-ul optiboot este bootloader-ul implicit instalat pe Arduino UNO. [16]
La nivel conceptual, când se folosește mediul de dezvoltare integrat Arduino,
programarea tuturor plăcuțelor se face prin conexiune serială. Implementarea acesteia diferă
în funcție de versiunea hardware. Unele plăcuțe Arduino au implementate convertoare de
nivel logic pentru a realiza conversia între nivelele logice RS-232 și cele TTL. Plăcuțele
Arduino din prezent sunt programate prin USB, având integrate cipuri de conversie USB-
serial, cum ar fi FTDI FT232. Unele modele UNO, mai noi, folosesc un cip AVR separat
programat să funcționeze ca un convertor USB-serial, care poate fi reprogramat printr-un port
ICSP dedicat. Alte variante, cum ar fi Arduino Mini și versiunea neoficială Boarduino,
folosesc adaptoare detașabile USB-serial, cabluri, Bluetooth sau alte metode.
Plăcuța Arduino are expuși mulți dintre pinii de intrare/ieșire ai microcontrolerului,
pentru ca aceștia să fie folosiți de alte circuite. Diecimila, Duemilanove și UNO oferă 14 pini
digitali de intrare/ieșire, dintre care 6 pot produce semnale PWM și 6 intrări analogice care,
de asemenea, pot fi folosite ca intrări/ieșiri digitale. Acești pini sunt accesibili prin partea
superioară a plăcuței, prin intermediul unor barete mamă cu pasul între pini de 2,54 mm.
 Programele Arduino pot fi scrise în orice limbaj de programare cu un compilator
capabil să producă un cod mașină binar. Atmel oferă un mediu de dezvoltare pentru
microcontrolerele sale, AVR Studio și mai nou, Atmel Studio. [20]
Proiectul Arduino oferă un mediu integrat de dezvoltare (IDE), care este o aplicație
cross-platform, scrisă în Java. Acesta își are originile în mediul de dezvoltare pentru limbajul
de programare Processing și în proiectul Wiring. Este proiectat pentru a introduce
programarea în lumea artiștilor și a celor nefamiliarizați cu dezvoltarea software. Include un
editor de cod cu funcții ca evidențierea sintaxelor, potrivirea acoladelor și spațierea automată
și oferă mecanisme simple cu un singur click, pentru a compila și a încărca programele în
plăcuța Arduino. Un program scris în IDE pentru Arduino se numește sketch. [12]
Arduino IDE suportă limbajele de programare C și C++ folosind reguli speciale de
organizare a codului. Arduino IDE oferă o librărie software numită Wiring, din proiectul
Wiring, care oferă multe proceduri comune de intrare și ieșire. Un sketch tipic Arduino scris
în C/C++ este compus din două funcții care sunt compilate și legate cu un ciot de program
main (), într-un program executabil cu o execuție ciclică:
Setup (): o funcție care este rulată o singură dată la începutul programului, când se
inițializează setările.
Loop (): o funcție apelată în mod repetat până la oprirea alimentării cu energie a
plăcuței.
După compilarea și legarea cu GNU toolchain inclus, de asemenea, în IDE, mediul de
dezvoltare Arduino trimite comandă către programul avrdude pentru a converti codul
executabil într-un fișier text codat hexazecimal, care poate fi încărcat în placa Arduino de un
program de încărcare [].
Arduino Software – IDE (Integrated Development Environment), reprezintă mediul
prin care putem comunica direct cu microcontrolerul plăcilor Arduino. Acest software a ajuns
până acum la versiunea Arduino 1.8.5 şi se poate downloada de pe pagina oficială
http://arduino.cc.
Arduino Software conţine un text editor în care se poate scrie codul, un ecran de
mesaje care informează despre acțiunile curente sau erorile care apar, o consolă text, şi
desigur un toolbar cu butoane pentru funcţiuni comune dar şi un compilator pentru codul scris
anterior.